duminică, 31 decembrie 2017

CUM TE VEZI ÎN 2018?





„Cum îți așterni, așa dormi”, spune o veche zicală populară, izvorâtă din experiența și înțelepciunea cuiva.

2017 e deja istorie. Ca tot ce a făcut parte din viața noastră de până acum.


2018 e viitorul, e fila albă ce așteptă, tăcută și răbdătoare, să-i fie scrise rândurile pentru istorie. Cea viitoare.

Iar istoria e scrisă de noi, individual.

Binețe, cititorule, la cumpăna dintre ani!

Nu uita nici acum să pornești muzica.


Fiecare ne scriem rândurile vieții proprii prin faptele, vorbele și gândurile noastre. A ceea ce putem, vrem și trecem în filele pe care le semnăm zilnic la capitolul „Existență”.

Istoria reține doar adevărul. Nu ceea ce vrem noi să pară adevăr.
De aceea, nu putem minți.
Nu putem avea pretenția ca lumea să-și amintească de noi prin ceva ce am fi vrut să facem, dar neputința, comoditatea și reala limitare ne-a oprit.

Dacă ai făcut ceva rău, istoria va consemna ca atare.
Dacă nu ai făcut nimic, ci doar ai povestit cât de multe ai fi putut face, istoria va reda întocmai. Fără înflorituri, fără revizuiri și adăugiri. Forma brută. Asta e istoria.

Iar dacă ai acționat, dacă ai făcut tot posibilul să treci de la stadiul de gând la cel de vorbă și ai reușit să finalizezi cu o faptă, ești marele câștigător!

Pentru simplul motiv că ai reușit extraordinara performanță de a transpune teoria în practică. Lucru demn de Sisif, cel condamnat la eterna corvoadă a muncii fără finalitate.

Pentru că acțiunea, schimbarea, transformarea și evoluția ne definește, ca umanitate, și lasă o semnătură clară în registrul istoriei.


Cât de mult îți place ce ai făcut, ține de forma coloanei vertebrale a vieții proprii.

Cât de mult îți asumi din ceea ce ai făcut sau nu ai reușit să faci, ține de rezistența coloanei clădite după chipul și asemănarea principiilor tale. Dacă ele există. Dacă nu...despre ce discutăm?!!...

Nu poți fi ceea ce nu ești.
Nu poți fi ceea ce doar gândești.
Nu poți fi ceea ce doar vorbești.
Nu poți fi ceea ce nu vrei să faci.
Dar categoric poți fi ceea ce transpui în acțiune!

Poți fi nemernic, mișel, laș, trădător...
Poți fi cel care lansează zvonuri, sau cel ce crede în ele...
Poți să povestești tuturor ce ai fi putut fi....dar nu ai apucat să fii vreodată...
Poți să povestești cât de măreț te visezi, dar să recunoști că ceea ce vrei e imposibil. Acum. Dar poate mai târziu, când mai înveți......

Și poți să povestești tuturor despre aripile care ți-au crescut pentru că ți-ai făcut toate lecțiile, ai urmat toți pașii în ordinea firească, ai avut răbdare....

Povestește-le, nu pentru a te lăuda, ci pentru că îți recunoști marea realizare de a trece de la vorbă la faptă, de la neputință la putință, de la incapacitate la îndârjire, de la teorie la practică.



Povestește-le, pentru că așa știi să îți recunoști propriile tale merite, fără a aștepta note date din exterior de la cei cărora tu însuți  le-ai acordat competența de a te aprecia.
Asta nu este o laudă. Este o recunoaștere, o înțelegere și o asumare a propriilor talente pe care abilitățile le-au transpus din vorbe în fapte.
Este recunoașterea ta!

Oricum, cei care încă se târăsc în noroiul pe care și l-au creat nu te vor crede, și vor încerca să te tragă în jos, pentru că doar așa își vor putea justifica, lor înșile, impotența zborului...

Alții vor încerca să îți explice, pe larg și pe scurt, cum ar fi făcut ei și ce ar schimba (invariabil) în ceea ce ai făcut tu, în niciun caz ei, pentru a obține perfecțiunea....Nu contează că ei/ele au o viață ternă, fadă, liniară, justificată de frici...„dacă nu reușesc...”, „dacă nu va fi bine...” , „dacă ceilalți nu vor fi de acord...”, etc.

Dar despre aceștia  istoria nu va vorbi. Noi știm. O știu și ei, de aici disperarea cu care își aruncă propriile mizerii și neputințe în cârca oricui este dispus să nu supere pe cineva și să nu reacționeze din prea multă bună-creștere.


2017 a fost un an bun sau rău, în funcție de implicarea fiecăruia în propria viață, în scrierea propriei istorii.


2018 va fi un an bun sau rău, după rodul propriilor dorințe, în funcție de însușirea lecțiilor de viață. 

Vrei să îți fie bine, îți va fi bine. 
Nu dai doi bani pe tine și te lași la mâna Universului, acesta îți va da ceea ce meriți. Nici mai mult, nici mai puțin. După chipul și asemănarea ta. A gândurilor, și abilităților tale. A capacității tale de a-ți țese viitorul. A feței tale adevărate, și nu a celei care vrei tu să fie văzută. 
Vina „emanației” viitoare îți aparține în totalitate.

2018 va fi numai al tău, cu bune, cu rele. 

Dacă pentru reușite totul ți se cuvine, la fel este și pentru cele mai puțin plăcute orgoliului, vanității și ego-ului din tine. 

Dacă pentru cele bune ești propriul creator, ar fi incorect ca pentru rateuri să fie de vină șeful, soțul sau soția, soacra, copilul sau...Dumnezeu!

2017 e deja istorie.
2018 e fila albă, încă nescrisă în registrul istoriei. 



Îți doresc să ai un 2018 exact așa cum ți l-ai proiectat, cum l-ai programat, cum ți-ai imaginat că trebuie să fie! 
Îți doresc să ai curajul să faci ceea ce sufletul tău știe că are de făcut, dar mintea îl oprește din prea multă rațiune, bun simț. și frica de a nu-i deranja pe cei importanți ție.
Și toate astea pentru a fi persoana pe care Universul o merită, după ce a investit atâta încredere, și ți-a scos în cale atâtea oportunități, situații și persoane pentru a deveni...altfel... mai bun, mai conștient, mai conștiincios.

Să ai parte de multă înțelepciune și mult discernământ pentru a putea alege realul de imaginar, adevărul de ispită, acel adevăr croit după meritele tale.
Încearcă să găsești fericirea și încântarea fiecărui moment, chiar dacă acestea nu se supun unui standard poetic, sau al tău personal. 

În fond, ce ai „emanat” până acum este ceea ce ai. 
Eşti efectul istoriei de până acum. Eşti propria ta creaţie!
Ești mulțumit? Mergi mai departe. Nu ești mulțumit? E momentul să faci și altceva decât să te plângi...

Îți doresc ca fiecare zi să fie bogată în lumină, iubire și sănătate.

Un 2018 așa cum ți-l dorești și cum ți-l croiești!



LA MULȚI ANI, 2018!!!


Mulțumesc că ai călcat pragul blogului meu.
Te aștept cu mult drag și la anul.

Binețe, dragă OM înțelept!

dr. Edith Kadar 
Arad, 31 decembrie 2017




 *     *     *     *     *    *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

sâmbătă, 30 decembrie 2017

SCRISOARE CĂTRE TINE, OMULE





Binețe, dragă om drag!

Să știi că ești în gândurile mele aproape tot timpul. Îți mulțumesc că m-ai ajutat și mă ajuți să văd, să observ, să trag concluzii, să înțeleg, să aplic și să dau mai departe învățămintele acumulate.
Dacă nu ai fi fost tu, cu povestea ta de viață, cu trăirile și experiențele rezultate, aș fi fost cu mult mai săracă, și m-aș fi plimbat încă braț la braț cu ignoranța prin ceața necunoașterii.

Și pentru că ai fost atât de darnic cu mine, dă-mi voie să-ți împărtășesc câteva din tainele pe care mi le-ai încredințat, sub forma unor întrebări.
Mi-ai dezvăluit o lume prea frumoasă pentru a nu-ți răspunde singur la aceste întrebări.

Pot să încep? Stai comod(ă)? Dă drumul muzicii pentru a-ți fi alături și a te inspira pe calea rândurilor.


                                   

Cum să te fac să înțelegi...

...că tot ceea ce ți se întâmplă este consecința tuturor hotărârilor pe care le-ai luat de-a lungul vieții?

Faptul că ai lăsat pe alții să-ți hotărască soarta e tot o decizie de-a ta. 
Nimeni nu îți poate creiona viața fără acceptul tău.  
Încearcă să înțelegi, și nu mai da vina pe altcineva sau altceva. Nu-ți pierde vreme și energie pentru a găsi vinovați; aici nu este vorba despre vină, ci despre a îndrepta situații.

Oare cum să-ți mai spun...

... că niciodată nu este prea târziu să te regăsești, să-ți regăsești sufletul, spiritul, esența?

Cine hotărăște limita lui „devreme”, „târziu” sau „prea târziu”? Și care sunt criteriile?
Vârsta? E doar o cifră!
Dacă nu s-ar fi împământenit obiceiul aniversărilor și al socotelii atente a anilor din viața ta, ai fi știut că „trebuie” să îmbătrânești?
Și dacă ești bătrân(ă), după părerea societății, te face asta automat incapabil(ă) de trăire, de iubire, de transformare, de (re)devenire?
Cine hotărăște asta, societatea sau tu?
Dacă societatea, ceilalți, au atâta putere asupra ta, tu când mai ai timp să fii, să exiști, să te manifești ca un original și nu ca o copie palidă a voinței vulgului?



Poți să înțelegi că...

... nu există tristețe; există doar incapacitatea de a te bucura în acel moment?

Nu îți construi viitorul pe baza unei simțiri trecătoare. Nici ploaia nu este permanentă, chiar dacă atunci așa ți se pare. 
Ai răbdare, totul va trece!

... nu există furie, ci doar frica de a nu fi iubit, de a fi respins, de a nu fi înțeles, de a nu fi acceptat(ă)?

Nu trage concluzii când ești stăpânit(ă) de furii sau frici. Regretele macină mai mult decât o emoție pasageră. 
Ai răbdare, doar e vorba despre tine!

... nu există ură, ci doar frica de a recunoaște iubirea, incapacitatea (temporară) de a o manifesta, teama de a nu fi respins din această cauză?

Nu respinge oameni și nu rupe legături vechi doar pentru că o trăire pe care nu o mai poți stăpâni a pus stăpânire pe tine.
Amintește-ți că acea persoană a însemnat, la un moment dat, totul pentru tine.
Doar n-o să-ți negi alegerile mai vechi; nu de alta, dar va trebui să te renegi și pe tine, cel/cea de atunci.

Oare pricepi că...

... nu îți poți distruge viitorul doar pentru că în trecut ai luat decizii pe care le regreți în prezent?

Orice hotărâre iei, este cea mai bună pentru acea situație și în acel moment, nu uita asta!
Deciziile deschid o cale care te va duce spre o lecție.
Învaț-o și nu-ți mai pierde vremea cu regrete care te macină după ce a trecut totul. Regretele au efect devastator asupra sufletului, distrugând experiențe și lecții importante ale vieții.
Chiar crezi că merită?



Poți realiza că...

...nu există „nu pot”, ci doar „nu am chef”, „nu am încercat destul”, „nu vreau”, „nu-mi (mai) pasă”?

Imaginează-ți că te afli în larg, pe un vapor, și că la un moment dat cazi în apa adâncă. Ce faci? Te consolezi cu ideea că „nu pot”? Sau realizezi că ai o singură șansă de supraviețuire, aceea de a înota pentru a te salva?
Dacă alegi viața, corpul îți va pune la dispoziție toate resursele pentru a te ajuta, pentru a te salva. 
La fel se întâmplă și în viață.
Dacă la fiecare piedică vei spune „nu pot!”, viața îți va scoate în cale încercări din ce în ce mai mari pentru ca tu să poți spune la un moment dat: „gata, am hotărât să lupt pentru mine, să mă salvez!”
Dacă te-ai decis că nu poți, că viața e nedreaptă cu tine, și că alții trebuie să vină să te salveze, biată victimă, te vei îneca încet în valurile vieții, încercând să-i tragi după tine și pe cei care se străduiesc cu disperare să te salveze de tine însuți/însăți.

Știai că...

... dacă ai timp să-ți plângi de milă, să te victimizezi, să găsești scuze și vinovați, sigur ai timp să îți evaluezi viața, ce-ți place și ce nu, să o îmbunătățești unde trebuie, să schimbi, să reînnoiești și să găsești soluții?

Cu alte cuvinte, să nu te irosești și să muncești cu tine pentru a ajunge ce vrei, când vrei și unde simți că ți-ar fi locul.

Imaginează-ți că locuiești într-o casă veche, dărăpănată, plină de igrasie, cu canalizare înfundată, pereții crăpați și acoperișul cu țigle lipsă.
Ce faci? Te apuci și te lamentezi la toată lumea în ce condiții ești nevoit(ă) să locuiești, cât de nedreaptă este viața (numai) cu tine că te-a adus în situația asta?
Începi să găsești scuze de ce nu te apuci să repari totul, gen „nu am bani”, „nu am timp”, „cine să mă ajute?”, „nu găsești meseriași buni”, „nu eu am adus-o în starea asta, deci nu eu trebuie să o repar”, etc?
Sau realizezi că este casa ta și că, dacă nu o vei repara, se va dărâma, îngropându-te sub moloz.

La fel se întâmplă și în viață. 
Dacă pierzi timp și energie pentru a justifica „de ce nu...” în loc de a găsi soluții, viața se va șubrezi atât de mult încât se va dărâma peste tine, îngropându-te în molozul nesimțirii față de tine.

A te plânge e irosire, dar a te mobiliza e investiție, e acțiune. E salvarea ta!



Dragă om drag, cam asta m-ai ajutat să înțeleg și să aplic în propria mea viață. 

Și te anunț cu mare recunoștință că mi-e cu mult mai bine. 
M-ai ajutat să mă iubesc, să mă onorez, să folosesc lucrurile ce nu-mi plac pentru a le aduce în viața mea pe cele care îmi bucură ființa și sufletul. 
M-ai îndrumat să-mi găsesc liniștea interioară și să mă accept așa cum sunt.
M-ai învățat să nu mai încerc să mulțumesc pe toată lumea, iar cea mai importantă lecție este aceea că dacă eu mă schimb, mă regăsesc și sunt mulțumită de mine, celor apropiați le va merge bine, iar asta îi schimbă și pe ei.

Tu m-ai ajutat și mă ajuți să mă (re)descopăr, să-mi placă ceea ce sunt.
M-ai îndrumat să redevin eu însămi, în esența și ființarea mea.

Pentru toate acestea îți sunt recunoscătoare.
Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!

Dar, dacă eu le-am învățat de la tine, înseamnă că toate cele cuprinse în această scrisoare îți sunt cunoscute.
Nu? Ba da, altfel nu le-aș fi învățat. Iar dacă tu ești oglinda mea, și eu sunt a ta.

Ai încredere, toate informațiile sunt în tine. 
Ai încredere în forțele tale, curajul de a-ți înfrânge fricile și credința că ești perfect(ă) așa cum ești!

Dar, tu știi asta deja, nu-i așa?

Binețe, dragă om drag!




 dr. Edith Kadar
Arad, 22 septembrie 2015


 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

joi, 28 decembrie 2017

SĂRBĂTORILE, ÎNTRE GĂLĂGIA EXTERIOARĂ ȘI LINIȘTEA SUFLETULUI

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



În fiecare an, luna decembrie și începutul lui ianuarie reprezintă perioada de maximă agitație a oamenilor care trăiesc în țările civilizate, adică acelea în care comerțul este încurajat la maxim.
Același lucru este valabil, de fapt, pentru orice sărbătoare ce atrage atenția.

Majoritatea oamenilor se agită pentru a face cumpărături, a face cadouri, a face pregătiri pentru întrunirile de familie și întâlnirile cu prietenii.
Adică ceva ce se (poate) face în fiecare zi a anului fără a fi nevoie de definiții pompoase, de atitudini festiviste și de declarații pline de formă, dar goale ca simțământ.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să facem o incursiune în realitatea sărbătorilor pentru a vorbi despre manifestările exterioare versus trăirile dinlăuntrul nostru.

Ca de obicei, te rog să nu te grăbești să tragi concluzii până ce nu citești ceea ce am de spus. Cum e scris la începutul fiecărui material, sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles.

Nu uita să pornești muzica pentru a-ți fi alături.




În această perioadă a sfârșitului de an 2017 și început de 2018 se vorbește mult, dar se spune foarte puțin.
Adică se folosesc o multitudine de fraze și urări pompoase pentru că „așa se face, e frumos să fii bun de sărbători, nu-i așa?!”
E atât de mult festivism implicit în perioada sărbătorilor încât nici nu se mai observă marea minciună la care suntem cu toții părtași: s-a uitat adevărata semnificație a sărbătorilor de iarnă, înlocuindu-se cu una convenabilă, comercială, plină de pompă și de falsitate.

Dacă ar fi să te întreb care este semnificația sărbătorilor de iarnă, mi-ai spune, probabil, că este bucuria alături de cei dragi, momentul din an în care iubirea și empatia se împletesc cu viața de zi cu zi pentru a crea magia hibernală a Crăciunului. 
Sau mi-ai spune că este sărbătoarea nașterii lui Iisus.

Iar eu te-aș întreba, rugându-te să fii 100% sincer(ă) cu tine: unde este sărbătoarea, oricare ar fi ea - în sufletul tău sau în afara ta? Repet, fii sincer(ă) pentru că răspunsul ți-l dai ție, nu mie. 
Eu nu contez, doar observ ceva ce se repetă an de an, și, în loc să se atenueze, se amplifică.

Cu cât în suflet este mai gol, mai pustiu de iubire, bucurii și armonie, cu atât este mai mare gălăgia cu care omul își declamă și își declară exact acele sentimente de care duce lipsă.

Nu mă înțelege greșit, sau înțelege-mă după cât și cum poți: nu sunt împotriva a ceva, dar dacă ești cu adevărat plin de iubire, armonie, bunătate și empatie de sărbători, nu ești așa în fiecare zi, 365 de zile pe an? De ce atunci suntem darnici, suntem buni unul cu altul, pentru ca apoi să revenim la vechile emoții și trăiri negative?

De ce sărbătorile sunt doar pauze luate de frici, furii, ură, dezbinare, etc?



Eu cred cu toată ființa că bunătatea, bucuria și solidaritatea manifestate de sărbători sunt prezente în permanență în fiecare persoană, și că nu pot fi scoase la înaintare de sărbători ca o haină de la naftalină sau ca o insignă atârnată în piept.

Dragă cititorule, ce vreau să te întreb nu este de ce ești pozitiv, plin de bucurie, entuziasm și optimism de sărbători, ci vreau să te întreb DE CE NU EȘTI AȘA ÎN FIECARE MOMENT AL VIEȚII TALE, 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână, 52 de săptămâni pe an?

Este ca și cum ai aprinde lumina și ai porni căldura în casă doar de sărbători, pentru ca, în restul timpului, să te complaci în frig și întuneric.

Optimismul sărbătorilor există deja în tine, dacă el se manifestă sincer. Nu-l poți inventa, împacheta și prezenta celor din jur ca un iepure scos din pălărie.
Iar dacă în restul timpului ești încruntat(ă), agitat(ă), plin(ă) de venin, frici și furii, dă-mi voie să te anunț că ceea ce afișezi și postezi de sărbători este o mare minciună, iar singura persoană pe care o minți cu adevărat ești chiar tu!

Și, dă-mi voie să te mai întreb ceva, dar te rog să îți dai ție răspunsul: ce îți mai face SUFLETUL? 
Știi tu, acea esență a ta, acel ADEVĂR ce există în tine, care are, de fapt, menirea de a folosi corpul fizic pentru a ajunge acolo unde așteaptă experiențele noi pentru a-l îmbogăți, și nu să fie aruncat la gunoi pentru a împlini nevoile fizicului.

Ce-ți mai face SUFLETUL cel de plin de trăiri, emoții, experiențe, acela care îți aduce adevărata cunoaștere și adevărata bogăție a ta? Acea lumină din tine pe care o cauți în afara ta, în ornamentele și cuvintele false pe care le utilizezi pentru a-i impresiona pe alții.

Ce mai face SUFLETUL tău iubitor de liniște, bucuros de iubirea față de tine, hrănit de atenția pe care i-o dai și ți-o dai? 

Știi tu, SUFLETUL, acea bucată din lumina divină cu care ai venit aici, și care a „îmbrăcat” haina fizică pentru că avea nevoie de un vehicul pentru a căuta ceea ce e de găsit în fiecare viață?
SUFLETUL, locul unde sălășluiește liniștea și pacea, mai știi?
SUFLETUL, care conține toate experiențele de care ai nevoie pentru a trăi în liniște, pace și armonie cu tine, mai întâi, și apoi cu ceilalți.



Te gândești să îmi dai un răspuns standard, stas, ceva politicos, corect social, dar care nu conține decât cuvinte desprinse din banalul educației rigide primită?
Nu are rost. Eu nu contez, oricum, pentru viața ta. Și nimeni altcineva nu ar trebui să conteze mai mult decât TU pentru tine.

Dacă Sufletul tău e împăcat și liniștit, vei ști asta, și nu mai simți nevoia să declari și să declami lozinci fade. Iar asta îți va aduce sărbătoarea în fiecare clipă a vieții tale, în fiecare respirație a ta.

Dar dacă înlăuntrul tău e tern, fad, trist, e întunericul singurătății în mijlocul oamenilor, nu crezi că acolo ar trebui să faci ordine, și nu să încerci să aduci gălăgia și comercialul sărbătorilor pentru a-ți „popula” viața de sărbători? Este ca și cum deschizi o ușă pentru a-ți intra în casă lumina de pe stradă.

Nu contează cum ai fost până atunci, dar sărbătorile - indiferent care sunt ele - sunt un punct de cotitură important pentru viața și sufletul fiecăruia. 

Crăciunul nu este despre cumpărături impulsive, gătit de mâncare care, apoi, să fie aruncată mai mult decât jumătate.
Crăciunul nu este despre a ține 6 săptămâni de post de mâncare, în timp ce mintea e lăsată să „populeze” sufletul cu gânduri toxice, pentru ca după aceea să se mănânce și să se bea în 2-3 zile cât pentru toată perioada de abstinență, că doar trebuie recuperat, nu?
Crăciunul nu este despre a-l sărbători pe Moș Crăciun, ci pe copilul de lumină care există în fiecare om.

Crăciunul este despre nașterea luminii în fiecare dintre noi. 
Este momentul în care (ar trebui să) ne reamintim că suntem lumină divină, duh sfânt, energie a iubirii, sau cum vrei tu să-i spui. Iar asta se face în liniște.



Se spune că ce este înăuntru este și afară, ce este sus este și jos.

Oare, atunci, bradul pe care îl împodobim cu atâta grijă și drag în fiecare an, nu reprezintă sufletul fiecăruia, ce simte nevoia de a fi ornat cu ghirlandele armoniei, globurile bucuriei și luminițele iubirii sincere, necondiționate?

Dacă Sufletul este complet și conectat la întreaga ființă, sărbătorile sunt petrecute în liniște pentru a putea auzi cântecul prea-plinului interior.

Dacă nu, folosește aceste momente pentru a te reconecta la ceea ce există deja în tine, dar ochii-ți au uitat să mai vadă.

Nu te mulțumi cu ceea ce îți oferă societatea care te vrea un consumator model și nu un om care își dă seama că le are, deja, pe toate.
Nu mai căuta în afara ta ceea ce există deja în tine.

Și nu mai confunda sclipiciul ornamentelor exterioare cu lumina interioară cu care te-ai născut.
Nimeni și nimic nu îți poate da ceea ce ai nevoie cu adevărat. Știi de ce? Pentru că ceea ce cauți există deja și așteaptă să fie descoperit de tine pentru a deveni ființa întreagă menită să fii.

În gălăgia exterioară nu vei găsi niciodată liniștea sufletească.
Caut-o, e acolo în interior.
În fond, acesta este rolul sărbătorilor: pentru a-ți oferi momente cu tine și de tine!

Am vrut doar să-ți reamintesc.

Binețe, dragă cititor, și sărbători în liniște și pace cu tine și cu sufletul tău!

NAMASTE! 💓



dr. Edith Kadar 
Arad, 28 decembrie 2016

*     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

miercuri, 27 decembrie 2017

Numele ȘTEFAN - semnificație și menire



Sursa - internet

Binețe, dragă cititorule!

Primul pas în a te cunoaște pe tine și a afla care este rolul tău în această viață este să știi care este semnificația  numelui pe care l-ai primit la naștere.

Astăzi vom vorbi despre ȘTEFAN.

Indiferent dacă te numești Ștefan, Ștefana, sau derivate de-ale lui, sau dacă cunoști persoane botezate astfel, știi care este semnificația acestui nume?

Nu uita să pornești și muzica pentru a-ți fi însoțitor pe calea gândurilor și a rândurilor.



Numele ȘTEFAN derivă din grecescul STEPHANOS și înseamnă COROANĂ.

Persoana ce primește la botez acest nume este menită să poarte cu demnitate coroana vieții, să accepte încoronarea din partea destinului ca pe o recunoaștere a valorii personale.

Depinde doar de caracterul fiecărui ȘTEFAN(A) dacă valoarea coroanei va satisface orgoliul, mândria și vanitatea, sau va înțelege că este vorba despre misiunea personală a fiecăruia, ce nu are nici o legătură cu ego-ul.

Persoanele cu acest nume au o misiune personală de a da mai departe, celor din jur, beneficiile „coroanei” vieții.

Sfântul Ștefan a fost un apostol omorât cu pietre de către cei ce nu acceptau noutatea învățăturilor lui Iisus, fiind considerat primul martir al creștinismului. A fost, deci, un deschizător de drumuri.

Dragă ȘTEFANA, ȘTEFAN, FANA, FANE, FĂNICĂ, ISTVAN, PISTA, PISTI, STEVE, ESTEBAN, îți urez să te bucuri de viața cu care ai fost încoronat(ă), să ai multă înțelepciune pentru a-ți folosi abilitățile cu care ai fost înzestrat(ă), să ai curajul să fii la înălțimea misiunii personale trasate de acest nume.

La mulți ani plini de lumină în suflet!




dr. Edith Kadar 
Arad, 27 decembrie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

sâmbătă, 23 decembrie 2017

ORICE CĂLĂTORIE DUCE SPRE... SUFLET




Ne place să călătorim, și încercăm să o facem cât mai des, fie că este vorba despre drumuri făcute la propriu, fie în imaginație.

Dar, te-ai gândit vreodată ce anume căutăm în aceste călătorii? Să plecăm de acasă, să fugim de rutină, să evadăm din cotidianul vieții? Să vedem lucruri și locuri frumoase? Să nu facem nimic, pur și simplu, în acea perioadă?
Și, oare, de ce alegem anumite destinații de călătorie, și nu altele? De ce unii aleg să plece în apropierea casei, alții în afara județului, sau la celălalt capăt al țării? Sau de ce unii pleacă în alte țări de pe continent, în timp ce alții se duc cât mai departe, în celălalt capăt al lumii?

Ce anume determină alegerea destinației? Care sunt criteriile pe baza cărora „construim” călătoria perfectă, concediul de vis? 
Este alegerea destinației suficientă pentru a obține starea de detașare și relaxare pe care ne-am imaginat-o?

De ce unii se simt bine și acasă, în timp ce alții vin la fel de încordați și nerelaxați din cele mai exotice călătorii?

Ce anume aduce acea mulțumire și liniște pe care le căutăm la capătul călătoriilor?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit într-o incursiune pe drumul cunoașterii și al înțelegerii de sine, de noi înșine. Nu trebuie să iei cu tine decât disponibilitatea de a povesti, și un ceai cald care să-ți fie alături. Eu aduc rândurile gândurilor mele, și muzica ce să ne însoțească în aceste minute.


Sunt destinații la care visăm o viață întreagă, fără a ajunge să le vizităm.
Sunt destinații la care nici nu gândim și spre care ne poartă viața însăși.

Sunt locuri speciale care ne fac să ne simțim speciali.
Sunt locuri speciale pentru care nu suntem pregătiți.
Sunt locuri necunoscute pe care le facem speciale atunci când suntem pregătiți.

Ce ne facem să alegem o anumită destinație? Locul? Oamenii de acolo? Obiceiurile? Plictiseala? Curiozitatea? Necunoscutul? Recomandările altora?

Pentru a afla răspunsurile la toate întrebările puse, ar trebui să ne reamintim un adevăr, pe care (zicem că) îl știm, dar pe care îl ignorăm în permanență: TOT CE ESTE ÎN EXTERIOR ESTE O PROIECȚIE A INTERIORULUI NOSTRU!

Tot ceea ce vedem cu ochii fizici este o proiecție a ceva ce există deja în interiorul nostru.
Gândește-te: de ce tu vezi anumite lucruri, ai anumite trăiri, în timp ce alții nu văd nimic din ce te încântă pe tine, și se extaziază la altceva, ceva ce ție nu-ți spune nimic, sau care te-a impresionat odată, mai demult?

De ce trebuie să mergi la Marea Mediterană sau Adriatică, sau la ocean pentru a te destinde?

Te rog, lasă la o parte motivații ale minții cum ar fi: „pentru că acolo e curat, iar la noi e caca-pfui!”.
Cred că poți mai mult decât atât. Știu că poți!

Stai și gândește-te, sondează-ți sufletul.
De ce ai nevoie să mergi undeva, departe, pentru a-ți găsi liniștea, pentru a te regăsi, de fapt, pe tine?


Răspunsurile se află, întotdeauna, în noi, dar nu le conștientizăm. Adică nu le aducem în mintea conștientă pentru a avea acel moment de „aha!!!”.

De curând am cunoscut un om extraordinar, care mi-a atins sufletul prin simpla lui prezență, prin manifestarea lui ca ființă înțeleaptă, trăitoare. Sau, cel puțin eu așa l-am perceput.
Un om care m-a căutat în calitate de terapeut, dar care a reușit ca, în decurs de 4 ore, să mă reconecteze la realitate, la viață, la mine însămi.

OMul mi-a povestit că s-a reîntors de curând din Spania, după ce a parcurs la pas El Camino, drumul de 1000 de km până la Santiago de Compostella.
Această călătorie nu este accesibilă oricui, iar acum nu mă refer doar la partea financiară. E nevoie de o pregătire fizică și psihică foarte bune. Adică, nu pot pleca eu, sedentara, într-o călătorie de 1000 de km pe jos, așa, de nebună, cu rucsacul cu cele trebuincioase pentru 4-6 săptămâni. E nevoie de mai mult. De mult mai mult. De determinare. De un pic de nebunie. De sete. De dor. De nevoia de tine însuți/însăți.

OMul (îl voi numi așa, acum) face parte din categoria celor pentru care partea materială nu reprezintă nicio problemă; are o muncă fantastică, și știe să se valorizeze.
Are o situație materială care îi asigură tot confortul, dar a realizat, a înțeles că este gol pe dinăuntru, că ceea ce credea că îi dă valoare îl seacă pe dinăuntru.

De la începutul poveștii OMului nu am putut să nu remarc ironia și lecția pe care mi-o aducea în față Universul: tocmai pusesem punct unei prietenii toxice, pline de condiții și condiționări, cu un om care era fascinat de card, de bani. Ai altcuiva, nu ai lui. Un om cu un potențial extraordinar, dar care și-a negat esența, lumina, alegând banii care nu erau munciți de el.

Iar a doua zi după ce am hotărât să mă aleg pe mine, după ce am afirmat cu CREDință - în fața Universului, al lui Dumnezeu - că sunt pregătită să mă cunosc pe mine, mi-a fost adus în cale OMul care mi-a transmis răspunsurile.

OMul a constatat că banii, cardurile, i-au golit viața de esență, de trăire, de bucurii, de el însuși, de divinul din el. Și s-a hotărât nu doar să se caute, dar să se și găsească. Unde? Într-o călătorie lungă, departe de casă, departe de ceea ce l-a definit până atunci. El Camino.

Mi-a povestit că în primele 10 zile a fost plin de furii pe el, pe hotărârea nesăbuită de a-și lăsa confortul de acasă pentru disconfortul necunoscutului. Și totuși, după începutul greu, ego-ul greu încercat a fost redus încet-încet la tăcere. Astfel încât, la sfârșitul celor 1000 de km, cu picioarele ferfeniță, s-a trezit la capătul pământului, cum mai este numit Santiago, destinația finală. Era epuizat fizic, mentalul și ego-ul au fost reduse la tăcere; dar era încărcat cu energie, cu esență, cu EL însuși. S-a regăsit. Acolo. La capătul pământului.


Fiecare frază, fiecare cuvânt, erau încărcate de trăire, erau pline de ceva ce mie îmi lipsea, dar de care îmi era dor: de PREZENȚA ÎN SINE!

Mă gândeam: cine este, de fapt, terapeutul în acel moment? Eu eram în teorie, el, OMul, era în practică.

La sfârșitul poveștii s-a așternut liniștea. Nu doar în cuvinte sau în încăpere. Ci în sufletul meu. Era ca și cum vedeam, simțeam ceea ce știam că există înlăuntrul meu, dar la care nu ajunsesem până atunci.
A fost ca o reîntregire, o reîntâlnire cu mine, cu Esența mea; o reatașare la Sinele meu. O acceptare totală a divinului din mine.

Da, știu, e posibil să ți se pară că spun cuvinte mari, pompoase. Adevărul este că acum spun... ADEVĂRUL! Nu pentru că până acum am mințit, ci pentru că acum am ÎNȚELES.
Doar când am fost pregătită să renunț la ceea ce mă ținea în nefericire, în nesiguranță, în nemulțumire față de mine, ABIA ATUNCI AM ÎNȚELES ADEVĂRUL!

Abia atunci am înțeles că am ajuns la capătul unei călătorii extraordinare în care nu doar m-am căutat, dar m-am și găsit!
Și nu a fost nevoie să ies din cabinetul meu. Nu a fost necesar să merg nici până la capătul străzii pentru a înțelege că totul este acolo, în mine.

Zilele următoare am trăit liniștea, am respirat cu ușurință. Am știut, și nu mi-a mai fost teamă că starea va pleca de lângă mine, din mine.
Desigur, când înțelegi ceva la nivel profund, creierul tău se reconfigurează, iar asta înseamnă că și legătura cu fiecare organ din corp se reformatează, iar asta duce la regenerarea organului respectiv. Cu alte cuvinte... am zăcut la pat câteva zile bune. Știam că este vorba despre reînnoirea corpului, și mi-am permis să nu fac nimic, să stau, să aștept și să accept cu recunoștință.

Iar în acest timp, mintea conștientă mi-a scos la suprafață imaginea întregii povești, ca un puzzle întregit.
Am înțeles că orice călătorie are un sens profund: de regăsire a unei părți uitate din noi, de regăsire de sine.

Cât de departe trebuie să mergem? Până la capătul „pământului”, adică a realității cunoscute și acceptate de noi. Dar, ce înseamnă asta în practică?



Pentru a te regăsi pe tine însuți/însăți, esența ta, e nevoie, mai întâi, să conștientizezi că îți lipsești ție, că ai nevoie de căutare, de găsire; de regăsire.

SUFLETUL, acea parte divină din fiecare, este neglijat, uitat, abandonat, biciuit pentru a fi redus la tăcere și pentru a da cuvântul iluziei, falsului; minții care ne minte!

Dar sufletul, partea de Dumnezeu din noi, nu tace, și comunică prin diferite căi. De cele mai multe ori ne scoate în cale oameni-oglinzi pe care ar trebui să îi înțelegem.
Dacă nu înțelegem, sufletul ne scoate din rutină și ne duce în altă parte, în călătorii, pentru a ne rupe de locul și oamenii care ne țin în confortul necunoașterii. Putem merge în excursii prin apropiere sau la distanță pentru a găsi trăiri ce ne reatașează la suflet, la viață.

Nu destinația fizică ne face bine, ne bucură, ci regăsirea trăirilor care refac calea către sufletul omului.
Nu marea îți face bine. Apa îți aduce liniștea minții pentru a-ți „auzi” sufletul.
Nu drumurile lungi îți fac bine. Ele doar te deconectează de confortul și fadul trăirii, pentru a putea „vedea” cu ochii sufletului.
Nu sărbătorile îți aduc bucuria. Ele sunt doar pretextul de a-ți regăsi „colindul” și artificiile sufletului.

Indiferent în ce parte a planetei călătorești, la capătul „pământului” te așteaptă o singură destinație: SUFLETUL tău, ESENȚA DIVINĂ din care ești, de fapt, plămădit!
Fie că înțelegi asta, sau încă nu ești pregătit(ă) să accepți, și mai cauți surogate gen averi, carduri, destinații exotice pompoase cu care să (te) impresionezi.

Poți merge la capătul lumii fizice și să nu simți/înțelegi nimic, sau poți asculta, simți, și să te simți complet(ă).

Mie mi-a fost suficient să-mi fie adus în cale un OM care să-mi spună povestea lui. În rest... destinația finală e acolo, în mine. Dar nu am găsit-o până ce nu am fost pregătită.

Tu unde te afli în călătoria spre tine?
Ești pregătit(ă) cu adevărat pentru ea? Nu fă afirmații goale, nu te minți decât pe tine.

Destinația oricărei călătorii ești chiar tu. Pășește cu încredere.
Merită drumul!
Meriți drumul către tine!

Namaste, OM! Îți mulțumesc!



dr. Edith Kadar 
Arad, 23 decembrie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/12/orice-calatorie-duce-spre-suflet.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

joi, 21 decembrie 2017

SOLSTIȚIUL DE IARNĂ, RENAȘTEREA PĂSĂRII PHOENIX DIN PROPRIA CENUȘĂ




Cu toții știm cât de importante sunt sărbătorile de iarnă pentru noi, pentru sufletul nostru. 

Dar, înainte de a intra în febra Crăciunului, există un moment special din an despre care se vorbește prea puțin și căruia i s-a uitat importanța acum, în epoca modernă, super-comercializată. 

Binețe, dragă cititor!

Te invit să povestim despre o sărbătoare uitată și ignorată, dar care a fost foarte importantă de-a lungul timpului, considerată unul din cele mai de seamă repere ale anului calendaristic: SOLSTIȚIUL DE IARNĂ.

Te invit să îți iei o cană de ceai cald, și să vii să povestim puțin spre reamintire. 
Pornește și muzica pentru a-ți fi alături.


 

În această perioadă din an când toată lumea așteaptă cu înfrigurare (la propriu sau la figurat) sărbătorile de iarnă, un moment important trece tăcut prin viața noastră, „sufocat” de gălăgia și frenezia cumpărăturilor.

Începând cu data de 21 decembrie (22 decembrie în alți ani), intrăm în sezonul iernii.

Chiar dacă oficial iarna începe la 1 decembrie, în mod tradițional sezonul rece debutează odată cu Solstițiul de iarnă, un fenomen astrologic ce marchează cea mai scurtă zi-lumină și cea mai lungă noapte din an. 

Iar asta înseamnă că, după câteva zile de stagnare în aceleași coordonate, zilele vor începe să crească încetul cu încetul, iar nopțile să scadă până la Echinocțiul de primăvară (21 martie), când ziua și noaptea vor fi egale, și culminând cu Solstițiul de vară din 22 iunie, când avem cea mai scurtă noapte și cea mai lungă zi.

În emisfera sudică lucrurile se petrec invers, ceea ce înseamnă că acolo 21 sau 22 decembrie marchează Solstițiul de vară.

Solstițiul de iarnă a avut și are un rol important în diferitele culturi ale lumii, și se crede că a fost celebrat încă din perioada neolitică, monumentul de la Stonehenge stând încă mărturie felului în care evenimentele astrologice erau folosite în diferitele domenii ale vieții.

Momentul Solstițiului coincide cu mari sărbători ale diferitelor popoare de-a lungul timpului.
Nașterea copilului salvator, de origini divine, în preajma Solstițiului de iarnă este una dintre credințele spirituale cel mai des întâlnită de-a lungul istoriei.

Nașterea lui Horus la egipteni, a lui Mitras în Persia, lui Alban Arthan la druizi sau a lui Iisus la creștini sunt doar câteva exemple care arată că oamenii separați de spațiu și de timp au înțeles un principiu universal ce nu și-a pierdut importanța de-a lungul istoriei, și care a rămas adânc încastrat în memoria genetică a umanității.


Celebrările ce au loc în această perioadă au semnificația tainică a transformării - în spirit și suflet - la care poate avea acces oricine este hotărât să renunțe la vechi, la învechitul din el/ea, la demodat, la inutil, la lupta cu morile de vânt, pentru a putea, apoi, îmbrăca haina noului, a reînnoirii, a renașterii, a schimbării din temelii, a transformării totale.

Pentru a exista și a se manifesta, orice ființă, lucru sau stare trebuie, mai întâi, să fie creată, să se nască.

Solstițiul de iarnă este celebrarea renașterii spiritului fiecăruia dintre noi, a soarelui lăuntric, a Cristului, în conștiința fiecărei persoane în procesul de trezire spirituală.

Simbolul este copilul, Soarele iernii, aflat acum la intensitate minimă, ce crește și devine din ce în ce mai puternic, ajungând la forța sa maximă cu ocazia Solstițiului de vară din 22 iunie.

Tot așa, la nivel spiritual, fiecare om are posibilitatea și capacitatea de a crește din întunericul și frigul iernii în lumina puternică, forța și căldura verii sufletului.

Soarele ce răsare în cea mai scurtă și întunecată zi a anului poate fi comparat cu nașterea luminii din întunericul și haosul creației, pentru a ne fi un exemplu permanent și o călăuză pe drumul căutării și regăsirii de noi înșine în complicatul labirint numit simplu VIAȚĂ.


Indiferent de interpretările date de popoarele lumii, Solstițiul de iarnă marchează sfârșitul perioadei de scădere, de descompunere, de moarte aparentă a naturii și începutul unui nou ciclu de viață marcat prin renaștere, regenerare, reînnoire.

Și pentru că suntem parte importantă a naturii, Solstițiul de iarnă are un impact deosebit și asupra sănătății noastre fizice, psihice, emoționale și spirituale.

Dacă până acum, în ultimele săptămâni, am funcționat pe rezervele-rezervelor energetice ale corpului, având o stare de moleșeală, deficit de vitalitate și lipsă de chef de viață, începând cu momentul Solstițiului și odată cu creșterea zilei vom începe să ne recăpătăm forța vitală și să ne clarificăm mintea încețoșată.

Ciclul anual afectează și corpul uman deoarece suntem compuși din aceleași elemente ca și restul naturii.

Descreșterea vitalității ne-a făcut mai lenți, dornici să dormim mai mult, să ne conservăm energia, ne-a îndemnat la introspecție și la căutarea liniștii.

Odată cu sfârșitul de an începem să ieșim din „bârlog”, din hibernare.

Starea de bine începe să se facă simțită cu ocazia sărbătorilor de iarnă, a Crăciunului și revelionului, pe seama cărora punem veselia, uitând de punctul tacit marcat pe 21 decembrie.

De aceea putem afirma că Solstițiul de iarnă este momentul anual al renașterii noastre, ca a păsării Phoenix din propria cenușă.


Acest moment important este susținut, în acest an, de intrarea planetei Saturn în zodia Capricornului, adică în casa lui.

Saturn, sau Cronos, sau Timpul, este planeta care dă lecțiile de viață. E acel profesor sever, dar foarte corect, care nu ne lasă să ne vedem de viață fără să observăm, înțelegem, asumăm și integrăm lecția pe care ne-o aduce fiecare moment, fiecare trăire.

Saturn stă în fiecare zodie aproximativ 3 ani. Zodia principală pe care o guvernează este Capricornul; de aceea se spune că, începând cu 20 decembrie 2017 și până în decembrie 2020, planeta timpului se va întoarce acasă.

Saturn „vorbește” despre reguli și regulamente, despre principii și respect; despre corectitudine și dreptate. De aceea, lecțiile lui Saturn sunt considerate dure de către cei obișnuiți să observe doar bârna din ochiul celuilalt, să arate cu degetul spre alții acuzându-i, în timp ce ei pozează în victime nevinovate, inocente, care nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase.

Solstițiul de iarnă vine și subliniază importanța următoarei perioade în care Saturn va face dreptate acolo unde ea a fost ignorată: FĂ-ȚI ORDINE ÎN VIAȚĂ, NU MAI AȘTEPTA CA ALȚII SĂ ÎȚI REZOLVE PROBLEMELE. ASUMĂ-ȚI RESPONSABILITATEA ȘI ÎNȚELEGE CONSECINȚELE VIITOARE ALE FAPTELOR TALE!

Saturn răspunde de oasele corpului, de articulații, iar Capricornul guvernează genunchii.
Nu te lăsa îngenuncheat de oameni, de situații, de emoții; nu te lăsa copleșit de probleme, ci găsește soluții, cu curaj. Altfel, vei fi avertizat(ă) prin dureri mari articulare (în special la genunchi), osteoporoză, anemii, leucemii, mielom multiplu, hernie de disc, spondilită și spondiloză.


Folosește această perioadă pentru a trage linii și a face evaluări sincere ale vieții tale de până acum, și nu-ți irosi bruma de energie care ți-a mai rămas pentru lucruri de moment, inutile viitorului tău apropiat sau îndepărtat.

Bea multe lichide pentru a te hidrata și consumă multe fructe pentru a-ți lua vitaminele și mineralele foarte importante în această perioadă cu lumină solară puțină.

Dormi suficient pentru a permite corpului să se regenereze fără probleme.

Evită consumul de băuturi și de alimente grele; și organele tale sunt în renovare, deci nu le suprasolicita.

Dar, cel mai important, folosește această perioadă pentru a te reconecta la energiile universale și a te regăsi pe tine, copilul pierdut și regăsit printr-o nouă șansă a vieții.

Îți doresc un Solstițiu plin de înțelepciune!

Binețe, dragă cititorule!



dr. Edith Kadar
Arad, 22 decembrie 2015

*    *    *    *    *    *    *

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.

Prezentul articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre această pagină

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/12/solstitiul-de-iarna-renasterea-pasarii.html)

Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

sâmbătă, 16 decembrie 2017

FRICA, SUBTILUL CREATOR AL VIEȚII TALE



Care este frica ta cea mai adâncă? Aceea de boală? De neputință? De bătrânețe? De cancer? De moarte?

Și cât de puternică este acea frică: e doar o nălucă ce îți intersectează calea din când în când sau este un „locuitor” permanent al vieții tale de zi cu zi?

Cât de bine o stăpânești? Sau cât de rapid i-ai înmânat „cheile” vieții tale, lăsând-o să facă ravagii în sufletul tău?

Cât de mult ți-ai hrănit această emoție primordială de la începutul vieții și până acum? Și cât de mult o lași pe ea să „vorbească” în locul tău?

Binețe, dragă cititorule!
Hai să povestim puțin, dar mai întâi îți sugerez să pornești muzica pentru a te însoți pe calea rândurilor.

Ca de obicei, acestea sunt părerile mele desprinse din activitatea și experiența personală și profesională, și nu au valoare științifică. Ele reflectă doar capacitatea mea de a înțelege, prelucra și prezenta crâmpeiele de viață.


                                      


„Expune-te celei mai adânci frici a ta, înfrunt-o, apoi...te-ai eliberat!”, spune o vorbă înțeleaptă pe care am citit-o recent.
Poate că în urmă cu câtva timp aș fi trecut cu vederea acest citat, dar acum mi-a reținut atenția, semn că rezonez cu ceva din mesaj.

Că avem frici adânci e de la sine înțeles. Cu toții ne-am construit adevărate fortărețe din fricile noastre. Ele sunt generate pe bandă rulantă de programele eronate de viață, „croșetate” cu migală de credințele false care nu fac decât să ne îndepărteze de la adevărata noastră esență, în loc să ne apropie.

Să începem prin a înțelege un adevăr de bază: NU NE NAȘTEM CU FRICI!

Ele ne sunt implantate pe parcursul vieții de către cei din apropiere prin proiecțiile asupra noastră a propriilor lor frici.

Din copilărie suntem bombardați cu slogane și teorii menite nu să ne dezvolte pe noi, ci să-i mulțumească pe cei din jurul nostru.
Suntem programați zi de zi să zicem și să facem frumos pentru ca cei din jur să ne accepte, să ne stimeze, să ne iubească și să ne dea voie să trăim, de parcă ni s-ar face un mare favor.
Suntem programați să cerșim apreciere de la societate, care (ni se spune că) ne știe și ne vrea binele, în sensul că ni-l vrea și ni-l ia.


Ajungem să ne bucurăm cu înfrigurare ori de câte ori ni se aruncă o ciozvârtă de prețuire, interpretând asta ca pe o binecuvântare venită din partea cuiva care nu are pentru noi decât condiții.

Și încetul cu încetul ne ștergem adevărata noastră natură, cea cu care ne-am născut, iar asta înseamnă să ne trădăm pe noi înșine și adevăratul motiv pentru care am venit aici, în această viață.

Și în loc să ne bucurăm de ceea ce avem, de darurile cu care ne-am născut: iubirea, bucuria, libertatea, originalitatea, talentul, unicitatea, am ajuns să ne bucurăm de lucruri neimportante pentru evoluția noastră ca oameni: bani, mașini, case, aparatură ultimul răcnet, etc.

În loc să ne bucurăm că avem copii sănătoși, descurcăreți, care vor deveni oameni puternici în viitor, ajungem să ne bucurăm doar dacă iau note mari, pentru că acesta este criteriul după care te apreciază societatea. 

În loc să ne preocupăm de dezvoltarea noastră ca oameni, a sufletului și talentului cu care am venit, ajungem să ne mulțumim cu o slujbă prost plătită, și să mulțumim din suflet ori de câte ori șeful nu ne-a inclus și pe noi pe lista concedierilor, acceptând chiar și o scădere de salariu, doar să nu se supere.

În loc să ne ascultăm inima și să facem ceea ce ne îndeamnă înclinația și talentul nativ, ajungem să facem compromisuri după compromisuri, doar pentru a fi acceptați, de a nu fi respinși de societate.

Ca și cum ni s-ar face o mulțime de implanturi cu rolul de a anula umanitatea și de a accelera robotizarea.

 *    *    *    *    *    *    *  

De fapt, ajungem să mulțumim din suflet și din inimă „generoasei”societăți că ne primește și ne acceptă în rândurile ei, pentru a ne putea anihila ca individualitate și a deveni „unul dintre...” în loc de UNUL.

Dar, oare de ce se ajunge în această situație? Ce anume ne împinge pe această cale?
Te-ai gândit vreodată?


Dacă pentru a fi validați de societate suntem dispuși să facem orice inclusiv să ne trădăm pe noi, înseamnă că spectrul indiferenței și al respingerii noastre creează una din cele mai puternice frici: aceea de a nu aparține nimănui, de a fi singur.

Frica de singurătate, de însingurare, de a nu fi singur...Trei nuanțe subtile ale aceleiași angoase.

1. - Frica de a fi singur are conotația unicității.
„Mi-e frică să nu fiu altfel decât mi se cere, decât sunt alții, decât trebuie. Nu vreau să fac notă discordantă pentru a nu ieși în evidență, deoarece asta mă face diferit(ă)... și nu e bine....Îi voi supăra pe alții, iar eu nu vreau să necăjesc pe nimeni. Este rău și urât să fac așa ceva; așa am fost educat(ă)!”

Nu vei face niciodată pe plac tuturor, așa că încetează să te mai minți.

Dacă ți-e frică să nu încalci vreun cod moral, religios sau de educație, îți reamintesc că toate sunt teorii pe care tu le înghiți fără discernământ, punându-le în practică cu aceeași lipsă de gândire. Ele ți-au fost servite de oameni care susțin că sunt purtătorii de cuvinte ai unor autorități mai înalte. Repet, de OAMENI care se substituie lui Dumnezeu sau altor forțe.

Doar că, vezi tu, sufletul știe că e unic, că nu poate fi ca a celui de lângă tine, sau celui a cărui părere e atât de importantă pentru tine.

Iar dacă sufletul e unic, e original și inimitabil în fiecare, de ce ții cu atâta ardoare să fii o imitație ieftină a celor care îți servesc doar condiții?

Este atât de important să fii acceptat de alții încât în loc să-ți creezi propriul drum, preferi să mergi pe o cale bătătorită, chiar dacă vezi bine la alții că nu duce nicăieri?

De ce vrei să îmbraci o esență pură într-o uniformă banală? E atât de importantă părerea celorlalți încât să-ți calci sufletul în picioare?
Păcat!

Nu poți fi singur decât dacă te cedezi pe tine toanelor celorlalți. Iar asta este deja o alegere. Este un verb, o acțiune.

2. - Frica de însingurare are nuanța izolării.
Provine din acțiune, din verb, dar deja capătă substanță, devine concret și palpabil, punând un nume unei stări; devine substantiv nominativ.

Spectrul unicității și a oprobiului celor cărora le-ai înmânat ștampila valorii tale capătă atâta greutate încât ajunge să creeze scenarii în mintea ta. Personajele care le populează și pe care proiectezi deja adevărate conversații, nu mai au legătură cu realitatea.
Și încet, lumea reală este înlocuită de „dar dacă...”
Aceștia sunt „demonii” pe care îi creezi din atâta grijă față de alții, cu atâta migală.

„Dacă oamenii m-ar înțelege, m-ar aprecia, m-ar iubi, aș fi și eu altfel. Dar așa...”

Culmea este că izolarea, însingurarea, nu sunt rezultatul acțiunii altora, ci a irealului din mintea ta, a fricii de a te asuma pe tine însuți.

Deci, din frica de a nu fi singur (unic), te însingurezi (izolezi), hrănindu-ți mai departe „demonii” pe care singur ți i-ai confecționat.

Felicitări, să-ți trăiască!

3. - Frica de singurătate
Verbul și substantivul au creat deja o stare de sine stătătoare, o viață.

Au materializat deja o lume paralelă care te izolează de esența cu care te-ai născut, îți acoperă drumul destinat ție și dă putere ego-ului și prietenilor lui apropiați.
Este o lume a fricilor, disperărilor, furiilor, deznădejdii, dezamăgirilor, în care tu pui întrebări, tu îți dai răspunsuri și tu creezi etaloane după care îi judeci pe alții.
Este lumea în care judeci și condiționezi, dându-ți examenul de intrare în baroul societății pe care o preamărești.

Doar ți-ai dorit să fii ca ceilalți pentru a nu-i supăra, nu?


Concluzie: DIN FRICA DE A NU FI SINGUR (UNIC), TE ÎNSINGUREZI (IZOLEZI) ȘI ÎȚI CREEZI O LUME A SINGURĂTĂȚII SUFLETULUI!

                                             *    *    *    *    *    *    *    *    *

Deci, spectrul singurătății creează cea mai profundă frică, cu cele 3 nuanțe despre care am vorbit.

Emoția aflată la baza fricii de singurătate este doar bulgărele mic ce începe să se rostogolească la vale, și care crește încetul cu încetul, pe măsura creării lumii distorsionate pe care o „mobilezi” cu drag și spor, în loc să o refuzi pe motiv că ai deja o lume în care să te manifești.

Cum se face simțită această angoasă primordială în corpul nostru, în viața de zi cu zi și ce efecte produce?
Hai să urmărim împreună.

Copiii, în loc să fie învățați de mici că a fi unic este o binecuvântare, și că singurătatea nu este un blestem ci o posibilitate de a se descoperi pe ei, primesc în schimb amenințări de toate genurile și în toate nuanțele pentru că educația s-a transformat încet-încet în dresaj și nu în comunicare și în construirea încrederii în sine. Amenințările, condiționările și constrângerile încep acasă, în familie, și continuă la grădiniță și la școală.

Apare frica de a nu greși ceva, de a nu supăra sau dezamăgi părinții sau dascălii, de a nu fi respinși de colegi, de a nu fi considerați ciudați.


În loc să te bucuri că ai copii sănătoși, descurcăreți, care vor deveni oameni puternici în viitor, ajungi să te bucuri doar dacă iau note mari, pentru că acesta este criteriul după care te apreciază societatea.

Nici nu mai contează ce gândește puiul tău și ce ar vrea el să facă atât timp cât ai motiv să te mândrești la serviciu cu rezultatele deosebite ale lui și să te împăunezi tu cu meritele lui.

Și uite așa, din prea multă frică de a nu fi singur (unic), îți modelezi urmașul după chipul și asemănarea ta.
Din frica de a nu fi însingurat (izolat) de către societate, înăbuși și puiului tău originalitatea și unicitatea.
Frica de singurătate a creat deja un adolescent, viitor adult, plin de nesiguranțe și frici deoarece nu se poate împlini pe el, ci este robul orgoliilor tale deghizate în „educație”.

Pe când ajunge să se pregătească pentru munca și cariera pe care tot tu, părinte, i-o proiectezi, urmașul tău este deja nesigur pe picioarele lui, atent doar la a împlini mai departe dorințele altcuiva, pentru a nu supăra.

Fă doi pași în spate și admiră-ți opera. Ești mulțumit de ceea ce ai obținut? Ești mulțumit că ai servit societății încă o persoană care nu comentează pentru a nu supăra?

Ești mulțumit că nu mai ești singur, unic, izolat și că ți-ai creat un companion după chipul și asemănarea ta?

Felicitări!


Și uite așa, subtil, în loc să te bucuri de ceea ce ai, de darurile cu care te-ai născut: iubirea, bucuria, libertatea, originalitatea, talentul, unicitatea, ajungi să le înlocuiești și te bucuri de lucruri neimportante pentru evoluția ta ca om: bani, mașini, case, aparatură ultimul răcnet, etc.

În loc să te preocupi de dezvoltarea ta ca om, a sufletului și talentului cu care ai venit înzestrat, ajungi să te mulțumești cu o slujbă prost plătită, și să mulțumești din suflet ori de câte ori șeful nu te-a inclus și pe tine pe lista concedierilor, acceptând chiar și o scădere de salariu, doar să nu se supere.

În loc să îți asculți inima și să faci ceea ce te îndeamnă înclinația și talentul nativ, ajungi să faci compromisuri după compromisuri, doar pentru a fi acceptat(ă), de a nu fi respins(ă) de societate.

Ca și cum s-ar face o mulțime de implanturi cu rolul de a anula umanitatea și de a accelera robotizarea.

Realitatea pe care să o creezi astfel după chipul și asemănarea temerilor tale, țese mai departe alte frici: de boală, de moarte, de bătrânețe, de riduri, de neputință, de cancere, etc.

Încet, ajungi să trăiești ca o fiară hăituită de demonii fricii în propria ta viață, ajungând să creezi exact ceea ce îți produce teamă.

Frica de bătrânețe te va face să vezi doar bătrânețe și să nu mai percepi tinetețea.

  Edvard Munch - Strigatul-1893
Frica de boală îți obturează perspectiva sănătății, ajungând să vezi un banal strănut ca pe un semn de boală foarte gravă.

Frica de riduri îți va aduce și mai multe riduri pentru că în obsesia ta și la îndemnul reclamelor vei ajunge să le urmărești cu asiduitate în toate oglinzile, uitând să te mai bucuri de înțelepciunea pe care (se presupune că) o aduce trecerea timpului.

Frica de neputință îți va seta mintea să observe doar limitări, ignorând oportunitățile.

Frica de cancer te va transforma într-o persoană obsedată, ajungând să intrepretezi totul ca pe un preludiu inevitabil al bolii la al cărei nume ajungi să te cutremuri, să te contracți, să te închistezi.

De aici și până la frica de orice nu mai este decât un singur pas.

În plan fizic, frica de singurătate creează edemele, sau acumulările de lichide într-o anumită zonă sau în tot corpul, ducând la aspectul pufos al persoanei care este denumită de alții drept grasă, obeză, etc. (în conformitate cu dr. Ryke Geerd Hamer, Noua Medicină Germanică, ce studiază legătura boală - conflict emoțional).
E mai ușor să arunci cu pietre, în comparație cu efortul de a înțelege persoana de ce e așa.

O persoană pufoasă, obeză, este o persoană singuratică, izolată, care nu-și găsește parteneri de comunicare după chipul și asemănarea lor, care trece zilnic prin calvarul cominicării tip „vorbim vorbe, dar nu spunem nimic” sau „nimeni nu mă înțelege, parcă aș vorbi singur(ă); de aceea mă simt singur(ă) ca peștele pe uscat”.

Cum subconștientul nu face deosebirea între real, imaginar și simbol, corpul activează mecanismul de creare a apei de care este nevoie pentru a nu se simți ca pe uscat, în agonie.

Celula primordială, viața, a apărut în apa oceanelor.
Copiii stau 9 luni în burta mamei în apă, înainte de a intra în această lume.

De aceea, când cineva simte că nu mai poate comunica, experimentând o singurătate existențială, subconștientul știe că ar face bine corpului să-l reîntoarcă „acasă”, în apa din care provine.

Dacă ar exista posibilitatea de a merge la mare sau ocean, ar fi extraordinar. De aceea ne simțim bine în apa sărată.


Dar în lipsa acestei opțiuni, soluția biologicului, a corpului, este de a crea marea sau oceanul la purtător. Adică închide tubii renali (din rinichi) răspunzători de filtrarea și eliminarea apei, reținând-o și depozitând-o încet, dar sigur, în zona sau zonele în care omul se simte singur, uneori în întregul organism, creând edemele sau retenția de apă ce dă aspectul pufos.

Există o altă posibilitate practică de a crea apa sărată la noi acasă: baia cu sare. Concentrația trebuie să se apropie de cea a mării primordiale, considerată a fi de 1%. Adică la 100 litri de apă (aproximtiv o cadă de baie) se adaugă 1 kilogram de sare. Apoi stați în apă și vă relaxați preț de jumătate de oră. Veți vedea că veți începe să eliminați apa prin urinări frecvente.
Faceți aceste  băi cu sare o dată la săptămână, sau de câte ori simțiți că vreți să vă retrageți în liniște.

Deci, o persoană interpretată drept grasă nu este o persoană nesimțită, cum des și răutăcios se spune, ci este o persoană care consideră că nu-și găsește locul în familie, societate, la serviciu.

Iar „foamea” de apartenență, de comunicare, de a fi înțeles este tradusă de mintea conștientă în foame de mâncare, trimițând omul la frigider sau la colecția secretă de dulciuri.

                                      *    *    *    *    *    *    *    *    *

Că avem frici adânci e de la sine înțeles. Cu toții ne-am construit adevărate fortărețe din fricile noastre. Ele sunt generate pe bandă rulantă de programele eronate de viață, „croșetate” cu migală de credințele false care nu fac decât să ne îndepărteze de la adevărata noastră esență, în loc să ne apropie.

„Expune-te celei mai adânci frici a ta, înfrunt-o, apoi...te-ai eliberat!”, spune o vorbă înțeleaptă pe care am citit-o recent.


Cum să faci asta?
Îți sugerez două soluții care am văzut că dau rezultate. Aplică una din ele, cu care rezonezi mai bine.

Dar pentru aceasta te rog să te retragi singur(ă) într-o cameră unde să nu fii deranjat(ă) pentru câteva minute. Fă-ți timp pentru tine.

1. - Închide ochii și gândește-te ce formă are frica ta? Ia-le pe rând, doar câte una.
Ce formă are frica de singurătate? E un nor negru? Un animal de pradă? Un hău care te atrage? Nu-ți fie frică, acelea sunt doar gândurile tale, deci nu ți se poate întâmpla nimic. Și cum tu ești stăpân pe gândurile tale, transformă aspectul înfricoșător în ceva înocent, drăgălaș.
De exemplu, imaginează-ți că norul negru se transformă într-un iepuraș pufos. Ia-l în brațe și mângâie-l. Mai ți-e frică?

2.- Imaginează-ți că vine la tine o persoană din exterior și îți povestește exact problemele tale. Ce i-ai spune? Ce sfaturi i-ai da?
Detașează-te și oferă soluții obiective. Vei vedea că pentru alții vei ști să sugerezi rezolvări.
După asta, imaginează-ți că acea persoană ești tu. Repetă-ți sfaturile până când simți că le-ai înțeles. Nu te teme, nu e greu. Dificultatea constă în a te mobiliza să faci ceva, în a trece de judecăți și de teama de penibil, și nu în a găsi soluții.

Care este frica ta cea mai adâncă? Aceea de boală? De neputință? De bătrânețe? De cancer? De moarte?
Și cât de puternică este acea frică: este doar o nălucă ce îți intersectează calea din când în când sau este un „locuitor” permanent al vieții tale de zi cu zi?
Cât de bine o stăpânești? Sau cât de rapid i-ai înmânat „cheile” vieții tale, lăsând-o să facă ravagii în sufletul tău?
Cât de mult ți-ai hrănit această emoție primordială de la începutul vieții și până acum? Și cât de mult o lași pe ea să „vorbească” în locul tău?

În acest material ai găsit explicații și soluții.
Aplică-le dacă vrei. Dacă nu, hrănește-ți mai departe „demonii”.

Ce alegi? Preferi să fii „unul dintre...” sau UNUL?
Dă-mi de veste.

Binețe, cititorule și mulțumesc de însoțire!



dr. Edith Kadar
Arad, 09 ianuarie 2014

 *     *      *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
 (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/09/frica-subtilul-creator-al-vietii-tale.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.