NU TE POT PUNE LA PUNCT DECÂT OAMENII A CĂROR VIAȚĂ ESTE DOAR UN PUNCT

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 * * * * * * * 

Dacă ar fi să îți evaluezi viața, cum ți-o vezi? Plină de împliniri sau plină de plângeri și de critici din cauza lipsurilor? Ai trăit așa cum ai vrut sau ai încercat doar să-i mulțumești pe ceilalți și, deci, n-ai făcut nimic din ce ai vrut tu, ci doar ce au vrut și spus alții?

Dacă ar fi să le dai sfaturi celor mai tineri, le-ai da cu bucurie și recunoștință pentru ceea ce ai trăit și ai devenit, sau cu amărăciune și frustrare pentru că nu ți s-a împlinit niciun vis? Le vei spune să nu irosească niciun minut din viața lor și să își trăiască visurile, sau le-ai spune că oricum vor suferi pentru că viața e grea iar oamenii sunt răi?

Dacă ai ști că mai ai o singură zi de trăit, ce ai face? Ai irosi-o înjurând nedreptatea și pe Dumnezeu sau ai face lucruri pe care ai fi vrut să le faci dar le-ai tot amânat?

Am obiceiul să le spun oamenilor „trăiește-ți viața în așa fel încât să ai ce le povesti nepoților fără să-i plictisești după un minut”. Adică trăiește momentul, fă ceva nebunesc, ceva ce îți dorești. Copiii și nepoții nu vor învăța niciodată din ce le spui, ci din ceea ce văd la tine că faci. Dacă le spui într-una să fie cuminți și să nu-i supere pe ceilalți, nu îi ajuți cu nimic. A nu-i supăra cu ceva pe alții înseamnă să nu mai faci tu lucruri care îți plac, pentru că oricum va fi cineva care să strâmbe din nas că nu ești ca el. A te cenzura într-una nu este viață, este o renunțare la tine, la visurile tale. Și de ce? Doar pentru a fi pe placul altora? Dar pe placul tău mai ești? Crezi că e mai importantă părerea altora decât părerea ta despre tine? Crezi că dacă îți sufoci adevărata personalitate, comentacii vor fi mai fericiți? Nu! Ei se simt oricum mizerabil și vor să nu fie singurii așa, deci ceilalți trebuie puși la punct. Iar asta este la propriu: când renunți la tot ce te caracterizează pentru a nu-i deranja pe alții, e ca și cum ai renunța la fraze; ai ajunge să vorbești în propoziții din ce în ce mai scurte, apoi folosești doar cuvinte, iar în final vei ajunge doar un punct. Fără verbe sau acțiune în viață. 

Hai să-ți dau câteva exemple din viața mea.

Relațiile mele romantice au fost... cum să formulez... catastrofale. Nu pentru că bărbații nu au fost în regulă, ci pentru că eu nu am știut cu ce se mănâncă o relație și ce înseamnă să conviețuiești alături de un partener. Și, dacă suntem sinceri, vei vedea că cei mai mulți oameni nu știu mare lucru despre relații pentru că nu ne învață nimeni, pentru că se presupune că ar trebui să știm toate astea (de unde? din filme?.. dăăăă!!!) și că nu e mare scofală. 

Tot ce am știu eu despre relații este din ce am văzut acasă la părinți, bunici, sau la vecini. Și ce am văzut? Certuri, reproșuri, condiționare („dacă nu faci asta...”), îmbufnare și așteptarea ca celălalt să facă un pas, celălalt să se schimbe. Acesta a fost tiparul, asta am aplicat. Asta face toată lumea: vezi armonie acasă, creezi armonie; vezi certuri și reproșuri, asta vei crea. Deci eu nu am putut atrage decât parteneri după chipul și asemănarea a ce am văzut acasă. Normal că, în primă fază, am recreat ce am văzut: m-am comportat ca mama și mi-am tratat partenerul ca pe tata. Dar la un moment dat mi-am dat seama că nu merge, că mor în interiorul meu. Am plecat din relație; n-am chef să mor de nefericire pentru ca oamenii să comenteze puțin „săraca, Dumnezeu s-o ierte!” la înmormântarea mea, ci am chef să-i ascult cum comentează în timp ce trăiesc „uite-o și p-aia, a terminat și cu ăla, acum e cu altcineva, curva dracului!”. :D

Toate deciziile au fost luate astfel încât fiul meu să înțeleagă că nu trebuie să se mulțumească cu puțin, ci că trebuie să încerce; pentru că fiecare încercare va aduce experiențe noi și îmbunătățiri la calitatea noastră. 

Dar cea mai dificilă lecție de învățat este aceea de a nu renunța la mine, la cine și ce sunt doar pentru a fi pe placul partenerului. Și, crede-mă, e o lecție grea pentru că nici măcar nu mi-am dat seama că renunț, bucată cu bucată, la mine, la valorile mele, și că mă reduc la un punct. Unii mi-au cerut să mă schimb - să slăbesc, să tac și să-i las pe ei să fie în centrul atenției când sunt alții de față, să fiu mai... invizibilă -, alții nu mi-au cerut-o, din contră, m-au încurajat să fiu eu, dar tot eu renunțam și încercam să îi aduc în lumea mea. Faptul că am început să nu mă mai simt bine fizic, să se schimbe ceva în munca mea, m-au făcut să fac un pas în spate, să evaluez situația și să-mi dau seama că îmi diminuam lumina doar ca să nu-i deranjez pe alții. Iar aceste schimbări nu se vedeau doar pe mine, în viața personală și profesională, ci se reflectau și la fiul meu. Doar atunci mi-am dat seama că, în lipsa unei educații clare în relații, am aplicat ce am văzut: am renunțat la mine. 

Nu, nu mi-e frică de schimbare. Deja știu că pleacă de lângă mine doar cei care au ceva de câștigat dacă renunț la mine și devin ce vor ei. Deja știu că nu pot mulțumi pe toată lumea. Deja știu că viața nu este despre a le face pe plac altora și a nu-i supăra. Cei supărați pe ei înșiși se vor supăra pe oricine și orice, n-au nevoie de motiv. Să-mi trăiesc fiecare zi atentă să nu ofensez oamenii și nu să-mi îndeplinesc visurile, asta nu este viață, este calvar, este trăirea ca punct și nu ca om. 

Dacă ar fi să dau vreun sfat oricui ar vrea să audă, i-aș spune ce îi spun fiului meu: trăiește și fă ceea ce îți place! Oricum vor exista oameni care vor strâmba din nas; ei sunt oamenii-punct în viața lor, cei care au renunțat la visuri pentru că a fost mai important să fie pe placul tuturor, și care au așteptarea ca și tu să renunți la tot pentru binele lor, că doar așa știu. 

Trăiește, omule, ceea ce simți că vrei, fă ceea ce vrei să faci. Imaginează-ți că stai de vorbă cu nepoți și le spui povestea ta. Vor fi fascinați de ea? Te vor bombarda cu întrebări? Vor vrea să fie ca tine? Te vor lua ca model? 

Sau vor adormi sau pleca după primele minute în care le-ai spus că ai fost cuminte, nu ai supărat pe nimeni, nu ai ieșit din cuvântul celorlalți, că ai făcut doar lucruri corecte? 

Tu vrei să inspiri sau să plictisești? Dacă te simți captiv în viața ta, cum crezi că poți inspira pe cineva decât cum să rămână captiv și nefericit. 

Eu am avut multe relații până la un moment dat. Am fumat, am băut, nu am pierdut niciun chef sau petrecere. Am făcut ce am simțit, și nu regret absolut nimic. Pentru unii sunt un coșmar, o păcătoasă. Dar știu că fiecare zi în care am fost când în iad, când în rai, m-a învățat câte ceva. Ce poți învăța când nu îți dai voie să experimentezi? Fiecare nouă încercare este o lecție de învățat. Dar când renunți la tine, la tot ce îți place pentru a da bine în fața altora, te reduci la un puncticel. Și ce să mai înveți acolo? Nimic. Punct. 

Dragă Om, nu te lăsa pus la punct de oamenii care au renunțat la ei și au devenit doar un punct. 

Amintește-ți de tine, de acel TU care este în stare să facă tot ce își propune. 

Nu te micșora pentru a nu-i deranja pe alții, ci dă-ți voie să îți întinzi aripile și să zbori; vor comenta doar cei care nu își dau voie să fie mai mult decât un punct în vederea altora.

Trăiește-ți viața așa cum ești cu adevărat. 

Nu renunța la tine; oricum cei frustrați nu te vor aprecia, se vor bucura că au mai reușit să înfrângă zborul cuiva, să nu fie singuri.

Trăiește-ți viața astfel încât să ai ceva de povestit nepoților, iar ei să fie mândri că te au ca exemplu. 

Cei care te iubesc cu adevărat te vor încuraja să fii și să faci ceea ce simți. Ceilalți nu contează. Punct.

Omule, tu nu ești un punct de vedere în viața altora. Ești întregul univers în ochii tăi și în viața ta. Nu e suficient doar să spui că faci schimbare. Fii exemplu și arată-le celorlalți cum se face, nu doar cum spui că faci.

Punct pentru alții sau univers pentru tine? Iată întrebarea la care îți ești dator să răspunzi. 

Binețe, Om înțelept!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 01.07.2025

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2025/07/nu-te-pot-pune-la-punct-decat-oamenii.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

DRUMUL CĂTRE TINE E PAVAT CU MULTĂ RĂBDARE ȘI IUBIRE DE SINE

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 *    *    *    *    *    *    * 

Schimbarea nu este nici simplă și nici ușoară, pentru că presupune - așa cum îi spune numele - o trecere de la o stare veche la ceva nou, neîncercat până atunci.

Dacă vrei să te schimbi, va trebui să te pregătești pentru o călătorie în necunoscut, unde nu mai au ce căuta fațete vechi ale tale. Vrei să faci o schimbare? Reține că asta înseamnă că NU MAI POȚI RĂMÂNE LA FEL CA IERI, NU MAI POȚI FACE ACELEAȘI LUCRURI CA IERI ȘI SĂ AȘTEPȚI O ALTĂ VIAȚĂ, ALTE REZULTATE. Am scris cu majuscule pentru a sublinia importanța mesajului și pentru că nu prea este auzit.

În munca mea cu oamenii am văzut prea puțini oameni - comparativ cu numărul celor care au participat la seminarii, cursuri sau tabere - care au fost dispuși să se lepede de toate obiceiurile și apucăturile din trecut. E greu, știu, dar pentru mine este uimitor să văd câți oameni își folosesc energia pentru a se justifica de ce la ei nu merge, nu se poate, că alții sunt de vină; aceeași energie putea fi folosită pentru a găsi soluții. ACEEAȘI ENERGIE! Investită sau irosită. Am întâlnit oameni care nu erau pregătiți să se lepede de măștile pe care și le-au pus; unii nu știau cine ar fi fără ele, alții erau prea înfricoșați să își recunoască în oglindă că s-au mințit atâția ani. Când, în lucrul împreună, au început să scoată la suprafață adevăruri îngropate și negate, mulți s-au speriat de demonii care au ieșit din întunericul lor și au ales să fugă departe de mine sau de colegii de grup care le-ar fi putut aminti frânturile de adevăr care au ieșit la lumină.

Unii dau vina pe Dumnezeu, că El i-a pedepsit; alții au arătat cu degetul spre mine supărați că au scos la suprafață lucruri urâte. Unii aleg să se victimizeze într-una, fără să-și dea seama că a fi victimă îi împiedică să fie în adevăr. Victimizarea înseamnă să te plângi într-una ce au zis sau făcut alții, și să refuzi să vezi că tu trebuie să-ți asumi responsabilitatea să fii om matur. A-ți plânge de milă te ține într-una în starea de a nega adevărul: acela că oricând ai fi putut lua o altă decizie decât cea care te-a adus aici, acum.

Mulți își imaginează că atunci când lucrează cu cineva, un îndrumător, pentru a se schimba, acel cineva și toți ceilalți vor trebui să înghită doar povestea prezentată așa cum au vrut, doar varianta lor, și să nu pună vreo întrebare care să clatine scenariul prezentat. Alții spun doar jumătăți de adevăr, doar cât îi favorizează pe ei.

Am văzut chestia cu luatul jucăriilor și plecat mai ales la cupluri, atunci când iese la iveală mai mult decât se vrea să se vadă. De exemplu, unul știe mai mult decât celălalt, și ține ascunse anumite lucruri; sau iese la iveală că unul sau amândoi sunt altfel decât au pozat. Și pleacă.

Am avut cupluri care spuneau că pe ei îi unește suferința și, deci, aveau nevoie de suferință pentru a rămâne împreună. Unul a început să-l convingă pe celălalt că e bolnav, că nu se simte bine, doar era nevoie de suferință.

Am avut cupluri în care unul nu știa totul despre celălalt; când a început să iasă adevărul la suprafață, eu am fost de vină că eram prea dură, și plecați au fost departe, să nu iasă prea mult afară.

Am lucrat cu oameni care au spus adevăruri și secrete dureroase; în primă fază s-au simțit bine că le-au spus, dar apoi au fugit de frica să nu fie spuse mai departe, uitând de confidențialitatea semnată de ambele părți.

Am lucrat cu oameni care au fost la alte ateliere, cu alții, unde au fost învățați spiritualitatea pozitivă: se neagă tot ce este negativ și se pune accentul doar pe iubirea divină, pace, armonie și afirmații pozitive. Dar ei aveau, adânc îngropate, traume vechi și erau plini de ură, de ranchiună, neiertare și de frici. Cum să negi ceea ce este și să spui ceva în ce nu crezi în adâncul tău?

Schimbarea este dură, este dureroasă, pentru că presupune să renunți la cine ai fost și să devii în fiecare zi o persoană din ce în ce mai diferită. Te-ai victimizat până acum; dacă vei continua, vei rămâne în același loc.

Nu-ți mai plânge de milă și nu mai căuta doar îndrumători care să îți înghită povestea și să nu-ți vadă fisurile.

Nu mai da vina pe altcineva, tu ai luat deciziile pe care le-ai luat, chiar și pe cele de a-i lăsa pe alții să decidă în locul tău.

Nu mai da vina pe părinții tăi, mai ales dacă ai depășit vârsta de 30 de ani. Nu mai ești copil; vrei să fii tratat ca un adult, devino unul!

Dacă cauți îndrumători de catifea și vrei să participi la seminarii doar pentru a-ți spune povestea și necunoscuților, e foarte bine, dar e alegerea ta. Niciun campion nu a urcat pe podium pentru că antrenorul i-a spus că e un cuminte și special și că poate să facă antrenamentele când și cum vor mușchii lui.

Singurii care au reușit au fost cei care s-au săturat să fie cine au fost până atunci, de viața lor din trecut, oameni care nu se mai suportau și aveau nevoie de un „antrenor” care să nu-i lase să lenevească, care să-i scuture din când în când, mai ales atunci când orgoliul le spunea că nimeni nu suferă ca ei și că toți trebuie să le respecte suferința. Ei s-au bucurat că nu erau singuri în aceste călătorii, că aveau alături oamenii din grup care le oglindeau amănunte de lucrat și cu care puteau povesti fără să se simtă ciudați.

Dragă Om, ca să îți rezolvi problemele trebuie doar să spui adevărul; sau cel puțin să ți-l spui ție. Dacă stai cu un partener pentru banii lui, recunoaște, nu te mai jura că iubirea e puternică, dar nu există atracție. Dacă nu-ți mai place partenerul și vii acasă cu neplăcere, recunoaște asta, nu mai da vina pe el că s-a schimbat. Dacă nu te-ai căsătorit sau nu ai început o relație din iubire, cunoaștere profundă și devotament, ci din frica de singurătate, recunoaște asta pentru că relația oricum se va destrăma. Dacă ajungi să nu-ți mai suporți viața, munca, cine ai devenit, recunoaște; altfel vei ajunge bătrân și bolnav înainte de vreme.

Schimbarea este dificilă pentru că presupune să cobori în iad, să-ți iei la rând demonii (frici, furii, rușine, vinovăție, ranchiună, orgoliu, etc), să-i cunoști, nu să-i eviți, să vezi ce vor de la tine, și să faci pace cu ei. E posibil? Da, dar e un drum anevoios, greu pentru că nu ești obișnuit să ai răbdare și să îți accepți și micile înfrângeri. Nu ai voie să te abați de la drumul odată început, și nici nu ai voie să te oprești, chiar dacă tu asta ai decis din diverse motive. De ce? Imaginează-ți că ai început un drum, El Camino, care are 769 de kilometri. Dacă te abați de la drum, nu vei mai încheia ceea ce ți-ai propus, iar dacă te vei opri, ce faci? Te întorci cu coada între picioare? Rămâi acolo între necunoscuți? Cam așa este și cu drumul către tine: e greu, îți vine să renunți, îți vine să dai vina pe oricine, îți vine să strângi de gât pe oricine te pune față în față cu oglinda ta reală, îți vine să plângi, să te duci înapoi la răul cunoscut. De aceea, doar câțiva ajung la capăt. Drumul te maturizează și scoate din tine omul care crede în el. E nevoie de disciplină, perseverență și multă încredere în tine că poți face asta.

Drumul către tine este pavat cu multă răbdare și iubire de sine. Sau nu va fi deloc.

De aceea, oamenii care vor reuși sunt cei care nu se plâng prea mult pentru că ei știu că fac asta pentru ei, nu pentru alții. Ceilalți... se vor întoarce la răul cunoscut dând vina pe oricine altcineva decât ei.

Tu cum ești, călătorule?

Binețe, Om matur!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 29.06.2025

 *    *    *    *    *    *    * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2025/06/drumul-catre-tine-e-pavat-cu-multa.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

HRISTOS ESTE VIU!

SCHIMBĂ-TE PE TINE ȘI VEI SCHIMBA LUMEA

 *     *     *     *     *     *     * 

PAȘTELE, după om citire 

Hristos nu a înviat azi. 

El este viu dintotdeauna și se află în fiecare ființă, în fiecare piatră, în fiecare respirație a Universului.

El nu moare și reînvie în fiecare an doar pentru ca noi, oamenii, să avem motive să sărbătorim prin mâncare multă, băutură multă, și să preamărim iepurașul.

A ne imagina că Hristos învie în fiecare an pentru ca oamenii să-și aducă aminte de el nu poate arăta decât setea de „pâine și circ” rămasă nestinsă de-a lungul timpului.

A ne aminti de Lumina Hristică doar în anumite ocazii dictate de calendar nu poate arăta decât că noi, oamenii, alegem să rămânem în ignoranță, folosind scuza „păi, așa sunt obiceiurile...”.

A uita că Fiul OMULUI a înviat o dată, că este și a fost viu dintotdeauna în inima și sufletele noastre, și a preamări răstignirea lui, ne condamnă pe noi, oamenii, la rămânerea în întunericul ego-ului, iar de acolo să emanăm și să emitem judecăți de valoare față de tot și toți care îndrăznesc să fie altfel.

De ce e nevoie să ni se reamintească anual că a murit și a reînviat? Nu știm asta altfel? Deci, dacă nu am fi anunțați în fiecare an că de Crăciun s-a născut, iar de Paște a înviat, noi, oamenii, am trăi în bezna necunoașterii și a nerecunoștinței?  

                                                                                                          

Dacă nu ar exista biserica, cum ne-am aminti că a existat odată cineva care a crezut atât de mult în oameni încât s-a jertfit pentru ei doar pentru a le arăta că fiecare poate fi ca el, fiu de Dumnezeu?

Și dacă a înviat, oare asta nu înseamnă că a înviat în conștiința umană, rămânând viu?

Dragă OM, fă ca fiecare zi să fie pentru tine și pentru sufletul tău Paște, Crăciun, Florii sau orice altceva, și nu (te) sărbători doar în zile marcate cu roșu în calendar.

Poți fi în fiecare zi conștient de Lumina christică din tine, de ce te mulțumești să o faci doar o dată pe an?                                                                                                                                            
Poți fi Lumină divină în fiecare moment al existenței tale, de ce te mulțumești cu o singură secundă?   

Soarele există și în zilele noroase, și atunci când este noapte. Doar nu poate fi perceput de simțuri. Cunoașterea te face să știi că există, ignoranța te face să îl observi doar când e lumină și căldură.                                                                                                                                                  
La fel și Lumina divină din fiecare. Ea există, indiferent de credințe, religie, și părerile oamenilor.

Hristos nu a înviat azi, pentru că el este viu dintotdeauna și va rămâne așa, fie că vrei să vezi, fie nu. 

Poți doar alege să îl vezi zilnic, păstrând vie bucuria și iubirea divină, sau să îl vezi ocazional, numind asta „sărbători”; iar în rest să trăiești în frici, furii, ură, deznădejde, așteptând data următoare când îl „răstignești” pentru a-l reînvia, și a-ți hrăni, astfel, ego-ul.

Se numește LIBER ARBITRU.

Hristos este viu în fiecare moment, iar eu cred asta cu tărie!

Așa încât eu nu pot să îți spun „Hristos a înviat”, ci doar HRISTOS ESTE VIU! 

Binețe, Om în Lumină!

Edith Elisabeta Kadar 

Arad, 16 aprilie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/04/hristos-este-viu.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

VINEREA MARE sau POSTUL LA URĂ ȘI INTOLERANȚĂ

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 

Nu sunt un om religios. Știu că religia, biserica, preoții, credința și Dumnezeu sunt concepte total diferite. Un om credincios nu trebuie să fie obligatoriu religios.

Eu cred în Dumnezeu, cred în Lumină, cred în Iubire. De aceea m-am decis să scriu ceea ce simt. Dacă ești înregimentat și ești credincios ritualurilor de urmat, s-ar putea să nu-ți placă. Îți amintesc că nu trebuie să citești și nu e nevoie să crezi în ceea ce spun. 

Nu sunt deținătoarea adevărului universal, dar nici tu. Avem dreptul la opinii. Aceasta e opinia mea. 

*    *    *    *    *

Suntem în Săptămâna Mare, iar azi e vinerea mare. Mulți oameni sunt preocupați să respecte și să onoreze ritualurile religioase. 

Săptămâna Mare începe cu sâmbăta lui Lazăr, ziua dinaintea Floriilor. Atunci Iisus a făcut dovada credinței și cunoașterii lui reînviindu-și prietenul mort de 4 zile. 

Duminica Floriilor este ziua în care Iisus a intrat în Ierusalim. Cum erau vremurile de atunci? Instabile. Ca acum. Conducătorii iudeilor cochetau cu romanii pentru a obține beneficii de toate felurile. Corupția era în floare, și fiecare se descurca după modelul „mie să-mi fie bine”. Oamenii de rând, erau sufocați de taxe și de deciziile luate împotriva bunăstării lor. Recunoști ceva din zilele actuale?

În acest climat instabil oamenii au avut nevoie de cineva care să vină să îi salveze: personajul mesianic care rezolvă totul fără ca ei să miște un deget pentru ca lor să le fie bine. Ți se pare cunoscută situația?

Mesia, adică trimisul lui Dumnezeu, a apărut având menirea de a mântui. Numele lui este Iisus Hristos. El era un învățat, un om care era preocupat să înțeleagă lumea și rolul lui în lume. Era un înțelept, iar lumina lui interioară a atras din ce în ce mai mulți oameni. Învățăturile lui au adus ceva nou față de regulile rigide și de haosul existent. Oamenii au început să îl urmeze și să își însușească învățăturile lui. Vibrația lui era foarte înaltă pentru că el ȘTIA că e fiu de Dumnezeu. Le vorbea oamenilor despre faptul că și ei sunt copii ai lui Dumnezeu, dar acest lucru s-a estompat în timp, oamenilor spunândi-li-se că doar Iisus este singurul fiu al lui Dumnezeu, iar astfel li s-a tăiat orice avânt de a-și aminti că fiecare primește duhul sfânt în el, altfel nu ar trăi. Este viața, e Dumnezeu care se manifestă în fiecare dintre noi. 

Iisus le spunea oamenilor că divinul este în ei și că trupul este biserica lui Dumnezeu. 

A ajuns să fie din ce în ce mai cunoscut, iar învățăturile lui au ajuns la urechile conducătorilor vremii, deranjați de faptul că oamenii se orientau spre o nouă autoritate, alta decât ei.

Și în acea vreme erau două „tabere”: cei care îl contestau vehement pe Iisus și cei care rezonau cu învățăturile lui (hm, unde am mai auzit asta?).

Învățăturile lui erau inedite, erau despre stabilirea legăturii personale cu Dumnezeu; dar acest lucru nu putea să placă conducătorilor pentru că pierdeau controlul. Așa încât subtil, ca orice politică, au inoculat oamenilor ideea că Iisus vrea să preia conducerea lor și că asta le va crea probleme. Nu a trebuit decât să le strecoare oamenilor informații false despre  cât de dăunător va fi Iisus și oamenii care îl urmează, iar mulțimea a început să ia atitudine, uitând că toți sunt copii ai aceluiași Dumnezeu. Ți se pare cunoscută situația?

În Duminica Floriilor Iisus și mulțimea care îl urma au intrat în Ierusalim, și au fost primiți de mulți cu ostilitate. De ce? Pentru că erau altfel decât ei, făceau altceva, deci trebuiau contestați. 

Din cauza atmosferei ostile până și apropiații lui au început să se teamă. Joi a fost ziua în care Iisus a luat pentru ultima dată masa cu ucenicii lui: cina cea de taină. 

Vineri este ziua în care Hristos a îndurat toate patimile, a fost crucificat și a fost înmormântat. 

Sâmbătă Mântuitorul a coborât în iad pentru a-i elibera pe cei care erau înlănțuiți acolo de răul și întunericul pe care nu au știut a le alunga prin credința în Lumină. 

Iar duminică, a treia zi de la moartea fizică, Iisus învie arătându-le oamenilor că toți cei care cred cu adevărat în Dumnezeu pot reîncepe o nouă viață.

Se spune și se știe că Iisus s-a sacrificat pentru oameni, pentru a le răscumpăra greșelile. Acum vin eu și întreb: cum onorăm noi, oamenii, sacrificiul lui Iisus? Ne-am învățat lecția? Sau așteptăm din nou să vină cineva să ne salveze, noi să nu mișcăm un deget, și să ne continuăm nestingheriți viața care ne-a adus în situația de acum?

Îi plângem moartea în fiecare an pentru ca după aceea să putem mânca și bea pe săturate? Asta e lecția pe care am învățat-o din jertfa lui?

Hai să luăm această perioadă. În postul mare am văzut atâta ură și intoleranță că am rămas uimită. Oamenii s-au lăsat împărțiți în două tabere: unii care au lăsat ca știrile și politica să devină mântuitorul vieții lor și cei care știu că atât timp cât lumina christică e vie în ei, acela e cel mai bun antidot la frică, furie, intoleranța altora.

În perioada postului o parte din oameni au ales să calce în picioare sacrificiul lui Iisus, alegând ura, intoleranța, judecarea, agresivitatea și războiul psihologic față de cei care gândesc altfel decât ei. Au ales să-i crucifice pe cei care gândesc diferit.

În săptămâna patimilor unii oameni aleargă ca nebunii să cumpere carne obținută prin sacrificarea mieilor, puiuții oilor. Mesajul: sacrificarea purității și a inocenței creează iluzia de bine. 

În vinerea mare unii postesc la mâncare, și poate vor posti și la ură și intoleranță. 

Dragă Om, e Vinerea mare, ziua în care Iisus a fos răstignit. Ce ai zice să facem o pauză de ură, de intoleranță, să nu mai lăsăm ca știrile, ceea ce spun alții sau ce credem noi fără dovezi să ne dezbine, ci să ne amintim de jertfa fiului lui Dumnezeu, să ne amintim de ceea ce ne unește și nu ceea ce ne deosebește și ne dezbină.

Haide ca până marți (cel puțin) să stăm în gândul bun, în rugăciune, în curățare, să evităm orice provocare. 

Hai să fim altfel acum. 

ÎI SUNTEM DATORI LUI IISUS. 

În fond el s-a sacrificat pentru ca noi să vedem lumina din noi și nu întunericul și dezbinarea arătate de alții. 

Hai să-i mulțumim păstrând aprinsă flacăra Iubirii în noi.

Hai să stabilim precedente. Vii în liniștea și lumina tăcerii? Hai!

Mulțumesc, Iisuse!

Mulțumesc, Om!

Mulțumesc, Dumnezeule pentru tot!

Edith Elisabeta Kadar

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2025/04/vinerea-mare-sau-postul-la-ura-si.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

CÂND AI VORBIT ULTIMA DATĂ CU DUMNEZEU?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

De ce îl atacăm într-una pe Dumnezeu? De ce simțim nevoia să-l contestăm într-una? De ce avem ceva de comentat în permanență în legătură cu El și cu creația lui? 

Vom spune că noi nu, niciodată. Că e minciună și că îl iubim, dar... putea face și el altfel...

Și totuși... De câte ori nu am spus sau am gândit că Dumnezeu e rău, e nedrept, că nu ar fi trebuit să pedepsească oamenii, că nu așa ar fi trebuit să facă și să rezolve problemele, etc? Chiar nu observăm asta? Sau facem totul pentru că doar gândim, nu spunem, și dacă e doar în gând și nu am scos ceva pe gură înseamnă că nu se pune? Acesta e orgoliu, și seamănă mult cu gaslighting-ul: „io n-am zis asta, tu ai înțeles așa... ai ceva cu mine... ți-e ciudă... etc.”.

Hai să facem un exercițiu de sinceritate. Și pentru că tu, cel care citești, ești singur acolo unde ești acum și nu trebuie să spui ceva cuiva, îți ești dator cu sinceritate 100%; că dacă nici cu tine nu poți fi sincer, despre ce viață în adevăr vrei să vorbești?

Deci, exercițiul: imaginează-ți că vin eu, care nu te cunosc, habar nu am cine ești, ce poți, cum ești în realitate, și îți spun că nu ești în stare de nimic, că tot ce faci este greșit și că faci doar rău (fără ca eu să știu ce ai făcut, doar din ce am auzit de la alții); că ești un mincinos ordinar pentru că trebuia să faci altfel decât am spus eu și a ieșit nasol. Îți spun că tot ce faci este de căcat pentru că am auzit eu de la alții asta (eu nu te cunosc, îți amintești, nu?!), te judec că nu faci ceea ce trebuie pentru mine, pentru a-mi fi bine. Și astea sunt doar câteva chestii. Cum te-ai simți? Te-ai uita la mine trifazic, ca barza la semafor, și te-ai întreba WTF și ce năpustului m-o apucat? Că tu nici nu mă cunoști, habar n-ai cine sunt, nici io nu te cunosc, că nici n-am avut bunăvoința să mă prezint să știi că eu cu mine însămi (îmi, mi-) exist, că tu exiști, și că de unde să știu eu, deci, ce-ți trebuie ție dacă n-am vorbit deloc cu tine?

Na, cam așa e cu Dumnezeu: noi nu vorbim cu El, nu ne prezentăm, așa cum facem cu alți oameni. 

Gen „Ciao, doamne, sunt Edith! Uite, am vrut să știi că eu exist; tu știi asta, dar eu abia acum am aflat, că până acum doar am supraviețuit. Mi-ar plăcea să ne cunoaștem. Nu vreau să apelez la tine doar când am nevoie de ceva și, în rest, să te uit acolo într-o vitrină. Vreau să fim prieteni, să îți povestesc ce am făcut, ce am simțit, și nu să am așteptarea ca tu să lași totul și să vii la mine, să te scarpini în cap și să te gândești că acum ce vreau că nu spun nimic, dar aștept ca tu să știi totul. Îi fi tu omniscient, le știi tu pe toate, dar nu e treaba ta să știi tu toate doar despre mine, ci Toate despre TOT. Și, uite, pentru că am mare încredere în Tine - și știi tu că nu doar zic, ci și simt - pentru că tu, de acolo de unde ești, vezi mai bine, mai vast și mai mult decât din punctul meu de vedere (la propriu!), te rog să mă ghidezi  pe calea mea. Că io, momentan, mi-s un copil care a descoperit o jucărie și crede că a găsit tot. Uite, io vin și stau la povești cu tine, îți spun ce am făcut, cum cred eu că ar fi bine pentru mine, iar tu, după ce râzi una bună, te rog să-mi spui Adevărul și să mă ghidezi tu, așa cum atât de bine știi să o faci când nu mă-ncord să îți arăt că io-s mai bună și știu mai bine pentru tine! Îți mulțumesc pentru răbdarea ta cu mine, și îți mulțumesc că rămâi cu mine chiar și atunci când eu plec de lângă mine și mă abandonez pentru alții. Și mi-ar plăcea să îți ascult și poveștile tale despre cum mă vezi tu pe mine de acolo. Știu că discuțiile cu tine sunt despre mine, doar n-oi discuta despre alții. Ce să știu eu despre alții când habar n-am despre mine? Hai, stai cu mine, lângă mine, în mine, te iau de mână, și atunci știu că părerea altora a fost importantă pentru mine până când te-am acceptat alături. Până când nu am vrut să te cunosc, pe ceilalți i-am făcut dumnezeii mei. Mulțumesc că ești! Mulțumesc că sunt!”

Și pentru că nu facem asta, ne supărăm că Dumnezeu nu ne-a scos din relații toxice, că nu ne-a salvat din situații tensionate în care tot noi ne-am băgat; îl judecăm și dăm vina pe El pentru chestii pe care le-am auzit la televizor sau pe paginile de socializare, uitând că același lucru l-am făcut și acum 5 ani. Intrăm în război personal cu ceilalți în numele furiei pe care o avem pe Dumnezeu care nu a făcut cum am vrut noi. 

Să ne imaginăm că primim o casă superbă, cu toate facilitățile, într-un loc de vis, și că asta este tot ce ne dorim. Și, în loc de asta, ne apucăm și ne certăm cu toată lumea, aruncăm lucrurile frumoase și le înlocuim cu lucruri vechi, murdare, iar apoi îl înjurăm tot pe Dumnezeu că nu a avut grijă de casa pe care ne-a dăruit-o și pe care ar fi trebuit să o îngrijim. Casa este, în acest caz, viața. Am primit viața cadou pentru a ne bucura de ea. Răutatea, intoleranța, fricile, furiile sunt alegerile noastre. Sunt lucrurile vechi, murdare, cu care alegem să înlocuim frumosul. 

„Ce frumos?”, s-ar putea să gândești. DUMNEZEU! El e frumosul din tot! Doar pentru că nu-l mai poți vedea, nu înseamnă că el nu există. 

De ce îl atacăm într-una pe Dumnezeu? De ce simțim nevoia să-l contestăm într-una? De ce avem ceva de comentat în permanență în legătură cu El și cu creația lui? 

Pentru că tot ce știm despre Dumnezeu este teorie; știm ce ne-au spus alții că este, cum ne-au spus alții să-l vedem și să ne raportăm la El. Noi înjurăm și contestăm imaginea pe care o avem despre Dumnezeu, nu pe El. Că nu-L cunoaștem. 

Și dacă asta facem cu Dumnezeu, cum am putea face altceva cu creația lui, Omul? Vom spune că noi nu, niciodată. Că e minciună și că îl iubim, dar... putea face și el altfel... 

Și, uite așa, dintr-o dată suntem și experți în cum ar trebui să fie și să facă Dumnezeu, deși noi nu vrem să-l cunoaștem.

Într-o lume care iubește imaginea lui Dumnezeu și nu-și creează legătură directă cu El, cum ar putea oamenii să se trateze altfel unul pe celălalt? Este lumea în care minciuna este numită adevăr, iar Adevărul, Dumnezeu adevărat, nu poate fi recunoscut.

Când ai vorbit ultima dată cu Dumnezeu? Nu rugăciuni rigide, nu cuvinte goale, nu cereri tip „dă-mi, fă-mi, fă-mă, etc.”? Ci așa, ca și cu un prieten. Încearcă, ce ai de pierdut?

Binețe, OM curajos!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 09.03.2025

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2025/03/cand-ai-vorbit-ultima-data-cu-dumnezeu.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

CÂND CEEA CE SPUI ȘI FACI DIFERĂ DE CEEA CE GÂNDEȘTI, TRĂIEȘTI ÎN MINCIUNĂ

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

CÂND CEEA CE SPUI ȘI FACI DIFERĂ DE CEEA CE GÂNDEȘTI, TRĂIEȘTI ÎN MINCIUNĂ

LUNA NOUĂ în PEȘTI (28.02.2025)

Eclipsa parțială de Soare

Dacă am fi atenți la noi și nu la altcineva sau altceva, am vedea că gândurile noastre nu se opresc niciun moment, că ele curg neîncetat, nestingherite; ne-am obișnuit atât de mult cu ele încât dacă ne-ar întreba cineva „la ce te gândești?” am putea răspunde nonșalant „la nimic”. Dar, de fapt, nu este așa. Ne gândim la cum ar trebui să fie ziua, la ce am auzit vorbindu-se la radio sau televizor, la ce am citit pe Instagram sau Facebook, sau ce am văzut pe YouTube; ne gândim la trafic, la ceea ce simțim față de membrii familiei, colegi, vecini, la ce trebuie să cumpărăm, dacă ne iubește partenerul/partenera, la sănătatea noastră, la casă, la birou. Și ne mai gândim la noi, dar nu neapărat în sensul ce faini și puternici suntem, ci la cum ne afectează tot ceea ce gândim: cât de mult ne enervează cineva, ceva sau ce am auzit, cât de proș̦ti sau deș̦tepți ne credem, cât de mult ne dispreț̦uim (doar „vorbim” despre noi în gând doar negativ) și cât de nefericiți suntem noi comparativ cu restul lumii care pare să huzurească într-o abundență ce nu poate fi descrisă în cuvinte.

Ce vreau să subliniez aici este că noi nu acordăm atenție gândurilor noastre. Nu suntem educați să fim observatorii propriilor gânduri. Singura educație primită, în cele mai multe cazuri, este ca ceea ce facem să nu-i deranjeze pe ceilalți și să nu-i facem de râs pe cei care din copilărie ne-au vrut „binele”. Dacă am începe să acordăm atenție la ceea ce gândim, ne-am cam lua cu mâinile de cap pentru că de cele mai multe ori ceea ce facem este total diferit de ceea ce credem. 

De câte ori ne-am forțat să zâmbim unor oameni despre care am știut lucruri nu prea plăcute, am făcut conversație cu ei deși corpul fizic era deja în reacție de respingere? 

De câte ori am redus la tăcere acea voce a intuiției care ne spunea să nu facem ceva, să nu mergem undeva, să nu ne întâlnim sau să intrăm într-o relație cu cineva doar pentru că TREBUIA sau așa ni s-a spus să facem, iar noi nu am vrut să dezamăgim?

De câte ori am simțit curajul să facem ceva ce vrem, ce credem, ne-am promis seara că a doua zi vom lua frâiele vieții în propriile mâini pentru ca apoi, dimineața, să facem un pas în spate, să ne gândim că suntem prea impulsivi, că nu știm ce ne-a apucat, iar mintea a creat motive de ce este mai bine să rămânem acolo unde am fost, în zona călduță, că așa nu supărăm pe cei care vrem să ne iubească (dar n-o fac pentru că au prea multe condiții)?

De câte ori am luat decizia de a rupe relații pe care le simțeam toxice (indiferent de natura lor) pentru ca, apoi, să amânăm pentru că ne gândeam că noi suntem, de fapt, problema, că noi suntem prea pretențioși, că noi suntem cei care greșim și, astfel, să mai rămânem acolo deși simțeam că murim câte puțin?

Exemplele pot continua, dar cred că ai înțeles încotro bat. De câte ori simțim că trebuie să facem ceva (cuvântul este SIMȚIM), aceea este vocea Sufletului, acea parte de Dumnezeu care ne vorbește, ne îndrumă, ne ghidează pentru ca noi să devenim variante mai bune ale noastre. În gând noi judecăm mult, dar aglomerația de gânduri inconștiente arată lupta dintre ceea ce știm că e bine și ceea ce ni se spune că ar trebui să fim sau să facem. 

Când ceea ce spunem sau facem diferă mult de ceea ce simțim și gândim, viața noastră este o minciună. Cum să fim în adevăr când facem ce TREBUIE și nu CE SIMȚIM că e bine? Dacă tot ce facem în viață este să alegem variantele care nu-i supără pe alții, cum se face că ne supărăm într-una pe noi? De ce nu avem voie să îi supărăm pe ceilalți dar avem voie să ne supărăm pe noi? 

Problema este, dragă Om, că educația pe care o primim nu este pentru a ne iubi pe noi și a ne respecta, ci pentru a face asta cu ceilalți. Și uite așa ne petrecem viața așteptând ca alții să ne dea ce le dăm noi. 

Oricât o dăm înainte cu a face pentru alții, nu putem da nimic altora dacă noi nu avem din ce da. 

Când ceea ce spunem și facem diferă de ceea ce gândim, trăim în minciuna că avem o viață bună și frumoasă, și ascundem că tot nefericiți suntem. Cât timp părerea altora rămâne mai importantă decât ceea ce simțim, noi nu trăim, ci supraviețuim fiecărei zile. 

Această perioadă scoate la suprafață multe minciuni pe care noi le-am crezut, iar asta ne destabilizează. Știm cine suntem când încercăm să părem fericiți, dar nu știm cine am fi dacă de mâine am spune ce simțim. De ce? Pentru că tot ce facem este pentru alții, nu pentru noi. 

Luna Nouă în Pești este un moment „propus” de Univers pentru a ne reaminti că adevărul este în suflet, nu în minte. Și, pentru a sublinia acest lucru, vom avea parte și de o Eclipsă parțială de Soare ce se poate observa și în unele regiuni din vestul țării noastre. 

Mai multe informații voi da în cadrul unei emisiuni transmisă miercuri, 26.02.2025 de la ora 20.30 pe canalul meu YouTube (https://youtube.com/live/44gNEt7gYFo) și pe pagina mea Facebook (https://www.facebook.com/events/3969283673341208). Te aștept cu drag.

Binețe, Om în Adevăr!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 25.02.2025

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2025/02/cand-ceea-ce-spui-si-faci-difera-de.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

SĂ ȘTII SĂ ASCULȚI ESTE O ARTĂ. AI TALENT?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 

Oamenii nu te ascultă cu adevărat. De cele mai multe ori nu înțeleg mesajul tău, ci vor auzi ce cred ei că vrei să spui și caută forma plăcută lor în care să îl spui. 

A asculta CU ADEVĂRAT ce spun ceilalți este o artă, iar un artist adevărat are nevoie de multă muncă pentru a ajunge acolo unde este: recunoscut pentru talentul său, apreciat pentru munca sa și admirat pentru ceea ce iese din mâinile lui. 

Oricine se poate apuca să picteze, dar nu oricine va ajunge la măiestria adevăratului artist.

Oricine se poate apuca să danseze, dar nu oricine va ajunge la măiestria celui care exprimă viața prin mișcare. 

Oricine se poate apuca să scrie. Dar nu oricine știe să exprime viața prin cuvintele așternute. Sunt atâția pe care îi auzi spunând „ehei, aș putea scrie o carte cu viața mea!”. Scrie, ce te împiedică? Nu te mai lăuda. Măcar povestește-mi câteva întâmplări care îți fac viața mai specială decât a altora. 

Dacă crezi că a repeta oricui „și eu aș putea face asta!”, indiferent despre ce este vorba, te va face mai bun, îți reamintesc că marii artiști sunt cunoscuți pentru munca lor dusă până la capăt, nu pentru că s-au lăudat că și ei pot face asta. Imaginează-ți că Michelangelo doar s-ar fi lăudat tuturor „mă, io pot picta și sculpta ce vor mușchii mei!”, dar n-ar fi făcut apoi nimic, nici n-ar fi pictat Capela Sixtină (tavanul ei), nici nu ar fi sculptat capodoperele pentru care este renumit și azi, la mai mult de 400 de ani după ce le-a creat. 

Ce vreau să spun cu această introducere mai lungă este că pentru a ajunge să fii sau să faci ceva cu adevărat, e nevoie să fii artist: să simți, să gândești, să te comporți și să trăiești ca el. Să știi că vrei să faci un lucru, să simți clar că îl poți face, să gândești pașii pentru a ajunge să începi acest drum, să rămâi concentrat pe ce vrei să devii și să trăiești așa din acel moment, nu să revii la vorbe goale. 

La fel este și cu ascultatul. Să știi să asculți este o artă. Și aici intră și cititul unui articol, a unei cărți sau urmărirea unei emisiuni: „asculți” autorul. Oamenii obișnuiți să nu asculte, să întrerupă tot timpul pe cei care le vorbesc, sunt și cei care nu pot citi un text până la capăt, îl parcurg în diagonală, apoi fie spun că l-au citit, fie spun că nu e interesant, că e prea lung (și atunci o carte cum e?) sau cei care după câteva minute întrerup emisiunea și găsesc motive puerile, gen „nu-mi place vocea, cum vorbește, cum gesticulează...”. 

De ce să devii artist în a-i asculta pe ceilalți?

Pentru că nu întâmplător ai întâlnit acea persoană, ai pus mâna pe acea carte, ți-a intrat pe flux exact acel articol sau ți-a intrat acel film la recomandări. Universul ne vorbește tuturor prin oameni. Trebuie să ne educăm să ascultăm.

Pentru că ai cerut semne și mesaje despre cum să rezolvi ceva în viața ta; ăsta e răspunsul. 

Pentru că dacă nu poți asculta pe cineva înseamnă că ești ca un copil: ești imatur și hiperactiv; nu te minuna atunci că cei din jur nu te vor lua în serios și te vor trata ca atare.

Pentru că dacă nu asculți pe nimeni cu adevărat, nu vei fi ascultat de nimeni cu adevărat. Ce dai, aia primești. 

A ști să asculți este o artă, și nu oricine poate ajunge artist, așa cum am scris mai sus. Pentru că a asculta cu artă înseamnă să vrei să auzi ceea ce spune celălalt și să îi înțelegi mesajul. Înseamnă să vrei să asculți muzica și să-i auzi mesajul. Înseamnă să vrei să cunoști omul cu adevărat, nu să îți faci o idee despre cum ar trebui să fie și nu este.

A ști să-ți asculți iubitul/iubita este o artă pentru că doar cine iubește știe să facă asta.

A ști să-ți asculți copilul este o artă pentru că înveți să-i vorbești limba, nu să i-o impui pe a ta; iar asta este iubire. 

A ști să-ți asculți intuiția este o artă pentru că aceea este vocea lui Dumnezeu; iar asta se numește iubire de sine. 

A ști să asculți este o artă, dar prea puțini își dezvoltă talentul de a o practica. Preferă să „mâzgălească” peste ceea ce spun alții, ceea ce spune natura, Dumnezeu, vorbind fără noimă, întrerupând, imitând, batjocorind. Este ca o voce falsă într-un cântec divin sau ca un cui care zgârie sau rupe o operă de artă pictată. 

Cu toții ne naștem cu un talent, toți copiii pot deveni artiști într-un domeniu. Dar, undeva, pe drumul către vârsta adultă, acest talent se estompează pentru ca să dispară apoi sub mormanul de falsuri pe care educația ne învață că sunt adevăruri de care avem nevoie. 

A ști să asculți este o artă, iar un artist adevărat nu poate fi imatur, lipsit de responsabilitate. Pentru că arta este comunicarea cu Dumnezeu. Iar pentru a-I auzi mesajul e nevoie să taci. Nu poți auzi ceva dacă vorbești într-una. De aceea se spune că tăcerea e de aur, pentru că doar tăcând poți auzi mesajele care te ajută să crești, să devii persoana care simți tu că ar trebui să fii. Până atunci... vei falsa și vei numi asta viață.

Să știi să asculți este o artă. 

Să știi să te asculți te face artist talentat. 

Să știi să taci te face Maestru.

Binețe ție, Maestre!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 25.02.2025

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2025/02/sa-stii-sa-asculti-este-o-arta-ai-talent.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

DEFECTELE PE CARE LE VEZI LA ALȚII SUNT DEFECTELE TALE PE CARE ÎNCERCI SĂ LE ASCUNZI

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

Mă uitam mai deunăzi pe Facebook și am văzut o postare despre un actor american care mai demult făcea furori printre femei, care acum nu mai arată ca acu 40 de ani și era ridiculizat pentru asta. Sau am văzut un filmuleț despre actori renumiți în urmă cu câțiva zeci de ani și în care erau postați atunci și acum. Interesante mi se par întotdeauna comentariile. Dincolo de câteva comentarii decente și (pe care eu le consider) normale despre faptul că e normal să nu mai arătăm la fel ca acum 20, 30 sau 40+ de ani, văd multe comentarii răutăcioase despre ce nasol arată oamenii că nu mai sunt tineri și că au îmbătrânit. 

În situații de astea mă bântuie două întrebări: a micuț - dar cum își imaginează comentacii că vor arăta ei la aceeași vârstă cu a artiștilor din propoziție, și b micuț - pot să mă uit la cum arată acum cei care subliniază defectele celorlalți? Nu de alta, dar vreau să văd cum arată perfecțiunea întruchipată care umblă pe același pământ ca noi, muritorii de rând. 

Dacă te mâncă-n cur... pardon, în chakra rădăcină (Muladhara) și te f*ute (am pus asteriscul pentru cei sfioși) grija de cum arată și ce fac alții, în primul rând ai creieru' hodinit. Înseamnă că ți s-or gătat toate problemele din viață, ți-ai aranjat lucrurile și amu ai vreme să faci cipcă (dantelă croșetată, în traducere) cu vorbele aranjate în frază sub formă de comentarii răutăcioase. În al doilea rând, ce spun cercetătorii britanici care te studiază: ești mai fericit dacă ești plin de venin la adresa altora? Ți s-a rezolvat viața, ai mai mulți bani, arăți tu mai bine? Care este scopul sublinierii defectelor celorlalți? Te face să te simți mai puțin fucked up? Simți că ai o importanță mai mare în viața ta decât atunci când taci?

Să știi că acum nu vorbesc doar despre cei care comentează pe paginile de socializare, ci și despre cei care strâmbă din nas la orice le insultă imaginea pe care și-au construit-o cu atâta atenție pentru a-și ascunde adevărata față; și despre cei care comentează în gând, imaginându-și că dacă înăuntru dau cu draci și afară o dau cu lumina, oamenii-s proști și nu-și dau seama că ochii lor spun totul. 

Și, desigur, toate persoanele care citesc acum acest text se exclud, doar sunt de față ;) :D

Nu poți vedea în celălalt decât ceea ce este deja în tine, indiferent dacă ești de acord cu asta sau nu. Adevărul nu are nevoie de aprobarea ta. 

Nu poți recunoaște la altul fericirea dacă nu o cunoști, dacă nu ai experimentat-o. 

Nu vei putea ști cum arată iubirea dacă tot ce ai văzut acasă au fost scandaluri, jigniri și bătaie de joc la adresa celorlalți. 

Nu-i poți accepta pe ceilalți ca fiind diferiți de tine dacă cei care erau altfel, indiferent în ce sens, erau ridiculizați de către cei care pentru tine erau autoritatea - părinții. 

Nu poți accepta că timpul trece atunci când îți irosești viața nefăcând nimic pentru tine ci doar comentând în dreapta și-n stânga, aruncând răutăți care pe tine nu te ajută, doar îți dau o satisfacție mică, mică cam cât p*uța (ai văzut asteriscul, da?!) de furnică. Și atunci, ca să acoperi vocea aceea interioară a sufletului care îți spune să te uiți la tine și să rezolvi ce ignori, te apuci și comentezi despre bătrânețea unora, cât de nasol îmbătrânesc unele persoane, de parcă tu nu vei îmbătrâni niciodată sau vei îmbătrâni frumos. 

Nu poți accepta că corpul se schimbă ca formă și greutate (și că asta e perfect normal) dacă ai fost terorizat de mic ca nu cumva să te îngrași, ai fost alintat cu nume de animale (porc, scroafă, vacă) și dacă consideri că orice modificare față de cum ai vrut este înaltă trădare din partea corpului, și că el, corpul, a devenit dușmanul tău. Problema e că și corpurile altora au devenit ținte ale intoleranței tale față de tine. 

Nu poți accepta succesul altora atât timp cât tu ești convins (te-au convins alții) că tu nu meriți nimic. Și vei comenta acest „defect” la alții. N-are importanță că tu nu ai încercat niciodată să faci ceva care să te scoată din disprețul ăsta față de tine; nu, tu îl proiectezi pe cei care au avut curajul să nu se înece în disperare (cum ai făcut-o tu) și să mai încerce până când au reușit. 

Singurii care caută defecte la alții și le subliniază sunt cei care își neagă propriile probleme.

Urâțenia din gânduri se reflectă pe chip. La fel și frumusețea. Un om cu suflet frumos nu poate vedea urâtul, doar frumosul din celălalt. Un om cu sufletul chinuit nu poate vedea decât o lume pe care să o chinuie observând doar partea urâtă. Copiii și animalele simt instinctiv omul bun și pe cel rău. Și noi, ceilalți, simțim, dar am fost educați să negăm și să ascundem tot ce nu e cum zice societatea. 

Defectele pe care le vezi la ceilalți sunt defectele tale pe care te chinui să le ții ascunse. Caută la tine și în tine ce te deranjează cu adevărat la ceilalți, și ai curajul să fii sincer cu tine: chiar nu îți place cum arată și ce face omul, sau ești invidios pentru că el a reușit ceea ce ție ți s-a repetat că nu ești în stare? Cum îți schimbă viața în bine observațiile tale despre cei grași, urâți, bătrâni și proști? Nu cumva așa te vezi tu dar nu îndrăznești să o spui pentru a nu părea slab și vulnerabil?

Cât timp vei sta în starea de a sublinia defectele, le vei „vorbi” celor care deja își deschid ochii despre propriile tale probleme. 

Spune-mi ce te deranjează ca să înțeleg cu adevărat cine ești. Arată cu degetul spre mine sau spre alții ca să știu care sunt demonii tăi interiori. Râde de alții ca să-ți dezvălui complexele tale de inferioritate. Comentează despre ceva ce nu cunoști ca să-ți arăți superficialitatea. 

Doar când te vei trezi și vei înțelege că a sublinia defecte nu este o virtute ci un semn de imaturitate, vei putea începe să lucrezi cu tine, să accepți oglinzile și să le procesezi. Până atunci... te distrează prostia altora ca să n-o vezi pe a ta.

Binețe, Om înțelept!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 24.02.2025

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2025/02/defectele-pe-care-le-vezi-la-altii-sunt.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

OMULE, CÂND VEI FACE PENTRU TINE CEEA CE FACI PENTRU ALȚII?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 

Când renunți la tine pentru a-i ajuta întotdeauna pe alții, asta nu este iubire. Știi de ce? Pentru că dacă renunți în permanență la ce ai tu nevoie și îi pui pe alții pe primul plan, asta înseamnă că nu te iubești tu. Și dacă nu te iubești pe tine, cum ai putea să-i iubești pe alții? De unde știi ce înseamnă iubirea dacă iubirea față de tine înseamnă a renunța în permanență la ce ai nevoie, la tine și la viața ta?

„Mie mi-e bine când ți-e ție bine”, am auzit deseori spunându-se, și încă cu multă mândrie. Să ajungi să te mulțumești cu a le face bine doar altora, să te convingi pe tine că binele pentru tine înseamnă binele altora, că bucuria ta este bucuria altora, să consideri că asta este cea mai mare realizare a vieții tale și să nu-ți dai seama ce spui, arată că ești foarte departe de tine, de sufletul tău, de nevoile pe care le ai pentru a te dezvolta sănătos. 

Imaginează-ți că ai nevoie de o pereche de ghete îmblănite de iarnă; este zăpadă, iar cele vechi s-au rupt și nu mai ai cu ce să ieși să umbli prin zăpadă decât dacă te vei uda la picioare. Dar apoi vine cineva la tine și îți spune că nu are cu ce să cumpere copilului său ghetuțe. Și tu ce faci? Renunți la a-ți cumpăra ție ghetele de care ai nevoie pentru a merge la serviciu (repet, nu este a doua pereche, ci ar fi singura pereche și ai nevoie de ea pentru a trece prin iarnă), și dai banii pentru ca altcineva să cumpere copilului său ghetuțe? Iar tu vei rămâne cu ghetele tale vechi, rupte, te vei duce la un second hand și îți vei cumpăra încălțăminte deja purtată de alții (că nu mai ai bani pentru altele noi), și vei spune celorlalți cât de fericit(ă) ești că banii tăi au ajutat pe altcineva? Serios? Nu vezi nimic greșit în raționamentul tău?

Nu este problema ta că persoana aceea nu a găsit soluția de a-i cumpăra copilului său ghetuțe. Știa dinainte care erau nevoile lui, dar a amânat, a folosit banii pentru altceva. Copilul nu a fost o prioritate, dar tu trebuie să faci problema lor o prioritate pentru viața ta? 

Ești în situația în care riști să ai probleme de sănătate că nu ai cu ce să te încalți, dar tu te mândrești și spui celorlalți cât de bine ți-e ție că ai dat altcuiva ceea ce ți se cuvenea ție? Și mai consideri că asta e facere de bine? Pentru cine? Pentru altcineva? Că pentru tine văd că nu faci nimic. Tu te mulțumești să te bucuri doar de bucuria altora, doamne ferește să ți-o creezi pe a ta! Nu meriți, doar asta ți s-a spus de către cei care au susținut că te iubesc, nu? Ți-ai repetat de atâtea ori că ție ți-e bine doar când altora le este bine încât ai ajuns să fii convins(ă) că dacă faci ceva pentru tine, ești egoist. Cum să îți iei tu ce ai nevoie în timp ce alții nu se descurcă și au mai mare și mai multă nevoie de ce ai tu? Tu tre' să fii pe ultimul loc, doar asta ți s-a spus, nu? Altfel ai fi lacom(ă), n-ai avea frică de Dumnezeu, nu? 

Dar cei care veșnic primesc de la tine cum sunt? Deci dacă tu ai, ești egoist, dar dacă ei au la ce ai renunțat tu, este binecuvântare? Deci să-ți iei tu ghetele de care ai nevoie este egoism, dar să dai banii ca altcineva să-și ia este bunătate? Tu pe ce lume trăiești? Păi dacă așa faci de fiecare dată, nu te mira că atragi în viața ta doar oameni care știu că le dai tot ce vor, de ce să se mai chinuie ei să găsească soluții când tu ești fraierul perfect? 

Același lucru se aplică în orice situație, indiferent câți oameni care consideră că a renunța la sine este pe placul lui Dumnezeu vor comenta acum. 

A renunța în permanență la tine pentru binele celorlalți nu este nici înțelepciune, nici bunătate. O fi față de alții (așa crezi tu!), dar față de tine nu. Cum poți să crezi că a renunța într-una la tine, la ce vrei, la ce ai nevoie, este un act de bunătate față de tine? Prin asta tu arăți tuturor că tu nu meriți nimic, că locul tău este undeva la coadă, și îi inviți pe toți cei cărora le este lene să găsească soluții să vină să-ți ia și haina de pe tine. Și te mai miri că atragi în viața ta doar oameni care vor în permanență ceva de la tine? 

Când tu nu știi să impui limite, atragi oameni care au doar de câștigat din lipsa ta de respect față de tine.

Să ne înțelegem, aici nu spun să nu ajuți pe altcineva, ci spun că nu poți ajuta atât timp cât tu vei rămâne desculț, dezbrăcat, singur(ă) și nefericit(ă). Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, nu sunt răspunzătoare că nu citești cu atenție ce am de spus.

Cea mai mare problemă la cei care renunță la ei pentru a-i ajuta pe ceilalți este că ei nu fac asta din iubire față de ceilalți, ci din dispreț față de sine. Doar un om care se disprețuiește profund poate să renunțe la ce are nevoie și să dea totul celor care și-au făcut un obicei din a cere și a nu mai încerca să găsească singuri soluții. 

Hai să te întreb ceva: și dacă dai celorlalți ce ai, îi ajuți să își rezolve problemele? Sau vei crea o dependență și îți vei spune că oamenii te iubesc pentru că au nevoie de tine? Cât timp te vei mai minți? Tu cum de știi să te descurci? 

Omule, când vei face și pentru tine ceea ce faci pentru alții? Sau aștepți ca ceilalți să facă pentru tine ceea ce faci tu și ești dezamăgit(ă)?

Ai dreptul să faci pentru tine ceea ce faci pentru alții. Cine să facă pentru tine dacă nu tu? Fiecare trebuie să se descurce, să învețe să își rezolve problemele. Altfel vei atrage oameni care vor aștepta ca tu să le rezolvi problemele, și-ți vor bate și obrazul dacă nu o vei face. 

Când renunți la tine pentru a-i ajuta întotdeauna pe alții, asta nu este iubire. Știi de ce? Pentru că dacă renunți în permanență la ce ai tu nevoie și îi pui pe alții pe primul plan, asta înseamnă că nu te iubești tu. Și dacă nu te iubești pe tine, cum ai putea să-i iubești pe alții? De unde știi ce înseamnă iubirea dacă iubirea față de tine înseamnă a renunța în permanență la ce ai nevoie, la tine și la viața ta?

Tu ești prioritatea ta. Dacă tu nu te ajuți, nimeni nu o va face. Știi de ce? Pentru că doar tu știi ce ai nevoie.

A face din tine o prioritate este Iubire de sine. Doar când te iubești pe tine îi poți ajuta pe oameni. Până atunci... ajuți pentru că te urăști și te disprețuiești. 

Binețe, Om înțelept!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 23.02.2025 

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2025/02/omule-cand-vei-face-pentru-tine-ceea-ce.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.