Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
* * * * * * *
Am povestit ieri despre greșeală și despre faptul că ea e doar în ochii și în mintea omului.
Dar ce te faci atunci când nu vrei să înveți nimic din întâmplările soldate, din ce în ce mai des, cu alte rezultate decât cele preconizate?
Unde este granița dintre a învăța o lecție, și a persista în repetarea aceluiași scenariu, deși vezi că rezultatele sunt neplăcute atât pentru tine cât și pentru cei din apropiere?
Care este limita între ignoranță, nesimțire și prostie?
Momentul în care nu te mai interesează nimic decât ție să-ți fie bine, reprezintă debutul ignoranței. Ignori cu bună știință că faptele tale repetitive creează neplăceri, și începi să dai vina pe alții, neluând în considerare tensiunea pe care o generezi. Atunci folosești sintagma „a greși e omenește!” ca pe o scuză ca tu să-ți poți aprofunda... ignoranța.
Când știi din start că gesturile tale vor crea haos, și totuși „greșești” conștient și conștiincios pentru amuzamentul tău, se numește nesimțire; adică nu mai ești capabil(ă) sau nu mai ai chef să mai simți empatie pentru și față de semenii tăi. Atunci spui „greșeala este omenească și este acceptabilă!”.
Când nici măcar nu îți trece prin minte că gesturile tale provoacă rău, nu știi sau nu poți să observi și să înregistrezi reacțiile celorlalți deși aceștia ți-o spun în față de nenumărate ori, se numește prostie; adică nu există nici măcar un licăr de inteligență pentru a observa prăpădul pe care îl lași în urma ta. Atunci folosești expresia „e normal să greșești!”.
Greșelile au rolul de a te ajuta să te corectezi pentru a fi mai bun, mai deschis, mai performant.
A greși e omenește, dar a persista în greșeală pentru folosul tău se numește... cum?
Arad, 05 august 2015
