ADEVĂRUL STĂ ASCUNS ÎN SPATELE VORBELOR

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Ți s-a întâmplat vreodată ca la furie, beție (ah, tu nu, niciodată!), depresie sau orice moment de criză al vieții tale să spui apropiaților niște lucruri pe care le-ai regretat a doua zi?

Sunt convinsă că da.

Dar, ce face ca acele cuvinte să explodeze ca o bombă atunci când simți că ai atins o limită, când ți s-a umplut paharul, sau când ajungi într-o stare în care dispar cenzura și inhibițiile? 

Sunt ele adevăruri demult și adânc ascunse, sau sunt doar minciuni menite să îndepărteze atenția de la frustrările ce macină?

Binețe, dragă cititorule!

Fă-te comod, rogu-te, dă drumul la muzică, și hai să povestim puțin.

                                

Se spune că omul beat și copilul îți vor spune întotdeauna adevărul. 

Dar, oare, de ce e așa?

Dincolo de tot ce am spus până acum, stă o realitate îngrijorătoare: dacă adevărul gol-goluț este „servit” doar în anumite stări și conjuncturi, înseamnă că, de cele mai multe ori este ascuns cu bună știință. Unde? În spatele cuvintelor de suprafață, a zâmbetelor false, a uzanțelor, a politețurilor ieftine.

Dar, oare de ce trebuie ca adevărul să fie ascuns, acoperit, retușat, tranșat, schilodit, transformat?

Gândește-te câtă energie se investește pentru a păstra aparențele, a ascunde evidențele, a mușamaliza efectele asupra sufletului uman. Și toate acestea în timp ce se declară sus și tare că se spune adevărul și numai adevărul.

De ce nu poți spune omului în față ceea ce simți în realitate?

-Că îl/o iubești de nu mai poți, dar faci pe tine de frică să nu fii refuzat(ă) sau respins(ă);

-Că nu îl/o mai iubești și că îi rămâi alături doar din comoditate sau din milă;

-Că doar ideea de a se apropia de tine și a te atinge te face să vrei să fugi cât mai departe;

-Că te enervează cum respiră, cum mănâncă, cum se îmbracă, cum miroase, și alte obiceiuri care în trecut nu te deranjau, ba chiar îți plăceau;

-Că te întristează că nu mai are un cuvânt frumos de spus, și că toată comunicarea dintre voi este redusă la un șir de reproșuri;

-Sau că, din contră, simpla lui/ei prezență face să-ți bată inima cu putere, că cel mai mic gând la el/ea face să înflorească pe fața ta un zâmbet larg, că adori tot ce ține de persoana lui/ei, că îți înfrumusețează fiecare moment, că dă sens fiecărei clipe din viața ta, și că nu vrei decât să știe asta;

-Sau să spui colegului de serviciu că este profitor, oportunist, și că te apreciază până când îi faci treaba și îi rezolvi problemele, apoi te vorbește pe la spate; 

-De ce nu poți spune șefului/șefei că nu are dreptate, sau că este tiran(ă) și că își exploatează cu nesimțire subalternii?

-De ce nu poți spune părinților tăi că ești deja matur(ă) și să nu te mai trateze ca pe un copil de grădiniță? Sau soacrei să-și vadă de viața ei și să nu se mai amestece nerugată în a voastră?

Și exemplele ar putea continua.

Și atunci, revin cu întrebarea: de ce ai nevoie de o anumită stare sau de un stimulent pentru a spune adevărul?

Poate pentru că ai fost învățat(ă) și educat(ă) că nu-i frumos să jignești oamenii, să îi ofensezi, să îi superi; chiar dacă asta înseamnă să te jignești, ofensezi sau superi pe tine.

Ești învățat(ă) că alții, ceilalți, au dreptate, mai ales dacă își sunt ierarhic superiori, și că tu va trebui să taci chiar dacă știi că îți trădezi propriul adevăr.

Ești îndoctrinat(ă) să fii umil(ă) și supus(ă) pentru că așa trebuie. 

Și, încet, te-ai „blindat” cu frici care blochează calea de ieșire a adevărului din tine.

Doar că, vezi tu, adevărul nespus nu se șterge, nu dispare, ci rămâne în tine crescând în intensitate și pregătindu-ți surprize.
A ascunde adevărul nu este același lucru cu a crede falsitatea generată. 

Dacă nu spui adevărul, nu înseamnă că îți iubești minciuna în care trăiești.

Corpul tău și sufletul știu deja asta. Doar mintea îți creează scuze și justificări pentru a continua mascarada zilnică.

Atunci când trăirea în adevăr ascuns devine prea greu de suportat, încep să apară obiceiurile nesănătoase (droguri, băutură), și bolile fizice și psihice.

Atunci apar „crizele” existențiale, povara ne-adevărului făcându-te să spui tot ce ai pe suflet în momente explozive de sinceritate.

Indiferent că este furie, depresie, beție sau orice manifestare cauzată de lipsa temporară a inhibiției, ceea ce ai ținut ascuns țâșnește necontrolat direct în fața celor care îți activează, de obicei, cenzura. Atunci nu mai există nicio piedică, nici un control, nici un zid care să poată opri valul trăirilor nespuse.

Imediat după aceea te simți bine, al naibii de bine, te simți puternic(ă), invincibil(ă) pentru că ai făcut-o, ai avut curajul să îți înfrunți fricile și oponenții.

Dar, din păcate, de aproape fiecare dată urmează regretele, părerile de rău, mustrările de conștiință.

De ce? Doar ai spus adevărul în care crezi cu tărie.

Pentru că devii conștient(ă) de consecințele gestului tău: superi, jignești, ofensezi, adică exact ce ai fost educat(ă) că e rău și necuviincios. Și, în loc să mergi mai departe, conștient(ă) că adevărul nu poate ofensa decât mincinoșii și manipulatorii, revii la starea dinainte încercând să dregi „oalele sparte” și să-ți ceri iertare pentru a nu-ți pierde locul, acela care te umilește și-ți distruge sufletul.

Și așa, pui din nou „dop” trăirilor tale, astupi „spărturile” pentru ca adevărul să nu mai scape din lanțuri.

Încetul cu încetul te adâncești în falsitatea lumii altora, în bezna regulilor sociale, făcute pentru a uniformiza și a împiedica „rebeliunea” individualității.

Un suflet schilodit și „mușcat” de ne-adevăr se va îmbolnăvi și va muri.

Adevărul nu poate, nu are voie să deranjeze. El este o trăire, o credință a ta, iar tu ești o entitate unică.
Pentru fiecare adevărul este al lui, dar poate diferi mult de al altora, de al celorlalți.

Iar dacă ții cont de aceste informații, vei înceta să compari adevărurile, să vrei să ți-l impui pe al tău, sau să-l ascunzi pentru a-l proteja.

Adevărul este semnătura individuală a fiecăruia, o emblemă, și nu un steag fluturat în ochii și urechile celorlalți. Dacă crezi în tine, crezi în adevăr, iar asta nu mai necesită ascunzișuri sau crize existențiale.

Adevărul este un drum prin viață, și nu o destinație.

Pășește fără teamă, iar cei ce cred în tine ți se vor alătura.

Ceilalți.... nu cred nici măcar în ei!

De aceea se spune că adevărul te va elibera!

Încearcă, ce ai de pierdut?

Binețe, dragă cititorule, și mulțumire de însoțire printre rânduri!

dr. Edith Kadar 

Arad, 26 septembrie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2015/09/adevarul-sta-ascuns-in-spatele-vorbelor.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.