În aceste zile m-am decis să mă relaxez, adică să îmi închid telefoanele și să stau cât mai mult afară, în natură, la aer curat. Așa că am mers la casa părinților mei, la țară, și am stat, pur și simplu, în șezlong. Mi-a fost ciudat la început, fiind obișnuită să lucrez, să nu stau, dar m-am dat pe brazdă rapid.
Tata tot insista să mergem și să culegem piersici din „piersicuț”, cum îi spune el, și să mâncăm, că sunt tare bune.
„Îhâm!”, am zis eu absentă. Și totuși a continuat să insiste. Într-un final am mers și eu la... pomul lăudat. Am găsit acolo o... chestie, care nici măcar nu arăta a pom (din punctul meu de vedere, și în conformitate cu ceea ce știam eu). Fructele erau mici și albe, față de cum știam eu că ar trebui să arate.
Am cules una, și am zis să o gust, nah, ca să fiu lăsată în pace. Iar parfumul lor extraordinar a explodat în gura mea imediat ce am mușcat din piersică. Era o minunăție!
A doua zi am venit din nou la aer curat, iar pașii m-au purtat urgent către „piersicuț”.
Cum poate să arate în halul ăsta și să dea fructe care arată banal, dar care sunt minunății pentru papilele gustative?
Și stând acolo, lângă pomișor, și savurând fructele, „am auzit” o poveste. Mi-o fi șoptit-o vântul, sau poate chiar piersicuțul, cine mai știe?!
Cică a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. A fost odată o grădină plină cu legume și cu pomi fructiferi, care mai de care mai frumoși. În fiecare an, grădina era tare mândră de cât de frumos arăta ea primăvara, când totul înverzea și înflorea; vara, când totul se cocea, și toamna, când totul se strângea de către oameni.
Grădina se uita aprobator la tot ce era frumos, aranjat, aliniat, colorat și admirat de către oameni. Pe an ce trecea, fructele și legumele erau mai mari, mai colorate, mai frumoase ochiului.
Într-un an, a fost sădit un pomișor. Grădina s-a bucurat mult și a urat vlăstarului bun venit, spunându-i să se adapteze condițiilor și regulilor deja existente: să fie drept, frumos, colorat, puternic, și să dea roade mari, pline de nuanțe.
Piersicuțul, că despre el era vorba, s-a bucurat că a ajuns acolo. Era ca un copil care se uita la „cei mari”, la copacii și legumele existente. Totul era perfect aliniat și aranjat. „Ce frumoși sunt toți; așa vreau să fiu și eu când voi crește, că așa trebuie”, gândi pomișorul.
A trecut timpul, au trecut anotimpurile. Pomișorul încerca să învețe ce să facă și cum să fie, dar nu îi era bine. Se simțea trist și neînsemnat. A încercat să facă propuneri, ca fiecare pom și legumă să se dezvolte fericit, așa cum simte, dar grădina îl oprea de fiecare dată. La început i-a zis că e copil, și că ce știe el; trebuie să asculte de cei în vârstă, cu experiență. Apoi, când a ajuns adolescent, i s-a spus că are probleme de comportament deoarece refuză să se alinieze la standarde și reguli; i s-a spus că este autist, și că are deficit de atenție.
- Dar de ce nu am voie să fiu altfel, dacă așa nu mi-e bine și sunt trist? Voi sunteți fericiți așa, „cum trebuie” și nu cum simțiți că vă împlinește, întrebă pomișorul.
O rumoare se porni la auzul nemaiîntâlnitelor cuvinte.
- Ce obrăznicie, spuse nucul. Vrei să ai probleme? Cum să fii altfel decât îți spune grădina?! Ea este autoritatea, ea ne spune cum trebuie să fim, noi ne conformăm. Punct. Revino-ți, altfel îmi întind ramurile, iar la umbra mea nu crește nimic, se știe asta.
- Ești un răzvrătit, spuse prunul. Ar fi bine să mergi la un psiholog sau psihiatru, poate-ți dă ceva medicamente să te liniștești.
- Și să fiu ca voi, întrebă piersicuțul.
- Da, ce e atât de rău în asta, se auziră mai multe voci revoltate. Ce, noi nu suntem bune? Uite, ce fericiți suntem cu toții: arătăm bine, avem trunchiuri puternice, facem roade colorate, perfecte, Grădina e mulțumită de noi. Tu ce ai?
- Sunt trist, simt că nu pot să fac la fel ca voi pentru că m-aș ofili, aș muri. De ce? Pentru că nimeni nu e interesat de ceea ce simt, de esența mea, ci doar să respect reguli, să nu vă fac de rușine. Voi când ați fost fericiți ultima dată?
- Fericirea e un basm, nu există așa ceva, spuse mărul. Contează să-ți fie ție bine. Uite, ia exemplu de la noi. Uite ce fructe frumoase avem.
- Dar nu au nici un gust. Sunt frumoase pe dinafară, dar seci pe dinăuntru.
O rumoare se auzi; proteste, revolte.
Ceilalți au cerut Grădinii să îl dea afară pentru că le strica perfecțiunea.
- Este prea periculos, e un nesupus, se împotrivește regulilor. E un răzvrătit și poate crea un precedent nedorit.
Cu toții i-au cerut Grădinii să rezolve problema.
Grădina era furioasă pentru că cineva protesta și îi contesta autoritatea. Dar știa că nu îl poate da afară. Era și mai periculos să-l transforme în erou. Așa încât a hotărât:
- Vei fi izolat, nimeni nu va mai avea voie să-ți vorbească sau să îți dea sfaturi. Va trebui să te descurci singur. Am hotărât!
Ceilalți au început să aplaude. Doar piersicuțul a tăcut, știind că vorbele nu i-ar fi fost auzite. Și totuși, în ciuda gălăgiei de afară, înăuntrul lui era liniște și pace. În sfârșit putea să fie ceea ce și-a dorit și a visat dintotdeauna: el însuși. A început să zâmbească, știind că izolarea celorlalți era, de fapt, eliberarea sa. Știa că nu el a fost izolat de ceilalți, ci ceilalți s-au izolat de el, ca și cum le-ar fi fost frică să nu fie contaminați cu un virus nou numit „libertate”. A simțit că poate din nou respira, că nu mai are nicio apăsare. Și, în sfârșit, a văzut că are spațiu personal, că poate să gândească și să acționeze oricum, fiind ignorat de ceilalți.
Era piersicul rebel, care a rămas credincios sfatului pe care i l-a dat mama înainte de a pleca el de acasă: „Orice vei face, oriunde vei merge, tot ce ai de făcut este să fii tu însuți. Să te respecți și să îți asculți esența, cea care îți dă viața. Fii tu, și nu te lăsa influențat de alții, pentru că nimeni nu poate trăi viața ta, deoarece tu ești unic. La fel sunt și ceilalți, dar ei aleg să nu știe. Fii tu, ține totul pentru tine, și nu vorbi decât dacă ceea ce spui este o învățătură pe care ai aplicat-o și care te-a schimbat în bine. Doar atunci povestește-i vântului; el va ști cui să îi ducă informația pentru a fi auzită. Promite-mi că nu vei uita de tine pentru a-i ajuta pe alții să rămână în fals și în iluzie!”
Piersicul zâmbi la această amintire, și șopti: „Promit!”
Și din acea zi a crescut așa cum a vrut, lăsându-se condus de esența sa. S-a dezvoltat în toate direcțiile, nu numai pe verticală, ca ceilalți. Iar când a venit momentul, a făcut primele roade. Ne erau la fel de colorate și de mari ca ale celorlalți, dar erau creațiile lui, făcute din toată esența lui. Iar oamenii s-au minunat de parfumul fructelor, lăudând și mulțumind piersicului pentru aroma ce le încânta simțurile.
- Ceilalți spun că sunt rebel și răzvrătit, dar sunt doar... eu însumi într-o grădină de copaci care se copiază. Vântule, spune povestea. Cine va fi pregătit, o va auzi.
Iar vântul a pornit vesel, purtând pe aripile lui cuvintele pline de esență ale piersicului rebel.
Iar eu am auzit povestea în timp ce îi savuram roadele, și m-am grăbit să v-o spun și vouă.
Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa cum am înțeles-o de la vânt!
Binețe, OM plin de esență!
Edith Kadar
Arad, 04 septembrie 2018
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2018/09/povestea-piersicului-rebel.html)
Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.
