sâmbătă, 31 martie 2018

RĂSPUNZI LA ÎNTREBĂRILE VIEȚII?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Viața creează multe semne de întrebare, dar din goana pe care (ne imaginăm că) ne-o impune, amânăm să găsim răspunsuri, să completăm spațiile goale de semnificații, dar pline de necunoscute.

Amânarea unui răspuns nu este o problemă dacă nu se transformă în ignorarea și apoi uitarea găsirii lui. 
Dar când grămada de întrebări fără răspunsuri crește, vocea sufletului se va auzi tot mai puțin și mai slab, pierdută în vacarmul glasurilor interioare ale minții ce rostesc și răstesc întrebările.

Binețe, dragă OM!

Te invit să povestim puțin despre întrebările și răspunsurile vieții. Dar, mai întâi, pornește muzica, rogu-te, pentru a ne fi alături la ceas de poveste.

                                        

Dacă vrei să ajungi departe în viață, va trebui să știi, mai întâi de toate, unde anume, cum și în cât timp îți propui să o faci.

Dacă nu îți place viața ta actuală, dacă ceea ce simți și trăiești nu-ți mai hrănește sufletul, dacă te simți blocat(ă), ca într-o cușcă, în propriul trai, nu crezi că a venit momentul să schimbi ceva pentru a nu te mai simți sufocat(ă) în fiecare zi?

Am întâlnit puține persoane care să spună - din tot sufletul și cu toată sinceritatea - că și-au găsit calea, că trăiesc în armonie cu ei înșiși și cu cei din jur, și că sunt foarte mulțumiți de toate aspectele vieții lor: personal, profesional, sufletesc, spiritual, emoțional, etc.

Lasă-mă să ghicesc, îmi vei spune că nu există așa ceva ca mulțumirea deplină, și că trebuie să se facă compromisuri în viață.

Și asta de unde o știi?
Ai încercat toate variantele, ai făcut tot setul de schimbări posibile în viața ta, și așa ai ajuns la această concluzie glorioasă?
Nu? 

Ți-ai ascultat sufletul și ți-ai pus în evidență talentele tale native, folosindu-ți-le pentru a-ți crea slujba la care ai visat?
Insiști să lucrezi în aceleași condiții care te fac nefericit(ă), și totuși știi cu siguranță că fericirea e doar în cărți și în filme, că viața reală bate filmul?


Serios, nu te-ai plictisit de fraze stereotip? 

Nu te-ai săturat să te hrănești cu slogane pline de teorie dar amânate la nesfârșit a fi aplicate în practică? 
Nu-ți sunt destule lozincile servite de alții și pe care le-ai împrumutat și adoptat cu bucurie nu pentru a te ajuta, ci pentru a-ți servi ca scuză la nefericirea și neîmplinirea ta?

Nu ești înfometat(ă) de viața reală, de acțiune, de verb, după atâta „mâncare” nesănătoasă formată din lamentări și scuze?
Nu ești intoxicat(ă) de atâtea noțiuni teoretice despre dezvoltare și evoluție personală și/sau profesională, neurmate de aplicarea în practică?
Nu ți-a ajuns să îți irosești energia, timpul și viața inventând și confecționând scuze în loc să treci la treabă?

Și dacă aici ai ajuns, așa arată acum viața ta - goală de conținut, dar doldora de teorie și lamentări - pot să te întreb de unde știi că nu există așa ceva ca mulțumirea deplină, și că trebuie să se facă compromisuri în viață? Sau fraza care câștigă detașat ca capitolul stupiditate/bullshit: „așa e viața; o luptă continuă în care alții câștigă, iar eu pierd!...” bla, bla, bla, bla, bla....

Atunci când cineva mă întreabă ce să facă să se regăsească pentru că undeva, pe drumul vieții, s-a pierdut sau s-a abandonat, întreb unde anume vrea să ajungă, cum și în cât timp își propune să o facă.
De cele mai multe ori mi se răspunde rapid „nu știu”, semn că nu numai nu s-au gândit, dar nici acum nu vor să o facă.

Dragă cititorule, dacă tu crezi că răspunsurile la întrebările trăirii îți vor fi date de străinii vieții tale, te înșeli amarnic. 
Întrebările conțin deja o parte din răspunsuri; doar să vrei să le vezi, să nu-ți fie lene să o faci îmbrăcând haina lui „nu știu”.


De ce sunt atât de multe întrebări și atât de puține răspunsuri? 
- Pentru că e mai comod să inventăm scuze decât să săpăm în interiorul nostru și să găsim răspunsul real, acela care aduce oftatul de eliberare în pieptul nostru.
- Pentru că, pentru a obține răspunsuri, va trebui să ne facem timp pentru noi.
- Pentru că aflarea cheii întrebărilor dislocă o mare cantitate de minciună care acoperă comoara ascunsă, răspunsurile.
- Pentru că întrebările ne dau mai multă valoare în ochii noștri decât răspunsurile (de multe ori) neplăcute.
- Pentru că nu avem chef să ne ocupăm de noi, fiind mai ușor să găsim țapi ispășitori.
- Pentru că teoria (crezi că) îți dă prestanță în ochii celorlalți.
- Pentru că întrebările ne „țes” o viață socială bogată, gălăgioasă, pe când răspunsurile ne obligă la liniște.
- Pentru că nu ne învață nimeni să rezolvăm problema întrebărilor, obținând soluția răspunsurilor.
- Pentru că nu știm să finalizăm întrebările cu răspunsuri.

Amânarea unui răspuns nu este o problemă dacă nu se transformă în ignorarea și apoi uitarea găsirii lui. 
Dar când grămada de întrebări fără răspunsuri crește, vocea sufletului se va auzi tot mai puțin și mai slab, pierdută în vacarmul glasurilor interioare ale minții ce rostesc și răstesc întrebările.

Viața creează multe semne de întrebare, dar din goana pe care (ne imaginăm că) ne-o impune, amânăm să găsim răspunsuri, să completăm spațiile goale de semnificații, dar pline de necunoscute.

Când vom înțelege că întrebările fără răspuns duc la dezintegrarea sufletului și la boala fizică, și că răspunsurile asumate sunt antidotul, vom face cel mai mare pas în regăsirea, reintegrarea și recompunerea noastră.

Și când ne vom hotărî să creștem mari și să ne maturizăm, indiferent de vârstă, vom înțelege că dacă vrem să ajungem departe în viață, va trebui să știm, mai întâi de toate, unde anume, cum și în cât timp ne propunem să o facem.

Cât durează asta? 
Atât timp cât e nevoie. 
Nici mai mult, nici mai puțin.

Binețe, dragă OM!


dr. Edith Kadar 
Arad, 17 noiembrie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/03/raspunsuri-la-intrebarile-vietii.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

duminică, 11 martie 2018

CUM ȘTII CĂ AI NEVOIE DE SCHIMBARE ÎN VIAȚĂ?

Nu e nevoie să schimbăm lumea; este suficient doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Lumea este doar ceea ce vrei tu să vezi că este.

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *



De câte ori nu ți s-a spus că ar fi bine să faci o schimbare în viață, totul spre binele tău?
Și, de câte ori nu ai realizat chiar tu că ceea ce trăiești zilnic nu te ajută, nu te împlinește, nu îți aduce liniștea și pacea în familie și în suflet?
Dar, de câte ori nu ai amânat la nesfârșit punerea în practică a schimbării pe motiv că nu te simțeai pregătit(ă)?

Ce anume te  pregătește pentru schimbare? 
Cum îți dai seama care sunt aceste pregătiri și cât timp trebuie ele să dureze?
Dar, cel mai important, din ce perspectivă apreciezi și cuantifici aceste schimbări din viața ta?

Binețe, dragă OM!

Te invit să povestim puțin despre promisiuni făcute și amânate pe motiv de nepregătire din perspectiva fricilor.
Fă-te comod(ă), ia-ți un ceai sau o cacao fierbinte, pornește muzica, și hai să începem.


De câte ori nu ai spus sau nu ai auzit spunându-se ceva legat de a fi pregătit(ă)?
„Voi face schimbarea în viață atunci când voi fi pregătit(ă)!”
„Știu că trebuie să fac schimbarea, dar nu sunt încă pregătit(ă)”.
„Sunt pregătit(ă) să renunț la vechile obiceiuri și să mă schimb pentru binele meu”.  

Cred că știi despre ce vorbesc. 
Eu voi scrie azi despre a fi sau a nu fi pregătit(ă) să faci schimbări în domeniul sănătății fizice, psihice, spirituale și al transformării personale în vederea regăsirii de sine.

Să începem. 
Cum îți dai seama că trebuie sau ar fi bine să schimbi ceva în viață, în traiul tău actual?

Indicatorul este starea de bine pe care o resimți până la cea mai îndepărtată celulă a corpului tău.

Ți-e bine fizic, nu ai nici un simptom, nicio boală?
Ți-e bine psihic, nu ești bântuit(ă) de emoții consumatoare de energie, gen frici, furii, frustrare, nefericire, nesiguranță, devalorizare de sine?
Te simți împlinit(ă) pe toate planurile: personal, profesional, spiritual, sufletesc?

Dacă răspunsul tău sincer este DA la toate întrebările (repet, sincer, că nu te minți decât pe tine), atunci nu ai nevoie de nicio schimbare în viața ta, probabil ai făcut-o mai demult. Înseamnă că totul decurge optim, iar întâmplările și evenimentele curg nestingherite, fără poticneli, fără să întâmpine obstacole. Oportunitățile apar fără efort, iar rezultatele muncii și ale gândirii aduc un plus de bine, confortabil în toate planurile.


Dacă răspunsul tău este NU, și tot ce îți trece acum prin minte, după citirea celor de mai sus, este că nu există în realitate așa ceva, că este doar o utopie, o plăsmuire a unei minți odihnite sau o glumă bună, te anunț oficial că te înșeli amarnic.
Așa arată starea de bine în viață, de împlinire sufletească, de pace lăuntrică și de armonie cu tine însuți/însăți.

Nu crezi că există cu adevărat așa ceva?
Și cum ai ajuns la concluzia asta?
Din frustrările cu care te încarci zilnic, din pesimismul și acreala de care te-ai lăsat înconjurat(ă), sau din starea de sufocare pe care ți-o dă ascultarea indicațiilor prețioase ale altora despre cum ar trebui să fii tu pentru a-i face pe ei fericiți?

Cât trăiești închis(ă) și închistat(ă) de și în dogmele societății, libertatea, eliberarea și binele personal sunt doar cuvinte mari găsite în cărți și în filmele de la Hollywood.

Da, ai dreptate.
Când locuiești în întunericul fricilor și furiilor, ești ca într-o peșteră de unde ți-e frică să ieși pentru că alții îți spun că nu există altceva, aceea este întreaga lume pe care o meriți, și tu îi crezi. Ajungi să nu mai poți înțelege noțiunea de LIBERTATE, regulile lui AFARĂ; ALTCEVA devine un cuvânt abstract, iar BINELE este o ispită din iad.

Când trăiești în peștera ta pe care ai acceptat-o de bunăvoie, te folosești doar de ceea ce știi și găsești acolo, înăuntru.

Vorbești despre libertate și eliberare din lanțurile propriei neputințe și din cătușele fricilor și ale furiilor.
Vorbești despre lumină și soare din perspectiva întunericului pe care l-ai acceptat ca pe o stare normală.
Vorbești despre schimbare a perspectivei de viață doar în teorie, te mulțumești și cu atât. Să facă alții altceva, mai mult, și să vină să-ți spună, să îți arate și ție calea; să te ia de mână și, dacă se poate, să și facă pașii în locul tău. Doar ți se cuvin toate, că nimeni nu-i mai victimă ca tine, și mai prizonier(ă) în întunericul ignoranței tale, nu-i așa?


Să presupunem că îți ajunge la urechi cum că ar mai exista și altceva, un AFARĂ, unde este lumină.
Începi să simți că s-ar putea să mai fie ceva, că sigur mai trebuie să fie. Ce faci atunci? Că doar nu te poți năpusti așa, ca nebunul, în zona pe care nu o cunoști, nu o înțelegi și nu o poți controla. Cel puțin așa îți zici.

Începi să citești despre „lumină”, despre „afară”, despre „altceva”. 
Urmărești cu înfrigurare filme, urmezi cursuri, asculți prelegeri și prezentări ale unor oameni care fie au pășit deja în afara peșterii și vin să-ți povestească și să-ți îndrume pașii, fie îți vor vorbi despre ceea ce cred ei că ar însemna lumina din perspectiva întunericului lor.

Și toate astea pentru a fi pregătit(ă), zici tu în timp ce savurezi satisfacția pe care ți-o dă confortul teoriei și al afirmațiilor golite de crez; că doar nu te doare gura, nici gândul, nu-i așa?

Drumul de la teorie la practică poate fi lung, presărat cu bunele intenții ale tale și ale altora, și „luminat” de iluzia că tot vei ieși tu afară, odată și odată.
Cam ca un măgar care are legat înaintea ochilor un morcov, și va merge la nesfârșit pentru a prinde și a consuma „premiul” (nu, nu te-am făcut măgar, ci doar am dat un exemplu pentru a înțelege).


Cam asta este autoiluzionarea în care trăiesc mulți oameni, teoria confortabilă îndepărtându-i, încet, de practica pășirii în afara îngrădirii pe care au acceptat-o ca mod de viață.

Acestea sunt momentele în care de vorbește despre PREGĂTIREA de a schimba ceva.
Ca și cum ai spune „pot face orice, sunt capabil(ă) să fac orice, dar nu sunt, încă, pregătit(ă).

Serios?
Și când vei fi? Și ce anume te pregătește? Teoria?
Și cum îți vei da seama că ești pregătit(ă) pentru marele pas? Îți va spune cineva? Vei simți în urina de dimineață?

Cum poți să știi că ești pregătit(ă) să zbori, să înoți, să alergi, dacă nu ai mai făcut-o și doar găsești motive să amâni și scuze de ce să nu o faci?

Niciodată nu te vei simți pregătit(ă) suficient, din perspectiva fricii, a dezamăgirii și nemulțumirii de sine.

PREGĂTIREA în acest domeniu este o capcană, o scuză, un motiv de amânare la nesfârșit.
Ori faci schimbarea, ori nu. Punct.

Nu te poți lăsa de fumat reducând porția zilnică și menținând-o așa ani de-a rândul. Te minți. 
Nu poți slăbi mințindu-te în permanență că tu nu mănânci nimic, doar apa te îngrașă.
Nu poți găsi liniștea și pacea sufletească pregătindu-te în „sala” nefericirii și neîmplinirii.

Nicio persoană străină, nici un curs, nicio carte nu te pregătesc pentru schimbare; pot doar să-ți prezinte starea, noțiunile de bază, dar tu va trebui să faci pasul.
În fond, nu înveți să înoți sau să conduci mașina citind cărți. Dar poți afla instrucțiuni și reguli pentru a-ți fi bine atunci când aplici totul în practică.


Toate cele de mai sus se aplică și în domeniul schimbării și transformării personale.
Când ai hotărârea și determinarea de a face pasul în afara peșterii întunecate, fă-l cu curaj!
Acolo, afară, vor fi multe ajutoare care să te îndrume.

Nicio perspectivă teoretică nu te poate pregăti pentru practica vieții.
Răspunsul stă în curajul acțiunii. Trebuie doar să vrei cu toată ființa ta să faci schimbarea, să crezi în tine, și să pășești cu hotărâre.

Ce ai de pierdut? Fricile? Întunericul?
Dar ai atâtea de câștigat, cel mai mare premiu fiind liniștea, pacea, armonia ce curg nestingherite spre cea mai îndepărtată celulă a corpului tău, ce decurg din regăsirea de sine, de TINE.

Nu amâna practica pe motiv de teorie

NICIO PERSPECTIVĂ TEORETICĂ NU TE POATE PREGĂTI PENTRU PRACTICA VIEȚII!

Încearcă, și dă-mi de veste.

Binețe, dragă cititorule, și mare mulțumire pentru însoțirea pe calea rândurilor!


 dr. Edith Kadar 
Arad, 27 decembrie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

sâmbătă, 10 martie 2018

FIECARE OM AR TREBUI SĂ FIE ZEU PENTRU EL ÎNSUȘI

Nu e nevoie să schimbăm lumea; este suficient doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea este doar ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Oricât de tare te-ar deranja acest titlu, abține-te de la comentariile izvorâte din educația primită și nu din experiență până ce vezi și tu, ca un înțelept, ce am a spune.

Indiferent că simți sau nu, că educația îți permite să accepți asta sau nu, EȘTI ESENȚĂ DIVINĂ CE SE MANIFESTĂ VREMELNIC ÎNTR-UN CORP FIZIC.
Și, înainte de a se închina la tot felul de chipuri cioplite ce simbolizează dumnezeirea, omul ar trebui să accepte ceea ce știe: că este Duh Sfânt, că este parte de Dumnezeu, și că, deci, știe tot ceea ce știe El.

Fiecare om ar trebui să fie zeu pentru el însuși, mai întâi de toate, dincolo de frica de a nu supăra divinitatea care nu are nimic în comun cu frica.

Binețe, OM înțelept!

Te invit să povestim fără false pudori și indignări egotice.
Ești ceea ce alegi să manifești!



Omul își dorește, visează, să poate sa facă orice, să ajungă orice, fără nici un efort. Nu pentru că i se cuvine, ci pentru că, acolo, în adâncul său, știe că POATE.
Omul se naște perfect, are toate informațiile pentru a deveni cea mai bună și mai performantă variantă a lui; și asta până în momentul în care părinții se hotărăsc că au dreptul să își aducă contribuția la creația dumnezeiască și să adauge propria lor tușă de culoare, și să se apuce de „modelat”  ceva ce există deja: duhul sfânt îmbrăcat în „haina” trupului.

Omul crede că el este cel care creează, care stabilește viitorul, care modelează viitorul om care să slujească divinității nou create: societatea.

Ce poate crea o parte de Dumnezeu întrupată? O divinitate manifestată într-un corp fizic.

Și totuși, de ce sunt atât de multe probleme în lume? De ce oamenii nu se mai iubesc? De ce apar atât de multe condiții în fiecare relație care se înfiripă, indiferent de domeniu?

Desigur, teoriile sunt multe, și fiecare om de pe fața Pământului ar putea să aibă propria variantă. A ego-ului, desigur. 

Omul își dorește să manifeste dumnezeirea cu care a venit înzestrat, dar nu știe cum. De ce? Pentru că a ales să aibă intermediar: ego-ul, pe care l-a ridicat la rang de divinitate.

Imaginează-ți că pentru a nu-L auzi pe Dumnezeu, pentru a nu-ți asuma că ești divinitate, ai inventat un intermediar; că doar tu nu ești demn, ți s-a spus. Și în loc să comunici direct cu acea parte care îți dă viața, Sinele Divin, alegi să înmânezi frâiele unei terțe „persoane”, doar din lenea de a afla singur răspunsurile. Acest intermediar se poate numi preot, ghicitor, guru, maestru, etc. Iar acesta îți va cere bani mulți pentru iluzia de a-ți crea firul direct cu Dumnezeul care există în tine, cu Dumnezeul fără de care nu ai fi în viață, cu fizicul, organele, ADN-ul tău cu tot.

Nimeni nu este de vină că refuzi să vezi divinitatea din tine și să accepți că ești parte de Dumnezeu. 
Poți spune că de vină e educația. Desigur, asta e constatare și nu scuză.

Atunci când refuzi evidența doar pentru a nu-ți trăda atașamentul de teoria primită sub denumirea de „educație-din-prea-multă-iubire”, îți respingi esența divină, cea care îți dă definiția cu adevărat. 
Îți respingi partea de duh sfânt, de dumnezeire, pentru a mulțumi omul.
Refuzi partea de divinitate, de ZEU, din tine însuți, OMULE, pentru a deveni om.

Greu preț, plătit din frica de a nu supăra vreo divinitate creată după chipul și asemănarea ta, creatorule care ești!

Poți alege să reacționezi cum vrei: să fii revoltat(ă), să rezonezi, și să înțelegi că dacă ai în tine Duhul Sfânt nu poți fi decât dumnezeire manifestată în trup fizic. 

De aceea îți spun că FIECARE OM AR TREBUI SĂ FIE ZEU PENTRU EL ÎNSUȘI! 

Înțelegi acum, OM?

Binețe îți dau, înțeleptule!


dr. Edith Kadar 
Arad, 10 martie 2018 

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

joi, 8 martie 2018

LA MULȚI ANI, FEMEIE!

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


E ușor a spune că știi ce e femeia. E și mai ușor să faci presupuneri și să te lansezi în teorii ce cuprind noțiuni auzite sau/și împrumutate de la poeți, artiști, sau din presa scrisă, văzută și vorbită.

Dar, dincolo de definițiile enunțate din automatism, spune-mi, te rog, ce este FEMEIA și ce înțelegi tu prin FEMINITATE?

Unii se vor grăbi să spună că nu există așa ceva, sau că există doar în filme. Desigur, au dreptate în măsura în care nici ei nu există.

Alții vor spune că e sexul frumos care are rolul să facă viața și traiul frumoase și să aducă o notă de... frumusețe în existența cotidiană. Îhî, fascinant; stai, că am adormit de plictiseală.

Altcineva? Mai sunt păreri?

Bine, bine, nu vociferați! Nu-s eu mai deșteaptă, dar am trăit și auzit multe din cele ce urmează.
Încep prin a spune ce nu e.

Femeia nu este ființa dotată cu sâni și fund mișto în tinerețe, special să ațâțe bărbații și care, în timp, se transformă - așa cum se spune cu mare „dragoste” și „respect” - în băbăciune.

Femeia nu este o persoană menită să facă totul în casă, în timp ce tu stai cu băieții la o bere, că, deh, ești obosit de la atâta muncă.
Femeia nu este servitoarea soților și nici a copiilor!
Menirea ei nu este să facă toate treburile în casă, să facă cumpărăturile, că tu ești prea ocupat, să meargă la serviciu cu normă întreagă, apoi să vină acasă, să gătească, să facă lecțiile cu copiii, să facă curățenie, iar apoi, când spune că e prea obosită pentru dorințele partenerului să primească un „da' ce naiba ai făcut toată ziua?... nu mai ești aceeași ca în tinerețe!...”


A fi femeie implică FEMINITATE.
Dar să știi că:
- sânii, fundul și formele apetisante nu îți dau feminitatea, ci îți asigură doar un ambalaj atrăgător;
- părul coafat, unghiile geluite, hainele de firmă, pantofii și poșetele din piele fină, precum și alte accesorii ultimul răcnet nu te fac femeie, ci îți creează iluzia că ai fi feminină.
- menstruația nu te face nici femeie, nici feminină, ci doar îți dă posibilitatea de a deveni mamă;
- menopauza nu înseamnă sfârșitul feminității; din contră, înseamnă continuarea și celebrarea ei din alt stadiu, de la alt nivel de înțelegere și înțelepciune;
- femeia nu este doar o simplă gaură atașată unui corp, așa cum nici bărbatul nu este doar o prelungire inutilă a organului său sexual, în ciuda folclorului manelist.

FEMINITATEA este ceva ce vine din interior; este ca o credință în calitățile cu care FEMEIA a fost înzestrată, și, deci, nu are nimic a face cu forma, ci constituie fondul.

FEMINITATEA celebrează intuiția, empatia, liniștea conștientizării de sine.
Dacă masculinitatea aduce acțiune, forță fizică, dinamism și determinare, feminitatea este „combustibilul” care pune aceste calități în mișcare și le întreține buna funcționare.

A fi FEMEIE presupune înțelepciune, diplomație, o intuiție extraordinară, o capacitate mare de a empatiza cu ceilalți și de a prevedea rezultatul tuturor hotărârilor luate.

A fi FEMEIE înseamnă să știi când să taci și când să vorbești, dar, mai ales să știi ce și când să spui.

A fi FEMEIE înseamnă să știi să iubești necondiționat, să știi când și cât să stai deoparte, și când să intervii.

A fi FEMEIE înseamnă să împletești un cuib al dragostei, liniștii, armoniei și siguranței, unde partenerul și copiii să se simtă în largul lor, fără încorsetarea condiționărilor permanente.

A fi FEMEIE înseamnă să vezi și să simți neputința și frica în ochii celorlalți, și să ajuți tacit, fără să faci pe cineva să se simtă umilit(ă), pus(ă) la colț, călcat(ă) în picioare sau arătat(ă) cu degetul.


A fi FEMEIE înseamnă să știi și să poți jongla cu toate aspectele tale astfel încât toată lumea să se simtă bine, mai ales tu.

Să știi să te joci cu copiii tăi, să glumești, să îi ajuți, să nu îi condiționezi, să le fii un sprijin în viață. Iubește-i, protejează-i și arată-le în fiecare zi cât de importanți sunt pentru tine. 
Adică să fii MAMĂ!

Să știi să fii alături de soț sau partener în orice situație; să nu condiționezi, să nu proiectezi pe el imagini ireale și să nu ai așteptări imposibile. Să înțelegi că el este bărbat și că nu va putea face niciodată ceea ce faci tu ca femeie. Nu îi mai cere să fie cum crezi tu că ar trebui să fie pentru ca tu să fii fericită; îl faci pe el nefericit, iar asta nu este iubire. Nu-l refuza tot timpul și nu-l neglija. Spune-i în fiecare zi că îl iubești, iar dacă nu simți asta, ce mai cauți alături de el?
Fii SOȚIE și PARTENERĂ!

Învață să fii o FIICĂ iubitoare, dar nu îți neglija copiii și soțul pentru a-ți îngriji părinții. Noua ta familie este cea întemeiată la căsătorie.

Învață să fii o SORĂ pe care frații tăi se pot baza; dar nu te sacrifica pentru ei, alta ți-e familia.

Fii o COLEGĂ; VECINĂ; CUNOȘTINȚĂ bună; nu bârfi, nu condiționa, că nu ești deținătoarea adevărului universal. Acelea sunt frustrări care te acresc și nu te fac feminină, din contră, doar o comentatoare nemulțumită în veșnicia frustrării.

Învață să te adaptezi la nou, și să ții pasul cu lumea modernă; altfel se va crea o prăpastie între nou și tine, care vei rămâne având alături doar nălucile trecutului.

Fii PRIETENĂ loială și, mai ales, fii prietenă cu tine!


- Ai grijă de tine din toate punctele de vedere: fizic, psihic, mental, energetic, spiritual.
- Fă zilnic mișcare pentru ca energia din corpul tău să nu se blocheze în curgerea ei.
- Mănâncă la ore regulate și odihnește-te atât cât simți și știi că are nevoie corpul tău.
- Aranjează-te pentru că așa vrei, așa simți și așa te simți împlinită, nu pentru că așa spun alții.
- Iubește-te și acceptă-te așa cum ești și nu mai încerca să fii o copie ieftină a vreunui curent trâmbițat la televizor. Asumarea de sine se simte în manifestarea ta exterioară.
- Fă cu mare drag și pasiune tot ce faci. Altfel, totul devine forțat, la fel ca și feminitatea care se va goli de fond, de semnificație și va fi „cârpită” cu forma, cu iluzia.

A fi FEMEIE înseamnă să crezi în tine în fiecare secundă a vieții tale, indiferent de părerea celorlalți; să fii un exemplu de hotărâre, determinare, și să ai ambiția de a deveni o variantă mai bună, mai optimă a ta.

A fi FEMEIE înseamnă să ai opinii clare fără să vrei să impresionezi, să știi să ajuți fără să critici, să știi să sprijini fără să reproșezi, să știi să întinzi o mână discret, fără a aștepta elogii și mulțumiri.

Nu aspectul fizic te face femeie!
Nu menstruația te face femeie!
Nu un bărbat te face femeie!
Nu o anumită vârstă te face femeie!



FEMINITATEA este o stare ce ar trebui să existe în fiecare femeie. La fel și IUBIREA, ce ar trebui să existe în noi și nu este o persoană. 

Când vei ști să ajungi și să recunoști  starea de FEMINITATE, vei ști cu siguranță că ești FEMEIE, indiferent de aspect și de părerea celorlalți.
Până atunci vei fi doar un om care pretinde că joacă rolul de femeie.

Fă-ți timp, explorează-te și găsește FEMINITATEA din tine. Nu-ți mai pierde vremea să-ți aranjezi forma și să o întreții; vei fi ca o casă întreținută pe dinafară, dar dărăpănată în interior.

Nu forma îți dă feminitatea ci FEMINITATEA îți cizelează forma.

Și nu mai fi disperată că ești singură. Nu un bărbat te împlinește, și categoric nu el te face FEMEIE.
TU te faci FEMEIE pentru că așa vrei, așa simți, și abia după aceea va apare cel potrivit pentru tine.
Nu un partener te împlinește, ci tu o faci. Abia după aceea dispar așteptările și apar liniștea și armonia în cuplu.

A fi femeie nu înseamnă a fi plină de forme și golită de fond, de feminitate.
Formele corpului și aspectul fizic nu te transformă automat într-o femeie.
Feminitatea nu ține de exterior ci de ceea ce vine din interiorul tău.
Este ceea ce rămâne după ce dai la o parte superficialitatea și gălăgia societății, te dezbraci de hainele iluziilor și îți asumi „nudul” originalului, al veritabilului, al naturaleții.

A arăta a femeie poate oricine, dar a fi înzestrată cu FEMINITATE și a fi FEMEIE e apanajul celor speciale.

LA MULȚI ANI, FEMEIE!

P.S. De data asta te invit nu numai să asculți muzica, ci să și vizionezi clipul pe care l-am realizat cu ocazia zilei FEMEII.

Binețe, dragă cititor!



 dr. Edith Kadar 
Arad, 08 martie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

marți, 6 martie 2018

OAMENII, OGLINZI ALE VIEȚII NOASTRE

Nu e nevoie să schimbăm lumea; e suficient doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *


Se spune că oamenii intră și ies din viața noastră într-un anumit moment pentru a ne ajuta să ne descoperim.
Dar, oare, cât timp ne facem pentru a-i observa pe cei care intră și ies din viața noastră, și cât de conștienți suntem de descoperirea de noi înșine?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să împărtășești cu mine gândul de azi. Pornește, rogu-te, muzica pentru a-ți fi alături pe cărarea rândurilor și a gândurilor.



Oamenii intră și ies din viața noastră într-un anumit moment pentru a ne ajuta să ne descoperim.

Când afirmăm că vrem să schimbăm ceva în viața, traiul și gândirea noastră, Universul ne aduce în cale anumite persoane care creează acele situații din care să învățăm ceva.
Sunt oameni care punctează și evidențiază exact plusurile care ne ajută sau/și lucrurile la care mai avem de lucrat și care ne pot încetini schimbarea.

Cei care ne enervează, ne irită, sunt cei care oglindesc aspectele ce nu ne plac la noi, și rămân în preajmă până când vom înțelege lecția pe care o avem de aprofundat. 
Degeaba încercăm să-i dăm la o parte pe acei oameni, vom întâlni alții, cu aceleași caracteristici: aceiași șefi nesuferiți, aceeași tipologie de partener(ă), aceiași vecini zgomotoși, etc.
Problema nu sunt acele persoane, ci imaginea pe care o oglindesc, și disconfortul de a ne deranja „perfecțiunea” pe care o trâmbițăm.

E posibil ca un aspect care nu ne place la celălalt să reflecte o teamă de ridicol, de oprobiul public.

De exemplu, atunci când spui că te deranjează alcoolicii, nu înseamnă că ești alcoolic; în fond, nu alcoolul e deranjant, ci efectele pe care acesta îl are asupra comportamentului: pierderea controlului, alienarea, maimuțăreala, etc. Și aceste aspecte sunt cele de care îți este teamă să le afișezi.
Când spui că cineva e nesimțit, adică nu simte ceva, aceasta este o imagine oglindită: poate nu simți iubirea celuilalt, sau respectul, sau nu-ți pasă, de fapt, de nimeni, dar în afară afișezi altceva.
Când te deranjează cerșetorii, iar tu ai un statut financiar bun, verifică dacă nu cumva cerșești în permanență atenție de la cei din jur, căutând să spui ceva tot timpul, chiar dacă nu ai ce, sau să ai ultimul cuvânt.
Când te deranjează criminalii, caută în sinea ta cine a ucis iubirea din tine, sau ce iubire din trecut ți-ai înăbușit-o.
Când te revoltă cei care fac rău copiilor, gândește-te cine a făcut rău copilului din tine atunci când el era încrezător și avea mai multă nevoie de sprijin, abuzând de naivitatea lui.

Așa privește lucrurile. Oglinzile funcționează perfect, chiar dacă nu vrem să acceptăm, și suntem în negare și furie (primele două stadii ale suferinței).


Apoi sunt oamenii care ne fac să ne simțim bine, în largul nostru, veseli și liberi. Acestea sunt aspecte care există deja în noi, dar nu le observăm sau ne îndoim de ele din cauza celor care ne creează disconfort.

Ambele categorii ne ajută să ne vedem corect, și punctează aspectele forte care ne ajută să corectăm ceea ce ne frânează.

Doar atât să fim atenți să nu lăsăm ego-ul să proiecteze imaginea pe care o vrem, pe care o vânăm, care ne „coafează” vanitatea, ci să vedem realitatea.
De exemplu, atunci când avem senzația că cineva ne evită și nu vrea să vorbească cu noi, nu înseamnă decât că noi înșine nu vrem să ne vedem adevărata imagine, evităm să privim adevărul în față și refuzăm să vorbim cu noi înșine.
Orice interpretare legată de celălalt e o evitare a realității.
Noi doar proiectăm pe ceilalți ceea ce este nerezolvat în noi, ceea ce nu vrem sau nu putem încă să vedem sau să acceptăm la noi.
Ego-ul ne mână să observăm, să judecăm și să-i catalogăm pe ceilalți doar pentru a nu ne vedea pe noi.

Nimeni nu ne vrea răul; aceasta e strict interpretarea noastră.
Nimeni nu ne e dușman, ci doar o reflexie a propriului conflict cu noi înșine.

Fiecare moment al vieții este perfect creat și mulat pe ce avem nevoie să vedem, să înțelegem pe drumul descoperirii de noi înșine.
Totul se întâmplă pentru a ne ajuta. Sau înfrâna, dacă așa alegem să vedem.

Dacă deschidem ochii, vom înțelege.
Dacă îi ținem închiși, vom vedea doar reflexiile propriului refuz de noi înșine.

Oamenii intră și ies din viața noastră într-un anumit moment pentru a ne ajuta să ne descoperim.
Observă-i. Observă-te!

Binețe, dragă cititorule!



 dr. Edith Kadar 
Arad, 06 iulie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/09/oamenii-vietii-noastre.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

vineri, 2 martie 2018

MOMENTE... PENTRU NOI, CU NOI ȘI ÎN NOI ÎNȘINE...

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Fiecare om are nevoie de câte o pauză de la cotidianul vieții, de la ternul șabloanelor și monotonia regulilor de respectat pentru a nu-i deranja pe alții. 
Este răgazul pentru a ne reîntâlni cu cea mai apropiată ființă: noi înșine.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să (re)citești un material drag sufletului meu.
Este despre momente. Povestește-mi despre ale tale.
Nu uita să pornești muzica pentru a-ți fi alături printre rânduri.


Momente. 
Avem momente în viață când simțim nevoia să fim singuri, să ne retragem din exterior și să stăm în liniștea interiorului nostru. Dacă o găsim. Liniștea.

Sunt momentele în care ne izolăm, nu mai răspundem la telefoane, nu ne mai interesează viața socială cu rețelele ei cu tot; când nu mai vrem să mergem undeva și când evităm întâlniri sau convorbiri din vârful buzelor, pline de banalități, șabloane și platitudini.

Sunt momente în care nu ne interesează dacă cineva ne judecă, ne condamnă, ne amenință că nu mai vorbește cu noi, că se supără, bla-bla-bla, deoarece atunci vom ști cine ne este alături cu adevărat, ne acceptă așa cum suntem, ne iubește necondiționat.

Sunt momentele în care nu mai vrem să auzim nimic și pe nimeni, și nu ne interesează că ceilalți ne pot crede neserioși pentru că am dispărut și nu mai dăm semne de viață.

Sunt momente pentru noi, în noi, cu noi înșine. 
Clipele în care ne adunăm de pe unde ne-am irosit, tragem linii, facem balanțe, ne facem inventarul la ce am avut, cu ce am rămas și ce (credem că) vom avea nevoie în viitor. 

Evaluăm și ne evaluăm.
Chibzuim, gândim, regândim, apreciem și punem lucrurile, întâmplările și oamenii vieții noastre de până acum în „sertărașele” existenței, atent și corect categorisite, pentru a nu mai sta împrăștiate în fața pașilor din viitorul drum al vieții noastre.


Renunțăm la vechi și la inutil, punem deoparte promițătorul și înrămăm excelentul vieții de până acum.

Renunțăm la oamenii care ne trag înapoi sau ne țin pe loc, care nu ne ajută ci doar găsesc, de fiecare dată, un motiv de a comenta, completa, contrazice și demola tot ce facem sau spunem. Ei nu o fac cu un motiv anume; nici măcar nu sunt interesați, cu adevărat, de noi. Ei o fac doar pentru că la altceva nu se pricep în viață, decât la asta.
Sunt oamenii toxici, care ne otrăvesc viața. Dacă le permitem. Dacă nu, renunțăm la ei, le închidem ușa vieții noastre în nas pentru a rămâne singuri cu otrava lor.

Renunțăm la obiceiuri care nu ne fac bine. Sau, cel puțin, le conștientizăm.
Ne amintim că dacă nouă nu ne este bine, nu putem să-i ajutăm pe cei din jur. Că dacă nu ne iubim pe noi, nu avem de unde ști ce înseamnă, cu adevărat, să-ți iubești aproapele. Că dacă noi nu ne alimentăm cu pace, armonie și respect de sine, nu vom ști ce să cerem și ce să le dăm celor pe care îi întâlnim.

Ne amintim cuvinte rar folosite, uitate prin cotloanele întunecate ale vieții noastre, cum ar fi: NU!, sau MĂ IUBESC, sau MI-E DRAG DE MINE, indiferent de părerea altora!.

Scoatem de la naftalină obiceiuri amânate, uitate sau ignorate: să citim, să ne ocupăm de noi - în primul rând - și nu de alții; ne plimbăm, ieșim la aer, reînvățăm să conviețuim cu noi înșine.

Facem din nou cunoștință cu noi înșine, reamintindu-ne ce faini suntem. 
Reînvățăm să ne cerem părerea nouă și să o și ascultăm. Înțelegem că nu le putem cere celorlalți să ne accepte dacă nu ne acceptăm noi. Devine clar faptul că suntem cel mai bun prieten al nostru.

Sunt momentele în care devenim conștienți că tot ce cerem și așteptăm de la alții, cerem și așteptăm, de fapt, de la noi.
Sunt clipele care fac trecerea de la teorie la practică, de la constatare la acțiune, de la lamentare și scuze la preluarea hățurilor vieții noastre în propriile mâini.
Este timpul când „odată” devine „acum”, când putem deveni ce ne-am propus pentru atunci când creștem mari. 
Este perioada în care trebuie să alegem între „răul” știut și un „bine” necunoscut, iluzoriu.

Este momentul reîntâlnirii cu noi înșine, cu esența noastră. Este clipa în care să facem pasul în necunoscut. Este timpul devenirii noastre.

Depinde doar de noi ce facem cu aceste clipe și după aceste momente: le valorizăm sau le irosim?

Binețe, dragă cititorule!



dr. Edith Kadar 
Arad, 11 iulie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

RUTINA și SCHIMBAREA DE SINE

Pe măsură ce te trezești și lași schimbarea să-și facă treaba în viața ta iar tu nu te mai opui Universului, vei observa că fiecare z...