CÂT DE MULT ÎȚI IUBEȘTI BOALA?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

ATENȚIONARE!

Tot ceea ce este scris în acest material reflectă întâmplări reale din experiența mea de medic. Oricât ți s-ar părea de ciudate anumite dialoguri, ele au fost adevărate, inclusiv cele interioare, care mi-au fost relatate de pacienți după ce ne-am cunoscut mai bine.

Astfel încât dacă ți se pare că totul este o exagerare, așa este, ți se pare. Realitatea este alta decât o cred sau și-o imaginează mulți oameni. 

Nu vreau să te conving de nimic. Dacă nu-ți vine a crede că ceea ce scriu este o frântură de realitate, nu este nicio problemă. Întoarce-te la viața ta, și ține-ți capul în pământ. Doar că, vezi tu, dacă nu crezi ceva nu înseamnă că nu există în realitate.

Unii oameni sunt atât de îndrăgostiți de boala lor încât nu ar renunța la ea pentru nimic în lume. Orice ai face, oricât ai încerca să le prezinți o altă variantă, să le vorbești despre sănătate, te vei trezi tu, medic, neputincios în fața ploii de contraargumente ce ți se aduc în apărarea bunului câștigat, prietenului și aliatului, BOALA!

Poți să răgușești de câte ori repeți că medicul tratează, dar că vindecarea e în mâinile proprii și personale ale fiecăruia.

Că boala e o încercare a organismului de a atrage atenția că ceva din traiul zilnic și în obiceiurile ștanțate în ADN sunt contrare vieții; și că dacă schimbi aceste obiceiuri, corpul tău nu mai are motiv să fie supărat și bolnav.

Atunci când cineva caută orice motiv pentru a-ți povesti despre boala sa, a-ți vorbi despre simptomele și tratamentele sale chiar dacă nimeni nu întreabă, aceea este o persoană care își iubește boala care devine, în timp, partenerul tăcut pe drumul vieții.

Se știe una și bună; „E boala mea, și nu las pe nimeni să îmi spună că pot scăpa de ea!”. 
Și mai zici că unii nu-și iubesc boala?

Ți-am atras atenția? Bun! Pornește și muzica, rogu-te!

Binețe, cititorule!

                     

*    *    *    *    *    *    *

„S-o fi tâmpit și asta, cu titlul ei cu tot!

Ce întrebare cretină mai e și asta?? Și cică e doctoriță! Pffff!... Halal!

Cum să fiu eu în relații cu boala? Cum să îmi iubesc boala, că mă apucă revolta?!
Nu am nici o boală, iar dacă am, o urăsc!

Auzi la ea, relație cu boala!... 
Când sunt bolnav(ă), mă duc la doctor, iau medicamente, mă internez, fac tot posibilul să scap cât mai repede. Fac tot ce zice doctorul, că doar el știe mai bine! Și ce drăguță e doctorița la care merg de 20 de ani! Mi-a schimbat rețeta de câte ori a crezut ea că e bine pentru mine. Și a mai adăugat pastile, că iau vreo 10 feluri acum. Mi-ar fi dat cineva dacă nu ar fi interesat de mine? E drept că mi-e rău din când în când; am și leșinat pe stradă, dar asta e numai din cauza bolilor mele. La început am avut doar o problemă minoră, dar în timp s-au adăugat. Că doar nu mai sunt tânăr, nu? Așa a zis amabila doctoriță (sau doctor) de familie.

Tâmpita, asta nu e doctor! Nici un medic nu m-a mai întrebat de relația mea cu boala. 
Mi se prescriu medicamente...multe...și mă fac mai bine....după un timp...dacă nu e prea târziu...

Și dacă e o boală lungă... Of, ce mă mai enervez pe nedreptatea ce mi se face! 
Eu trebuie să muncesc, să câștig bani, nu am timp pentru boli. Iau medicamente, stau la cozi pentru rețete, îmi fac analize amănunțite, că așa mă trimite doctoru'. Știe el, că e cu școală și îmi vrea binele. Și ce bine e când stau la coadă la rețete în fiecare lună! Mi-am făcut deja cunoștințe printre oameni cu probleme, ca și mine, săracii de noi! Și cu câți am vorbit (cu mulți, har Domnului!), toți sunt la fel de supărați și furioși pe neputința care a dat peste ei. Că doar n-om fi noi de vină că ne-am îmbolnăvit, nu? Povestim despre toate necazurile noastre, și trece vremea. Nici nu observăm cum trec cele câteva ore petrecute în sala de așteptare ticsită de oameni neputincioși de boală.

Proasta! Relația lu' pește prăjit cu boala!

Hai să mai citesc un pic, să văd ce cretinisme mai îndrugă!...”

                                                *   *   *   *   *   *   *   

Să ne înțelegem din start: materialul nu se vrea o ofensă la adresa oamenilor bolnavi, nici o lipsă de respect la adresa persoanelor care nu se simt bine, și nici vreo voce ridicată împotriva vreunui sistem sanitar mondial.

Următoarele rânduri conțin propriile mele observații făcute ca medic, și pot fi valabile oricărui locuitor al Terrei.
Orice interpretare făcută în necunoștință de cauză reflectă strict limitările și interpretările tale, la fel ca și graba de a te revolta fără să vezi până la capăt articolul. 
Nu te obligă nimeni să citești.

Nu te aștepta să te mângâi protector pe creștet și să-ți plâng, alături de tine, de milă. Nu asta e treaba unui medic, indiferent ce ai întâlnit până acum. 
Rolul meu este să te trezesc din starea de victimă și să te ajut să  te recuperezi cât mai repede din neputință. Iar dacă pentru a te urni din victimizarea în care te-ai abandonat va trebui să te enervez, o voi face.

Aproape nu există zi să nu întâlnesc o persoană îndrăgostită la maxim de boala pe care o posedă, de starea de neputință și de victimă pe care a adoptat-o cu mult drag.

Cum? Gândește-te. 
Câte persoane cunoști care se plâng la nesfârșit, dar nu fac nimic pentru a le fi mai bine?
Câte persoane nu știi care se lamentează într-una din cauza multiplelor și numeroaselor suferințe, dar refuză să ia orice tratament care i-ar ajuta, știind din start că ”e o porcărie, ăla nu e bun..., ăla nu-mi face bine..., celălalt e românesc, iar altul e prea străin..., știu sigur că nu e bun pentru mine!”. Și asta fără să se sinchisească să încerce ceva.

De câte ori nu ai stat călare pe internet, te-ai documentat despre diferite tratamente alternative recomandate cunoscuților sau membrilor familiei, ai conspectat, ai scos kilometri de hârtie cu informație pentru a putea ajuta, și tot ce ai primit a fost o privire încărcată cu milă, de nuanța ”ce știi tu, eu nu pot fi ajutat, și voi suferi în continuare”, spre mirarea și furia ta?

Îți sună cunoscut?
Dacă nu îndrăznești să o spui tu, las' că mă exprim eu în locul tău.
Acelea sunt persoane care preferă să fie victime deoarece acest lucru le asigură un mare capital de atenție din partea apropiaților!!!

Boala nu este o stare care vine pe capul tău pentru a te nenoroci doar pentru că așa a hotărât Universul sau Dumnezeu.
Boala apare în urma unor hotărâri nefericite pe care le-ai luat atunci când îți era cald și bine, și când răul era o perspectivă demnă de filmele de la Hollywood; atunci când credeai că lucrurile rele li se întâmplă doar altora, fraierilor, și nu ție.

Și a venit ziua în care ai început să te simți rău. Prima întrebare este „de ce eu?” și se continuă cu „...ce am făcut?...nu am făcut niciodată nimic rău nimănui...până ieri mi-a fost bine, de ce azi?...”, etc.

Bun! OK! Cu toții trecem prin asta la un moment dat.
Boala este ce ne aseamănă. Reacția noastră la boală și hotărârile luate în aceste momente ne diferențiază.

Am întâlnit și am avut în tratament mulți bolnavi diagnosticați cu cancer. Toți aveau boala, dar fiecare a reacționat altfel. Cei mai mulți intră în panică la simpla auzire a bolii cu C: cancer!!! Adică bau-bau... moarte sigură.. sicriu cumpărat... așteptăm moartea... sfârșitul lumii...etc. Victime. 
Ei aleargă la medici și le încredințează lor întreaga viață, întreaga soartă pentru ca aceștia (și nu ei) să le rezolve problema, de parcă nu ar fi vorba despre ei înșiși. De aceea, mulți acceptă orice tratament, fără să le treacă prin minte că e dreptul lor de a consulta alți 100 de medici, și că e dreptul lor de a-și asculta propria intuiție, că nu e momentul să-i lase pe alții să hotărască pentru ei, doar pentru a nu-i supăra pe ceilalți, săracii de ei! Chiar cu prețul vieții proprii.
Mulți nu înțeleg că tocmai acela e momentul în care trebuie să-și recâștige controlul asupra propriei vieți și voințe, cedat cu atâta ușurință.

Alții au văzut în diagnostic oportunitatea de a schimba ceva în viață, de a avea și perspectiva sufletească, și de a considera totul un nou început. 
Ghici cine supraviețuiește, și încă foarte bine? Nu, nu victimele, nu cei care se dau bătuți alegând să lase boala să le conducă restul de viață. Ci cei care știu că răspunsul nu stă nici în medicamente, nici în sfaturile celor sănătoși, ci chiar în ei.
Iar acest lucru este valabil pentru orice boală.

                                               *    *    *    *    *    *    *

În urmă cu câțiva ani a venit la mine o domnișoară în jur la 33 ani, plină de ifose, țâfne și plictiseli. M-a catalogat cu o privire plină de dispreț, și mi-a explicat că a venit la mine doar la insistențele unor prietene bune care m-au lăudat mult, și nu pentru că ea așa a vrut, să-mi fie clar! Am întrebat-o de ce a venit totuși, pentru că nu am văzut pe nimeni să o fi târât-o cu forța, și mi-a spus că ea are o boală gravă, de care va muri, iar cei din jur nu înțeleg asta, ducând-o la diverși medici. Am așteptat cu sufletul la gură să aflu de ce boală este stăpânită,  experiența mea precum și discrepanța între aspectul sănătos, tonul scârbit al vocii și drama pe care încerca să o construiască  prevenindu-mă că am în fața mea o victimă profesionistă.

- Hai, nu ghiciți ce am? Mă dezamăgiți! îmi îngână arătarea.

Am numărat adânc în barbă, am inspirat și mai profund și i-am recunoscut cu mare rușine că tocmai în acea zi mi-am uitat globul de cristal acasă, cel în care le ghicesc pacienților. 
A clipit des de câteva ori, semn că nu se aștepta la obrăznicia asta din partea mea.
- Spondilită anchilozantă!, a tunat domnișoara.
Pauză.
- Și? îndrăznesc eu.
- Cum „și”? Ai măcar habar ce e asta?
- Păi, așteptam să-mi spuneți de boala mortală...și aștept în continuare...
- Ce dracu' o fi văzut prietenele mele la dumneata, că îmi pari cam proastă! a venit sec verdictul.
Recunosc, deja începea să mă amuze jocul, așa că am continuat pentru a vedea până unde poate merge.
- Aaaa, vă referiți la boala considerată autoimună care afectează coloana la vârste relativ tinere  începând  cu zona lombară, apoi urcând la vertebrele toracale și cervicale, cuprinzând și zona sacro-coccigiană, iar în final majoritatea articulațiilor?
- Da! spuse ea, încântată că în sfârșit am arătat un semn de inteligență.
- Și? Nu mai puteți umbla?
- Ba da!
- Nu mai puteți dormi de dureri?
- Ba da, dorm fără probleme.
- Luați deja prea multe medicamente și nu-și mai fac efectul?
- Nu, iau din când în când.
- Sunteți căsătorită, aveți copii? întreb.
- Băi, tu chiar ești proastă? Nu auzi ce bolnavă sunt? Cum să mă căsătoresc și să am copii, când toți medicii mi-au spus că la un moment dat voi muri? Ești sigură că ești doctor?
- Da, acolo pe perete e diploma.Și eu voi muri la un moment dat! Dar ce lucrați?

- Nu, că deja îmi vine să te iau la palme! Ești cretină? Nu lucrez nicăieri și nu am lucrat niciodată că mi s-a pus diagnosticul de la 20 de ani. Stau acasă cu maică-mea și cu taică-meu.
- Și ce faceți toată ziua? Ceva mișcare faceți?
- Nu, că deja depășești orice limită! Mai lipsește să îndrăznești să-mi spui și că boala se poate trata, și te scuip în față!
- Da, se poate trata! Cât despre scuipat, vă provoc să o faceți!
- Nesimțito!!! a început să urle. Cum îndrăznești să-mi spui că mă pot face bine, că pot să umblu și că va trebui să lucrez să mă întrețin? Ai mei m-au făcut, ei să mă întrețină, că eu n-am cerut să vin pe pământ!
În acel moment m-am ridicat, i-am deschis ușa de la intrare și am poftit-o afară, să meargă să-și îndeplinească visul de a muri puțin.

Acesta este doar unul din exemplele pe care le-am întâlnit.

                                                  *    *    *    *    *    *    *

 Acum vreo 5 ani am intrat în magazinul naturist unde aveam cabinetul, și la prima ochire mi-am dat seama că tinerele vânzătoare ascultau cu foarte mare atenție o doamnă de aproximativ 60 de ani care povestea ceva. După câteva minute m-am dumirit care era povestea care le-a impresionat pe fetele cu care colaboram: doamna explica despre boala ei care nu reacționează la niciun leac. Era vorba despre o cardiopatie ischemică cu hipertensiune arterială.

- Am 4 copii, fiecare cu familia lor. Și de câte ori fac câte un puseu de tensiune, ei mă duc peste tot. Am fost la Cluj, la Târgu Mureș, București, Budapesta, Viena, Paris...La cei mai mari specialiști m-au dus, dragii mei copii!!! Peste tot mi-au căutat baiul, mi-au făcut toate analizele, mi-au dat tot felul de medicamente și...nimic! Tensiunea crește în continuare. Se pare că eu nu am niciun leac! Rămâne doar ca atunci când nu mă simt bine, să-mi sun copiii și își lasă cu toții familiile și mă duc peste tot. Copiii mei!!!
- Ce frumos! au spus cele două tinere vânzătoare. 
Naive și credule. Pentru că non-verbalul doamnei spunea cu totul altă poveste decât vorbele.
- Doamna doctor, oare dumneavoastră nu o puteți ajuta pe doamna cu tratamente naturiste și cu biorezonanța? (pe atunci nu făcusem cunoștință încă cu Noua Medicină Germană).
- Pot încerca, dacă doamna vrea.
- Desigur, încerc orice, îmi zise doamna.
- Dar, am o întrebare care nu-mi dă pace și trebuie să v-o pun, i-am zis vizitatoarei.
- Sigur, vă rog!
- Ați spus că peste tot vi s-au dat medicamente, nu?
- Daaa, zeci de cutii!
- Spuneți-mi, ați luat măcar o dată, un singur medicament din tot ce vi s-a dat de-a lungul timpului? am întrebat.
S-a lăsat o liniște profundă. Fetele s-au roșit de rușinea nesimțirii mele, iar doamna respira de parcă primise un pumn în plex.
- Doamna doctor!!! au strigat fetele a reproș. Iar în acel moment doamna a izbucnit într-un râs de nu se mai putea opri. A râs vreun minut, lăsându-le consternate pe naivele vânzătoare.
- Sunteți primul medic în atâția ani care îmi pune această întrebare. Nuuuuu, n-am luat în viața mea niciunul din medicamente, le-am aruncat la wc!, a continuat doamna, înecându-se de râs.
Fetele erau în pragul plânsului când au realizat ce se întâmplă.
- Înțeleg că, de fapt, dumneavoastră vreți ca fiii dumneavoastră să vină alergând când vă e rău, și că de aceea nu vreți să luați vreun tratament, nu? Dacă n-ați avea probleme și-ar vedea și ei de familiile lor, nu?
- Da! Bată-vă norocul, doamna doctor, cum v-ați dat seama?!!!

Și exemplele ar putea continua.

Repet, materialul nu se vrea o ofensă la adresa oamenilor bolnavi, nici o lipsă de respect la adresa persoanelor care nu se simt bine, și nici vreo voce ridicată împotriva vreunui sistem sanitar mondial, ci conține propriile mele observații făcute ca medic.
Orice interpretare făcută în necunoștință de cauză reflectă strict limitările și interpretările tale, la fel ca și graba de a te revolta.

Boala nu este o pedeapsă pe care ți-o dă cineva nemilos și nesimțitor, ci este rezultatul mai multor hotărâri neinspirate, greșite, pe care le-ai luat, iar vindecarea apare NUMAI atunci când te hotărăști să schimbi ceva în stilul de viață care te-a îmbolnăvit.

Nu te poți vindeca păstrând toate obiceiurile distructive!

Nu există nici o pastilă minune care să te schimbe. Asta e treaba ta, și numai a ta!

Dacă tu crezi că un medic sau tămăduitor știe mai bine decât tine ce are nevoie corpul și sufletul tău, ești foarte departe de adevăr. Ei te pot doar îndruma, dar hotărârile sunt ale tale!

Ai curaj și privește-te în față, asumă-ți responsabilitatea pentru starea ta și schimbă ceva!
Și nu îți mai folosi problemele de sănătate pentru a-i putea manipula pe cei apropiați ție! Dacă asta trebuie să faci pentru a nu te simți singur(ă) și părăsit(ă), îți meriți pe deplin soarta!

Într-unul din materialele următoare îți voi vorbi, tot din observațiile mele, despre piedicile care stau în fața vindecării.

Până atunci, ai grijă de tine!

Binețe, cititorule!

dr. Edith Kadar
Arad, 19 august, 2014

*    *    *    *    *    *    *

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.

Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.  
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/06/cat-de-mult-iti-iubesti-boala.html)

Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.