SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA
Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe.
Viața ta este rezultatul deciziilor tale.
Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum.
* * * * * * *
Se pune mult accentul pe felul în care arătăm: ba suntem prea grași, ba prea slabi, ba prea ridați, bătrâni, trecuți și alte emanații ale unei minți pline de idei toxice.
Și totuși uităm ceva: animalele noastre dragi ne iubesc exact așa cum suntem, lor nu le pasă dacă suntem întregi sau nu fizic și sufletește. Copiii noștri ne iubesc exact așa cum sunten noi, pentru ei suntem perfecți. Părinții noștri ne acceptă și ne iubesc așa cum sunt și așa cum suntem. Oamenii care ne sunt cu adevărat aproape ne acceptă și ne iubesc exact așa cum suntem.
Și atunci vin cu o întrebare: dacă toți cei care contează ne iubesc și ne acceptă, noi cui vrem să facem pe plac? Pe cine vrem noi să mulțumim? Pentru cine ne zbatem în neacceptare față de noi?
Dacă suntem sinceri cu noi ne dăm seama că părerea persoanelor apropiate nu contează pentru noi („doar sunt familie, trebuie să ne iubească”), și că ne biciuim pentru ca eventualele persoane pe care le întâlnim (deci pe care nu le cunoaștem) să fie impresionate de imaginea noastră impecabilă.
Nu are importanță că cei care contează cu adevărat în viața noastră ne iubesc și ne acceptă așa cum suntem; contează ca niște iluștri necunoscuți, care nu vor face parte din viitorul nostru, să își facă o părere bună despre noi, să fie dați pe spate (cum se zice) de felul în care (ne) arătăm, să primim aprobarea și aprecierea lor de oameni trecători prin viața noastră.
Și atunci dacă nu contează că cei apropiați nouă ne iubesc așa cum suntem ci vânăm părerea necunoscuților, ce spune asta despre noi?
Că suntem ipocriți, că mințim și că ne mințim grupa mare!
De ce nu contează părerea celor care (zicem că) sunt oamenii vieții noastre, ci contează părerea celor care nu contează pentru evoluția noastră reală? Pentru că părerea apropiaților o luăm ca pe ceva ce ni se cuvine, iar pe cea a străinilor o tratăm ca pe o mare onoare.
Da, și acești oameni care ne contestă sunt importanți pentru devenirea noastră, dar nu în sensul de a ne transforma în permanență în ceva sau cineva pe placul lor. Vom întâlni asemenea persoane până ce vom învăța să ne acceptăm noi și până vom înțelege ce și cine e cu adevărat important pentru noi și viața noastră.
Până atunci vom lupta cu morile de vânt, ne vom da de ceasul morții să dăm bine în fața străinilor, să cerșim aprecierea lor. Iar în tot acest timp vom respinge aprecierea oamenilor care fac și vor face parte din viața noastră; și vom numi asta „IUBIRE”!
IPOCRIZIA, partenera tăcută a vieții noastre.
Cât timp vânăm părerea bună a altora și ne dăm de ceasul morții să îi impresionăm pe cei care nu contează, nu putem spune că cei din familie contează cu adevărat. Ar fi o ipocrizie, nu?
Dacă asta am văzut în copilărie, vom prelua automat programul și ne vom comporta identic. Un părinte ce găzduiește cu atâta larghețe ipocrizia în el nu poate crea decât o copie a sa, copilul. Iar dacă noi suntem vânători de aprecieri străine, cum ar putea să devin copiii noștri? Cópii fidele ale părinților.
Cât timp nu este important că partenerul/partenera, familia, prietenii ne iubesc așa cum suntem ci ne biciuim în continuare văzându-ne urâți, grași, bătrâni, etc., înseamnă că nu este importantă nici iubirea lor; deci... nu-i iubim, că doar nu contează ce părere au, nu? Și totuși, ne batem cu pumnii-n piept în fața străinilor cât de mult ne iubim apropiații. Ipocrizie!
Cât timp nu contează părerea celor care ne iubesc cu adevărat ci contează opinia necunoscuților (vezi Facebook, Instagram, etc), nu iubim cu adevărat; nu NE iubim cu adevărat. Doar ne lăudăm și vrem să părem ce nu suntem. Ipocrizie!
Iar cât timp ipocrizia este atât de importantă în viața noastră, înseamnă că suntem într-o relație specială cu ea.
IPOCRIZIE, MON AMOUR!
Și dacă suntem ipocriți într-un domeniu al vieții, de ce nu ne-am extinde obiectul și domeniul de activitate la tot ce ni se întâmplă. Și azi așa, mâine așa, ipocrizia devine program de viață.
Un om ipocrit cu încă unul, încă unul, și mai mulți, formează o societate ipocrită care va ajunge să trăiască doar pentru a-și apăra spoiala și minciuna, și care îi va taxa și elimina pe toți cei care îndrăznesc să rămână în adevăr, în iubire, și care „îndrăznesc” să le zgârie spoiala de minciună.
Într-o lume în care domnește ipocrizia, a rămâne noi înșine nu mai este o normalitate, ci devine o calitate impresionantă.
Las și eu o întrebare aici, la sfârșit: cât timp părerea altora a devenit religia noastră, UNDE ESTE DUMNEZEU?
Binețe, Om în Dumnezeu!
Edith Kadar
Arad, 04 mai 2021
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.
