Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Fiecare om are nevoie de câte o pauză de la cotidianul vieții, de la ternul șabloanelor și monotonia regulilor de respectat pentru a nu-i deranja pe alții.
Este răgazul pentru a ne reîntâlni cu cea mai apropiată ființă: noi înșine.
Binețe, dragă cititorule!
Te invit să (re)citești un material drag sufletului meu.
Este despre momente. Povestește-mi despre ale tale.
Nu uita să pornești muzica pentru a-ți fi alături printre rânduri.
Momente.
Avem momente în viață când simțim nevoia să fim singuri, să ne retragem din exterior și să stăm în liniștea interiorului nostru. Dacă o găsim. Liniștea.
Sunt momentele în care ne izolăm, nu mai răspundem la telefoane, nu ne mai interesează viața socială cu rețelele ei cu tot; când nu mai vrem să mergem undeva și când evităm întâlniri sau convorbiri din vârful buzelor, pline de banalități, șabloane și platitudini.
Sunt momente în care nu ne interesează dacă cineva ne judecă, ne condamnă, ne amenință că nu mai vorbește cu noi, că se supără, bla-bla-bla, deoarece atunci vom ști cine ne este alături cu adevărat, ne acceptă așa cum suntem, ne iubește necondiționat.
Sunt momentele în care nu mai vrem să auzim nimic și pe nimeni, și nu ne interesează că ceilalți ne pot crede neserioși pentru că am dispărut și nu mai dăm semne de viață.
Sunt momente pentru noi, în noi, cu noi înșine.
Clipele în care ne adunăm de pe unde ne-am irosit, tragem linii, facem balanțe, ne facem inventarul la ce am avut, cu ce am rămas și ce (credem că) vom avea nevoie în viitor.
Evaluăm și ne evaluăm.
Chibzuim, gândim, regândim, apreciem și punem lucrurile, întâmplările și oamenii vieții noastre de până acum în „sertărașele” existenței, atent și corect categorisite, pentru a nu mai sta împrăștiate în fața pașilor din viitorul drum al vieții noastre.
Renunțăm la vechi și la inutil, punem deoparte promițătorul și înrămăm excelentul vieții de până acum.
Renunțăm la oamenii care ne trag înapoi sau ne țin pe loc, care nu ne ajută ci doar găsesc, de fiecare dată, un motiv de a comenta, completa, contrazice și demola tot ce facem sau spunem. Ei nu o fac cu un motiv anume; nici măcar nu sunt interesați, cu adevărat, de noi. Ei o fac doar pentru că la altceva nu se pricep în viață, decât la asta.
Sunt oamenii toxici, care ne otrăvesc viața. Dacă le permitem. Dacă nu, renunțăm la ei, le închidem ușa vieții noastre în nas pentru a rămâne singuri cu otrava lor.
Renunțăm la obiceiuri care nu ne fac bine. Sau, cel puțin, le conștientizăm.
Ne amintim că dacă nouă nu ne este bine, nu putem să-i ajutăm pe cei din jur. Că dacă nu ne iubim pe noi, nu avem de unde ști ce înseamnă, cu adevărat, să-ți iubești aproapele. Că dacă noi nu ne alimentăm cu pace, armonie și respect de sine, nu vom ști ce să cerem și ce să le dăm celor pe care îi întâlnim.
Ne amintim cuvinte rar folosite, uitate prin cotloanele întunecate ale vieții noastre, cum ar fi: NU!, sau MĂ IUBESC, sau MI-E DRAG DE MINE, indiferent de părerea altora!.
Scoatem de la naftalină obiceiuri amânate, uitate sau ignorate: să citim, să ne ocupăm de noi - în primul rând - și nu de alții; ne plimbăm, ieșim la aer, reînvățăm să conviețuim cu noi înșine.
Facem din nou cunoștință cu noi înșine, reamintindu-ne ce faini suntem.
Reînvățăm să ne cerem părerea nouă și să o și ascultăm. Înțelegem că nu le putem cere celorlalți să ne accepte dacă nu ne acceptăm noi. Devine clar faptul că suntem cel mai bun prieten al nostru.
Sunt momentele în care devenim conștienți că tot ce cerem și așteptăm de la alții, cerem și așteptăm, de fapt, de la noi.
Sunt clipele care fac trecerea de la teorie la practică, de la constatare la acțiune, de la lamentare și scuze la preluarea hățurilor vieții noastre în propriile mâini.
Este timpul când „odată” devine „acum”, când putem deveni ce ne-am propus pentru atunci când creștem mari.
Este perioada în care trebuie să alegem între „răul” știut și un „bine” necunoscut, iluzoriu.
Este momentul reîntâlnirii cu noi înșine, cu esența noastră. Este clipa în care să facem pasul în necunoscut. Este timpul devenirii noastre.
Depinde doar de noi ce facem cu aceste clipe și după aceste momente: le valorizăm sau le irosim?
Binețe, dragă cititorule!
dr. Edith Kadar
Arad, 11 iulie 2016
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Nu e nevoie să schimbăm lumea; e suficient doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Lauda de sine nu miroase a bine?
Înainte de a-mi da un răspuns instant izvorât din stereotipurile minții tale, ai bunăvoința de a citi ce vreau să spun, și nu fă presupuneri despre ce crezi tu că aș vrea eu să spun.
Binețe, dragă OM!
Atunci când nu îi asculți pe alții ci crezi că știi ce gândesc, este o formă subtilă de laudă : „poți tu spune ce vrei, eu știu mai bine; și orice ai zice, tot știu răspunsul!...”. Probabil ai vrut să-mi spui că tu nu te lauzi niciodată și că lauda e un păcat ce va fi pedepsit crunt de divinitatea aia nemiloasă în care crezi, și alte bla-bla-uri cu care ți-ai blindat viața.
Ție, celui plin de răbdare și înțelepciune care citești acum, îți dau binețe, și te invit să povestim despre un subiect sensibil pentru ego-urile deghizate în modestie și umilință, dar foarte actual în aceste timpuri, și util celor care nu mai îndrăznesc să-și afirme valoarea din cauza „moraliștilor” de serviciu.
Te invit cu drag la un mic experiment. În acest material voi insera câteva comentarii ce vor fi scrise cu alt caracter și vor fi în paranteză. Ce rol au? Am tot fost întrebată cum să se rezolve problemele, gândurile, emoțiile. Acum te ajut să sesizezi în timp real probleme care te pot afecta și împiedica să te vezi corect.
Nu uita, eu sunt doar oglinda ta, iar tu ești a mea.
Îți mulțumesc!
Se spune că lauda de sine nu miroase a bine.
Da, sunt convinsă că ai auzit de nenumărate ori această sintagmă, în toate perioadele vieții tale. De obicei atunci când ai vrut să spui ceva despre tine, iar cei invidioși pe forța, voința și entuziasmul tău ți-au retezat-o scurt, punându-te la stâlpul infamiei pentru a-ți reaminti că nu ai voie să pășești dincolo de rândurile mediocrității.
Amintește-ți de câte ori ți s-a tăiat elanul creator cu această sintagmă, ori de câte ori ai făcut ceva original, fără să ți se fi dat voie de către cei ce (cred că) știu mai bine pentru tine. Și toate erau, probabil, însoțite de percepte religioase gen: „...vei arde în iad că te lauzi!...”, sau „...ai păcătuit în fața lui Dumnezeu lăudându-te!...”, etc.
Iar tu, cuminte, ai ascultat de cele mai multe ori, și ți-ai „revenit” în simțiri, anulându-ți orice tentativă de creație pe motiv că nu vrei să superi divinitatea care ți s-a spus de repetate ori că e degrabă răzbunătoare.
Când se vorbește despre laudă, fiecare înțelege altceva în funcție de educație, siguranța de sine și de numărul complexelor de inferioritate acumulate.
Ceea ce pentru tine e laudă, pentru mine ar putea fi un mare adevăr; și invers.
Dacă tu îmi spui că ești frumoasă, deșteaptă, capabilă să realizezi orice îți trece prin cap, e o laudă?
Da, dacă eu sunt frustrat(ă) și nu îmi văd exact aceste calități în „trusoul” personal.
Nu, dacă cred în aceste calități ale mele, deoarece ceilalți sunt oglinzile noastre, nu uita asta.
Dacă îmi spui că poți muta munții din loc, poți avea tot ce vrei tu (în funcție de sex) și că poți scoate bani din piatră seacă, e o laudă?
Da, pentru cei care și-au uitat sau rătăcit aceste abilități în labirintul lui „nu se poate”.
Nu, dacă asta e realitatea și așa și faci; nu e doar o teorie, e practica pură.
Și atunci, ce face diferența între o laudă și un adevăr?
Credința în forțele proprii!
Dacă tu nu crezi că vei fi vreodată capabil(ă) să faci orice poate schimba statusul tău actual de „nemulțumit(ă) de sine”, orice afirmație pozitivă a celorlalți va fi interpretată ca o laudă.
Și care e trăirea ce o însoțește? Invidia, desigur.
(Dacă vrei să-mi spui acum, după citirea frazei că tu nu invidiezi niciodată, tocmai te lauzi. Cu toții facem asta, mai mult sau mai puțin. Se numește stare de negare. Stai puțin, observ-o, și las-o să treacă, nu o bloca. Și, mai ales, nu o nega, Accept-o, și va trece de la sine.)
O persoană - blocată în propriile neputințe acumulate de-a lungul vieții - se va considera nedreptățită de soartă și de viață, iar oricine va avea mai mult decât ea va fi automat un lăudăros.
Dar, oare, ce anume deranjează la cei care, cică, se laudă? De ce nu te poți bucura pentru reușita celorlalți?
(Dacă spui „dar eu mă bucur pentru toți, dar...”, observă-ți trăirile din acest moment. Dacă într-adevăr te bucuri pentru toți, de ce mai trebuie să o și spui, și încă urmată de condiționarea lui „dar...”?)
Pentru că nu starea materială, spirituală sau familială e invidiată și catalogată drept laudă, ci forța vitală și determinarea celuilalt deranjează, adică exact calitățile care crede „invidiosul” că nu le are, și că din această cauză el/ea nu vor avea niciodată nimic, alții fiind mai favorizați de soartă, de stele, de karmă.
Ceea ce pentru tine e laudă, pentru mine poate fi un adevăr.
Îți propun un exercițiu de imaginație.
Imaginează-ți o comunitate de oameni care locuiesc și trăiesc pe un teren împrejmuit cu garduri înalte. Căpeteniile satului au spus tuturor, indiferent de vârstă, că nu au voie să treacă de granițele stabilite deoarece acolo sunt pericole nebănuite, lucruri neplăcute, arătări periculoase.
Anii trec, și majoritatea celor din comunitate trăiesc respectând regulile și având grijă să nu iasă în afara teritoriului. Ei se consideră fericiți și mulțumiți cu ceea ce știu și văd zilnic.
Și totuși, câțiva se încumetă să iasă în afara granițelor, fiind mânați de curiozitatea de a privi în față necunoscutul. Vestea „dezertării” se răspândește rapid, iar oamenii vorbesc despre îndrăzneala semenilor de a încălca regulile. Căpeteniile, însă, nu au nici un interes să-și piardă oamenii care muncesc și produc toate cele necesare vieții. Așa că, în loc să le spună celorlalți să iasă, să exploreze locuri și lucruri noi și să aducă noutatea în sat, le spun oamenilor că au încălcat legi divine și că „trădătorii” vor fi aspru pedepsiți. Recunoști scenariul?
Majoritatea oamenilor cred ce li se spune deoarece au fost învățați să accepte tot și să nu comenteze. Dar în sufletul lor, undeva foarte adânc, nu pot să nu invidieze curajul „dezertorilor” de a fi altfel decât li se spune, de a fi ei înșiși.
Și, într-o zi cu soare, revine în sat unul dintre curajoșii care au înfruntat cutumele și au ignorat regulile. Nu numai că arată bine, dar este prosper, înfloritor, și și-a adus și noua lui familie.
Unii îl primesc cu drag și bucurie, dornici să audă povestea succesului lui, pentru a face și ei la fel.
Alții, refuzând să vadă că îi este cu mult mai bine, îl judecă și cer pedepsirea lui, deoarece din îngrădirea minții lor nu pot vedea reușita, ci doar o încălcare a unor reguli care constituie toată viața lor.
Ori, pentru mulți, renunțarea la reguli este echivalentă cu renunțarea la propria viață, deoarece doar atât știu. Regulile sunt „mânerul” de care se agață și căruia nu-i dau drumul. Ei aleg comoditatea limitelor a ceea ce cunosc, iar teama de necunoscut îi va face să judece și să condamne tot ce este diferit de emanația minții lor.
Pentru cei care nu au curajul să pășească în afara propriilor limitări date de regulile altora, orice reușită în afara lumii lor este o laudă.
Când trăiești într-un țarc înconjurat de un zid înalt al ignoranței, tot ce e în afară nu este real, și te agăți cu disperare de „mânerul” regulilor, pentru că e tot ce (vrei să) știi.
Dar cine face acest țarc și ridică ziduri limitatoare? MINTEA, desigur. Totul e acolo, în minte, nimic nu e real.
Ceea ce pentru tine e o laudă, pentru mine este un adevăr; doar perspectivele diferă: mintea te controlează, sau tu controlezi mintea.
„Lauda de sine nu miroase a bine”, spun cei ce nu au curajul zborului în libertatea lumii pe care și-o pot crea singuri.
Dacă faci parte din categoria celor care sunt mândri că nu vor încălca niciodată nicio regulă făurită de cei care-ți știu mai bine viitorul, probabil ai ajuns cu greu să citești până aici, dacă nu cumva mi-ai și lăsat un comentariu „usturător” la adresa celor care nu respectă.
Doar că, vezi tu, totul este o oglindă, ai uitat asta?
În loc să aperi regulile care îți creează viața, nu ar fi mai bine să începi să fii sincer(ă) cu tine și să vezi de ce te deranjează atât de tare așa-zisa laudă a cuiva? De ce nu poți crede că e un mare adevăr? De ce nu vrei să înțelegi ce anume te oprește să vezi altfel lucrurile?
Și, dacă tu nu crezi, asta înseamnă că așa e? Dacă tu nu crezi că cineva e bun și capabil, atunci nu e? Ba da, și încă cum! Nu numai că te minți în continuare, dar te și lauzi cu realitatea ta.
Oricât de mult dezaprobi (ceea ce tu cataloghezi ca) lauda de sine a altora, același lucru îl faci și tu, scoțându-ți la înaintare „virtuțile” mai des decât alții. Tu vei spune oricui că ești cinstit(ă) și corect(ă), că în viața ta nu ai făcut nici un rău, că nu poți fi ca cei pe care îi consideri/judeci răi. Tu nu faci asta..., tu nu faci aialaltă..., doar alții, tu nu!
Te-a întrebat cineva? Nu? Și atunci de ce simți nevoia să spui asta oricui? Dacă e adevărat, e suficient că tu știi asta; dar când simți nevoia de a te „lăuda”, nu crezi o iotă din ce spui, și, de fapt, încerci să te convingi singur(ă) că așa e. Nu uita, ceilalți sunt oglinda ta.
Dacă ești din categoria celor care îi admiră pe cei ce reușesc și fac tot posibilul să iasă în afara limitărilor impuse, ești pe calea cea bună spre tine. Doar să ai grijă să nu devii o imitație ieftină a celor pe care îi admiri. Aceleași haine, aceleași comportamente și mediu de viață nu te vor transforma automat într-un om realizat, ca cel pe care îl copiezi, ci doar într-o imitație burlescă a cuiva.
Fii original(ă), împrumută doar deschiderea, curajul, determinarea și optimismul, dar, în rest, croiește-ți singur(ă) „hainele” viitorului tău.
Lauda de sine nu miroase a bine atât timp cât nu e adevărată și cât timp tu nu crezi în tine, în calitățile care te fac pe tine deosebit(ă), unic(ă).
Ai încredere în tine, în valoarea ta, în tot ceea ce faci, iar din acel moment tot ceea ce pentru alții e o laudă, pentru tine devine purul adevăr. Și atunci, ce mai contează părerea celor care nu au curajul să pășească în infinitul lumii lor proprii?
Nu ține ascuns adevărul despre tine doar pentru ca cei fără perspective să nu se simtă jigniți. Ei sunt așa oricum, pentru că ești oglinda a ceea ce ar putea să facă dar refuză, preferând comoditatea „țarcului” înconjurat de reguli.
Ai curajul să zbori și să fii așa cum ți-ai imaginat că poți fi.
Din ce categorie faci parte?
Nu-mi spune mie pentru că eu nu trăiesc viața ta. Spune-ți-o ție, și, deci, fii cât de sincer(ă) poți cu tine, iar rezultatul se va vedea prin ceea ce vei face diferit în viața ta din acest moment.
Vei rămâne în starea care te-a îmbolnăvit, îmi vei servi scuze legate de „prea târziu”, „e ușor să vorbești, dar viața mea...”, sau „dar cum să fac, că nu știu, spune-mi... aaa, nu-mi spui...și eu cum să ies?”. Nu ieși, stai acolo și laudă-te la toată lumea ce ai fi putut ajunge tu dacă ai fi avut curaj, de parcă îl iei de la piață, nu se află în tine. Găsește soluții, nu „croșeta” noi probleme. E viața ta!
Ia-ți zborul. Ce ai de pierdut? Reguli?
Dar realizezi ce ai de câștigat? Eliberarea de gratiile minții, pentru că doar ea ne limitează cu minciuna ei.
Adevărul e că ești nelimitat(ă), iar cu asta merită să te lauzi!
Binețe, dragă cititorule, și mulțumire de însoțire printre rânduri, îți spun!
dr. Edith Kadar
Arad, 28 februarie 2016
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Nu încerca să schimbi lumea; trebuie doar să te schimbi tu.
Şi vei constata cu surprindere că cei din jur se vor schimba împreună cu tine.
Astăzi, mai mult ca oricând, insist asupra acestui motto deoarece observ cu îngrijorare dispariția omului ca individualitate și identificarea până la sacrificiu cu grupări, curente, mișcări, evenimente, societăți.
Atunci când uiți cine ești tu cu adevărat, ce poți și ce îți place, devii un simplu instrument în mâna celor care obțin beneficii din manipulare.
Binețe, dragă cititorule!
Te invit pe calea rândurilor, sugerându-ți să și pornești muzica pentru a ne însoți.
Nu te mulțumi niciodată cu puțin și, mai ales, nu te mulțumi cu ceea ce îți spune altcineva că meriți.
Nu lăsa pe alții să-ți spună cine ești și ce poți.
Când te mulțumești cu puțin fie nu îți (mai) pasă de tine pentru că nu te cunoști cine ești și ce poți cu adevărat, fie încerci să fii modest(ă) pentru că așa îți spun alții că ți-ar sta bine.
Din momentul în care nu îți mai pasă de tine și de ceea ce meriți, te-ai trădat pe tine și visele tale, ți-ai trădat scopul vieții și promisiunile pe care ți le-ai făcut mai demult.
Din acea clipă ți-ai înmânat „cheile” viitorului celorlalți, lăsându-i să îți stabilească ei reperele existenței și ștacheta la ceea ce poți.
Din acel moment tu încetezi să mai exiști ca entitate și devii un instrument în mâna celor care își respiră viața dictând altora cum să fie și ce să facă.
Atunci vei începe să te mulțumești cu din ce în ce mai puțin, și vei ajunge să vrei să te trăiești mulțumindu-i pe alții.
Te trădezi atunci când nu te cunoști, când nu te mai recunoști și când ai uitat că nu există „nu pot” ci doar „nu vreau” sau „nu am chef să încerc mai mult, e mai comod să hotărască alții”.
Te trădezi atunci când uiți că te-ai născut o entitate puternică, de sine stătătoare, și ajungi să te identifici cu mișcări, curente, grupuri, societate.
Cu cât uiți mai tare de tine ca persoană, cu atât te identifici cu o grupare mai mare în care te-ai integrat, te-ai dizolvat și în care ți-ai pierdut esența.
Astfel încât atunci când vorbești despre tine ca societate, poți fi sigur(ă) că ai uitat deja că ești o individualitate, o entitate, că ești unic(ă).
Persoanele care își pierd identitatea ajung să se nege pe ele în afara grupurilor care le reprezintă, cu care s-au identificat, în care s-au integrat.
Sunt persoanele cărora atunci când le adresezi o întrebare personală, îți vor vorbi la plural pentru că au uitat singularul, explicând despre societate și problemele ei, nemaiștiind să se raporteze la ei înșiși.
Din păcate, întâlnesc din ce în ce mai mulți semeni care atât de tare au uitat de ei, de cine și ce sunt, încât nu mai știu să glumească, răspunzând repezit că vremurile actuale nu le mai permit să zâmbească.
Ceea ce se întâmplă în exterior este o reflectare a celor trăite în interior.
O societate nu este un organism de sine stătător, ci este compus din „celule”, din indivizi.
Există o similitudine între indivizi-societate și celule-corp. Corpul uman, sau de oricare, are vaga și greșita impresie că el dictează celulelor ce să facă. De fapt, este exact invers.
Adevărul greu de acceptat este că orice boală pornește de la refuzul unei singure celule de a se supune unor comenzi contrare binelui său. Mintea este cea care creează iluzia corpului că este cel după care și cea mai mică celulă trebuie să se plieze.
Nu societatea te face într-un anumit fel, TU faci societatea! Când ai uitat acest adevăr?
Atunci când uiți cine ești tu cu adevărat, ce poți și ce îți place, devii un simplu instrument în mâna celor care obțin beneficii din manipulare.
Cu cât te negi mai mult și te identifici cu mișcări, grupuri, societăți, cu atât ești mai dezintegrat(ă) ca individualitate.
Când nu mai știi să râzi, să te bucuri de ceea ce ești și ceea ce ai, gândește-te că ar trebui să faci ceva pentru a te recompune.
Când te mulțumești cu puțin fie nu îți (mai) pasă de tine pentru că nu te cunoști cine ești și ce poți cu adevărat, fie încerci să fii modest(ă) pentru că așa îți spun alții că ți-ar sta bine.
Modestia este un cuvânt inventat pentru a te face să te simți mic, umil și a cere voie altora să exiști și să te manifești.
Atunci când îți cunoști valoarea și nu aștepți sa ți se spună ce poți și ce ai voie, întinde-ți aripile și zboară.
Cei care îți vorbesc despre modestie sunt cei care nu au încercat niciodată zborul fie din comoditate, lene sau pentru că și lor le-au fost frânte aripile.
Nu lăsa pe alții să-ți spună cine ești și ce poți.
Nu te mulțumi niciodată cu puțin și, mai ales, nu te mulțumi cu ceea ce îți spune altcineva că meriți.
Nu încerca să schimbi lumea; trebuie doar să te schimbi tu.
Şi vei constata cu surprindere că cei din jur se vor schimba împreună cu tine.
Nu mă întreba cum să o faci, pentru că îți voi răspunde simplu: REAMINTEȘTE-ȚI DE TINE!
Binețe, dragă cititorule!
dr. Edith Kadar
Arad, 16 noiembrie 2015
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Nu e nevoie să schimbăm lumea; e suficient doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Fiecare om își are povestea lui.
Indiferent de drumul parcurs, destinația este aceeași: împlinirea în plan personal, spiritual, emoțional, social, mintal, fizic.
De aceea, povestea fiecăruia se referă la drumul parcurs spre destinația vieții.
Putem vorbi despre rătăciri, despre regăsiri, despre renunțări, despre reorientări.
Putem povesti despre bucurii sau tristeți, despre împliniri sau dezamăgiri.
Putem spune despre părți din viață sau despre întreaga viață.
Putem trăi doar prin alții sau prin noi înșine.
Putem minți pe ceilalți, mințindu-ne, de fapt, pe noi înșine.
Putem inventa locuri și întâmplări ce nu au fost, care s-ar fi vrut a fi, dar care au fost amânate sau pe care ni le-am interzis din diverse motive comode pentru noi.
Putem spune tot ceea ce vrem a spune, dar, într-un final, suntem doar ceea vedem zilnic în oglinda de acasă sau în imaginile oglindite de cei din jur. Totul ține de alegerea noastră: realitate sau iluzie, adevăr incomod sau minciuna confortabilă?
Povestea mea este simplă, și poate fi povestea oricui, chiar și a ta, cititorule:
La un moment dat am ajuns să nu îmi placă ceea ce am ajuns, ce devenisem.
Și după ce m-am săturat să dau vina pe oricine și orice din jurul meu, (timp în care lucrurile nu numai că nu s-au schimbat, dar s-au înrăutățit), m-am hotărât să schimb ceva, orice.
Atunci a început călătoria fascinantă de la ce fusesem eu, la noul „eu”; de la imaginea pe care o cerea societatea de la mine, la imaginea mea adevărată, aceea care să mă facă să mă simt bine cu mine.
Se spune că definiția nebuniei este să faci la nesfârșit aceleași lucruri dar să aștepți de fiecare dată rezultate diferite.
Drumul spre mine, spre ceea ce este menit pentru mine, este anevoios, presărat cu multe ispite, obstacole și capcane menite să pună la încercare determinarea, voința și credința în ceea ce mi-am propus. Dar este atât de frumos!
Renunțarea la vechi, la atașamentele de tot ce înseamnă trecut, lasă urme adânci, și se poate concretiza prin boli fizice. Am trecut prin multe, și voi mai trece.
Însă, cu fiecare balast eliminat, s-a eliberat un loc în plus pentru lumina sufletului.
Cu fiecare pas în noua direcție, am întâlnit oameni aflați pe același drum, oglinzi ale mele, ale aspectelor rezolvate și ale celor nerezolvate încă, sau care doar am crezut că le-am rezolvat.
De la fiecare om am învățat ceva, și fiecare om a învățat ceva de la mine. Și toate aceste învățături și învățăminte le dăm mai departe.
Cu timpul, am înțeles că munca pe care mi-am ales-o are legătură cu devenirea mea, care poate ajuta devenirea ta, a celui care îți dorești cu adevărat să te schimbi.
Dintotdeauna mi-am dorit să fiu medic, dar am știut că voi fi un altfel de doctor: al sufletelor. Astfel, m-am dedicat și mă dedic reîntregirii omului în toate aspectele: fizic, psihic, emoțional, sufletesc, spiritual.
Da, probabil sună pompos ceea ce spun, dar pare așa doar atunci când lumina ți se pare departe, iar tu crezi că nu poți și nu vei reuși.
Se spune că nu poți ajuta un om să devină ceea ce tu nu ești. De aceea, pentru a te ajuta pe tine, a trebuit să mă ajut, mai întâi, pe mine.
Mai am mult drum de parcurs, și de abia aștept, indiferent cât de greu va fi.
Am vrut să îți spun povestea mea și să îți transmit din suflet un mesaj: DACĂ EU AM PUTUT, NU VĂD DE CE TU NU AI REUȘI!
Calea spre tine e deschisă, trebuie doar să vrei să o parcurgi. Și atunci, Universul îți va scoate în cale oamenii care îți pot fi alături pe anumite porțiuni din drum.
Sunt Edith Kadar, și sunt medic; ajut oamenii să găsească drumul înapoi spre ei, spre „acasă”. Aceasta este munca mea.
Dacă crezi că te pot ajuta în acest sens, scrie-mi mesaj sau trimite-mi mail.
Și pentru că iau lucrurile la modul serios, te rog să faci și tu același lucru cu tine: scrisul poate da doar scurte informații. Pentru mai mult, e nevoie să te văd și să te aud.
Se spune că toți vor schimbare, dar prea puțini vor să se schimbe.
„Fii tu schimbarea pe care vrei să vezi în lume”, spunea Mahatma Gandhi.
Nu aștepta ca lumea să se schimbe. Fă tu primul pas.
Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi
Binețe, om căutător de lumină!
dr. Edith Kadar
Arad, 09 februarie 2017
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Sursa: internet
„TU NU AI UN SUFLET. TU EȘTI UN SUFLET. TU AI UN CORP”
Aceste cuvinte aparțin scriitorului C.S.Lewis, autorul „Cronicilor din Narnia”.
Este o afirmație cât se poate de simplă, dar care conține esența noastră, a existenței noastre aici și acum.
Degeaba spunem „am un suflet”; e ca și cum am vorbi despre ceva ce ni s-a dat temporar pentru a ne ajuta. Adevărul este că noi SUNTEM sufletul „îmbrăcat” în „haina” corpului fizic.
El, sufletul, este veșnic și constituie matricea noastră, cea după care suntem construiți și după care ființăm.
Binețe, dragă cititorule!
Te invit să povestim puțin despre un subiect complex: esența noastră, esența vieții.
Știu că este un subiect sensibil, și poate fi înțeles cu adevărat doar de către cei ce încep să se trezească în conștiință.
Chiar dacă nu știi nimic despre asta, dar vrei să afli, nu îți fă probleme, vei înțelege cu sufletul.
Celor care vor trezire în conștiință prin ego, le urez baftă și îi rog să nu își posteze părerea fără să citească materialul.
Nu trebuie să mă crezi: sufletul (și nu mintea) îți va „șopti” adevărul lui. Ai încredere și ascultă-l!
Am tot auzit discutându-se despre esența vieții și esența umană.
Dar, oare, cât de bine cunoaștem și înțelegem cu adevărat aceste noțiuni?
De câte ori nu ne-am întrebat „Cine sunt eu și ce caut în viața mea”? Dar, de prea multe ori am amânat răspunsul, din lene, comoditate, teama de a nu supăra pe cineva sau pe acea divinitate care ni s-a spus că ar fi supărăcioasă dacă nu doar credem orbește, dar mai și cercetăm.
Dar, pentru a afla cine SUNT eu cu adevărat, cred că ar trebui, mai întâi, să știu cine și ce NU SUNT:
1.- NU SUNT CORPUL FIZIC
Acesta este doar forma pe care am luat-o pentru a „îmbrăca” sufletul, esența mea.
2.- NU SUNT CONVINGERILE MELE
Acelea sunt doar impresii, păreri și o seamă de teorii care mă ajută să știu dacă sunt pe calea mea sau am luat-o razna pe arătura superficialității.
3.- NU SUNT ROLURILE PE CARE LE JOC ÎN FIECARE ZI
Soț sau soție, fiu sau fiică, mamă sau tată, frate sau soră, coleg sau prieten, vecin, dușman, șofer, pieton, etc., sunt doar niște roluri pe care le joc în această viață, și care mă ajută să mă cunosc, să mă desăvârșesc, să mă corectez, să învăț, să evoluez și să mă trezesc la adevărata viață.
4.- NU SUNT MUNCA MEA ȘI NICI FUNCȚIILE PE CARE LE DEȚIN
Acelea mă ajută să capăt abilitățile necesare pentru a-mi procura banii pentru a mă întreține.
5.- NU SUNT IMAGINEA PE CARE O AFIȘEZ ÎN SOCIETATE
Aceea este doar reflexia în oglindă a mulțumirilor sau nemulțumirilor celorlalți, rămase nerezolvate la mine.
-Nu sunt greutatea pe care o am. Am o greutate în viața asta, dar nu sunt o greutate nici pentru mine nici pentru alții.
-Nu sunt bijuteriile pe care le port.
-Nu sunt parfumurile, oja sau fardurile pe care le folosesc.
-Nu sunt hainele pe care le port.
Toate acestea mă ajută, doar, să mă evaluez în proprii mei ochi: cu cât sunt mai devalorizat(ă), mai neînsemnat(ă) în ochii mei, cu atât mai multe semne și însemnări simt nevoia să port și să expun.
Neînsemnătatea în proprii mei ochi cere multe însemnări pe corp: bijuterii, tatuaje, piercinguri, culori țipătoare după atenție.
6.- NU SUNT OBIECTELE CARE MĂ ÎNCONJOARĂ
Ele doar îmi servesc, îmi sunt utile, pentru a-mi face viața mai ușoară, nu sunt sclavul lor.
7.- NU SUNT PROPRIETĂȚILE ȘI BUNURILE MELE
Acelea îmi servesc pentru a avea unde să locuiesc și de unde să îmi culeg roade pentru trai.
8.- NU SUNT NICI SĂRĂCIA, DAR NICI LUXUL ÎN CARE TRĂIESC
Acelea sunt doar indicatoare ale valorii pe care o am în proprii mei ochi.
9.- NU SUNT OPINIILE MELE
Acelea reflectă doar gradul de educație și de înțelegere la care am ajuns.
10.- NU SUNT EMOȚIILE MELE
Acelea au doar rolul de a mă ghida în viață pe drumul creșterii și dezvoltării ca om.
11.- NU SUNT CEEA CE SE SPUNE DESPRE MINE
Acelea sunt doar păreri ale celor ce nu vor sau nu au timp să se ocupe de ei înșiși.
12.- NU SUNT CREDINȚA MEA
Aceea are doar rolul de a mă ghida pe calea regăsirii mele, a regăsirii de mine.
13.- NU SUNT CEEA CE VĂD, CEEA CE AUD, CE SIMT, CE MIROS ȘI CE GUST
Organele de simț sunt ca o busolă ce mă ajută să mă orientez spre ceea ce îmi aduce liniștea.
14.- NU SUNT DORINȚELE MELE, NICI TOANELE MELE DE MOMENT.
- Nu sunt victima ce apare din când în când.
- Nu sunt orgoliul meu, nici mândria, nici ego-ul meu.
Toate acestea sunt doar manifestări de moment, menite să mă ajute să mă cunosc și să mă înțeleg mai bine.
15.- NU SUNT REȚELELE DE SOCIALIZARE UNDE M-AM ÎNSCRIS
Acelea sunt doar mijloace de comunicare ce permit răspândirea informației cu viteza luminii.
16.- NU SUNT CEEA CE AFIRM CĂ SUNT CU MÂNDRIE, EMFAZĂ ȘI LĂUDĂROȘENIE
Cu cât strig mai tare și susțin mai mult că sunt ceva sau cineva, cu atât nu cred acel lucru și vreau să mă conving singur(ă) că așa e prin declarații și declamații de lozinci.
17.- NU SUNT CEEA CE SOCIETATEA ÎMI SPUNE CĂ AR TREBUI SĂ FIU PENTRU A MĂ ACCEPTA
Acelea sunt doar condiții izvorâte din frustrare și complexe de inferioritate, mascate sub aspectul de bunăvoință tolerantă și acceptare amabilă.
18.- NU SUNT CEEA CE ÎNCEARCĂ SĂ MĂ CONVINGĂ ȘCOALA, FAMILIA, POLITICA, BISERICA, OPINIILE CIVICE ȘI CURENTELE IDEOLOGICE SĂ FIU.
Acelea sunt doar teorii izvorâte din minți lipsite de practică.
19.- NU SUNT CEEA CE SPUN CĂ SUNT, CI CEEA CE SIMT CĂ SUNT
Iar aceasta este o taină pe care doar eu trebuie să o cunosc.
20.- NU SUNT NIMIC ALTCEVA DECÂT CEEA CE SUNT!
EU SUNT CEEA CE SUNT, INDIFERENT DE PĂREREA CELORLALȚI!
Sursa: internet
Toate cele enumerate până acum sunt doar imagini, forme tranzitorii ce ar trebui să fie doar indici ai felului în care „umblăm” prin viață.
Din păcate, de prea multe ori oamenii se identifică cu aceste forme efemere, transformându-le în viața însăși, ridicându-le la rang de certitudini, dându-le forța de a guverna viața și înscăunându-le pe tronul stăpânului absolut a ceea ce devin încet, încet.
Dar, atunci cine și ce suntem?
Suntem LUMINĂ DIVINĂ, acel duh sfânt, care coboară într-un corp de carne - lutul - despre care ni s-a spus, și care trăiește aici vremelnic cu scopul de a se manifesta și la acest nivel carnal.
SUNTEM DUMNEZEIREA MANIFESTATĂ ÎN PLAN MATERIAL.
Când coborâm în materie, uităm cine suntem și de unde venim datorită diferenței mari de vibrație: lumina divină coboară în „întunericul” materiei, străduindu-se să răzbată și să aducă strălucirea aici, pe Pământ.
Lumina, SPIRITUL, coboară și își creează un „instrument” de legătură cu emoțiile, numit SUFLET.
Sufletul reamintește omului ce are de făcut, care a fost menirea pe care a ales-o și a acceptat-o înainte de coborârea în materie.
Copiii știu foarte clar cine sunt și ce au de făcut deoarece emoțiile lor sunt pure, nepervertite.
Frica, ura, furia, dezamăgirea, intoleranța și alte emoții negative sunt „implantate” cu sprijinul adulților, celor (cică) atotcunoscători.
Copiii sunt puri până ce oamenii (așa zis) maturi vin și le explică „suav” că e o prostie ceea ce spun, ce văd și ce simt, transformându-i în cópiile lor fidele de nemulțumire și de închistare, date de uitarea de sine.
Copiii își atenuează treptat lumina iubirii necondiționate cu care au venit, devenind cópiile ieftine ale frustrării și neîmplinirii adulților.
Și astfel, condiționați în permanență de părinți, școală, religie și societate, copiii își diminuează treptat lumina cu care au venit înzestrați, făcând loc stratului gros de pâclă al fricilor, ignoranței și necunoașterii.
Sursa: internet
Sufletul încearcă să reamintească menirea lui, dar de (prea) multe ori este înăbușit de întunericul concretizat în ego.
Odată cu vârsta, lumina divină slăbește, ajungând la mulți să devină doar o pâlpâire slabă. Atunci, pentru că sufletul nu poate fi redus la tăcere, strigătele lui sunt confundate sau greșit înțelese, oamenii înlocuind iubirea, pacea, armonia, liniștea, cu „gălăgia” obiectelor, a lucrurilor, a formei lipsite de fond.
Iubirea va fi confundată cu nevoia, și va fi, astfel, vânată, cerșită, cerută cu hotărâre de la cei din jur.
Pacea se vrea obținută prin război și violență.
Armonia este condiționată prin haos, iar liniștea sufletească a ajuns doar o noțiune teoretică „fluturată” la o cafea de vorbă cu iz spiritual.
Dar, îți reamintesc, sufletul nu poate fi redus la tăcere.
Ego-ul este gălăgios, dar sufletul nu tace. Și, în încercarea lui de a reaminti omului cine este el, ce este și care îi este menirea, provoacă crize profunde fie la nivel fizic - prin boli - fie psihic, prin depresii sau/și psihoze, acestea având doar rolul de a scoate omul în afara minciunii și a iluziei ego-ului.
Unii dintre oameni nu se opresc nici atunci, considerând boala ca fiind o pedeapsă cruntă dată de un dumnezeu nemilos și răzbunător. Desigur, în acest caz finalul este, din păcate, previzibil: MOARTEA.
Atunci când oamenii înțeleg simptomele și se opresc din cursa nebună a vieții superficiale pentru a pune întrebări și a afla răspunsuri, sufletul se bucură, orientându-i și îndrumându-i spre locurile, persoanele și situațiile care îi pot ajuta.
Și astfel, lumina cunoașterii reapare, întărindu-se ca intensitate și risipind ceața ignoranței.
Atunci apar și rupturile în relații, deoarece o persoană trezită nu mai poate merge alături de o persoană adormită. Lumina este văzută de cei ce o ignoră drept un pericol, considerându-i pe cei treziți drept ciudați, nebuni, cu capul razna.
Tot atunci apar marile schimbări: loc de muncă, status familial (despărțiri, divorțuri), anturaj, etc. Dacă partenerii nu evoluează împreună, legătura se rupe, indiferent dacă cei doi acceptă sau nu acest lucru.
Pe măsură ce omul caută lumina cunoașterii ce există deja în fiecare și nu este dată de altcineva, va întâlni în cale tot felul de „ispite”, imagini false a ceea ce își doresc cu adevărat: informații false, profeți și maeștri falși, prieteni „binevoitori” care descurajează în permanență, toate acestea având rolul de a ajuta omul să discearnă realitatea de iluzie, binele de rău, adevărul de fals.
Sursa: internet
Fiecare alegere corectă este urmată de un salt extraordinar în ceea ce se numește CONȘTIINȚĂ.
Fiecare pas înlătură, puțin câte puțin, ceața pusă pe ochii cunoașterii, iar omul începe să înțeleagă și să realizeze iluzia și minciuna în care a trăit până atunci.
Desigur, calea e grea, e anevoioasă; mulți abandonează după primii pași, alții mai târziu, comoditatea și iluzia reușitei fiind mai puternice.
Și atunci apare, din nou, boala.
Boala este doar mesajul că omul nu face bine ceea ce face, și că s-a abătut de la calea pe care a ales-o înainte de coborârea în materie.
Cu cât o persoană este mai hotărâtă să meargă spre lumină, cu atât încercările devin mai puternice.
E testată determinarea, voința și încrederea în ea însăși și în mesajele trimise de suflet.
Pe drumul spre lumină mulți pornesc, dar puțini ajung. Și împuținându-se pe parcurs, oamenii în lumină vor ajunge să fie singuri, doar în tovărășia lor și a credinței care îi animă.
Și acolo sunt oameni care se opresc din drum, neputând duce mai departe povara singurătății și a solitudinii căutătorului de și în lumină.
Cei care ajung să facă pace cu fricile, furiile, nemulțumirile din ei (manifestate prin oameni și situații incomode apărute în cale), vor deveni conștienți de esența lor, de conștiința ce se dezmorțește încet și ocupă locul ignoranței.
CONȘTIENȚA CONȘTIINȚEI.
O persoană trezită știe cine este și nu mai pleacă urechea la păreri emise de oameni, curente, sisteme, teorii pompoase.
Iar atunci când se trezește, omul ȘTIE că este PARTE DIN DUMNEZEU, DIN LUMINA LUI VENITĂ SĂ SE MANIFESTE VREMELNIC ÎNTR-UN CORP MATERIAL.
Cel trezit este în armonie cu el însuși, cu Universul, cu legile care îl guvernează, cu conștiința universală.
Și pentru că ȘTIE și are credință în ceea ce știe, va fi hulit de umblătorii prin întunericul ignoranței, cei care au abandonat drumul trezirii, sau care nici măcar nu s-au încumetat să pornească, găsindu-și scuze de victimă.
Un om trezit ȘTIE că e parte din Dumnezeu, că trupul e biserica lui și că sufletul e vocea prin care comunică cu sferele divine.
O persoană trează în conștiință știe asta și nu simte nevoia să se împăuneze spunând în dreapta și în stânga cât de evoluat este.
Când ești conștient de conștiința divină ce te animă, mintea și ego-ul tac, și se așterne liniștea, pacea și armonia în viață, în fiecare celulă a corpului.
Până și fizicul începe să manifeste energia divină, iar bolile dispar și corpul își oprește procesul de îmbătrânire și de degradare. Apare vindecarea, și omul, parcă, întinerește.
Atât timp cât poți manifesta lumina și conștiința divină în corpul fizic, moartea nu își are sensul.
Mulți pornesc, puțini, foarte puțini ajung.
Sursa: internet
Un om trezit atrage - prin lumina pe care o manifestă - oameni care caută și ei, ajutându-i să-și găsească drumul optim pentru ei.
Armonia se extinde ca o rețea prin care circulă nestingherite iubirea, pacea și liniștea sufletească.
Dumnezeu a vrut să învețe tot ce este de învățat și să manifeste toate emoțiile și trăirile pe care le-a creat. Și pentru a învăța cât mai mult, s-a multiplicat și a trimis pe Pământ câte o parte din el numită OM.
OMULE, tu ești lumină divină, parte din Dumnezeu, care știi, deci, tot ce știe el, indiferent ce îți vor spune cei ce au ales comoditatea stagnării și călduțul ignoranței.
Știi și simți asta, dar frica de iadul promis (de oameni, nu de divinitate) te împiedică să vezi evidența.
Și dacă ești parte din Dumnezeu, de ce te mulțumești cu puținul dat de teorii, cutume, idei și ideologii create de oameni?
Poți fi nelimitat, de ce alegi limitele?
Poți fi lumină, de ce alegi întunericul ignoranței?
Poți fi iubire, de ce alegi frica?
Poți fi divinitate, de ce alegi focul iadului?
TU EȘTI CEEA CE EȘTI!
Ești mulțumit(ă)?
Ești fericit(ă)?
Ești liniștit(ă) în conștiință?
EȘTI CEEA CE EȘTI!
FII CEEA CE EȘTI!
MANIFESTĂ CEEA CE EȘTI!
NAMASTE, OM! (Lumina din mine salută lumina din tine!)
Sursa: internet
dr. Edith Kadar
Arad, 05 februarie 2017
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Că avem o conștiință, știm (aproape) cu toții.
Că suntem Conștiință, începem să înțelegem încetul cu încetul.
Dar ce este și la ce ne folosește această conștiință, nu prea stăm să ne gândim. E destul să știm că ea există.
Conștiința. Ce-o fi asta și cu ce se mănâncă?
Binețe, dragă OM!
Te invit să citești cea mai recentă scriere a mea.
Mulțumesc.
Totul face parte din noi, și noi suntem parte din TOTUL!
Ne-am născut ca parte de Univers, de Dumnezeu; dar la fel și celelalte ființe: minerale, plante, animale. Avem originea comună.
Avem, deci, amintiri și trăiri comune.
Totul a pornit de la UNUL, de la TOTUL, de unde ne-am desprins pentru a trăi vremelnic aici, pe Pământ.
UNUL, Dumnezeul, e reprezentat simbolic de ovul, dar și de spermatozoid.
Pentru ca viața să existe este nevoie de principiile ambelor polarități. Le poți spune masculin-feminin, ori bărbat-femeie, sau Yin-Yang, sau cum vrei tu.
Fiecare aspect al lui UNUL - masculin sau feminin - este egal ca esență cu celălalt; diferă doar ca formă, pentru a se diferenția. Ca lumina și întunericul, sau ca IUBIREA și FRICA, ca Raiul și Iadul, ori ca Dumnezeu și Satan.
Sunt același lucru, doar manifestările sunt diferite.
Fiecare își are rolul său bine stabilit. În lume nu poate exista doar un singur aspect, o singură polaritate. Dacă nu ar fi contrastul, cum am ști să prețuim ce avem? Cum ne-am putea schimba? Cum ne-am putea îmbunătăți în permanență?
Am rămâne în același loc, crezând că mai mult nu se poate, și că mai bine nu există.
La fel și cu omul. El se formează prin întâlnirea dintre două celule de polarități diferite, și nu altfel. Oricât de mult ar avansa tehnologia și cât și-ar dori omul să intervină în genetică și să schimbe rânduiala naturală, copilul va fi format tot din material genetic feminin și masculin.
Oricât de mult vor încerca curentele new-wave, moderne, să convingă lumea că sexualitatea și sexul nu sunt importante, viața nu poate apărea fără întâlnirea dintre cele 2 polarități: masculin-feminin, pozitiv-negativ, Yin și Yang.
Tendințele actuale sunt, așa zis, pozitive, încercând să șteargă diferențele dintre cele 2 polarități: din ce în ce mai mulți aleg să se manifeste homosexual (respingând celălalt sex), sau androgin, adică să fie amândouă, dar, de fapt, niciunul.
Oricât de „bune” ar fi aceste intenții, binele nu poate exista fără celălalt aspect - răul. Doar totul este polaritate. Nimic nu este doar pe jumătate.
Depinde de alegerile pe care le facem.
Ce poate fi negativ în mesajul că polaritatea, sexul, nu contează?
Ce poate fi negativ în faptul că femeile vor egalitate cu bărbații și își cer drepturile?
Ce poate fi negativ la superioritatea întreținută de societate a bărbaților?
Însăși iluzia că nu ar fi egali între ei. Însăși faptul că au fost separați egotic. Însăși faptul că jumătățile s-au rupt din întreg pentru a-și proclama „independența” și a-și demonstra că fiecare e mai bun.
Poate spune ziua că este mai bună decât noaptea, sau invers? Da, poate. Dar ar fi și adevărat? Nu! Fiecare își are rolul său important în desfășurarea vieții.
Mai demult, femeile și bărbații își cunoșteau foarte bine rolurile lor: bărbații munceau pentru a-și întreține familia cu cele de trebuință, iar femeia rămânea acasă să îngrijească gospodăria și copiii, cuibul.
Era vreunul dintre ei mai bun, mai important?
Nu! Erau și sunt egali ca valoare și responsabilități.
Și, așa cum ziua se întâlnește cu noaptea la apus și la răsărit, tot așa și bărbatul se întâlnea cu femeia pentru a celebra comuniunea lor în iubire: făceau dragoste.
Timpurile s-au schimbat, iar egalitatea și armonia dintre sexe nu mai sunt rentabile; și, deci, o mână de oameni care aveau acces la mijloacele de informare în masă au realizat că pot să influențeze populația pentru a le aduce lor profit. Bărbații au fost propulsați în funcții de conducere, și li s-a implementat ideea că doar ei sunt importanți, și că femeile le sunt inferioare, din moment ce stau acasă și îngrijesc copiii și gospodăria; adică nu fac NIMIC!
Apoi, aceeași mână de oameni au început să „lucreze” și la femei: că sunt cele mai importante din moment ce ele dau naștere vieții, și că, de fapt, ele nu au nevoie de bărbați pentru a le fi bine.
Din ce în ce mai multe persoane se îndreaptă spre parteneriatul cu persoane de același sex, prin gestul lor arătând că nu le pasă de celălalt sex. Chiar dacă nu spun asta, acesta este mesajul tacit.
„Eu, femeia, sunt atât de bună și de puternică încât nu am nevoie de bărbați; și voi arăta asta întregii lumi combinându-mă cu femei”.
La fel și bărbații. Ba chiar s-a ajuns să se spună că nu au nevoie unul de altul pentru a face copii. Femeile merg la băncile de spermă, iar bărbații apelează la mame surogat.
Și uite capcana: viața nu poate apărea decât din întâlnirea dintre ovulul feminin cu spermatozoidul masculin.
Oricât de mult se va strădui actuala societate să rupă legătura genetică ancestrală dintre masculin și feminin, viața nu poate lua ființă fără prezența ambelor energii.
Mai demult oamenii făceau dragoste și așa concepeau copiii, creând astfel cuibul energetic al iubirii. Întâlnirea dintre cele 2 trupuri, cele 2 polarități, forma un câmp electromagnetic care favoriza întâlnirea dintre cele 2 celule primordiale - ovulul și spermatozoidul - și crea o viață nouă, un urmaș sănătos. Ca un câmp pregătit pentru semănare ce rodește extraordinar când sunt urmați pașii normali, naturali, vitali.
Dar timpurile s-au schimbat.
Oamenilor le-a fost indusă credința că ei pot face orice, și că regulile și ritualurile vechi sunt bune de aruncat la gunoi, e timpul de Nou!
Deh, polarități. O intenție bună se poate transforma în ceva distructiv. Sau invers.
La fel și în caz de vechi - nou. Nu s-ar putea vedea diferența dacă nu ar exista amândouă.
Și în goana după nou, vechiul cu regulile și experiența acumulate a fost respins, negat, șters. Se încearcă recrearea unei noi lumi, o nouă paradigmă; că doar evoluăm, nu-i așa?
Femeile nu mai au nevoie de bărbați, și invers. Sau cel puțin așa se spune din ce în ce mai des.
Ego-ul a crescut și se mărește pe măsură ce nu observăm că noi nu evoluăm ci involuăm, pentru că am călcat în picioare reguli doar pentru a demonstra altora că avem dreptate.
Femeile și bărbații și-au uitat rolul în relații, însăși căsnicia, cuplul, fiind transformate în câmp de luptă pentru a demonstra și nu a fi. Soții își demonstrează forța și puterea, nu își mai permit să fie, pur și simplu, bărbat și femeie.
Bărbatul și femeia nu mai fac dragoste; ei fac sex, și acela câteodată, și rapid. Nu se mai creează, deci, acel câmp de iubire pentru a pro-crea viața, a concepe un copil. Este ca și cum roadele pământului nu se mai culeg după semănare, la timpul coacerii lor, ci se creează artificial, fără suflet, fără energie vitală, doar prin modificări genetice, prin intervenții din exterior.
Stai, chiar așa se și întâmplă cu mâncarea noastră!
Așa este și cu copiii: sunt concepuți artificial, fără iubire, fără suflet din partea părinților. Fără Dumnezeu. Și ne mirăm că foarte mulți sunt bolnavi, că nu știu ce vor, că sunt debusolați. Sunt considerați, de multe ori „generația pierdută”.
Iar acești copii concepuți fără prezența lui Dumnezeu în relația părinților lor, ce viață vor crea la maturitate? Din ce în ce mai artificială, pe măsură ce naturalul, dumnezeirea, se șterge din codul genetic cu fiecare generație.
Iluzia dependenței bărbatului de femeie și invers a dus la distanțarea tot mai mare a celor două polarități. Femeile s-au emancipat, bărbații s-au eliberat. Și este mai multă nefericire în lume ca niciodată, mai multă vrajbă, ură, furie, deznădejde.
Diferențele dintre oameni au ajuns la putere, iar asemănările încep să fie ignorate.
„DEZBINĂ ȘI CUCEREȘTE” este strategia preferată a tacticienilor războiului.
La ora actuală ne-am modernizat atât de mult încât nici nu mai luptăm cu arme. Este suficient să ni se spună că celălalt se crede mai bun, că războiul orgoliilor izbucnește.
Și în timp ce oamenii se lasă dezbinați, cineva câștigă bani mulți din asta, și cucerește.
Pentru ca pozitivul să se manifeste, să fie observat și apreciat, trebuie să apară contrastul - negativul.
Pentru a-L percepe pe Dumnezeu, Lumina, Iubirea, e nevoie de întuneric, de ură, de vrajbă, de dezbinare.
Pentru a înțelege că suntem UNUL, e nevoie să fim dezbinați și dezintegrați în infinit de mulți, fiecare cu iluzia că este unic și că ceilalți sunt zero.
Pentru a-L percepe pe Dumnezeu cu adevărat, e nevoie să trecem prin iadul credinței că nimeni nu e mai dumnezeu decât suntem noi înșine.
Cu cât ești mai îndepărtat de esența ta, cu atât urli mai tare că ești în Dumnezeu, doar trebuie să acoperi, cumva, distanța; deși nimeni nu ți-a cerut asta.
Iluzia de a putea să le rezolvi tu pe toate, de a fi un mic dumnezeu, duce la formarea unui ego mare, care te ține captiv în realitatea lui, departe de REALITATE.
Când începi să înțelegi lucrurile, înseamnă că TE TREZEȘTI.
Înseamnă că devii CONȘTIENT că ești mai mult decât un ego, un orgoliu, o frică sau un simplu fizic ce-și satisface nevoile primare.
Înseamnă că înțelegi că dincolo de acestea se află ceva ce cauți cu sufletul toată viața ta: ESENȚA DIVINĂ.
Iar aceasta, dragă OM, se numește CONȘTIINȚĂ, iar trezirea la adevărata realitate se numește CONȘTIENTIZAREA CONȘTIINȚEI.
Adevărul este că totul a pornit de la UNUL, de la TOTUL, din care ne-am desprins pentru a trăi vremelnic aici, pe Pământ.
Ne-am născut ca parte din același Univers, din același Dumnezeu; dar la fel și celelalte ființe: minerale, plante, animale.
Avem originea comună.
Avem, deci, amintiri și trăiri comune.
Ne putem manifesta ca o stâncă, ca o plantă sau ca un animal. Depinde de polaritatea pe care o alegem, de ce parte ne situăm, și ce manifestăm. CONȘTIENȚA.
Putem fi o stâncă ce strivește, sau una care protejează. Putem fi cea mai delicată floare sau o buruiană. Putem fi cel mai majestuos animal sau un prădător nemilos.
Putem fi oameni care se cred cineva ascultâdu-i pe cei ce spun că știu ce e mai bine pentru noi.
Sau putem fi ceea ce suntem: parte din întreg, din Dumnezeu. Suntem UNUL. Suntem TOTUL!
Alegerea ne aparține, și ține de gradul de TREZIRE în CONȘTIINȚĂ: conștiința lui jumătate, a dezbinării, sau conștiința ambelor polarități, a lui UNUL care formează TOTUL?
Totul face parte din noi, și noi suntem parte din TOTUL!
Restul e iluzia ego-ului.
Namaste, OM!
dr. Edith Kadar
Arad, 30 ianuarie 2018
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
