Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
* * * * * * *
Ai observat că nimic nu ne mai place, și că tot timpul avem ceva de comentat?
Indiferent dacă ceea ce am auzit este adevărat sau nu, credem sau nu, este plauzibil sau nu, știm despre sau nu, de cele mai multe ori simțim nevoia să punem virgula sub Ț.
Vara este prea cald, iarna prea ger, ploaia e prea udă, soarele e prea strălucitor, norii sunt prea sumbri. Specialiștii într-un domeniu nu au dreptate atunci când nu ne place ce auzim. Știm imediat ce este mai bun și mai bine pentru toți ceilalți, cu excepția noastră, de obicei.
Dacă vedem poza unei flori, ne întristăm că ea se va ofili; dacă vedem un animal, ne gândim cu oroare la cum ar arăta torturat.
Nu mai știm să observăm pur și simplu, nu mai știm să apreciem prezentul, să ne bucurăm de ceea ce ne aduce clipa de acum.
Lăsăm mintea să facă proiecții apocaliptice, apoi dăm crezare acelor imagini alegând, de multe ori, să ignorăm evidența.
Când a devenit proiecția, virtualul, mai importante decât realul?
De ce nu ne mulțumim cu ce este acum, ci dăm la o parte prezentul cu pesimism?
De când și de ce nu mai știm să valorificăm „acum”-ul alegând o...himeră?
Să reflecte asta devalorizare profundă?... necunoaștere?... ignoranță?
De când a devenit simplul complicat? De ce simțim nevoia să-l complicăm? Nu e mai ușor să observăm ceea ce este?
„Acum”-ul se va repeta până ne vom învăța lecțiile. Chiar cu prețul vieții.
Ce alegi?
Complicat sau simplu?
Te invit ca pentru 3 minute să nu mai complici nimic și să asculți cu sufletul muzica. Pur și simplu.
Arad, 24 iulie 2015
