Faptul că unii oameni se lamentează, își „urlă” suferința în fața oricărui seamăn milos și strigă în gura mare cât de „victimă suferindă” este, nu înseamnă că este și real.
Nu te simți ofensat(ă) de rândurile de mai sus. Citește tot ce am de spus și încearcă să înțelegi mesajul. Cele scrise azi au legătură doar cu manifestarea în suferință, ceea ce poate arăta realul sau ficțiunea, ori manipularea prin suferință.
Binețe, cititorule!
Te invit să povestim puțin despre realitate, despre iluzie, despre viață, despre alegerile pe care le facem.
Pornește, rogu-te, muzica pentru a ne fi alături.
Sunt convinsă că ai întâlnit oameni care își povestesc necazul și suferința oricui, impresionând auditoriul până la lacrimi. Sunt atât de convingători încât ai jura că tot ce spun e real 100%, și nu-ți poți imagina că ar spune povești doar pentru a obține capital de simpatie sau/și material.
Mai sunt și oameni cu care vorbești și care, din una în alta. îți spun povestea cutremurătoare a vieții lor, lăsându-te uimit(ă) cât de detașat vorbesc, întrebându-te la sfârșit, în timp ce îți ștergi o lacrimă în colțul ochilor, unde a încăput atâta demnitate, cum au supraviețuit atâtor lovituri, și cum de sunt atât de calmi, resemnați, deschiși viitorului și detașați de trecut, de suferință.
Suferința adevărată nu mai are legătură cu orgoliul, deoarece arată că ai ajuns atât de jos în căderea ta liberă prin viață încât nu mai contează decât să te salvezi, să te mai poți percepe, să te mai poți simți pe tine.
Adevărata suferință te transformă, te schimbă, aduce modificări din temelii vieții tale și ție, ca entitate.
Iar transformarea este individuală; e tacită; e intimă pentru că îți afectează fiecare fragment de ADN din fiecare celulă a corpului tău.
De aceea, cei la care suferința este reală, se retrag pentru a-și păstra energia și demnitatea, nu și-o irosesc cu urlete venite din ego-ul adânc și manipulate de slugarnicul orgoliu. Ei povestesc doar dacă sunt întrebați, și o fac înșirând strict faptele, fără interpretări, fără adăugiri, fără înflorituri.
Cei care mai au forța și puterea de a urla pentru a-și povesti oricui suferința și pentru a cerși simpatie, nu suferă de ceea ce susțin, sunt doar în căutare de companie.
Ei vorbesc fără să îi întrebi, îți oferă detalii fără să le ceri și pun accentul pe ei, făcând risipă de vorbe care încep cu „eu...”. Se victimizează caracterizându-se singuri: „săracul(a) de mine, eu, atât de cinstit(ă) și corect(ă)...”; „nimeni nu a trecut prin ceea ce trec eu...”, etc.
Adevărata suferință te transformă, te înnobilează și este un act intim, nu se trâmbițează în gura mare pentru că nu are nevoie de prezența altora, ci doar de a te re-simți pe tine, de care ai cam uitat.
Fiecare om trece prin ambele stări: de solitudine sau de victimizare zgomotoasă. E normal.
Important ar fi ca în această ecuație, orgoliul și ego-ul să nu fie principalele beneficiare. Ci sufletul.
Care suflet? Acela pe care îl percepi în izolare.
Sufletul cere tăcere.
Ego-ul vrea spectacol și gălăgie.
Acum știi.
Binețe, dragă cititorule!
Arad, 14 noiembrie 2015
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.
