duminică, 30 octombrie 2016

SCUZE ÎN LOCUL TRĂIRII

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *



Pentru unii oameni, scuzele pentru fiecare moment al existenței lor a ajuns un fel de... „sport” de performanță, preferat acțiunii de trăire a vieții.

E mai simplu și mai ușor să refuzi să vezi evidența din viața ta decât să o înfrunți, să o rezolvi.
Mai bine joci rolul de orb pentru că acesta îți asigură, la nevoie, un set întreg de scuze, gen: „vai, dar nu mi-am dat  seama; nu am știut; nu am putut concepe; nici nu m-am gândit că...”

Încetează! Te minți doar pe tine însuți!

Când ceva nu este în regulă în și cu viața ta, instinctul te avertizează, îți trimite mesaje, îți subliniază rătăcirea. Dar, de cele mai multe ori, alegi să le ignori, să nu vezi evidența, să nu schimbi macazul, să amâni să iei măsuri.
E mai comod să nu faci nimic și să te plângi; cei din jur te vor compătimi, iar tu devii victima perfectă ce se „scaldă” în capitalul de simpatie al apropiaților.

Asta este tot ce îți dorești de la viața ta?
Să fii compătimit(ă)?
Să repeți la nesfârșit „și ce să fac?”.
Sau „puternicul” „asta mi-e crucea, așa vrea Dumnezeu!”.
Acesta e Dumnezeul în care crezi, în care te încrezi, căruia i te încredințezi zilnic?

Îți dai seama cât de mult ți-ai îngustat orizontul vieții, refuzând să vezi și altceva decât a te complace în compătimire?

Nu pot și nu vreau să te conving că scuzele îți irosesc energia pe care ai putea-o folosi la lucruri constructive. Dacă vrei să-ți irosești viața, e treaba ta!

Nu te scuza pentru ce nu ai făcut sau ai fi putut face; bucură-te pentru tot ceea ce faci pentru că acesta este verbul, e acțiunea vieții!

Binețe cititorule!


Și, dacă tot îți cauți scuze în loc de soluții, fă-ți timp pentru aprox. 2 minute să asculți și să sesizezi frumusețea. Nu uita, nu poți observa și savura decât ceea ce există deja în interiorul tău. Altfel vei considera clipul o pierdere de timp.

 dr. Edith Kadar
Arad, 12 decembrie 2015


*    *    *    *    *    *    *

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

luni, 24 octombrie 2016

DOAR TIMPUL....

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *
             

Sunt împrăştiată în toate părţile ca şi cum o explozie m-ar fi spart în bucăţi de diferite mărimi, iar acele bucăţele au început expansiunea lor de Big Bang spre nu ştiu unde, cu o viteză incredibilă. Până la un punct unde totul s-a oprit ca într-un stop-cadru. Acolo mă aflu acum, dincolo de spaţiu şi timp.



Mă apropii, văd şi ating bucăţile din mine. Unele sunt de o rară frumuseţe; puţine, ce-i drept. Altele sunt urâte, murdare, anoste. Văd acolo tristeţe multă, nesiguranţă, frică, dar mai ales furii.

-Ale cui sunteţi?,  le întreb.

-Ale tale, nu ne recunoşti? mi-au răspuns ele în cor.Tu ne-ai adus, ne-ai găzduit, şi ne-ai hrănit până când ne-am făcut mari. 

-Dar de ce?  reuşesc eu sa îngaim.

-Pentru că ne-au cerut prietenii tăi.

-Cine?

-Orgoliul, Vanitatea, Agresivitatea, Furia, Mândria....

-Bine, bine, le-o retez. Dar trebuie să existe şi ceva frumos în bagajul meu, exclam.

-Caută prin colţuri, mi-au răspuns chicotind. Le-am înghesuit noi, să ne facem loc.


Am început să caut înnebunită un semn de lumină de la bucăţelele din mine, iar în acest timp ma gândeam "Doamne, cum ai permis asta?".



- Eu?, am auzit o voce blândă, calmă, dar fermă. De ce voi oamenii daţi mereu vina pe mine? Cum vi se năzare ceva, ziceți că Eu sunt de vină. Dar uitaţi că voi, şi nu Eu, faceţi alegerile din viaţa voastră. Uitaţi ca Eu nu pot să vă strecor gânduri de nefericire în cap. Vă reamintesc ca Eu sunt Lumina şi Iubirea, celelalte nu sunt de la Mine. Draga mea, te las să faci cu viaţa ta ce vrei, pentru că te iubesc şi îţi respect deciziile, oricare ar fi acelea. Eu vă dau liberul arbitru să ajungeţi la Mine, sau unde vreţi, pe ce cale alegeţi voi.

-Şi atunci de ce ajungem atât de greu, atât de puţini? 

-Pentru că la Mine ajung doar cei îmbrăcaţi în sufletul curat, iar asta înseamnă Credinţă!

-Dar eu cred in Tine, Doamne, strig eu.
-Vezi, asta e o altă confuzie pe care o faceţi voi, oamenii. Credinţa nu înseamnă să crezi că eu exist undeva, şi că vin să repar în caz de urgenţă tot ce stricaţi voi într-o clipă de neatenţie.
Credinţa înseamnă  ÎNCREDINŢAREA şi ÎNCREDEREA! Înseamnă să ai încredere că dincolo de ceea ce cunoşti cu mintea ta limitată, sunt Eu! Înseamnă să-ţi dai drumul şi să Îmi incredinţezi viaţa, soarta, gândurile şi faptele în cele mai grele cumpene din viaţă, şi să ai încredere că Eu nu te las!
-Dar e greu,Doamne!
-Sigur că e greu, ţi-am spus deja asta. Dar acum poţi vedea cum mă percepeţi voi, oamenii. M-AŢI CREAT DUPĂ CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA VOASTRĂ!
Am rămas mută de la adevărul  pătruns  prin toţi porii mei.
-Doamne, te rog arată-mi cum pot să schimb urâţenia prezentă?
-Uita-te acolo jos, e ceva mic şi luminos, dar călcat în picioare. E singura ta salvare. E IUBIREA! Ia-o, îngrijeşte-o, preţuieşte-o, apăr-o, şi nu lăsa pe nimeni să ţi-o calce în picioare. Arat-o şi altora, şi nu te întrista dacă vor încerca să o batjocorească. Ea te va apăra şi îţi va lumina calea de acum!
-Mulţumesc!



S-a făcut din nou linişte în jurul meu. Încerc să ajung la mica lumină, dar sunt împinsă cu furie, frică, agresivitate, laşitate, mândrie, orgoliu, vanitate.
-Nu, noi suntem prietenele tale; ne-ai hrănit şi acum ne trădezi pentru o luminiţă neînsemnată?
-Dragele mele, vă mulţumesc că aţi făcut parte din viaţa mea, pentru că, fără voi, nu aş fi ştiut unde sunt acum. Vă voi mai cere din când în când părerea, însă doar cât să pun în balanţă şi să ţin în echilibru anumite situaţii. Acum vă las.

Şi m-am întins spre luminiţa ascunsă în praf. Am curăţit locul şi am văzut că e un diamant strălucitor. L-am luat în mână, am început să-l şterg şi apoi să-l mângâi, fascinată de lumina din ce în ce mai puternică ce mă copleşea încetul cu încetul.

M-am lăsat cuprinsă şi inundată de fericire, o nespusă bucurie, însoţite de o imensă uşurare. Lumina a pătruns în mine, a îmbrăţişat toate celulele, alungând din corpul meu şi ultima fărâmă de mizerie adunată cu atâta migală de-a lungul vieţii. Şi când eu însămi am devenit una cu lumina, am văzut cum bucăţelele din mine se rearanjează ; unele au rămas,dar cele mai multe au fost înlocuite de bucăţele noi, colorate şi strălucitoare. Iar în acel moment şi-au reluat dansul, însă în sens invers, adunându-se în jurul a ceva ce exista deja: EU!

-Doamne, e atât de uşor, dar noi nu vedem! Îţi mulţumesc!
-Cu mult drag! Spune-le si celorlalţi că alegerea e în mâna lor. Şi nu-ţi fă probleme; cei care trebuie să te audă, vor auzi, am mai auzit.

M-am trezit în camera mea. Eram puţin confuză.
Din acea zi, toţi cei cu care mă întâlneam mi-au spus ca strălucesc.

Şi am ştiut că a fost adevărat : DUMNEZEU M-A ATINS CU IUBIREA!



dr. Edith Kadar,

Arad, 30.10.2011,


*    *    *    *    *    *    *


Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.



duminică, 9 octombrie 2016

A ASCULTA versus A AUZI

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Dacă ar fi să faci un raport între cât asculți și cât auzi, cam ce valoare ar ieși?
Cât din ceea ce ți se spune mai și auzi?

Binețe, dragă cititorule!

De câte ori asculți fără să auzi nici un cuvânt din ce ți se spune?
Și de câte ori nu dai răspuns la ceea ce crezi tu că ți s-a spus, sau la ce ai înțeles atunci, în conformitate cu locația minții tale din acel moment?

De câte ori ai „vânat” un răspuns, un gest, o afirmație, o declarație de la cineva, dar pentru că nu ți s-a spus ce ai vrut tu, tot ce ai auzit a fost un „bla, bla, bla, bla...”?

De câte ori ai catalogat pe cineva drept „prost”, „tâmpit”, „cretin”, „incult” doar pentru că ceea ce ți s-a spus nu a corespuns cu ceea ce ai așteptat tu să ți se spună?

Dar, de câte ori nu ai judecat sau înjurat pe cineva (în gând, că în realitate tu nu înjuri; doar alții o fac!) doar pentru că nu ți-a bănuit sau intuit gândurile tale măiestre?
    

De câte ori îți vezi interlocutorul, partenerul(a) de conversație altfel decât îl cataloghezi și îi aplici ștampila, altfel decât vrei tu să-l vezi, altfel decât îți permit așteptările pe care ți le-ai făcut, altfel decât imaginea pe care ți-ai proiectat-o în minte despre cei/cele cu care vii în contact?

Spune-mi, de câte ori nu ți-ai făcut partenerul/partenera insensibil(ă) doar pentru că nu ți-a spus ce ai vrut, când ai vrut și exact sub forma pe care ai așteptat-o?

De câte ori nu ți-ai făcut colegii nesimțiți doar pentru că nu ți-au răspuns cu promptitudinea pe care o așteptai și pe care ai ridicat-o la rang de lege a universului?

De câte ori ai îndepărtat din viața ta persoane doar pentru că ceea ce auzeai de la ele nu era în conformitate cu așteptările și proiecțiile minții tale de guvernator al galaxiei?

Și, de câte ori ți-ai jignit copiii proprii doar pentru că, la vârsta copilăriei nu ți-au dat răspunsul pe care l-ai așteptat tu, la cei ...șpezeci de ani pe care îi ai în dotare?

Și chiar crezi că ceea ce emiți rămâne fără răspuns în Univers?
Crezi că dacă emiți doar pretenții, vei primi iubire și armonie 100%? Serios? Dar cine ești tu?

Dar, oare, de câte ori nu ai fost în situația de a fi chiar tu interpretat, neînțeles de alții? De câte ori nu ți s-au pus în gură cuvinte pe care, nu numai că nu le-ai spus, dar nici nu le-ai gândit vreodată?

Te recunoști în vreo ipostază? Fii sincer(ă) cu tine.
Poate că ai tendința de a (te) minți și a(-ți) spune că nu, tu nu interpretezi spusele nimănui, că ceea ce auzi e autentic 100% ca folclorul românesc, și că doar ceilalți, răii de ei, au ceva cu tine, și îți vorbesc repezit, biată victimă ce ești! Buhuhuhuuuuuu!!!... Ok, ai terminat să-ți plângi de milă?


Imaginează-ți lumea în care trăiești ca pe un lac de munte. Îți aduci aminte cu câtă plăcere aruncai pietricele în apă doar pentru a vedea cum se formează cercurile concentrice care se extindeau din ce în ce mai mult? Dar, în căderea ei spre fundul lacului, acea pietricică crea unde la toate nivelurile, putând spune că o piatră mică a mișcat un întreg lac.

Acum, închipuie-ți că lacul este universul, iar pietricelele sunt vorbele pe care le „arunci”, dublate de gândurile care au stat la baza intenției. Orice vorbă, cât de mică, provoacă unde în jurul tău, afectându-i pe cei din apropiere sau pe cei despre care vorbești. Ai emis gândul, intenția, vorba, ele își văd de drum, influențând tot ce le iese în cale, și pe toți.

Atunci când emiți judecăți de valoare, când cataloghezi sau interpretezi doar pentru că nu ai avut răbdarea de a auzi mesajul și de a-l înțelege, ceea ce emiți nu va fi în conformitate cu adevărul, și va „polua” tot ce întâlnește în drum. 
Gândește-te, acum, că acest comportament este zilnic. Oare ce tip de unde emiți? Pline, cumva, de iubire și armonie? Sau te ascunzi după „dar eu nu am vrut să se întâmple asta!”? Serios? Și atunci de ce nu te abții?

Dacă în fiecare zi interpretezi cele auzite, în loc să le înțelegi, cu timpul ajungi să „poluezi” tot ce este în jurul tău. Și, ghici ce primești înapoi? Stări zen? Nu! Primești ceea ce ai emis, ceea ce ai „zămislit”. 

Acum imaginează-ți că nu ești singurul(a) care aruncă pietricele în lac, ci sunt mulți alții, și emisia fiecăruia produce mișcare a apei. 
Când se adună un număr suficient de mare de „aruncători”, lacul va deveni din ce în ce mai agitat, nemaiavând timp să se liniștească.

Atunci când un anumit număr de oameni doar emite judecăți de valoare fără a mai auzi adevăratul mesaj transmis, începe să fie afectat întregul mediu: nimeni nu mai ascultă, toți fac presupuneri, a auzi mesajul devine irelevant. 
Și așa se formează comunități „poluate” de dezinteres, lipsă de empatie, respingerea înțelegerii și armoniei.



În concluzie, ceea ce primești este rezultatul a ceea ce ai emis.

Îți place? Continuă.
Nu-ți place? Oprește-te din ce faci și începe să faci ceea ce ai vrea să ți se facă, ceea ce ai vrea să primești, la rândul tău.

Vrei liniște? Emite liniște.
Vrei să fii perceput(ă) corect? Fă și tu același lucru.

Dar nu amâna, și nu aștepta ca alții să înceapă.
Fii tu însuți/însăți ceea ce vrei să ți se întâmple. , 

Iar asta se numește creație.
Pentru că tu ești un CREATOR!

Dar, știai asta deja, eu am vrut doar să-ți reamintesc.

M-ai auzit ce ți-am spus?

Binețe ție, ascultătorule!



Îți propun să mai zăbovești câteva minute aici pentru asculta o muzică binecuvântată (Benedictus) care are rolul de a calma tumultul sufletesc pentru ca ceea ce emiți să fie plin de liniște.
Spune-mi ce auzi.

 dr. Edith Kadar
Arad, 11 decembrie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/10/a-asculta-versus-auzi.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

luni, 3 octombrie 2016

LAȘITATEA, BAROMETRUL DEVALORIZĂRII DE SINE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *


Ai fost vreodată umilit(ă) în public de persoane (pe care le-ai considerat) apropiate?

De câte ori s-a întâmplat? O dată? E bine! De mai multe ori, de prea multe ori? Tot timpul? Ce-i cu tine, unde ți-e respectul față de tine?

Dar tu? De câte ori ai pus pe cineva într-o postură penibilă doar pentru că ai considerat că o merita?

Se spune că drumul spre iad e pavat cu bune intenții. 
Cu cele mai bune intenții poți umili un om, îi poți mototoli stima de sine și îi poți răni de moarte sufletul.
Toate acestea, din dorința și cu intenția de a ajuta persoana care (ți se pare că) nu știe să se descurce singură, nu face lucrurile suficient de bine și de repede ca tine, fiind prea neajutorată, conform viziunii tale.
Sau poți fi tu umilit(ă) de acest gen de oameni.

Dar cum se numesc cei care își găsesc bucuria și satisfacția în călcarea celorlalți în picioare? 
Eu îi numesc LAȘI!

Binețe, dragă cititor!

Hai să stăm la o cafea de vorbă, însoțiți de ritmul muzicii.

                                 
Ai observat că sunt persoane care, profitând de bunul tău simț, îți fac observație sau îți spun un lucru neplăcut exact când ți-e lumea mai dragă și alte persoane de față?
Ce faci atunci? Zâmbești și te prefaci și tu amuzat(ă) și, dacă ai „antrenament” și nu este pentru prima dată, spui și tu o replică ce se vrea plină de umor?

Dar, ce este în sufletul tău, de fapt?
Ce simți atunci când ți se întâmplă așa ceva?

Negi și spui că nu e nimic, că așa e persoana aceea, amuzantă și glumeață? 
Mda, și tu erai singurul subiect de glumă, nu putea găsi nimic altceva în momentul în care erai și tu prezent(ă), nu?
Nu putea să spună poanta când erați doar voi doi, să râdeți una bună și să înțelegi mesajul subtil? Trebuia să-ți dea o lecție de față cu toată lumea pentru ca tu să te înveți minte foarte repede, nu? 
Deși știe cât de sensibil(ă) ești, trebuia să atingă exact subiectul care te face vulnerabil(ă), care te expune, în prezența spectatorilor.

Dacă o astfel de persoană îți mai și spune în față că face totul din prea multă iubire pentru tine, te întreb, atunci, unde este iubirea ta pentru tine?

Iubirea nu jignește, nu ofensează, nu pune în dificultate, nu pune în inferioritate, nu creează momente penibile. Ea împlinește, dă liniște și te face să te simți în siguranță, protejat(ă) alături de persoana în care ai încredere.


O persoană care vrea să iasă în evidență doar călcându-i pe alții în picioare, este o persoană care, la rândul ei, a suferit din copilărie astfel de traume emoționale ce i-au rănit sufletul.

Însă asta nu este o scuză.
Mulți oameni au avut traume sufletești de-a lungul timpului, și totuși aleg să nu facă la fel cu cei/cele care au fost incapabili(e) să se bucure altfel decât făcându-i pe ceilalți să sufere.

Alegerea face diferența!

Trauma nu este o scuză pentru nesimțire sau lipsă de empatie, și nu dă dreptul cuiva  să calce în picioare integritatea sufletească umană.

Ce anume împuternicește un om să-l folosească pe altul pentru a se evidenția?
Nimic, îți spun eu. 
Și îți mai pot zice că acea persoană este atât de devalorizată în ochii proprii încât nu mai știe cum să-și reactiveze stima de sine și să se ridice la cotele de auto-respect din trecut; iar asta n-o poate face decât trăgându-i și pe ceilalți în mlaștina neputinței sale și împroșcându-i cu venin și rahat pe toți cei ce îndrăznesc să intre în raza sa de acțiune. Atât.

Aceștia sunt oamenii lași, adică lipsiți de curajul asumării și găsirii de sine, dar plini de entuziasm și bucurie când îi pot pune pe alții în situații stânjenitoare.



Lașii nu își asumă nimic, niciodată, decât „superioritatea” autodeclarată față de alții. 
Ei doar arată cu degetul, învinuiesc, aruncă bomba de răutate și fug; iar apoi neagă cu atâta vehemență că ar fi făcut așa ceva și îi atacă verbal pe toți cei ce susțin contrariul, încât ajungi și tu să te întrebi dacă ai văzut sau înțeles bine.
Da, așa a fost, dar un laș nu va recunoaște niciodată asta. Singura lui bucurie sufletească este să-și savureze „victoria” umilirii celorlalți; de aceea, momentele sunt alese când „victima” nu se așteaptă și nu e singură.

Bucuria unei astfel de „reușite” spune multe despre întunericul care a înghesuit în colțuri orice urmă de umanitate, de empatie, din sufletul lașului.

Nu încerca să schimbi astfel de persoană, nu vei reuși. Pentru că nu vrea și nu poate să se schimbe. Ar însemna să accepte ceea ce este, să recunoască faptul că nu se mai iubește demult, iar asta l-ar putea îmbolnăvi de moarte.

Amintește-ți doar că suntem imaginile în oglindă unii pentru ceilalți și, deci, că tot ce îți face sau îți spune ție, și-o adresează, de fapt, sieși.
Dacă înțelegi asta, vei putea trece mai ușor peste umilința suferită. Dar, nu mai încerca să schimbi și nu mai spera că va reveni la linia de plutire.

Nu-i poți salva pe oameni de ei înșiși, indiferent că este vorba despre partener(ă) de viață, prieten(ă), părinți, colegi de serviciu, șefi, vecini, etc.
Nu vei reuși să schimbi pe nimeni altcineva decât pe tine însuți/însăți.


Nu-ți mai irosi timpul și nu-ți transforma viața în misiune de suflet pentru salvarea celor de nesalvat. Te vei irosi și te vei oferi pe tavă, în continuare, pentru a fi ținta glumelor nesărate a celor care fug de responsabilitate, a lașilor.

Vezi-ți de viața și de sufletul tău!
Salvează-te pe tine, timpul și sufletul tău, și găsește-ți zona din viață unde să nu te simți atacat și umilit din prea multă „iubire”.

Fă cum vrei, dacă rămâi lângă astfel de persoane găsindu-le în permanență scuze, nu te mira dacă vei sfârși bolnav și neputincios, în timp ce lașul ce se „hrănește” cu demnitatea ta te va învinui că nu îi mai stai la dispoziție și că doar te prefaci că nu te simți bine.

Amintește-ți de tine și de faptul că nu ai primit o viață doar pentru a fi preș pentru oamenii devalorizați, ce fug de răspundere - lașii.

Dar, oare, de câte ori ai pus tu pe cineva într-o postură penibilă doar pentru că ai considerat că o merita? Tot din prea multă iubire ai făcut-o, nu?

Lașitatea este o otravă pentru suflet, iar persoanele lașe sunt toxice pentru toți cei ce „îndrăznesc” să înflorească în jurul lor.

Faci de vrei cu viața ta. 
Poți înflori sau te poți veșteji. 
Depinde ce oameni accepți în jurul tău și pe care te hotărăști să-i „hrănești” prin atenția acordată.

Oare, când te vei alege, în sfârșit, pe tine?

Binețe, dragă cititorule, și îți mulțumesc de însoțire!

                                    

 dr. Edith Kadar
Arad, 20 septembrie 2015

*    *    *    *    *    *    *

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.

Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/10/lasitatea-barometrul-devalorizarii-de.html)

Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.