sâmbătă, 20 octombrie 2018

DE CE NU TE IUBEȘTE DUMNEZEU? (Crezi tu!)



Aud des, mai des decât mi-ar place, oameni care spun că pe ei nu-i iubește Dumnezeu, că i-a părăsit, că sunt bătuți de El și de soartă.
Desigur, cu toții trecem, la un moment dat în viață, prin acest stadiu. Dar, oare cum poate fi depășit? Ce ne face să credem asta?

Binețe, dragă OM!

Te invit să călătorești alături de mine pe calea rândurilor și a gândurilor scrise. Te rog să citești până la capăt, și nu te transforma în lupul moralist pentru că cel ce judecă e ego, iar noi povestim despre divinitate.




De ce nu te iubește Dumnezeu?
Pentru că ești prost! Ești prost ca noaptea, dacă asta crezi! 
Și nu e o judecată, nu este o jignire, ci ia-o ca pe o afirmație. Dacă ești plin(ă) de orgoliu și de vanitate și te-ai umflat deja în pene, ești sclavul/sclava egoului înscăunat în tronul lui Dumnezeu, care nu te va lăsa să citești mai departe cu detașare, ci te va agita, te va provoca, te va scoate la „război”.

Deci... ești prost dacă spui așa ceva. Știi de ce?
Pentru că nu vezi că Dumnezeu, de fapt, te iubește mult. D-aia!

Cum poți spune că nu te iubește? De unde știi? Cine ți-a spus asta? Și ce sau cine te face să dai crezare acestei minciuni?
Unde este Dumnezeu pentru tine, omule rătăcit de iubirea Lui, și cum arată El pentru tine?

Nu sunt mistică, nu sunt bisericoasă, nu sunt religioasă; nu sunt habotnică, nici bigotă.
Sunt doar un simplu om căruia îi place viața, care a știut să se distreze pentru a avea ceva de povestit nepoților, și care a refuzat să se înscrie în șabloane, reguli și canoane.

Sunt doar un om foarte curios să aflu ce se găsește în spatele lui „nu-i voie!”, „trebuie”, „acceptă fără comentarii”, și „așa e bine pentru că așa ți se spune!”.

Sunt doar un om hotărât să-i testeze limitele de iubire lui Dumnezeu, într-o lume în care mi s-a spus că El se supără pe mine, „păcătoasa”, că mă va pedepsi; că voi arde în focul veșnic al iadului pentru că nu cred nimic fără să cercetez.

Sunt un om care, departe de a-L sfida, sunt hotărâtă să-L cunosc și să comunic cu El.
Sunt un om catalogat cu multe adjective și epitete de către cei care nu pot ieși din „cutia” gândirii impuse de către entitatea căreia i-au înmânat puterea personală - societatea.
Sunt un om hotărât să testeze limitele răbdării și iubirii dumnezeiești, făcând cât mai multe din ce nu este voie, nu este permis, în accepțiunea moraliștilor de serviciu.

Am trecut prin multe experiențe, am trăit multe sentimente, emoții, atât bune cât și mai puțin bune.
M-am aflat pe buza prăpastiei de nenumărate ori datorită deciziilor neinspirate pe care le-am luat.
Am urât oameni, am blamat, am judecat, am condamnat.
Am fumat, am băut, am avut relații tumultoase în trecut.
Am înjurat mult, și L-am înjurat pe Dumnezeu; am urlat la El, l-am luat la întrebări, I-am cerut socoteală, L-am condamnat, L-am judecat, L-am comandat.

Am fost în iadul propriilor mele trăiri, emoții și sentimente care mi-au distorsionat realitatea și mi-au „dăruit” iluzia: furii, frici, încrâncenări, încăpățânări, lașități, negări, dezamăgiri.
Am renunțat la El, L-am renegat, L-am respins.

Și totuși... El a continuat să mă iubească. Exact ca un părinte ce-și lasă copilul să experimenteze, având încredere că se va întoarce acasă, la matcă, la origine, că fiica se va reîntoarce din rătăcirile ei.

În tot acest timp, El a fost lângă mine; m-a vegheat, păzindu-mă de mine. A avut grijă să îmi trimită semne că nu mă lasă, deși eu m-am făcut că nu le văd, uneori. Mi-a scos în cale mesageri ai Lui: oameni, cărți, comunicări.



Iar când m-am afundat prea mult în labirint rătăcindu-mă, când pânza minciunilor și a iluziilor proprii s-a strâns atât de tare încât exista riscul să mă anihilez prin boli, nu mi-a mai rămas altceva de făcut decât să spun din tot sufletul și cu toată sinceritatea mea: „Doamne, ajută-mă, te rog!”.

Abia atunci i-am auzit vocea calmă, blândă, dar fermă. Abia atunci i-am simțit iubirea și tandrețea. 
Abia atunci L-am simțit. M-am simțit. Abia atunci când am fost dispusă să renunț la suferința inutilă. Nu mai repede.
De ce? Pentru că m-am crezut invincibilă, mai presus de tot, de toate, credeam că mie nu mi se poate întâmpla nimic, că sunt mai deșteaptă decât oricine, chiar decât divinitatea. 

Iar când m-am săturat să mă chinui, să mă maltratez, să mă pedepsesc, am revenit la Părintele drag rugându-L să mă ierte. Și m-a iertat fără condiții.
M-a iertat și mă iubește și când sunt îmbrăcată și când sunt dezbrăcată; și când port pantaloni, și dacă am bijuterii, și dacă vorbesc liber și buruienos. Mă iubește și dacă sunt slabă, și dacă-s grasă sau ridată; mă iubește indiferent de vârstă.

Și știi ce mi-a spus? Că El îmi iubește esența, lumina, acea scânteie ce nu poate fi stinsă de nimeni, și că tot restul, adică forma, este inventată de MINTE.

Lumea mea s-a cutremurat din temelii de când m-am oprit din rătăciri; și se va mai cutremura până ce vor fi înlăturate toate urmele de întuneric.

Sigur că mai am furii, frici, regrete, dar știu că sunt pe drumul cel bun către mine, către esența mea, către cel care îmi vorbește și-mi răspunde cu infinită răbdare și înțelepciune - Dumnezeu.

Dar când știi că ești pe calea care ți-e menită, dispare presiunea timpului, a condiționărilor, și se așterne liniștea în interior. Și atunci poți auzi foarte clar vocea care îți vorbește și care îți transmite mesaje. Abia atunci te lași în voia a ceva ce nu mai controlezi pentru că nu mai simți nevoia, iar viața ți se așterne ca un puzzle, aducându-ți exact ceea ce ai nevoie și nu ceea ce vrei cu mintea ta creață.

Iar din această stare, de abandon, de încredințare, poți să le spui tuturor celor ce zic că pe ei nu-i iubește Dumnezeu: omule, ești prost? Habar n-ai cât de mult te iubește, dar vei ști doar atunci când îi vei da voie, când te vei fi săturat de suferință. Nu mai repede!

Namaste!



dr. Edith Kadar
Arad, 12 octombrie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 


 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

marți, 16 octombrie 2018

DE LA IAD LA RAI - despre KARMĂ și MÂNTUIRE



The Shawshank Redemption (sursa - internet)

Am fost întrebată de ce trebuie să venim de atâtea ori, în atâtea vieți, pentru a plăti „datoriile” pe care le-am acumulat de-a lungul existențelor.

Am răspuns că oamenii nu trebuie să sufere; e o înțelegere greșită a noțiunii de soartă, de KARMĂ. Suferința este o alegere personală; este opțională. De ce? Pentru că omul refuză să-și învețe lecția.

Venim aici, în această existență, pentru a crește, a ne dezvolta personal, a evolua; nu pentru a stagna sau a adăuga alte poveri pe lângă cele existente.



Și totuși, dacă aruncăm o privire la situația actuală, vom vedea multă suferință, îndârjire, încrâncenare, frică, dezamăgire, capitulare, tânguire, pesimism, depresie, boli și moarte.

Oare pentru asta ne naștem?

Când ne vom opri din a ne victimiza ca și cum viața noastră e dictată de altcineva, de parcă noi n-am avea liber-arbitru?
Când ne vom sătura să dăm vina pe altcineva - vecini, familie, șefi, guvernanți, Dumnezeu - și vom accepta că nimeni nu ne poate lua cel mai de preț dar pe care l-am primit, SUFLETUL?

SUFLETUL, știi tu, acea parte din Dumnezeu, acel Duh sfânt pe care l-am primit în dar pentru a ști că nu suntem mai prejos decât El. 
SUFLETUL, acea matrice divină pe care se construiește corpul fizic și energetic al omului, acea „amprentă” divină care însemnează omul cu dumnezeire.
SUFLETUL. Îți amintești?

Și totuși, deși ești impregnat cu energie dumnezeiască, uiți repede de ea. De ce? Pentru că Dumnezeu nu este vizibil cu ochiul liber, dar fascinația și strălucirea materială, da.

În căutarea dumnezeirii din el, a scânteii divine, omul a găsit înlocuitori falși, și s-a mulțumit cu zorzoanele găsite. S-a mulțumit cu mult și ieftin pentru că iluzia de a-și crea el strălucirea, de a-și modela lumea, dă omului senzația că e la fel ca Dumnezeu. Mă rog, unul mai mic. Da, iluzie!

Pentru că Dumnezeu e unic, e nemărginit și e originea la tot și la toți. Restul sunt cópii, imitații, calpuri.
Iar în căutarea esenței sale, a dumnezeirii din el, a divinității ce-l animă, omul găsește cópii ieftine, departe de adevăr, lipsite de valoare, dar cărora le va înmâna puterea absolută.
Și astfel, omul devine sclavul cópiilor ieftine, al imitațiilor, al iluziilor. Iar așa, încet-încet renunță la esență, la lumină, la Dumnezeu, pentru a se umple de întuneric, de fals, de iluzie.

Și cine poate crea atât de bine copia lui Dumnezeu?
MINTEA, care creează scenarii și o lume în care omul devine sclavul său pentru a-și putea întreține iluzia de măreție.

Și cum mai poate fi numită lumea falsă pe care omul o întreține pentru a nu dispărea?
IAD, de exemplu.
Și atunci cum mai poate fi numită mintea, creatoarea de iluzii, de iad? Satan, Antichristul, sau cum vrei tu să-i spui.



Oricât de frică ți-ar fi de iadul promis de biserică dacă nu ești cuminte, infernul e în tine, și nu este un loc anume situat sub pământ, pe care să-l vizitezi drept pedeapsă..
Dragă om-purtător-de-iad-la-posesor, nu ai vrea să renunți puțin la iluzie și să vezi unde te situezi?
Pentru că, așa cum am spus la început, tu ai venit aici pentru a învăța lecții și a închide capitole din existențele trecute, nu pentru a adăuga alte bagaje karmei tale.

Atât timp cât nu te trezești din minciuna, din iluzia pe care tu o întreții, te îndepărtezi de lumină, de esența care îți dă viață, de Dumnezeu. Și, în loc să oprești karma, tu o îmbogățești.

Cum poți ieși din acest carusel?
Simplu. Acceptându-l din tot sufletul pe Dumnezeu în tine, în viața ta. Iubindu-ți defectele, „impuritățile”, acceptând cine și ce ești, și renunțând la toate atașamentele de valorile materiale cu care te-ai împăunat. Iar asta se mai numește POCĂINȚĂ și duce la eliberarea de lanțurile karmice, adică la MÂNTUIRE.

Din păcate, pocăința și mântuirea au devenit cuvinte greșit înțelese, demonetizate, folosite cu fală de către falșii mântuitori pe care tot oamenii i-a înscăunat din lipsa de percepție a adevăratului MÂNTUITOR.

Nu trebuie să fii religios, nici bisericos; nu e nevoie să fii sclavul vreunui cult pentru a vorbi despre karmă, pocăință și mântuire. Ba chiar ar fi mai bine să nu fii habotnic în nimic, deoarece abia atunci poți înțelege cu adevărat cuvintele de mai sus.

Iar când renunți la fanatism, la idei preconcepute, la clișee servite de străinii vieții tale, vei înțelege că DUMNEZEU care ți s-a dăruit este singurul ADEVĂR, ce te poate duce pe CALEA VIEȚII tale.

„Eu sunt CALEA, ADEVĂRUL, VIAȚA!”

Iar când înțelegi acest lucru, karma ta se disipează, cade ca un zid dărâmat și ieși din cercul plăților, al sorții repetitive; ieși din iadul minții, și ajungi în locul plin de liniște, de pace, de armonie, de iubire, de Dumnezeu.
Unii îl numesc RAI, și se află nicăieri altundeva decât în tine. Adică acolo unde locuiește Dumnezeu.

Știi asta, nu, OMULE?

Namaste!



dr. Edith Kadar 
Arad, 16 octombrie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/10/de-la-iad-la-rai-despre-karma-si.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

duminică, 7 octombrie 2018

POŢI FI TOTUL, DE CE ALEGI SĂ FII NIMIC?


Nimic nu este întâmplător în viață, și orice experiență are rolul de a lărgi câte puțin lumea în care trăieşti. 

Acceptă, nu comenta și nu condiționa, pentru că o faci prin prisma a cât știi acum, în acest moment. Nu vrei mai mult? Te mulțumești cu atât? 

Informarea și experimentarea în permanență duce la extinderea orizontului vieții, lărgirea viziunii, expansiunea conștienței de sine, și ascensiunea în conștiință. 

Dacă refuzi și condiționezi, este ca şi cum închizi o ușă spre nou, spre mai mult decât ai acum, și te izolezi în cămăruța mică a lui "mă mulțumesc cu cât știu, mie-mi ajunge". 
Comentând și judecând refuzi oportunitățile care îți sunt aduse în cale, și te proclami atotcunoscător.

Universul vrea să te ajute să creşti, să devii cât el. Tu ești cel care te opui condiţionându-l în permanență. 

Judecarea, cârcotirea, neacceptarea, respingerea, condiționarea și refuzul de a te adapta la nou sunt alegeri proprii, și denotă o frică mare de schimbare, de nou, de necunoscutul incontrolabil. Vorba aceea: "mai bine răul pe care îl cunosc decât un bine pe care nu-l ştiu!"

Imaginează-ţi că eşti ca un copac: ai rădăcini, tulpină şi ramuri pe care cresc şi se formează frunze, flori, şi apoi fructe.

Fructele sunt roadele cunoaşterii tale aplicată în practică. 
Florile sunt ideile, oportunităţile vieţii pe care noi le acceptăm, pe care nu le respingem. 
Ramurile sunt cu atât mai multe şi mai puternice cu cât acceptăm "seva" cunoaşterii. La fel şi trunchiul.

Dar ce întreţine toate astea? Rădăcina, bineînţeles. 
Rădăcina omului este sufletul, spiritul omului, dumnezeirea lui. Dacă rădăcină nu este, nu mai putem vorbi despre restul copacului. 

Degeaba s-ar lăuda copacul cu frumuseţea şi forţa lui, dacă ignoră intenţionat ceea ce nu se vede: rădăcina, adică esenţa lui.

La fel este şi omul: degeaba se laudă cât de frumos este şi cât de deştept, dacă ignoră cu bună ştiinţă rădăcinile lui, esenţa, divinul din el. 

Divinul este necondiţionat, şi se dăruieşte fiecăruia în egală măsură. Toţi oamenii au la fel de multă dumnezeire în ei, indiferent că neagă, o resping sau o vorbesc cu voce mică pentru ca alţii să nu-i râdă. 

Şansele la rădăcini puternice, şi promisiunea de a deveni plini de măreţie le au toţi copacii. Depinde doar de solul în care sunt plantaţi şi de cantitatea de apă care îi hrăneşte.

Aşa şi tu, omule: eşti destinat să fii măreţ, puternic şi plin de frumuseţe; şi totuşi, de prea multe ori alegi "solul" infertil al necunoaşterii şi al limitării prin comentarii şi cârcoteli, şi sistezi hrana esenţei tale, sufletul, respingând orice oportunitate ţi-e scoasă în cale de către Univers. 

Refuzi esenţa, negi fondul, şi dai forţă formei efemere, care nu te ajută pe tine ci doar te ajută să îţi hrăneşti ego-ul.

Omule, fiecare moment al vieţii este perfect pentru evoluţia şi devenirea ta. Fiecare clipă este creată şi desenată pentru ca tu să ieşi din ceea ce ştii, şi să mergi mai departe pe drumul cunoaşterii şi (re)devenirii tale în fiinţă divină care şi-a luat un corp fizic pentru a experimenta şi a se experimenta.

Nu refuza ceva doar pentru că nu cunoşti. Nu vrei să ştii mai mult?
Poţi fi orice! De ce respingi noul, mulţumindu-te cu iluzia că ştii totul?

Acceptă provocările; ele sunt menite să îţi arate că eşti fără limite şi ai resurse nelimitate.

Omule, tu poţi fi totul, de ce te mulţumeşti cu puţin, să fii limitat în puţin pentru a simţi... NIMIC?

Într-o lume în care poţi fi totul, de ce alegi să nu fii ce ţi-e menit?

Tu eşti fiinţă divină, poţi orice. Te mulţumeşti cu nimic?
E alegerea ta!

Alege să fii altceva decât nemulţumiri, cârcoteli, încrâncenări, judecări. De ce? Pentru că poţi!

Nimic nu este întâmplător în viață, și orice experiență are rolul de a lărgi câte puțin lumea în care trăieşti. Să nu uiţi asta.

Bineţe, OM!

Image result for copacul vietii

dr. Edith Kadar 

Arad, 07 octombrie 2018



 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 
(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2018/10/poti-fi-totul-de-ce-alegi-sa-fii-nimic_7.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

sâmbătă, 29 septembrie 2018

ESENȚA TA EXISTĂ DEJA, OPREȘTE-TE DIN CĂUTAT!




Cum aș putea scrie, în câteva rânduri, ca un gând, despre esența ta, a mea, a noastră?
Nu se poate, pentru că esența e mai mult decât un gând al unei zile descris în câteva rânduri. 
E o confesiune, o spovedanie, e o recunoaștere, o certificare; e o onorare, o celebrare, o sărbătorire, care nu se fac în grabă, din fuga și inconstanța minții.

Materialul pe care ți-l propun azi este, din motivele de mai sus, mai lung.
Dacă nu ai chef să-l citești pentru că ai alte lucruri, mai importante, de făcut, nu e nimic; îți mulțumesc mult că ai încercat.
Dacă cauți informații scurte, gen fast-food, pentru că nu ai timp pentru devenirea ta, clar nu acesta e materialul pentru tine.

Mă adresez ție, celui/celei care te afli în căutarea ta și care știi că tot timpul din lume este al tău.
Pentru că tu ești esența vieții tale și nu viața e esența ta!

Binețe, dragă cititorule!

Dacă ți-am atras atenția asupra subiectului pe care ți-l propun astăzi, te invit la o plimbare printre rânduri și cuvinte, și îți sugerez să pornești muzica atașată, pentru a ne însoți în dansul comunicării.


A evolua spiritual, în lumină, este o dorință afirmată de multe persoane în această perioadă. 
Se dau bani mulți pentru cursuri de evoluție și perfecționare spirituală și, de cele mai multe ori, omul nu simte nimic deosebit, nu simte viața diferit, nu se percepe pe el mai (i)luminat.

Ce-ai zice dacă ai afla că premisa de la care pornești este greșită, și că asta favorizează apariția frustrării și devalorizării lui „eu nu pot”, „nu sunt în stare”?

Ce-ai zice dacă ți-aș spune că te-ai născut înzestrat cu toate calitățile și abilitățile pe care alții vor să ți le vândă pe bani grei sau vor să te convingă că nu vei fi niciodată în stare să le dobândești, și că tot ce ai de făcut este doar să le activezi?

Evoluția spirituală este o himeră. 
Ea există deja! 
Te-ai născut evoluat, pentru că ai în ADN-ul tău toată cunoașterea și experiența moștenită de la părinți, bunici, străbunici, și așa mai departe, până la celula primordială apărută în urmă cu miliarde de ani.
Ești varianta de ultimă generație, cea mai evoluată, a strămoșilor tăi. Ai în tine toate informațiile, toată baza de date; trebuie doar să o accesezi și să o folosești întru trăire cu folos, adică fără irosiri inutile, fără lamentări sterile, fără plângeri și jeluiri gratuite, care nu duc la nici un rezultat constructiv.



Evoluția e o himeră creată pentru a te menține la un nivel mult scăzut al conștienței conștiinței. 
Sau în inconștiența conștiinței de tine!

Deja ești evoluat. Ești deja la capătul drumului la care te înhami din prea multă dorință de a urma curente de integrare în absolutul absolutului societății artificiale.

Toate aceste credințe false blochează evidența punând un zid în fața luminii cu care te-ai născut, și cedând controlul materiei grosiere.
Mintea începe jocul de a crea iluzii, prima fiind aceea că toți oamenii se nasc neștiutori, necunoscători, undeva jos, și că ar avea de evoluat. Cam ca o carte goală de conținut, ale cărei file trebuie scrise în timpul vieții. 
Doar că, vezi tu, paginile vieții tale sunt deja scrise, „orbirea” dată de minte prin educație, reguli, cutume sociale, împiedicându-te să vezi rândurile frumos așternute, și să începi să rescrii totul, pierzând esența.

Recreezi artificial sublimul existent.
Cam așa poate fi sintetizată viața trăită acum.

De fapt, tu ești deja acolo, ACASĂ, în CONȘTIINȚĂ, doar că nu vezi asta din cauza piedicilor create tot de tine, de mental, din frici.

Când schimbi perspectiva, lucrurile arată cu totul altfel, de la același nivel.


Omul manifestă iubire cu orice prilej, în orice moment, doar că nu observă asta, nu realizează, prea preocupat fiind de a da un nume, de a titulariza stări, emoții, fapte. Se pierde timp identificând și catalogând totul, arhivând maculatură.

„Cineva se poartă așa pentru că...”. Aici este capcana. Te oprești să observi, să teoretizezi și uiți să mai tragi concluzii și să nu te identifici cu acea situație, stare, emoție, persoană. 
Ar trebui să te detașezi, să observi fără a te implica, așa cum observi, de exemplu, o mașină care trece pe lângă tine: ai văzut-o, i-ai remarcat culoarea, ai observat și alte amănunte, dar... atât! Viața curge nestingherită de acea mașină.
La fel, și viața ar trebui observată, fără implicare.

Implicarea emoțională face ca omul să devină subiectiv, să se identifice cu toate situațiile și stările de moment, să aibă senzația că totul face parte din viața lui, și, deci... că totul trebuie rezolvat! 

Și, pe neobservate, direcția normală a traiului zilnic a fost deviată din cauza unui eveniment cu care te-ai identificat și pe care l-ai „adoptat”.

Nimeni nu spune să nu ajuți. Dar poți să o faci fără a te identifica cu acea problemă, situație? Poți s-o faci fără a cădea în capcana ego-ului care spune că „TU poți și trebuie să îi ajuți pe toți”?
POȚI să-i ajuți, dar TREBUIE să o faci? 
De ce? Pentru a te simți mai bine? 
Trebuie să o faci deoarece ți s-a cerut în mod special acest lucru, sau pentru că ai senzația că dacă nu o faci și nu ajuți așa cum consideri TU, acel om nu se va descurca singur în viață?



Situațiile sunt create pentru a-ți reaminti cine ești cu adevărat, și nu pentru a te identifica cu ele.
Un loc de muncă neplăcut are rolul de a te determina să faci o schimbare, de a găsi ceva ce rezonează cu esența ta, și nu de a te face resemnat, de a rămâne în situații ce distrug sufletul, spunând oricui că asta e crucea pe care o ai de dus în viața asta.
Nu! Asta e doar crucea pe care tu ți-ai creat-o prin frici, neputințe și limitări, și pe care ai concretizat-o, făcând-o parte integrantă din viața-ți mirifică!

Un/o partener(ă) nepotrivit(ă) nu reprezintă o pedeapsă divină din cauză de „păcate de neam” (în fond, cine a făcut alegerea parteneriatului, ți-a pus cineva pistolul la tâmplă?), ci este o șansă. Care? 
De a vedea că nu ești acea persoană nefericită, ci că ești nefericit(ă) tocmai datorită alegerilor făcute.

E șansa ta de a alege altceva, ceva mai potrivit cu ceea ce ești acum, în acest moment al existenței; șansa de a înțelege că ești altfel, ești exact așa cum simți în sufletul tău: puternic(ă), independent(ă), hotărât(ă) și stăpân(ă) pe alegerile tale!

O persoană, o situație, au rolul de a te ajuta să vezi dincolo de ce îți arată ochii fizici și mintea, de a te înțelege pe tine.

De exemplu, dacă partenerul(a) (indiferent de domeniu) te face să fii nefericit(ă), trist(ă), insignifiant(ă), ce ai de învățat din asta? Că viața e nedreaptă? Că ești lipsit(ă) de noroc? Că așa ți-e soarta, karma, etc?
Asta este CONSTATAREA.
Bun, ai constatat. Diferența dintre tine și alții constă în ce anume faci cu această constatare, cum o rezolvi, cum finalizezi totul astfel încât să iasă altfel, mai bine pentru tine, în final.

Te mulțumești să faci constatarea, să o înrămezi și să o scoți de la naftalină de câte ori găsești anturajul și oportunitatea de a te face remarcat(ă) prin plângeri și jeluiri? „Muhuhuuuuu, ce nefericit(ă) sunt, viața asta e de tot rahatul, nu am noroc... am o cruce grea de dus!...”
Asta e soluția de VICTIMĂ, care lasă problema nerezolvată.

Sau faci constatarea, dar, în loc să îți folosești energia pentru a schimba ceva, ți-o irosești „croșetând” tot timpul scuze gen: „și eu ce să fac?.... unde să merg în altă parte?... cine mă mai ia?... ce vor zice vecinii, restul familiei?... e un păcat să plec...așa zice biserica, popa... îl supăr pe Dumnezeu dacă îl/o părăsesc pe cel/cea care mă face nefericit(ă)!”....etc.
Asta e soluția INVENTATORULUI de scuze, care lasă problema nerezolvată.

Recunoști situațiile în viața cunoscuților sau chiar a ta?


Apropo, ce crezi că a vrut Universul, Dumnezeu sau oricine vrei să îți arate cu acea întâmplare?
Sper că nu îmi cei spune că Dumnezeu te-a pedepsit pentru nu știu ce vină imaginară sau indusă de cei din jur; cred că poți mai mult decât atât!

Chiar crezi că asta face Dumnezeu? Se răzbună și îți aduce nefericire ție?
Dar cine, mă rog, ești tu?
Asta este imaginea ta despre divinitate?
E cam limitată imaginația și înțelegerea ta. Sigur doar atât poți?
Și, în această stare a conștiinței, te mai miri că ești nefericit(ă)?
Dumnezeu a venit și a făcut alegerile în locul tău?
De ce ai ales acel/acea partener(ă), deși toate simțurile ți-au spus că nu e potrivit(ă) pentru tine?
De ce nu l-ai auzit și atunci pe Dumnezeu?
De ce atunci ai auzit doar vocea ego-ului și pe cea a celor din jur? Pentru a putea da vina pe divinitate când vor începe să apară consecințele lipsei tale de judecată? Felicitări! Chiar credeam că poți mai mult!

Acea hotărâre de a te angaja, căsători, de a te muta împreună cu cineva, în ciuda semnalelor interne setate pe NU, au deviat traiectul vieții tale pe un alt făgaș decât cel menit ție de către esența ta. Ai posibilitatea de a schimba lucrurile, ascultându-ți instinctul. Sau nu.
De pe noua cale, aleasă în ciuda esenței tale, vei începe să trăiești experiențe la fel de distorsionate și distorsionante ca și calea pe care ai preferat-o, toate „garnisite” cu emoțiile de rigoare: frici, furii, nemulțumire, nefericire, devalorizare.

Și astfel, fiecare pas făcut pe drumul nepotrivit te va înfunda și mai mult în negativitate.
Poți alege să te lamentezi de fiecare moment care te trăiește, irosindu-ți, astfel, energia și sfârșind obosit(ă) de viață.

Sau poți alege să revii pe scurtătură, constatând că te-ai rătăcit, că te-ai negat pe tine, ți-ai negat divinul din tine, și luând hotărârea de a-ți relua drumul normal al vieții tale; acela în care te simți tu însuți, indiferent de aprecierile celor din jurul tău.
Faci asta, ți-ai recâștigat controlul asupra vieții tale.

Continui să te încrâncenezi, să te încăpățânezi în lamentări și plângeri de milă?
Unde crezi că vei ajunge?
Tu vrei ajutor și îl ceri, dar îl vrei așa cum și când îl vrei tu și nu cum poate cel apelat; deci tot tu pui condiții, că doar n-o să pierzi hățurile controlului acum, după ce ai renunțat la ele de bunăvoie când te-ai băgat singur(ă) în situație.


Deci, ce ai de învățat din această experiență, din orice experiență?

Că poți recunoaște o alegere neinspirată, și că aceasta nu a fost o greșeală ci o experiență de viață.
Că îți poți reîntâlni hotărârea și determinarea de a te recâștiga pe tine, respectul față de ceea ce ești, în esență.
Că te iubești prea mult pentru a te distruge din cauza unor idei preconcepute, teorii și cutume depășite.
Că ai forța și puterea de a face orice schimbare în viață, care să deschidă calea luminii, a adevărului
față de tine, a armoniei și liniștii sufletești.

Și când faci aceste lucruri, când le știi deja pentru că ai ales scurtătura spre tine, ajungi să realizezi adevărul din fața nasului, evidența: NU AI FOST NICIODATĂ ALTCEVA DECÂT O ESENȚĂ DIVINĂ CARE A EXPERIMENTAT PENTRU A ÎNȚELEGE, PENTRU A-ȘI SAVURA ÎN LINIȘTE STAREA DE TOT CU ȘI ÎN CARE S-A NĂSCUT!

Tu EȘTI deja!
Nu trebuie să devii altceva, decât să vii ACASĂ!
Ești ACASĂ deja? Asta e CONȘTIINȚA pură! Conștientizezi?

NAMASTE! (divinitatea din mine salută divinitatea din tine!)

Îți mulțumesc de însoțire și îți spun cu mult drag: binețe!



 dr. Edith Kadar
Arad, 12 septembrie 2015


 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

marți, 25 septembrie 2018

SUNT MOMENTE ALE VIEȚII...






Sunt momente în care tot ce vrei este să nu mai faci nimic, să nu mai auzi nimic, să nu mai vezi și să nu mai vorbești nimic, cu nimeni.

Sunt momente în care ai vrea să zaci fără să faci nimic, să îi spui lumii să se ducă dracului și să se descurce singură.

Sunt momente în care ai vrea să fii văzut(ă) ca o ființă umană și nu ca un salvator din orice, nu ca un roboțel care poate oricât, oricând și cu oricine.

Sunt momente în care ai nevoie de liniște pentru a-ți auzi propria respirație, de a-ți simți propriile trăiri, de a-ți înfrunta propriile emoții. Clipe când vrei să îți vizitezi propriul iad, sătul fiind de iadurile fiecărui om care te consideră o forță ce nu are cum să se diminueze.



Sunt momente în care simți să vrei să declari falimentul a ceea ce ești, doar pentru a putea pleca într-un loc nou, cu oameni noi, cu liniște. Ai vrea să găsești persoane cu care poți trăi bucuria tăcerii, și viața pe care ți-o dă iubirea.

Sunt momente în care ai nevoie, pur și simplu, de un umăr pe care să îți plângi slăbiciunea și vulnerabilitatea, și nu mai vrei să fii lovit(ă) ca un soldat care trebuie doar să execute.

Sunt momente în care vrei să nu te mai justifici cine și ce ești, ce, cum și de ce gândești așa cum o faci, ci doar să fii tu, acea entitate pe care o simți acolo dintotdeauna, dar căreia nu-i dai voie să fie pentru a nu supăra pe cineva.

Sunt momente în care vrei să dai jos de pe umerii tăi întreaga povară pe care o porți inutil, lucruri, stări și sentimente pe care le-ai creat pentru a te proteja de lovituri reale, dar mai ales de cele imaginare.

Sunt momente în care vrei să renunți la toate măștile create de frica de penibil, de abandon, de respingere a ceea ce ești cu adevărat.

Sunt momente în care te devorează furiile pentru că nu te mai regăsești pe tine, originalul creat de dumnezeire.

Sunt momente în care te bucuri că poți „gusta” puțin din lucrarea uraganului interior pe care l-ai creat pentru a distruge tot ce e vechi și inutil, pentru a distruge programe și paradigme, pentru că doar așa știi să rezolvi problemele, nu printr-o adiere.

Sunt momente în care știi că urgia interioară te poate distruge, dar alegi să o faci deoarece e unica ta șansă să tai, să cureți; iar atunci apare acel curaj nebun care te face să spui tumultului tău interior: „doar atât? dă tot ce poți, să te văd!”.

Sunt momente în care ai vrea să știi cum să fii altfel, cum să te abandonezi, cum să faci mintea să tacă și să te încredințezi fără frică IUBIRII, lui Dumnezeu. Dar nu știi.

Sunt momente în care ești atât de pustiu pe dinăuntru încât nu înțelegi niciun cuvânt din ceea ce ți se spune, pentru că acolo nu mai sunt repere, au fost devastate de uragan.

Sunt momente în care cei apropiați nu îți înțeleg prăpastia, nu îți înțeleg „clipa altfel”, și îți vorbesc ca și cum ai înțelege ceva. Dar acolo, înăuntru, e gol. Nu joci teatru, nu glumești; e doar...gol...

Sunt momente în care înțelegi că tot ceea ce am povestit este o formă de „sinucidere” a ceea ce ești, de distrugere a tot ce ai fost până atunci, pentru că doar așa anihilezi confortul nesimțirii în care te-ai instalat.

Sunt momente în care te întâlnești cu mintea ta, stai la povești cu ea, îi vezi și auzi frica de a nu rămâne fără obiectul muncii ei, acela de a-ți crea iluzii, de a-ți înmâna semințele obsesiilor pentru a te „proteja”. Și când îi spui: „gata, îți mulțumesc, dar s-a terminat!”, să îi auzi tânguielile, să poți vedea că nicio metodă de a te controla nu mai are efect.

Sunt momente în care simți că plutești deasupra prăpastiei, levitând din lipsa indicațiilor pe care ți le dădea mintea, ego, fiind, totuși, liniștit(ă) deoarece știi că deja te ridici, iar ce a fost mai greu a trecut.

Sunt momente în care știi că uraganul tău interior a făcut ravagii în inima și sufletul celor foarte apropiați ție, păzitorilor, dar că acest lucru a fost absolut necesar pentru a demola imaginea greșită pe care și-au făcut-o despre tine.

Sunt momente în care se așterne liniștea post-apocaliptică, iar corpul tău se relaxează căzând într-o toropeală plăcută și frisoane de curățare.

Sunt momente în care auzi o voce puternică, pe care nu ai mai auzit-o demult, și care îți spune: „Bine ai revenit! Cum a fost vizita în iad?”.

Sunt momente în care, gol de orice simțire, neputincios de a mai controla ceva, orice, realizezi că singurul lucru pe care îl mai poți face este să te abandonezi.

Și sunt momente în care trebuie să faci alegerea dintre rai și iad, întuneric și lumină, viață și moarte, dintre iubire și frică. Dar ești prea obosit(ă) să mai faci ceva, și faci singurul lucru care ți-a rămas: să-i spui vocii care ți-a vorbit „Doamne, facă-se voia Ta!”.

Și vine momentul în care voia Lui este ca golul din interiorul tău să fie umplut cu lumina Lui, cu iubirea pe care, până atunci, ai respins-o, ai condiționat-o, ai distorsionat-o, ai batjocorit-o, ai deviat-o, ai lovit-o, ai scuipat-o, doar din frica de a nu fi respins(ă) de oameni, de divinitate. Pentru că astfel credem noi, oamenii, că îl putem condiționa pe însuși Dumnezeu.

Iar când haina iubirii te-a îmbrăcat, știi că a venit momentul să reintri în iad pentru a-i scoate pe cei care, din prea multă grijă pentru tine, au intrat să te protejeze, să te salveze de tine însuți, dar nu au știut să iasă.

Și când îi găsești speriați acolo, în întuneric, știi că e momentul să spui: „Mulțumesc! Iartă-mă, dar te iubesc atât de mult încât nu te pot distruge cu infernul meu; am vrut să-mi distrug iadul pentru a te putea duce în raiul pe care îl accept. Te iubesc! Accepți să-l întâlnim împreună pe Dumnezeu?”

Vor mai fi multe momente în viață, și bune și mai puțin bune.
Dar viața începe în momentul în care, din prea multă iubire, găsești forța de a coborî în propriul iad, de a trece prin purgatoriul de care îți era frică pentru a-ți înfrunta demonii pe care ți i-ai creat, de a te abandona până la punctul de dezintegrare, pentru a face loc LUMINII, IUBIRII, lui DUMNEZEU.

Sunt momente în viață în care doar iubirea adevărată te poate salva de tine însuți/însăți.

TE IUBESC!

Namaste!

dr. Edith Kadar 
Arad, 24 septembrie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

duminică, 23 septembrie 2018

NU NUMAI TU ÎNTÂLNEȘTI OGLINZI; ȘI TU EȘTI OGLINDA ALTUIA!





Comunicarea reală bucură, îmbogățește, binecuvântează oamenii implicați; nu blochează, nu irită, nu constrânge, nu obligă. Are rolul de a conecta energetic cele două părți. Depinde doar de la ce nivel al conștiinței comunică fiecare. Ideal ar fi să fie același nivel, sau niveluri apropiate.

Degeaba știm să vorbim dacă nu știm asculta sau citi mesajul. 

Cuvintele sunt extrem de puternice, și sunt folosite, de multe ori, ca arme: de apărare (defensive) sau de atac (ofensive).

Cuvintele sunt forma de comunicare verbală pe care o folosim cu cei cu care venim în contact. 
Comunicarea ideală ar fi să vorbim și să ni se vorbească. Este principiul dai-primești

Din păcate, pe mulți nu îi mai interesează cuvintele tale, ci vânează anumite cuvinte, iar dacă nu spui ACELE cuvinte, ești atacat de vorbele lor folosite ca armă.

Dragă OM, nu îți mai irosi energie, cuvinte și viață pentru a le răspunde celor care și așa nu sunt interesați de părerea ta. Observă că ei doar vor să spună ceva, orice, chiar și jigniri.

Normal este ca ceea ce dai și ceea ce primești să fie la același nivel vibrațional. Când ce doi comunică de la același nivel - vorbire și ascultare - comunicarea este optimă, oamenii se înțeleg, indiferent dacă discuția are vibrație înaltă sau joasă. 

Problema apare atunci când diferența dintre cele două părți este semnificativă. De ce?
1.- Autorul vorbelor vrea doar să epateze, să obțină reacții, și vorbește vorbe lipsite de el însuși. Adică vorbește a proasta, fără scop, fără țel; și atunci orice răspuns i-ai da, nu este primit, ci va născoci alte probleme, spunându-ți că tu nu ai înțeles. Oglinda spune că, de fapt, el nu a înțeles ce vorbește.
2.- Cuvântătorul vorbește a proasta, iar ascultătorul sau cititorul nu ascultă, ci doar vrea să vorbească pentru a nu tăcea. Acesta este cazul în care cu toții vorbesc, nimeni nu ascultă. Asta nu mai e comunicare, ci monolog simultan. Dumnezeu cu mila!
3.- Cel care vorbește știe exact ce spune, este asumat, dar ascultătorul e într-o altă dimensiune, ca să zic așa; el nici măcar nu e interesat cu adevărat de ce spui, ci îți va răspunde la CE CREDE el că ai spus. De ce? Pentru că el știe ce ar spune la acea temă, dar nu are curajul decât în momentul în care „ai îndrăznit” tu să vorbești. Aceștia se vor mulțumi doar cu statutul de comentatori. Nu vor avea o opinie a lor, ei doar știu că nu pot fi de acord cu tine.
4.- Cel care vorbește și cel care ascultă sunt pe aceeași frecvență; vorbesc și ascultă pe rând, fiind atenți la vorbe și la nuanțele lor. Ei înțeleg intențiile și mesajele celuilalt, și știu se se bucure de orice discuție pentru că știu că e un schimb de informație utilă pentru creșterea lor.

Orice conversație este un schimb de energie și de informație, și folosește la îmbogățirea cunoașterii: de oameni și de date.

Comunicarea trebuie să curgă, nu să fie blocată în permanență de ego-ul personal al unuia sau ambilor parteneri de discuție.

Atunci când nu ești ascultat, când celălalt îți răspunde anapoda, la ce crede el că ai vrut să spui, când în loc de argumente ți se spun cuvinte pentru a te jigni și înjura, oprește-te, că te irosești.

Nu e nevoie să le răspunzi tuturor, nici măcar să argumentezi. Fiecare înțelege de la nivelul lui de înțelegere. 
Rolul tău nu este să îi aduci pe ceilalți la nivelul tău, indiferent dacă în sus sau în jos.

Când ții cu tot dinadinsul să convingi și să îi schimbi pe ceilalți, de fapt tu ai nevoie de asta.

Poți aplica regula lui 3: poți răspunde de 3 ori, acordând interlocutorului prezumția că nu a înțeles corect. Dar după aceea, dacă nu s-a schimbat nimic, las-o baltă, și fă altceva constructiv. Pentru tine, că doar ceilalți nu-s în grija ta.

Comunicarea reală bucură, îmbogățește, binecuvântează oamenii implicați; nu blochează, nu irită, nu constrânge, nu obligă. Are rolul de a conecta energetic cele două părți. Depinde doar de la ce nivel al conștiinței comunică fiecare. Ideal ar fi să fie același nivel, sau niveluri apropiate.

Dragă OM fain, să știi că nu-i musai să comunici cu toată lumea. Acceptă că în fiecare moment vei întâlni oameni sau situații, în realitate sau în virtual, și că nu întotdeauna ai tu de învățat  o lecție. E posibil ca celălalt să aibă nevoie de lecție. 

NU NUMAI TU ÎNTÂLNEȘTI OGLINZI; ȘI TU EȘTI OGLINDA ALTUIA!

Indiferent ce faci, fii atent(ă) să investești energie în tine și nu să o irosești cu alții.
Rămâi în discuție doar dacă aceasta te ajută în creșterea și devenirea ta. Altfel te vei irosi în discuții inutile. Ai energie în plus? Fă ceva pentru tine, nu pentru alții.
Iar atunci când știi să investești energie în tine, vei deveni un exemplu de urmat, iar acesta este cel mai mare ajutor pe care îl poți acorda vreodată cuiva. 

Ajută-te pe tine, și vei ajuta întreaga lume!

Binețe, OM asumat și înțelept! 

Edith Kadar

23 septembrie 2018




 *     *     *     *    *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

vineri, 14 septembrie 2018

ÎNĂLȚAREA SFINTEI CRUCI - semnificații și simbolism

Nu e nevoie să schimbăm lumea; este suficient doar să ne schimbăm pe noi. Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea este doar ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Crucea este unul dintre simbolurile cele mai cunoscute ale omenirii, și pe cât de simplă pare în aparență, pe atât este de încărcată de semnificații.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim puțin despre simbolul crucii și semnificațiile unei zile în care ea este „personajul” principal.

Abordarea mea nu este religioasă, nici bisericească. Acelea le găsești scrise de oamenii acelor domenii.

Eu îți voi povesti din perspectiva omului curios să treacă dincolo de zidurile tabuurilor și să descuie porți ale cunoașterii.
Nu trebuie să fii de acord cu ce scriu, dar dacă tot insiști să citești, abține-te de la comentarii răutăcioase. Nu sunt deținătoarea de adevăr universal, dar nici tu nu ești. Și nici biserica sau religia. 
Noi povestim aici, alegând ca unic „accesoriu” deschiderea minții.


În fiecare an, la 14 septembrie, ortodocșii prăznuiesc Înălțarea Sfintei Cruci.
Ea se vrea o reamintire a găsirii crucii pe care a fost răstignit Iisus, și arătarea ei oamenilor la data de 14 septembrie 335 de către episcopul Ierusalimului, Macarie.

Dar, oare, dincolo de explicația dată de religie și biserică, care o fi semnificația acestei sărbători?

Nu e nevoie să fii ortodox pentru a citi acest material. De ce? Deoarece sărbătorile, prin vibrațiile înalte pe care le aduc, se adresează întregii omeniri și nu doar celor dintr-o anumită religie sau confesiune.

Gândește-te că Soarele există pentru toți, chiar dacă este noapte. 
La fel și sărbătorile diferitelor religii; ele aduc energii înalte întregii planete, indiferent de orientarea ta religioasă. 
Credința care te animă și deschiderea sau închistarea minții tale nu pot opri valul de energii benefice. 

Faptul că tu nu crezi ceva, nu înseamnă că acel lucru nu e adevărat. 
Faptul că tu (re)negi o religie sau o confesiune nu o anulează, și nu înseamnă că cei care o practică sunt păcătoși, doar pentru că tu gândești altfel, dumnezeule care te-ai autointitulat!

Așa cum ți-am spus, Soarele există, indiferent dacă vrei să îl vezi sau dacă alegi să stai în casă cu storurile trase.

Înălțarea Sfintei Cruci aduce o energie extraordinară, de care poate beneficia oricine.

Dar, oare, care este semnificația crucii?

Crucea e compusă din două linii perpendiculare, una orizontală, care semnifică elementul pământ, pragmatismul, materialul, și una verticală, simbolizând urcarea omului la Dumnezeu; divinul, sacrul, partea spirituală.



Linia orizontală mai reprezintă și femininul, Yin-ul, intuiția, iar linia verticală reprezintă masculinul, Yang-ul, acțiunea.
Poți intui spiritul, dar acțiunea de a-l descoperi face diferența dintre teorie și practică.

Cele două linii se întâlnesc într-un punct comun, care adună energiile, le concentrează, pentru a le putea dispersa, mai apoi. 
Pentru a da energie, informație, trebuie să primești, mai întâi, să o concentrezi, să o alchimizezi; abia apoi o poți da mai departe, în lume. 

Crucea are 4 puncte, care se întâlnesc în al cincilea, centrul, inima, FOCUL purificator.

Povestea spune că femeia, linia orizontală, trebuie să întâlnească masculinul, linia verticală, în punctul care îi centrează: inima, IUBIREA, Dumnezeu.
De aceea, crucea poartă întreaga poveste a genezei omului din Dumnezeu, prin iubirea pe care El a transferat-o, a dăruit-o oamenilor pentru a nu uita că ei sunt purtătorii divinității prin duhul sfânt primit la întrupare.

CRUCEA reamintește că ceea ce este sus este și jos (verticala), și ce este înăuntru este și în afară (orizontala).

Crucea este reprezentată de cifra 4 la europeni și de cifra 5 în extremul orient.

4 este compus din 3, trinitatea, și din 1, unicitatea, UNUL.
5 este cifra compusă din 3, treimea, Cerul, și din 2, omul în cele 2 reprezentări: femeia și bărbatul.

Indiferent cum am lua-o, crucea simbolizează uniunea sacră a omului cu Dumnezeu, manifestată prin iubirea dintre bărbat - verticală, yang - și femeie - orizontală, yin.

Într-o lume ideală, bărbatul întâlnește femeia lui pentru a-l manifesta pe Dumnezeu. CRUCEA.

Din păcate, acest gen de manifestare a devenit desuet, demodat, iar bărbatul și femeia nu se mai unesc întru dumnezeire, ci întru mândrie, ego, reguli sociale, cutume demult depășite, adică falsa dumnezeire creată de om după chipul și asemănarea sa.

Înălțarea Sfintei Cruci, sărbătoarea din 14 septembrie, are menirea de a ne reaminti cine suntem; că nu suntem doar niște corpuri de carne de care a uitat Dumnezeu, doar niște trupuri rugătoare la Dumnezeu ca el să le facă pe toate în locul nostru, ci suntem materia animată de duhul sfânt, de spirit, de divinitatea manifestată în forma umană, numită și suflet.



Dacă analizăm puțin data zilei despre care vorbim (14.09.2018), obținem cifrele 5 + 9 + 2 (se însumează).

Cifra 5 reprezintă, așa cum am amintit mai sus, întâlnirea dintre om și dumnezeire. Este cifra în care se regăsește masculinul, Yang-ul (3), cu femininul, Yin_ul (2).
Omul are 5 simțuri (auz, văz, miros, gust, pipăit), iar natura se manifestă prin cele 5 elemente: foc, apă, aer, lemn, pământ.

Cifra 9 reprezintă desăvârșirea, capătul drumului parcurs de om pentru a se împlini ca spirit. Pentru ca viața să apară, e nevoie de 9 luni de desăvârșire a creației izvorâte din bărbat și femeie.
Cerul are 9 niveluri, dar tot atâtea are și iadul.
Luna a noua din an, septembrie, semnifică debutul toamnei, când se adună roadele pe care le-am sădit și le-am cultivat. Am plantat frici, furii, încrâncenare, asta vom culege. Am sădit armonie, pace interioară și iubire, acestea vor fi roadele de cules.

În acest an, 2018, suma cifrelor este 2 (1+1), adică omul care a transcens și s-a unit cu divinitatea, omul trezit, omul spiritual, care merge alături de Dumnezeu, cel după chipul căruia a fost creat.
În mod special te invit să povestim  despre 11 (2+0+1+8) obținut din însumarea cifrelor anului în curs. 11 este cifra lui Hristos, iar anul acesta este anul trezirii Christului din fiecare, adică a divinului din om. 2018 este un an tumultuos (după cum se poate lesne vedea) deoarece divinul, dumnezeirea pe care omul o divinizează ca pe ceva în afara lui, se trezește în fiecare om. E ca o flacără ce pârjolește pe dinăuntru, distrugând programe, reguli și cutume sociale și familiale care au ținut omul în loc.

Suma cifrelor datei de azi este 7 (1+4+9+2+0+1+8=25; 2+5=7), cifra lui Dumnezeu, încă o dovadă a intervenției divinului pentru a ne ajuta să acceptăm că nu putem fi păcătoși, din moment ce ne animă o energie dumnezeiască - Duhul sfânt.

De aceea, data din acest an al Înălțării ne „vorbește” despre trezire și despre acceptarea esenței divine din fiecare om. Indiferent că accepți sau nu acest lucru, Christul din fiecare se va trezi, nu are nevoie de aprobarea ta.
Iar aceasta poate duce la simptome extreme, boli ciudate, un număr mare de îmbolnăviri și de decese subite, comparativ cu alți ani. De ce? Pentru că omul nu poate accepta că e parte de dumnezeire, din moment ce a fost educat că e un păcătos și că Dumnezeu se supără și pedepsește dacă are chef.

Înălțarea Sfintei Cruci are menirea să ne reamintească despre esența noastră divină, despre care noi uităm prea des, despre alegeri inspirate, despre manifestarea liberului arbitru și despre dumnezeirea ce apare la întâlnirea principiului masculin, Yang, cu cel feminin, Yin.



Din punct de vedere astrologic, ne aflăm în zodia Fecioarei, guvernată de planeta Mercur, a comunicării. Fecioara coordonează digestia. 
Cu alte cuvinte, în această perioadă fii atent(ă) la ce comunici cu ceilalți, dar mai ales cu tine, deoarece asta va stabili calitatea vieții pe care o „digeri”. 
Transmiți informații mincinoase, îți hrănești relațiile și viața cu cuvinte superficiale, de formă, fără conținut real, îți vei înfometa sufletul de dumnezeire, și vei avea, la propriu, probleme digestive: balonare (aer toxic), colite, boală Crohn (focul minciunilor face ravagii), constipație (lipsa elementului apă, de curățare), intoleranțe alimentare (pământul sterp, deoarece ai plantat minciuni).

Înălțarea Sfintei Cruci este sărbătoarea care ne reamintește de dumnezeirea din noi, ne reamintește să o cultivăm, să o îngrijim, pentru ca „roadele” spiritului să ne încarce cu bucurie, pace în suflet, armonie și cu IUBIRE, adică Dumnezeu manifestat în noi. 

Nu da cu piciorul în oportunitățile de dezvoltare a ta, indiferent ce religie sau confesiune ești.
Fii atent(ă) la relațiile din viața ta, nu mai minți, dar, mai ales, nu te mai minți. Spune adevărul, oricât de greu ți-ar fi. Îți ești dator cu sinceritate, bucurie, adevăr și libertate.

Alege cu înțelepciune. 
Înalță-te, omule, de la nivelul tău, pentru a-l întâlni pe Dumnezeu, simbolul uniunii fiind CRUCEA.

Înălțarea Crucii este ridicarea ta din stadiul de om simplu la cel de trăitor întru Dumnezeu. Adică transformarea din om în OM.

Ai liberul arbitru. Alege cu înțelepciune. Alege-te!

Binețe, dragă OM!


dr. Edith Kadar 
Arad, 14 septembrie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/09/inaltarea-sfintei-cruci-semnificatii-si.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

miercuri, 12 septembrie 2018

MEDICUL NU VINDECĂ. TU TE VINDECI.




Mulți apreciază medicul doar dacă acesta vorbește umil și serviabil cu ei. 

"Ce frumos mi-a vorbit medicul, e așa drăguț (ă)!"

Doar că medicul nu are rolul de a te peria și a-ți întreține starea care ți-a generat boala. Rolul lui este de a te ajuta să găsești soluții la situația care te-a adus la el. 

În spatele fiecărei boli se află conflicte emoționale puternice, bazate pe frici, furii, ranchiună, vinovăție, rușine, minciună, ură, încrâncenare, iluzie și atașamente grele. 

Nu poți ieși din aceste stări dacă medicul sau terapeutul te mângâie pe creștet și îți întreține iluzia că ai procedat bine, doar pentru a te face dependent de el și de tratamentul lui. 

Comportamentul și gândirea actuală te-au adus aici, în acest loc al suferinței și al bolii, și nu te pot duce la vindecare.

CEVA CE PROVOACĂ BOALA NU POATE GENERA VINDECAREA!

Ura, frica, etc, nu te pot vindeca! Ele sunt programe ce TREBUIE înlocuite.

Cum? 

1.- În primul rând conștientizându-le. 
Pentru asta va fi nevoie să renunți la ideea că doar tu ai dreptate și că toți ceilalți s-au coalizat într-o conspirație mondială pentru a te face pe tine, biată victimă, să suferi. Nu ești chiar atât de important, crede-mă. Nimeni nu e. 
Viața și planeta merg mai departe și fără mine sau fără tine. 

E nevoie să înțelegi că a avea dreptate este o taină personală, și nu ceva ce e musai să fie recunoscut de ceilalți. 

Să știi că dacă mori cu cineva de gât, realitatea e ca mori, indiferent dacă ai dreptate sau nu. Important e să știi tu, în sinea ta, că ai dreptate.
Tu vrei să ai dreptate și să trăiești liniștit (ă), sau vrei ca toți să îți cânte în cor oda celui care a murit, dar câtă dreptate a avut!?

2.- După a ce ai conștientizat, va trebui să accepți acel adevăr.
Poți conștientiza că ai greșit, că nu ai avut dreptate, că e nevoie de o schimbare, dar să nu accepți. Ego, orgoliu și vanitate.  

Acceptarea implică toleranță, iertare și multă iubire. Pentru alții, dar mai ales PENTRU TINE! 

Sunt întrebată des, cu un ton de reproș "și cum să mă iert pe mine, dacă te crezi așa de deșteaptă?!".
În primul rând nu mă cred, ci sunt.
În al doilea rând nu eu sunt de vină că tu ai acceptat situațiile care te-au adus aici. Medicul, terapeutul, nu sunt țapii ispășitori pentru lipsa temporară de înțelepciune din creierul capului și din inima ta. 
Recunoaște și acceptă că ai greșit pentru a opri programul și a-l înlocui cu vindecarea.
Și, în al treilea rând, de ce nu te-ai ierta, mă rog? Ești parte de Dumnezeu. El nu iartă, nu te iartă? Zi să mori tu! Cine ți-a spus asta? El? Alți oameni? Ego? 

Nu te poți vindeca în ură, încrâncenarea de a avea dreptate, ranchiună și încăpățânare. Astea te-au adus aici, au fost „bastonul" pe care te-ai sprijinit până aici. Pentru a te vindeca, e nevoie să dai drumul acestui toiag. 

Acceptarea nu e un semn de slăbiciune, ci unul de forță, de putere, de trezire interioară. Este semnul că ai crescut, că te-ai maturizat. 

Iar când ajungi să accepți, accepți trecutul, te accepți pe tine. Și atunci apare liniștea sufletească. 
Nu-mi cere să îți spun cum să faci asta, altfel îmi bați obrazul că nu sunt bună. La sufletul tău doar tu ajungi. Restul sunt comportamente de copil răzgâiat. 

Medicul și terapeutul nu sunt cei care se sacrifică pe ei pentru a-ți fi ție bine. Nu asta e menirea lor. 
Rolul lor este să te scoată din zona călduță a confortului și a te ajuta să îți regăsești calea de care te-ai rătăcit. Restul sunt interpretări personale. 

Un terapeut adevărat nu îți întreține iluziile doar pentru a te face dependent(ă) de el și a-ți lua banii.

Să știi că lumea supraviețuiește și merge mai departe și fără tine. Dar nu ar fi mai fain cu tine? 
Iar dacă tu te schimbi, cei din jur îți vor urma exemplul. 

MEDICUL TRATEAZĂ, OMUL SE VINDECĂ.
Dacă se iubește suficient și dacă vrea să renunțe la beneficiile bolii (atenția celorlalți).

Medicul nu vindecă!
Dar tu, omule, te poți vindeca. Iar când nu știi cum să te tratezi, apelezi la un aspect al tău care poate face asta. Iar acel aspect al tău se numește medic. 

Doctorul pe care îl găsești este creația ta, este chipul și asemănarea ta. 
Vei întâlni doar ceea ce ești pregătit să întâlnești și să creezi. 

De aceea, la mine nu ajung decât cei care m-au creat după chipul și asemănarea lor. Ceilalți mă vor contesta și vor râde de mine, imaginea lor.

Omule, ești parte de Dumnezeu, ai în tine lumina divină, duhul sfânt, viața. Chiar e mai important să renunți la ele pentru a demonstra că tu ai dreptate și a fi o victimă?

Fii înțelept! Fii cum vrei, dar asumă-ți responsabilitatea pentru ceea ce ești. Fii! 

Asta ți-o spune un medic.

Binețe, OM! 

dr. Edith Kadar 
Arad, 12 septembrie 2018



 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

marți, 4 septembrie 2018

POVESTEA PIERSICULUI REBEL




În aceste zile m-am decis să mă relaxez, adică să îmi închid telefoanele și să stau cât mai mult afară, în natură, la aer curat. Așa că am mers la casa părinților mei, la țară, și am stat, pur și simplu, în șezlong. Mi-a fost ciudat la început, fiind obișnuită să lucrez, să nu stau, dar m-am dat pe brazdă rapid.

Tata tot insista să mergem și să culegem piersici din „piersicuț”, cum îi spune el, și să mâncăm, că sunt tare bune.
„Îhâm!”, am zis eu absentă. Și totuși a continuat să insiste. Într-un final am mers și eu la... pomul lăudat. Am găsit acolo o... chestie, care nici măcar nu arăta a pom (din punctul meu de vedere, și în conformitate cu ceea ce știam eu). Fructele erau mici și albe, față de cum știam eu că ar trebui să arate.
Am cules una, și am zis să o gust, nah, ca să fiu lăsată în pace. Iar parfumul lor extraordinar a explodat în gura mea imediat ce am mușcat din piersică. Era o minunăție!

A doua zi am venit din nou la aer curat, iar pașii m-au purtat urgent către „piersicuț”.
Cum poate să arate în halul ăsta și să dea fructe care arată banal, dar care sunt minunății pentru papilele gustative?

Și stând acolo, lângă pomișor, și savurând fructele, „am auzit” o poveste. Mi-o fi șoptit-o vântul, sau poate chiar piersicuțul, cine mai știe?! 



Cică a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. A fost odată o grădină plină cu legume și cu pomi fructiferi, care mai de care mai frumoși. În fiecare an, grădina era tare mândră de cât de frumos arăta ea primăvara, când totul înverzea și înflorea; vara, când totul se cocea, și toamna, când totul se strângea de către oameni.
Grădina se uita aprobator la tot ce era frumos, aranjat, aliniat, colorat și admirat de către oameni. Pe an ce trecea, fructele și legumele erau mai mari, mai colorate, mai frumoase ochiului.

Într-un an, a fost sădit un pomișor. Grădina s-a bucurat mult și a urat vlăstarului bun venit, spunându-i să se adapteze condițiilor și regulilor deja existente: să fie drept, frumos, colorat, puternic, și să dea roade mari, pline de nuanțe. 

Piersicuțul, că despre el era vorba, s-a bucurat că a ajuns acolo. Era ca un copil care se uita la „cei mari”, la copacii și legumele existente. Totul era perfect aliniat și aranjat. „Ce frumoși sunt toți; așa vreau să fiu și eu când voi crește, că așa trebuie”, gândi pomișorul.

A trecut timpul, au trecut anotimpurile. Pomișorul încerca să învețe ce să facă și cum să fie, dar nu îi era bine. Se simțea trist și neînsemnat. A încercat să facă propuneri, ca fiecare pom și legumă să se dezvolte fericit, așa cum simte, dar grădina îl oprea de fiecare dată. La început i-a zis că e copil, și că ce știe el; trebuie să asculte de cei în vârstă, cu experiență. Apoi, când a ajuns adolescent, i s-a spus că are probleme de comportament deoarece refuză să se alinieze la standarde și reguli; i s-a spus că este autist, și că are deficit de atenție.

- Dar de ce nu am voie să fiu altfel, dacă așa nu mi-e bine și sunt trist? Voi sunteți fericiți așa, „cum trebuie” și nu cum simțiți că vă împlinește, întrebă pomișorul.

O rumoare se porni la auzul nemaiîntâlnitelor cuvinte.

- Ce obrăznicie, spuse nucul. Vrei să ai probleme? Cum să fii altfel decât îți spune grădina?! Ea este autoritatea, ea ne spune cum trebuie să fim, noi ne conformăm. Punct. Revino-ți, altfel îmi întind ramurile, iar la umbra mea nu crește nimic, se știe asta.


- Ești un răzvrătit, spuse prunul. Ar fi bine să mergi la un psiholog sau psihiatru, poate-ți dă ceva medicamente să te liniștești.
- Și să fiu ca voi, întrebă piersicuțul.
- Da, ce e atât de rău în asta, se auziră mai multe voci revoltate. Ce, noi nu suntem bune? Uite, ce fericiți suntem cu toții: arătăm bine, avem trunchiuri puternice, facem roade colorate, perfecte, Grădina e mulțumită de noi. Tu ce ai?
- Sunt trist, simt că nu pot să fac la fel ca voi pentru că m-aș ofili, aș muri. De ce? Pentru că nimeni nu e interesat de ceea ce simt, de esența mea, ci doar să respect reguli, să nu vă fac de rușine. Voi când ați fost fericiți ultima dată?
- Fericirea e un basm, nu există așa ceva, spuse mărul. Contează să-ți fie ție bine. Uite, ia exemplu de la noi. Uite ce fructe frumoase avem.
- Dar nu au nici un gust. Sunt frumoase pe dinafară, dar seci pe dinăuntru. 

O rumoare se auzi; proteste, revolte.
Ceilalți au cerut Grădinii să îl dea afară pentru că le strica perfecțiunea.
- Este prea periculos, e un nesupus, se împotrivește regulilor. E un răzvrătit și poate crea un precedent nedorit.
Cu toții i-au cerut Grădinii să rezolve problema.
Grădina era furioasă pentru că cineva protesta și îi contesta autoritatea. Dar știa că nu îl poate da afară. Era și mai periculos să-l transforme în erou. Așa încât a hotărât:
- Vei fi izolat, nimeni nu va mai avea voie să-ți vorbească sau să îți dea sfaturi. Va trebui să te descurci singur. Am hotărât!

Ceilalți au început să aplaude. Doar piersicuțul a tăcut, știind că vorbele nu i-ar fi fost auzite. Și totuși, în ciuda gălăgiei de afară, înăuntrul lui era liniște și pace. În sfârșit putea să fie ceea ce și-a dorit și a visat dintotdeauna: el însuși. A început să zâmbească, știind că izolarea celorlalți era, de fapt, eliberarea sa. Știa că nu el a fost izolat de ceilalți, ci ceilalți s-au izolat de el, ca și cum le-ar fi fost frică să nu fie contaminați cu un virus nou numit „libertate”. A simțit că poate din nou respira, că nu mai are nicio apăsare. Și, în sfârșit, a văzut că are spațiu personal, că poate să gândească și să acționeze oricum, fiind ignorat de ceilalți. 

Era piersicul rebel, care a rămas credincios sfatului pe care i l-a dat mama înainte de a pleca el de acasă: „Orice vei face, oriunde vei merge, tot ce ai de făcut este să fii tu însuți. Să te respecți și să îți asculți esența, cea care îți dă viața. Fii tu, și nu te lăsa influențat de alții, pentru că nimeni nu poate trăi viața ta, deoarece tu ești unic. La fel sunt și ceilalți, dar ei aleg să nu știe. Fii tu, ține totul pentru tine, și nu vorbi decât dacă ceea ce spui este o învățătură pe care ai aplicat-o și care te-a schimbat în bine. Doar atunci povestește-i vântului; el va ști cui să îi ducă informația pentru a fi auzită. Promite-mi că nu vei uita de tine pentru a-i ajuta pe alții să rămână în fals și în iluzie!”

Piersicul zâmbi la această amintire, și șopti: „Promit!”


Și din acea zi a crescut așa cum a vrut, lăsându-se condus de esența sa. S-a dezvoltat în toate direcțiile, nu numai pe verticală, ca ceilalți. Iar când a venit momentul, a făcut primele roade. Ne erau la fel de colorate și de mari ca ale celorlalți, dar erau creațiile lui, făcute din toată esența lui. Iar oamenii s-au minunat de parfumul fructelor, lăudând și mulțumind piersicului pentru aroma ce le încânta simțurile. 
- Ceilalți spun că sunt rebel și răzvrătit, dar sunt doar... eu însumi într-o grădină de copaci care se copiază. Vântule, spune povestea. Cine va fi pregătit, o va auzi.

Iar vântul a pornit vesel, purtând pe aripile lui cuvintele pline de esență ale piersicului rebel.

Iar eu am auzit povestea în timp ce îi savuram roadele, și m-am grăbit să v-o spun și vouă. 

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa cum am înțeles-o de la vânt!

Binețe, OM plin de esență!

Edith Kadar

Arad, 04 septembrie 2018


 *    *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2018/09/povestea-piersicului-rebel.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.