Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Vrei să fii ferit de atacuri de panică, crize de anxietate, depresii, psihoze maniaco-depresive sau alte „minunății” întâlnite din ce în ce mai des în aceste zile?
Vrei să știi cum apar toate acestea, și cum le „hrănești” zilnic, găsind scuze și motive de a rămâne acolo, a amplifica toate acestea și a amâna la nesfârșit rezolvarea lor?
Nu-ți mai pierde timpul privind înapoi.
Dacă nu ai fi avut acest trecut, nu ai fi putut ajunge la viitorul pe care îl începi astăzi. Ceea ce înseamnă că în fiecare zi ai posibilitatea să-ți creezi „mâine"-le care să te mulțumească.
Binețe, cititorule!
Ai pornit muzica pentru a-ți fi însoțitor pe drumul rândurilor mai jos așternute?
Ce zici?!!...
Sunt oameni care tot ce au în viață este trecutul lor.
Un trecut atât de important încât le ocupă tot prezentul și le anihilează din memorie și din codul genetic ideea de viitor.
Un trecut atât de prezent în viața lor încât trebuie povestit și menționat cu fiecare ocazie și de fiecare dată când la orizont apar persoane noi, nefamiliarizate cu ce ar fi putut fi sau face povestitorii noștri.
Un trecut atât de valoros încât nu mai lasă loc la nimic și nimeni nou.
Un trecut atât de valoros încât nu mai lasă loc la nimic și nimeni nou.
Puțini trăiesc 100% în prezent. Cei mai mulți dintre noi avem o parte, mai mică sau mai mare, rămasă într-un trecut confortabil.
Se spune că viitorul este un vis, o dorință, o himeră.
Prezentul nu poate fi conștientizat decât după ce a trecut, și astfel....
Trecutul este singurul reper sigur, singura piatră de hotar a unui concept unanim acceptat, dar greu de explicat : MEMORIA...
Din copilărie avem multe dorințe pentru viitor : să fim prinți sau prințese, să avem cele mai frumoase jucării, cei mai buni prieteni, mereu premianți la școală, mulți bani, o slujbă bună, o familie pe măsura talentului și orgoliului nostru în visul spre perfecțiune, o senectute plină de lumină și o moarte în somn...if you please!!!
Apoi, vine realitatea și ne pocnește frontal în sinusuri, arătându-ne că nu întotdeauna e cum vrem noi, și că ea ne poate arăta adevărata față a lucrurilor. Doar ea. Realitatea.
În realitate, dorințele și visele noastre cele mai pure și mai sincere sunt, rareori, sprijinite de cei din imediata noastră apropiere.
De multe ori există, parcă, concursuri pe tema „Cum putem tăia aripile imaginației copiilor și tinerilor”.
Mulți copii și adolescenți aud, în loc de „dă tot ce poți și te voi sprijini”, cuvinte ca „ce prostie! S-o crezi tu că te faci... (ce vor ei); ai să fii doctor sau avocat”, sau altă slujbă care va mângâia orgoliul părintelui frustrat că, la rândul lui, a avut parte de același tratament, de tăiere a aripilor, din partea propriilor părinți.
Avem multe vise în copilărie și în perioada de tinerețe a sufletului. Multe din ele s-ar împlini dacă familiile, în special părinții și bunicii, nu ar fi atât de porniți și împinși de propria lor nerealizare, sau de credința că doar ei știu ce este mai bine, în munca de demolare, cărămidă cu cărămidă, a ideilor generației tinere. Și asta pe motiv că „Ce știu ei! Visează cai verzi pe pereți și nu-s în stare de nimic!”.
Un părinte cu aripile frânte ale viselor proprii se va „răzbuna”, de cele mai multe ori, pe proprii lui copii, încercând să le „plaseze” visele lor neîmplinite și cu perioada de valabilitate expirată. Un astfel de părinte este, de obicei, surd la tot ce zice „ăla micu' și neștiutorul”, inconștient că egoismul lui va împinge progenitura la a împlini soarta altcuiva decât pe cea proprie. Uneori, un asemenea părinte va trage sfori pentru ca progenitura-i să umble la școli cu ștaifuri, pentru ca tot el, părintele, să se simtă mândru de fapta-i deosebită.
Există varianta ca, din prea multă dragoste, părinții să exacerbeze voit abilitățile și capacitățile copilului, pentru a-l face să aibă încredere în el. Este admirabil, doar că atunci când ele nu corespund realității se poate împiedica dezvoltarea corectă și armonioasă a viitorului adult, creându-i false iluzii, întreținute și susținute de unul sau ambii părinți iresponsabili.
E posibil ca, după ce puiul de om ajunge la școală, să aibă parte de profesori foarte dedicați și înzestrați cu har, care să intuiască destul de repede la ce e bun, să îi dezvolte acele aptitudini și abilități, și să facă astfel încât și celelalte materii să pară floare la ureche.
Dar e posibil ca profesorul sau profesorii să se afle în școală pe alte criterii decât cele de dascăli, și să considere că fiecare moment de interacțiune cu „obrăznicăturile” din clasă este un supliciu, un instrument de tortură pentru nervii lor întinși deja pe moațe (sau bigudiuri), ce trebuie răzbunat. Cum? Transmițându-le în mod deschis părerea despre ei, și repetându-le cât mai des adjective de genul „bou”, „cretin”, „incapabil”, „ratat”, sau propoziții scurte gen „oricum nu se va alege nimic de tine!” sau „ești o pierdere de vreme!”. Totul „asezonat” cu note sau calificative sub piciorul broaștei.
Repetând de prea multe ori unui suflet tânăr că nu valorează nimic, că e o dezamăgire, sau că este un geniu, iar el nu e nici pe departe așa, acesta va ajunge să se „impregneze” cu informația ce i-a fost servită, și să se comporte în conformitate cu ea.
Un copil căruia i se tot spune că e prost sau tâmpit, va deveni așa. Doar ești părintele sau profesorul în care el are încredere. Deci, de ce nu te-ar crede? La fel și cel căruia i se repetă că e cel mai bun; va ajunge să creadă cu lumea e invidioasă doar pentru că e de altă părere decât părintele mincinos.
Când spui cuiva că nu e în stare de nimic, crezi că va prinde avânt revoluționar pentru a-ți demonstra contrariul?
Cunosc o situație în care un tânăr, mediocru la neuroni, a fost „cărat” în spate de mă-sa în toată școala, ea făcându-i temele chiar și în liceu, profesorii fiind bine „unși” de ea să ofere candidei progenituri note înălțătoare, cu atât mai mari cu cât „atențiile” erau mai consistente. Iar după terminarea liceului, ce credeți că i-a trecut mamei prin cap? Nu, nu un glonte, cum i s-ar fi potrivit!... S-a gândit că i-ar prinde bine un...doctor pe lângă casa omului. L-a înscris la medicina aia particulară, că pe bani se poate orice, și au urmat împreună facultatea. El absentând, că îl durea la banană de doctoria lu' mă-sa, iar ea întocmindu-i, silitoare, fișe de curs. Să ne ferească Sfântul să ajungem pe mâna lui!
Cunosc persoane care au terminat ca șefi de promoție atât liceul, cât și facultatea. Și...atât! După aceea...neantul. Au fost atât de încântate de performanța lor încât așteaptă și acum, după 20-30 de ani de la absolvire, să le bată cineva la ușă și să le ofere postul de director la Microsoft sau la vreo bancă cu ștaif. Până atunci, trăiesc din pensia părinților, lăudându-se oricui este dispus să asculte cât de buni au fost odată, și cât de geniali ar putea fi într-un viitor care să le recunoască meritele și valoarea.
Știu persoane care, în ciuda loviturilor sorții și a piedicilor întâlnite sau puse de cei apropiați, s-au îndârjit să demonstreze contrariul. Au luptat, au reușit să ajungă sus, iar odată ajunși acolo s-au oprit pentru că targetul lor a fost doar să demonstreze celorlalți că pot, nu să-și depășească condiția și să devină din ce în ce mai buni. Acestea au pierdut totul, dar și la ora actuală se comportă ca și cum ei sunt regii regilor. Sunt surzi la toate încercările celor din jur de a-i aduce cu picioarele pe pământ, considerând că toți ceilalți sunt doar invidioși pe ei.
Sunt multe exemple de acest gen, iar astfel de personaje pot fi întâlnite prin baruri, birturi sau spitale de psihiatrie.
Singurul lor prieten este...TRECUTUL și persoana care ar fi putut ei deveni dacă prezentul n-ar fi stat în calea viitorului!
- Nu te mai aprecia prin ochii altora.
„Eu am această problemă ACUM, dar ea există pentru a-mi arăta că am luat hotărâri neconforme cu adevărata mea valoare. Problema, sau ce percep eu ca problemă, are rezolvare și nu mă împiedica în evoluție, ci mă ajută. Îmi acord ........zile (spune exact câte) pentru a găsi soluția și a schimba viața mea în bine. Universul m-a făcut perfect, valoros și unic, și mi-a dat răspunsurile la întrebările pe care le am. Toate răspunsurile se află în mine deja, trebuie doar să le scot la suprafață. Aleg să văd adevărul potrivit pentru mine și pentru evoluția mea.
În realitate, dorințele și visele noastre cele mai pure și mai sincere sunt, rareori, sprijinite de cei din imediata noastră apropiere.
De multe ori există, parcă, concursuri pe tema „Cum putem tăia aripile imaginației copiilor și tinerilor”.
Mulți copii și adolescenți aud, în loc de „dă tot ce poți și te voi sprijini”, cuvinte ca „ce prostie! S-o crezi tu că te faci... (ce vor ei); ai să fii doctor sau avocat”, sau altă slujbă care va mângâia orgoliul părintelui frustrat că, la rândul lui, a avut parte de același tratament, de tăiere a aripilor, din partea propriilor părinți.
Avem multe vise în copilărie și în perioada de tinerețe a sufletului. Multe din ele s-ar împlini dacă familiile, în special părinții și bunicii, nu ar fi atât de porniți și împinși de propria lor nerealizare, sau de credința că doar ei știu ce este mai bine, în munca de demolare, cărămidă cu cărămidă, a ideilor generației tinere. Și asta pe motiv că „Ce știu ei! Visează cai verzi pe pereți și nu-s în stare de nimic!”.
Un părinte cu aripile frânte ale viselor proprii se va „răzbuna”, de cele mai multe ori, pe proprii lui copii, încercând să le „plaseze” visele lor neîmplinite și cu perioada de valabilitate expirată. Un astfel de părinte este, de obicei, surd la tot ce zice „ăla micu' și neștiutorul”, inconștient că egoismul lui va împinge progenitura la a împlini soarta altcuiva decât pe cea proprie. Uneori, un asemenea părinte va trage sfori pentru ca progenitura-i să umble la școli cu ștaifuri, pentru ca tot el, părintele, să se simtă mândru de fapta-i deosebită.
Există varianta ca, din prea multă dragoste, părinții să exacerbeze voit abilitățile și capacitățile copilului, pentru a-l face să aibă încredere în el. Este admirabil, doar că atunci când ele nu corespund realității se poate împiedica dezvoltarea corectă și armonioasă a viitorului adult, creându-i false iluzii, întreținute și susținute de unul sau ambii părinți iresponsabili.
E posibil ca, după ce puiul de om ajunge la școală, să aibă parte de profesori foarte dedicați și înzestrați cu har, care să intuiască destul de repede la ce e bun, să îi dezvolte acele aptitudini și abilități, și să facă astfel încât și celelalte materii să pară floare la ureche.
Dar e posibil ca profesorul sau profesorii să se afle în școală pe alte criterii decât cele de dascăli, și să considere că fiecare moment de interacțiune cu „obrăznicăturile” din clasă este un supliciu, un instrument de tortură pentru nervii lor întinși deja pe moațe (sau bigudiuri), ce trebuie răzbunat. Cum? Transmițându-le în mod deschis părerea despre ei, și repetându-le cât mai des adjective de genul „bou”, „cretin”, „incapabil”, „ratat”, sau propoziții scurte gen „oricum nu se va alege nimic de tine!” sau „ești o pierdere de vreme!”. Totul „asezonat” cu note sau calificative sub piciorul broaștei.
Repetând de prea multe ori unui suflet tânăr că nu valorează nimic, că e o dezamăgire, sau că este un geniu, iar el nu e nici pe departe așa, acesta va ajunge să se „impregneze” cu informația ce i-a fost servită, și să se comporte în conformitate cu ea.
Un copil căruia i se tot spune că e prost sau tâmpit, va deveni așa. Doar ești părintele sau profesorul în care el are încredere. Deci, de ce nu te-ar crede? La fel și cel căruia i se repetă că e cel mai bun; va ajunge să creadă cu lumea e invidioasă doar pentru că e de altă părere decât părintele mincinos.
Când spui cuiva că nu e în stare de nimic, crezi că va prinde avânt revoluționar pentru a-ți demonstra contrariul?
Cunosc o situație în care un tânăr, mediocru la neuroni, a fost „cărat” în spate de mă-sa în toată școala, ea făcându-i temele chiar și în liceu, profesorii fiind bine „unși” de ea să ofere candidei progenituri note înălțătoare, cu atât mai mari cu cât „atențiile” erau mai consistente. Iar după terminarea liceului, ce credeți că i-a trecut mamei prin cap? Nu, nu un glonte, cum i s-ar fi potrivit!... S-a gândit că i-ar prinde bine un...doctor pe lângă casa omului. L-a înscris la medicina aia particulară, că pe bani se poate orice, și au urmat împreună facultatea. El absentând, că îl durea la banană de doctoria lu' mă-sa, iar ea întocmindu-i, silitoare, fișe de curs. Să ne ferească Sfântul să ajungem pe mâna lui!
Cunosc persoane care au terminat ca șefi de promoție atât liceul, cât și facultatea. Și...atât! După aceea...neantul. Au fost atât de încântate de performanța lor încât așteaptă și acum, după 20-30 de ani de la absolvire, să le bată cineva la ușă și să le ofere postul de director la Microsoft sau la vreo bancă cu ștaif. Până atunci, trăiesc din pensia părinților, lăudându-se oricui este dispus să asculte cât de buni au fost odată, și cât de geniali ar putea fi într-un viitor care să le recunoască meritele și valoarea.
Știu persoane care, în ciuda loviturilor sorții și a piedicilor întâlnite sau puse de cei apropiați, s-au îndârjit să demonstreze contrariul. Au luptat, au reușit să ajungă sus, iar odată ajunși acolo s-au oprit pentru că targetul lor a fost doar să demonstreze celorlalți că pot, nu să-și depășească condiția și să devină din ce în ce mai buni. Acestea au pierdut totul, dar și la ora actuală se comportă ca și cum ei sunt regii regilor. Sunt surzi la toate încercările celor din jur de a-i aduce cu picioarele pe pământ, considerând că toți ceilalți sunt doar invidioși pe ei.
Sunt multe exemple de acest gen, iar astfel de personaje pot fi întâlnite prin baruri, birturi sau spitale de psihiatrie.
Singurul lor prieten este...TRECUTUL și persoana care ar fi putut ei deveni dacă prezentul n-ar fi stat în calea viitorului!
Sunt oameni care tot ce au în viața lor este trecutul.
Un trecut atât de important încât le ocupă tot prezentul și anihilează din memorie și din codul genetic ideea de viitor.
Un trecut atât de prezent în viața lor încât trebuie povestit și menționat cu fiecare ocazie și de fiecare dată când la orizont apar persoane noi, nefamiliarizate cu ce ar fi putut fi sau face povestitorii noștri.
Un trecut atât de valoros încât nu mai lasă loc la nimic și nimeni nou.
Pentru aceștia păstrăm un moment de reculegere.
Adică, să ne reculegem din cioburile situațiilor sparte, să conștientizăm ce am avut și ce avem. Să mulțumim Universului că noi nu suntem ca ei (încă!), să ne îndreptăm coloana vertebrală, să privim viitorul în față și să spunem : „Fie-le țărâna nepăsării ușoară!”
Ne atașăm de obiecte, de oameni, de situații, de perioade din viață. Nostalgia ne poartă sau ne „îngheață” într-o zonă din trecutul nostru unde ne-am simțit vii, puternici și utili. De noi depinde să găsim forța și inspirația de a merge mai departe, chiar dacă au fost multe sau mari nereușite. Ele au rolul doar de a ne ambiționa și a ne face să căutăm altă cale.
E bine să visezi. E frumos să ai vise. E fantastic să știi să ți le împlinești, indiferent ce îți aduce realitatea. Pentru că tot ce îți aduce poate fi în sprijinul tău și nu împotrivă, cum ai tendința de a crede, de multe ori!
Un trecut atât de valoros încât nu mai lasă loc la nimic și nimeni nou.
Pentru aceștia păstrăm un moment de reculegere.
Adică, să ne reculegem din cioburile situațiilor sparte, să conștientizăm ce am avut și ce avem. Să mulțumim Universului că noi nu suntem ca ei (încă!), să ne îndreptăm coloana vertebrală, să privim viitorul în față și să spunem : „Fie-le țărâna nepăsării ușoară!”
Ne atașăm de obiecte, de oameni, de situații, de perioade din viață. Nostalgia ne poartă sau ne „îngheață” într-o zonă din trecutul nostru unde ne-am simțit vii, puternici și utili. De noi depinde să găsim forța și inspirația de a merge mai departe, chiar dacă au fost multe sau mari nereușite. Ele au rolul doar de a ne ambiționa și a ne face să căutăm altă cale.
E bine să visezi. E frumos să ai vise. E fantastic să știi să ți le împlinești, indiferent ce îți aduce realitatea. Pentru că tot ce îți aduce poate fi în sprijinul tău și nu împotrivă, cum ai tendința de a crede, de multe ori!
Nu-ți mai pierde timpul privind înapoi!
Dacă nu ai fi avut acest trecut, nu ai fi putut ajunge la viitorul pe care îl începi astăzi.
- Nu te mai aprecia prin ochii altora.
- Nu-i lăsa pe alții să-ți stabilească valoarea, și nu ți-o însuși. Este viața ta, tu ești stăpân(ă), tu administrezi ceea ce ai.
- Ascultă părerile altora doar pentru a verifica ce percep alții despre tine.
- Tot ce spun alții despre tine și despre cum ar trebui să-ți așterni viața e, de fapt, reflexia propriilor lor probleme nerezolvate. Același lucru e valabil și când tu emiți judecăți de valoare și te oferi să fii „salvatorul neamului”.
- Nu-ți hrăni regretele și nu lăsa amintirile să preia controlul asupra vieții tale prezente
- Închide ușa trecutului pentru că altfel nu vezi viitorul!
- Observă-te și apreciază-te prin prisma prezentului și nu a unei perioade demult apusă din viața ta.
- Nu transforma o emoție negativă sau trăire de moment într-o stare definitivă și definitorie pentru restul vieții tale.
- Centrează-te pe prezent și vorbește despre problemele tale ACUM, doar așa le faci temporare.
- Nu mai căuta răspunsuri în afara ta, de la alții. Comoara este în tine. Caut-o!
- Ai curajul să renunți la trecut, să-ți asumi prezentul pentru ca viitorul să fie ceea ce meriți în conformitate cu valoarea ta adevărată.
„Eu am această problemă ACUM, dar ea există pentru a-mi arăta că am luat hotărâri neconforme cu adevărata mea valoare. Problema, sau ce percep eu ca problemă, are rezolvare și nu mă împiedica în evoluție, ci mă ajută. Îmi acord ........zile (spune exact câte) pentru a găsi soluția și a schimba viața mea în bine. Universul m-a făcut perfect, valoros și unic, și mi-a dat răspunsurile la întrebările pe care le am. Toate răspunsurile se află în mine deja, trebuie doar să le scot la suprafață. Aleg să văd adevărul potrivit pentru mine și pentru evoluția mea.
Am fost ceva, voi fi ceea ce trebuie și sunt ceea ce sunt acum!”
Folosește-ți înțelepciunea și experiența trecutului pentru ca de azi să-ți croiești un „mâine” pe placul tău.
Binețe, cititorule!
dr. Edith Kadar
Arad, 25 iulie, 2013,
revăzută la 18 iulie, 2014
dr. Edith Kadar
Arad, 25 iulie, 2013,
revăzută la 18 iulie, 2014
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.
