Se pare că în ultima perioadă dezamăgesc lumea, chiar și pe cei apropiați mie.
Adică îi dez-amăgesc, le înlătur amăgirile, minciunile, imaginile false pe care și le-au creat despre mine. Și e foarte bine!
Indiferent că este vorba despre păreri bune sau mai puțin bune, acestea se schimbă. TREBUIE! E una din dățile în care „trebuie” are justificare, chiar dacă unii s-au pus cu psihanaliza pe acest cuvânt.
Spectrul dezamăgirii celorlalți a fost devastator pentru mine până la un moment dat, când am înțeles că eu nu pot amăgi pe cineva.
OMUL SE AMĂGEȘTE SINGUR!
Cine se amăgește?
- Cel ce are așteptări de la tot și de la toate.
- Cel ce îi apreciază pe ceilalți după chipul și asemănarea sa.
- Cel ce, în loc să cunoască, proiectează imagini false, ceea ce el/ea crede despre celălalt.
- Cel ce nu ascultă cu adevărat ce are de spus altcineva, ci presupune ce vrea să spună.
- Cel ce citește printre rânduri ceea ce comunică celălalt.
- Cel pentru care imaginea din mintea lui, iluzia, este mai puternică decât realitatea.
- Cel ce își proiectează pe celălalt propriile stări, trăiri, emoții, fără să fie interesat de ale persoanei în cauză.
- Cel ce pune rândurilor citite propria voce interioară.
- Cel ce, din anumite motive, nu este interesat să îl cunoască pe celălalt, mulțumindu-se să presupună.
Dar, cine are așteptări, cine face proiecții, cine se amăgește pentru ca, apoi, la primul semn că nu e așa, să se dez-amăgească?
Sufletul? Nu, pentru că el SIMTE adevărul.
Spiritul? Nu, pentru că el ȘTIE adevărul.
Sinele divin? Nu, pentru că el CREEAZĂ adevărul.
Emoționalul? El TATONEAZĂ adevărul.
Psihicul? El ACCEPTĂ adevărul.
Corpul fizic? El SE HRĂNEȘTE cu adevărul.
Atunci, cine?
Mentalul, mintea, acea voce interioară care face gălăgie, pe care noi o credem, cu care ne identificăm până la autodistrugere.
Mintea, care TE MINTE!!!
Mintea, care îndrugă verzi și uscate, care te împiedică să vezi problemele din interiorul tău, îndreptându-ți atenția în afară, la ceilalți.
Mintea, care nu poate tăcea nicio clipă, menținându-te într-o gălăgie permanentă, doar ca să nu rămâi singur(ă) cu tine și să te simți bine.
Mintea, care îți folosește emoțiile pentru a te controla și manipula.
Mintea, care te posedă pe tine după ce ai capitulat și i te-ai supus, „colorându-ți” viața cu cele mai terne culori pentru a fi sigură că nu ieși din cuvântul ei.
Mintea, care are grijă să îți amplifice toate emoțiile negative: frica, furia, ura, ranchiuna, ciuda, gelozia, încrâncenarea și încăpățânarea, să le dea forță și să creeze „demonii” care te vor ține captiv în lumea devalorizării și nerealizării de sine.
Mintea, care creează o lume falsă, care te îndepărtează de tine, de esența ta divină, și care îți „naște” iluzia sau matricea (matrix) mincinoasă care, normal, te amăgește.
Mintea, care te îndepărtează de adevărul tău pentru a ți-l „împrumuta” pe al ei.
Mintea ta nu este a mea, deci eu nu pot să te amăgesc. Deci... nu te pot nici dez-amăgi, darmite să te dezamăgesc.
Ți-ai făcut-o singur(ă)!
Și atât timp cât ai ochii legați de către mintea ta, vei fi umilul și utilul servitor al celor care au aflat că pentru a-ți menține iluzia ai face orice, doar să ți se îndeplinească dorințele.
Vrei bani? Asta vei primi, altceva nu.
Vrei putere? Asta vei primi, altceva nu.
Vrei să ai dreptate? Asta vei avea, cu orice preț.
Vrei să stăpânești? Asta vei face, chiar cu prețul vânzării sufletului.
Vrei evoluție spirituală trâmbițată și anunțată cu orice prilej? Mama-Minte îți va crea iluzia perfectă de înalt-evoluat-planetar.
Vrei să-ți hrănești orgoliul și mândria? Nicio problemă, se rezolvă, imediat ce sacrifici IUBIREA, inutilă și deranjantă pentru mintea suverană.
Atât timp cât VREI ceva sau pe cineva, cât ȚI SE CUVINE ceva sau cineva, cât îți dorești dreptate cu orice preț sau cât nevoia de a-i mulțumi pe alții rămân dorințele tale care te animă, asta va fi viața ta: o marionetă mânuită cu dibăcie de maestrul absolut, mintea.
Iluziile vor deveni adevărul tău, iar creatorul lor - mintea - va avea grijă să le înmulțească și să creeze cu ele un zid gros de nesiguranțe și îndoieli care te vor ține departe de esența ta, de dumnezeire.
Fii atent(ă) la dezamăgiri. Ele sunt binecuvântări divine deoarece arată că bucăți de amăgire se desprind din zidul minții, șubrezindu-l încet-încet.
Dă-ți voie să fii dez-amăgit(ă) pentru că asta înseamnă că ieși din jocul minții.
Nu-ți pierde vremea să fii frustrat și furios; aceea e mintea, acela e ego. Du-te mai departe și mulțumește sinelui tău divin că te scutură de amăgirile minții.
Dă-ți voie să fii dezamăgit(ă). E cel mai frumos cadou pe care îl poți primi de la viață. E primul pas pe drumul de întoarcere către tine cel/cea adevărat(ă).
Dă-ți voie să manifești toate furiile, frustrările și dezamăgirile; doar așa faci curățenie în tine, doar așa redevii, încet dar sigur, om adevărat, nu imitație umană, copie socială sau caricatură umanoidă.
Dă-ți voie să-ți fie frică. Doar un robot nu simte nimic.
Dă-ți voie să fii tu, și vei vedea că, în timp, întunericul va dispărea, și vei reîncepe să simți ceva ce ai idealizat mult timp: IUBIREA, pe Dumnezeu.
Ai de ales: trăiești în lumea minții, deci te amăgești, sau ieși din ea, iar primul pas este să te dez-amăgești.
Crezi că e ușor? Abia aștepți să-mi scrii că alegi varianta 2? Ai mare grijă, mintea ta veghează, și te va menține în iluzia afirmațiilor teoretice, îndepărtându-te de practică.
DEZ-AMĂGEȘTE-TE, omule, pentru a redeveni OM, adică manifestare divină!
NAMASTE!
dr. Edith Kadar
Arad, 29 septembrie 2017
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Te-ai gândit vreodată care este cauza primordială a tuturor stărilor de rău, a bolilor, a conflictelor, a fricilor sau a tuturor emoțiilor negative care îți otrăvesc zilnic viața?
Te-ai gândit că, indiferent ce s-ar întâmpla neplăcut, negativ în viața ta, acel lucru are o cauză primară pe care o poți găsi doar dacă dai la o parte emoția și îți folosești rațiunea? Dacă ai răbdare să analizezi, să te duci pe firul ierbii, cum s-ar zice, și să le pui pe toate cap la cap, vei vedea că toate drumurile duc în același loc.
Este un punct comun de la care pornesc toate - bune sau rele - depinde pe care le hrănești.
Este IUBIREA DE SINE!
Binețe, cititorule!
Înainte să sari și să faci vreun comentariu legat de titlu, te sfătuiesc să-ți folosești înțelepciunea de a citi până la capăt acest material, și de a nu scoate din context ceva care servește doar ego-ului tău, pentru a-l hrăni și a-l scoate la înaintare ori de câte ori devalorizarea de sine îți dă ghes.
În fond, despre asta vreau să-ți vorbesc: de ce suntem așa cum suntem, de ce nu ne mai auzim unii pe alții și de ce vrem tot timpul să avem dreptate.
Găsește-ți un loc confortabil, creează-ți un moment doar pentru tine, pornește muzica și hai să povestim.
Auzim în fiecare zi tot felul de lucruri care fie ne bucură, fie ne întristează; după sufletul nostru, bunul simț din dotare, setările morale și credințele pe care le stăpânim sau ne stăpânesc.
Ceea ce este bucurie pentru unii, e motiv de supărare, tristețe, și dezamăgire pentru alții.
Gândește-te la reacția pe care o provoacă rezultatul unui meci decisiv sau rezultatul alegerilor prezidențiale, de exemplu. Suporterii câștigătorilor se bucură, pe când cei ai echipei învinse își manifestă frustrarea în diferite moduri.
De ce ne bucurăm când cineva, cu care ținem, câștigă? Ne ajută asta să fim mai buni, mai sănătoși, să mâncăm mai bine, să se instaleze pacea și armonia în viața noastră?
Dar, de ce ne deranjează când pierde cineva cu care ținem? Doar nu în asta constă viața noastră, nu? Sau da?
Ce ne face să fim atât de tranșanți în părerile legate de persoane, lucruri sau evenimente străine vieții noastre încât să permitem ca rezultatele să ne afecteze direct calitatea energiei care ne curge prin corp?
Suntem așa pentru că am uitat de esența noastră, de forța, puterea și înțelepciunea cu care am venit înzestrați în codul genetic, ne-am anulat capacitatea de a ne crea propria lume, propriile reușite, și, din uitare de sine, am înmânat controlul construcției vieții unor arhitecți străini sufletului, dar prieteni buni ai ego-ului: AȘTEPTĂRILOR și PROIECȚIILOR.
De ce dăm atâta importanță așteptărilor și proiecțiilor pe care nu ni le cere nimeni, dar pe care le ridicăm la rang de importanță vitală?
Hai să vedem împreună.
AȘTEPTĂRILE apar atunci când ne-am rătăcit pe drumul echilibrului, armoniei, păcii și iubirii.
PROIECȚIILE apar atunci când, în loc să remediem imediat situația, avem pretenția ca altcineva, pe care noi l-am proclamat puternic, să repare toate stricăciunile pentru a ne face echilibrați, armonioși, împăcați cu noi și plini de iubire.
Ne așteptăm ca altcineva, proiectat de noi capabil, să vină să ne repare stricăciunile pe care tot noi le-am creat, și să ne readucă liniștea pe care o construiește fiecare după cum crede.
De ce? Pentru că am pierdut contactul cu noi înșine, cu esența noastră, cu iubirea de sine cu care ne suntem datori. Și atunci, în lipsa unei imagini proprii, folosim ca oglinzi imaginile celor din jur, interpretându-le ca fiind ale noastre, și încercând să le ajustăm prin prisma așteptărilor și ale proiecțiilor pe care le facem.
Cele mai banale și mai frecvente exemple le vedem zilnic în relațiile interumane.
Indiferent de genul (masculin sau feminin) pe care îl voi folosi, exemplificările sunt valabile pentru toată lumea.
„Mă aștept ca viitorul partener de viață să fie exact așa cum l-am proiectat în visele mele, începând din copilărie și până acum. Altfel voi fi o victimă nefericită.”
Și ce ai făcut tu pentru ca visele tale să devină posibile? Tu te-ai construit pentru a îndeplini dorințele cui? Fericirea e dată doar de tine, ea nu e creată și făcută cadou de alții.
„Mă aștept ca partenera de viață să-mi alunge singurătatea, pentru că așa mi-am proiectat consoarta ideală”.
Aha, deci ești singur în viața ta? De ce? Când ai întrerupt parteneriatul cu tine însuți? De ce altcineva trebuie să-ți umple golul lăsat când te-ai pierdut pe tine însuți?
„Mă aștept ca toată lumea să vadă cât de bun și valoros sunt, atât acasă, cât și la serviciu; să mă laude în conformitate cu imaginea pe care eu vreau să o proiectez în exterior”.
Și care e acea imagine? Pentru că dacă nici tu nu știi, vei avea toată viața așteptări incorecte, ireale. Cât de bun și valoros ești cu adevărat? Abia când vei ști, nu te vor deranja aprecierile altora.
„Viața mea este razna pentru că nu sunt tratată așa cum cred că aș merita din plin, și mă aștept ca toată lumea din jurul meu să vadă câtă nevoie de ajutor am”.
Ai nevoie să te regăsești pe tine însăți, sau de corul bocitoarelor? Păi, dacă tu te tratezi cu atâta lipsă de respect de sine, cum te aștepți ca alții să te trateze?
”Tuturor pare să le meargă cu mult mai bine decât mie; alții sunt mai sănătoși, mai tineri, mai puternici, mai rapizi, mai bogați decât mine. Din această cauză mă consider nedreptățit și mă aștept să fiu ajutat, iar soarta să mă răzbune”.
Ok, știi că astea sunt proiecțiile tale proprii, nu-i așa? Acestea sunt grade de comparație, ceea ce înseamnă că în mintea ta există un etalon. Iar dacă tu ești acela, nu te deranjează să fii unul aflat pe minus? Măcar știi clar ce înseamnă sănătos, tânăr, puternic, bogat, rapid, sau sunt noțiuni create doar de frustrarea ta, sau împrumutate de la televizor?
„Nu mă descurc cu banii, iar din această cauză mă aștept să primesc totul gratis pentru că mi se cuvine! Toți cei care îmi cer bani sunt niște exploatatori nesimțiți și nesimțitori la nevoile și necesitățile celor oropsiți de soartă”.
Deci singura diferență dintre cei care au bani și tine este că sigur ei sunt escroci nesimțiți și că nu e posibil ca ei să fi muncit pe brânci și să nu-și piardă timpul cu plângeri de milă și jeluiri legate de cine cred că ar putea ei fi, cum faci tu, nu-i așa? Păi, dacă te crezi oropsit, tu îți dai seama ce imagine distorsionată poate crea mintea ta în această situație?
„Sunt bolnavă și de aceea mă aștept ca toată lumea să mă menajeze, să mă ajute, să mă servească și să-mi fie la dispoziție când și cum vreau. Și totul gratis pentru că, nu-i așa, sunt neputincioasă. Mă aștept ca în această situație nu numai să nu plătesc nimic, dar să și primesc bani pentru că sunt o biată victimă!”
Deci tu nu ai nicio vină? Nu hotărârile, încăpățânările și orgoliile tale din perioada înfloritoare te-au adus în casa bolilor, nu-i așa? Îți dai seama că proiectând pe ceilalți imaginea de salvator ai uitat tu, de fapt, cum să te mai ajuți și ești dispusă să accepți orice atât timp cât ți se respectă, tot ție, condițiile? Bolnavă, bolnavă, dar măcar orgolioasă, nu?
„Sunt atât de corect, respect toate regulile, țin toate posturile; nu înjur, mă îmbrac decent. Sunt foarte credincios și foarte evlavios. Mă aștept ca toți să fie la fel, să se comporte și să vorbească într-un anumit fel, altfel nu stau de vorbă cu ei. Dacă se îmbracă cum nu-mi place, mănâncă altceva, au altă opinie sau orientare politică și religioasă decât mine, nici nu merită să îi salut pentru că sunt niște păcătoși”.
Du-te tu, sfântule încarnat care ești! Îți dai seama că te comporți ca însuși un dumnezeu creat după chipul și asemănarea ta, nu? Frumoasă proiecție ți-ai asumat, trăi-ți-ar neamul! Cine te-a instalat în scaunul de deținător al adevărului universal? Ești atât de perfect încât îți permiți să emiți judecăți de valoare, nu? Toate astea vin din puțul înțelepciunii zen la care ai ajuns?
Și exemplele ar putea continua. Sunt sigură că ai prins esența.
Esența este că dacă evenimentele decurg după așteptările noastre și în conformitate cu proiecțiile pe care le face mintea noastră, doar atunci ne putem proclama fericiți și mulțumiți de evoluția lucrurilor din viața noastră.
Cam acesta este programul care ne guvernează traiul, dragilor, și pe care îl botezăm cu nume pompoase gen „armonie”, „liniște”, „pace”, „cunoaștere”, și pe care nu îl guvernează decât orgoliul, „argatul” umil al mărețului ego.
* * * * * * * * *
„Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, spune o vorbă foarte înțeleaptă care, dincolo de banalul cu care este mânuită, ascunde o capcană foarte subtilă: dacă tu nu te iubești pe tine, nu ai cum să-i iubești pe ceilalți!
Sau, cum te iubești pe tine, la fel îi iubești și pe ceilalți.
Dar dacă tu îi urăști pe ceilalți, pui condiții la nesfârșit, ai doar reproșuri și critici la adresa lor, ești cârcotaș de meserie, oare ce spune asta despre cât de mult te iubești pe tine?
Și dacă nu te mai iubești pe tine, înseamnă că ajungi să te uiți, să te trădezi, să-ți încalci toate promisiunile pe care ți le-ai făcut înainte de a veni aici, pe Pământ, în scopul de a evolua.
Ce ne face să ajungem atât de comentatori, cârcotași și degrabă punători de condiții?
Comportamentul identic venit din partea părinților, rudelor, apropiaților, cadrelor didactice, asigurătorii de servicii, preoților, bisericii, conducătorilor.
„Cum să fii altfel dacă așa e sistemul?”, am auzit de multe ori.
Dacă tu crezi că pentru a avea pace și liniște sufletească, a trăi cu tine și cu ceilalți în armonie, deci a te iubi pe tine însuți, trebuie să faci parte dintr-un sistem (religios, politic, civil), ești deja deviat de la drumul tău și de la adevărul cu care ai venit și pe care îl ai ștanțat deja în ADN.
O viață plină de frustrări, condiționări și victimizări, și goală de iubirea de tine naște monștri. Pe de-o parte este vorba despre toată gama de emoții negative care ne afectează calitatea vieții și sănătatea (fricile, furii, dezamăgiri, nesiguranță, neliniști, etc). Pe de altă parte este vorba despre urmașii noștri biologici, copiii, cărora le înăbușim din fașă puritatea, le anihilăm inocența și îi transformăm încet în copiile frustrate ale vieții noastre, pentru a nu fi singuri pe căile greșite pe care le-am ales.
Sinele știe când ceva nu e bine, nu e conform cu adevărul pe care am promis a-l respecta înainte de a veni aici, și încearcă să ne trimită mesaje. Ego-ul intervine și permite să treacă doar ceea ce îl satisface pe el, utilizând o armă puternică: orgoliul.
Sinele avertizează, orgoliul se umflă, ego-ul mușamalizează.
Ego-ul se extaziază când aude doar ce vrea, orgoliul este periat, sinele se întristează.
Orgoliul urlă, sinele este redus la tăcere, ego-ul jubilează.
Încet, fără să îți dai seama, te-ai pierdut undeva pe drum, câte puțin la fiecare răscruce ratată. Cu fiecare drum greșit, părțile din tine pe care le-ai cedat au fost înlocuite cu așteptări și proiecții, cu atât mai multe cu cât te încâlcești mai tare.
Sufletul se îmbolnăvește, iar corpul pierzându-și esența - sinele - se îmbolnăvește și el.
Disperarea își face simțită prezența, dar ego-ul își trimite orgoliul și o transformă în victimizare.
* * * * * * * * *
Acum înțelegi care este cauza primordială a tuturor stărilor de rău, a bolilor, a conflictelor, a fricilor sau a tuturor emoțiilor negative care îți otrăvesc zilnic viața? După ce ți-ai dat la o parte emoția și îți folosești rațiunea, ai înțeles care este cauza primordială a negativității din viața ta? Ai înțeles care este punctul comun de la care pornesc toate - bune sau rele - depinde pe care le hrănești? Este ceva ce nu are legătură cu ego-ul care își urlă perfecțiunea în gura mare, tuturor. Este ceva ce nu poate rezona cu orgoliul care se bate cu pumnii în piept cât de mult trebuie să-i iubești pe alții.
Este IUBIREA DE SINE!
Adică...
...este respectul față de esența ta.
...este credința în tine, fără de care nu poți face nimic.
...este însoțitorul tacit al vieții tale.
...este condiția pentru a-i putea ajuta pe alții.
...este oglinda corectă a ceea ce ești și ce trebuie să faci atunci când toți îți sunt potrivnici.
...este condiția sănătății și integrității tale.
...este obligația față de promisiunea făcută Universului.
Tot restul este o opțiune, o alegere. Te alegi pe tine sau alegi orgoliul, ego-ul și tot trusoul de emoții negative?
Cu alte cuvinte, chiar tu ești o opțiune pentru tine: adevăr sau ego?
Nu trebuie să schimbăm lumea pentru a ne fi bine. Trebuie doar să ne schimbăm pe noi, și vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Binețe, dragă cititorule!
dr. Edith Kadar
Arad, 25 decembrie 2014
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
