Nu-i cere omului mai mult decât știe, poate duce sau face. Sau poți să o faci, dar riști să te trezești într-o mocirlă care nu îți aparține, ci este a celui pe care l-ai creditat cu mai multă înțelepciune decât are.
Fiecare om dă ce are cu adevărat, nu ce spune că are. Știi tu, chestia cu gardul și cu leopardul.
Cei mai toxici oameni sunt cei deghizați în lupi moraliști, cei care îți flutură în față o pioșenie de te lasă mască, și te întrebi cum poate încăpea ceva atât de mare într-un singur om.
Cei care își strigă cucernicia, și îți strigă cuvinte de ocară pentru că tu nu ești ca ei, au o problemă destul de mare: nu sunt ceea ce vor să pară!
Atât timp cât te autoproclami etalon al unei societăți, și singura ta preocupare este de a căuta greșeli la oameni, ai sindromul „Dumnezeu”, adică te crezi mai bun decât divinitatea.
Ce contează că Dumnezeu ne iubește necontiționat pe TOȚI, când tu poți veni și pui condiții, arăți cu degetul și distorsionezi tot ce ți se spune, doar pentru ca ceilalți să-ți vadă moralitatea.
Știi tu, chestia cu „mi-au murit lăudătorii, și mă laud singur”.
Dragă om, Dumnezeu există în tot, în toate și în TOȚI oamenii, FĂRĂ EXCEPȚIE, indiferent ce spun religiile și oamenii moralizatori, pseudo-credincioși. El este OMNIPREZENT.
Dumnezeu este OMNIPOTENT, adică poate orice, inclusiv să iubească pe toată lumea, indiferent de lumina și întunericul din interior.
Dumnezeu este OMNISCIENT, adică știe tot ce se întâmplă, inclusiv ceea ce gândești și crezi tu că nu se va afla dacă nu spui. Vezi tu, atunci când ceea ce spui diferă mult de ceea ce gândești tu de fapt, apare o minciună care te rupe de esența ta divină.
Cu cât minți mai mult încercând să înăbuși adevăratele gânduri, cu atât vei fi mai gălăgios în exterior. Doar trebuie să urli ca să acoperi glasul Adevărului.
Cu cât ai mai multe traume pe care refuzi să ți le rezolvi pentru că tu nu ești de vină, doar alții, cu atât vei arăta mai aprig cu degetul către ceilalți. Că doar nu te uiți în tine, că e câh!
Cu cei care au aceeași problemă ca tine, te comporți batjocoritor, zeflemitor, superior. Îi arăți cu degetul, și râzi de ei. De ce? Ca să nu apuce ei să vadă cât de gol ești pe dinăuntru.
Cu cei care au avut problema dar și-au rezolvat-o... eh, aici e buba! Cum adică și-au rezolvat-o? Cum să și-o rezolve și tu nu?! Ce e cu nesimțirea asta?! Dacă tu nu poți sau/și nu vrei, cum îndrăznesc ceilalți să facă altceva?! Și încerci să îi readuci în mocirla ta atacându-i, distorsionând intenționat ceea ce au vrut să spună, și murdărind tot ce ți se pare pur, rezolvat în ei și nerezolvat în tine.
Aceștia sunt oamenii toxici, care și-au promis, în sinea lor, că nu te vor lăsa în pace până ce nu vor arăta întregii lumi că ești fals(ă). Adică ceea ce sunt ei.
Oamenii toxici nu au (încă) forța și tăria de a-și asuma responsabilitatea pentru viața lor, pentru ceea ce sunt cu adevărat. Ei trăiesc în afara lor, pentru că le este frică să înfrunte „leopardul” din interior.
Cu toții am trecut prin aceste etape. Cu toții am început prin a trăi în exterior, prin a arăta cu degetul și a da vina pe alții.
Diferența o face CURAJUL de te asuma, de a ieși de sub influența fricii, a furiei, vinei și încrâncenării, și RECUNOȘTINȚA pentru ceea ce ești în fiecare moment.
Cu toții am arătat cu degetul, până ce, din CURAJUL RECUNOȘTINȚEI ne-am îndreptat arătătorul către noi, și am acceptat adevărul: cu toții suntem ființe divine, diferă doar grosimea stratului de credințe limitative care împiedică lumina divină din noi să se manifeste. Gardul.
Nu poți învăța cuvinte elevate până ce nu le știi și pe acelea de care ți-e frică și rușine.
Nu poți avea detașarea acceptării până ce nu rupi lanțurile minciunilor care te-au încorsetat.
Nu Îl poți (re)cunoaște pe Dumnezeu până ce nu ai cunoscut iadul.
A trăi arătând cu degetul și a certa și dojeni pe cei din jur pentru „păcate” ce există doar la tine în cap, denotă o îndepărtare de divin, de esență.
Și eu am fost așa. Am arătat cu degetul, acuzator, în dreapta și-n stânga, îi certam pe toți, de parcă eram deținătoarea adevărului universal, și știam lucrurile mai bine decât însuși Dumnezeu. Vânam greșeli doar pentru a mă simți superioară, a mă simți mai bine și a acoperi golul din mine.
Și eu am încercat să îngroș gardul, să-l vopsesc cu multe culori, doar-doar oi ține leopardul închis definitiv.
Doar că, vezi tu, ceea ce este menit să se întâmple, se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu. Iar fiara a ieșit, atacând și sfâșiind cu ferocitate toate măștile pe care mi le-am creat. Am avut răni, am suferit, dar apoi totul s-a vindecat și am avut curajul de a nu-mi mai pune alte măști. Și m-am simțit mai ușoară, mai bine, mai încrezătoare, mai liberă.
Desigur, mai am multe de tratat și de vindecat în mine. Uneori, mai iese câte un rest pe care îl recunosc prin oamenii care mă atacă. Și le mulțumesc din suflet, pentru că mă ajută să caut și să scot ce a mai rămas nerezolvat.
Mulțumesc lui Dumnezeu că am avut curajul de a mă privi în interior și de a începe curățenia. Mai am mult, dar sunt pe drumul cel bun. Și știu asta pentru că mă văd zilnic în cei din jurul meu. Oglinzile.
Dragă om, cu toții suntem ființe divine într-un corp fizic temporar. Iar dacă divinitatea din tine este omniscientă, omnipotentă și omniprezentă, ce parte din tine crezi că va putea opri manifestarea Lui? Gardul tău? Hm.
Iubește-i pe cei care te atacă, pentru că ei te învață o lecție importantă. Dar ferește-te din calea lor dacă nu ești pregătit(ă) să să îți asumi curajul responsabilității și asumării de sine.
Omule, ești ființă divină, iar gardul tău este neînsemnat în fața Luminii din tine.
Fii ceea ce vrei, dar asumă-te.
Fii plin de curaj și recunoștință.
FII!
Binețe, OM!
 |
| Dualitate, de Valentina Remenar |
Edith Kadar
București, 04 octombrie 2019
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.
