marți, 12 decembrie 2017

BANII: PREȚ sau VALOARE PROPRIE?



BANII reprezintă, pentru tine, PREȚUL vieții sau VALOAREA ei?

Când reflectă VALOAREA ta, BANII vin spre tine fără probleme, creând ABUNDENȚA.

Când îți reflectă PREȚUL, banii se îndepărtează de tine, creând PAGUBĂ, IROSIRE.

Banii sunt o formă de energie cu vibrația pe care i-o transmiți.

Pot fi „ochiul dracului” dacă vrei ceva cu ORICE PREȚ, sau pot fi ochiul lui Dumnezeu dacă îți onorezi VALOAREA.

Lipsa de VALOARE proprie are cel mai greu de plătit PREȚ: VIAȚA

Crede în tine, OMULE, în VALOAREA ta, și nu-ți pune PREȚ, nu te vinde!

Binețe, OM înțelept!




dr. Edith Kadar 
Arad, 12 decembrie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

SCUZE ÎN LOCUL TRĂIRII





Pentru unii oameni, scuzele pentru fiecare moment al existenței lor a ajuns un fel de... „sport” de performanță, preferat acțiunii de trăire a vieții.

E mai simplu și mai ușor să refuzi să vezi evidența din viața ta decât să o înfrunți, să o rezolvi.
Mai bine joci rolul de orb pentru că acesta îți asigură, la nevoie, un set întreg de scuze, gen: „vai, dar nu mi-am dat  seama; nu am știut; nu am putut concepe; nici nu m-am gândit că...”

Încetează! Te minți doar pe tine însuți!

Când ceva nu este în regulă în și cu viața ta, instinctul te avertizează, îți trimite mesaje, îți subliniază rătăcirea. Dar, de cele mai multe ori, alegi să le ignori, să nu vezi evidența, să nu schimbi macazul, să amâni să iei măsuri.
E mai comod să nu faci nimic și să te plângi; cei din jur te vor compătimi, iar tu devii victima perfectă ce se „scaldă” în capitalul de simpatie al apropiaților.

Asta este tot ce îți dorești de la viața ta?
Să fii compătimit(ă)?
Să repeți la nesfârșit „și ce să fac?”.
Sau „puternicul” „asta mi-e crucea, așa vrea Dumnezeu!”.
Acesta e Dumnezeul în care crezi, în care te încrezi, căruia i te încredințezi zilnic?

Îți dai seama cât de mult ți-ai îngustat orizontul vieții, refuzând să vezi și altceva decât a te complace în compătimire?

Nu pot și nu vreau să te conving că scuzele îți irosesc energia pe care ai putea-o folosi la lucruri constructive. Dacă vrei să-ți irosești viața, e treaba ta!

Nu te scuza pentru ce nu ai făcut sau ai fi putut face; bucură-te pentru tot ceea ce faci pentru că acesta este verbul, e acțiunea vieții!

Binețe cititorule!


Și, dacă tot îți cauți scuze în loc de soluții, fă-ți timp pentru aprox. 2 minute să asculți și să sesizezi frumusețea. Nu uita, nu poți observa și savura decât ceea ce există deja în interiorul tău. Altfel vei considera clipul o pierdere de timp.

 dr. Edith Kadar
Arad, 12 decembrie 2015


*    *    *    *    *    *    *

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

vineri, 8 decembrie 2017

OBSERVAREA ALTORA, MOTIV DE NEOBSERVARE A TA




Ai observat cât de ușor este să îți pierzi vremea observându-i pe alții?

Dar ai văzut cât la sută din timp, din timpul tău, din viața ta, nu faci altceva decât să sesizezi, să apreciezi, să compari, să comentezi despre alții, în timp ce susții sus și tare că pentru tine nu îți mai rămâne nicio secundă liberă?

Crezi că dacă observi cu sârg  cum sunt cei din jurul tău, dacă îți faci și emiți tot felul de păreri în acest sens și dacă încerci să corectezi cu forța ce vezi în exterior, viața ta va deveni, brusc, mai bună, mai împlinită?

Observarea celorlalți, a altora în afară de tine, a devenit un fel de „sport” național care, nu numai că umple golurile pe care le lași în viața ta, dar îți poate crea iluzia că ai avea un spirit înalt de observație și că ai fi un psiholog extraordinar, mai bun decât orice profesionist în domeniu.

Așa, și?
Cu ce te ajută, pe tine, personal, datul cu părerea despre alții?
Îți face ordine în agitația ta zilnică? 
Îți aduce liniștea în gălăgia minții tale? 
Instaurează pentru totdeauna pacea în sufletul tău? 
Netezește pliurile pe care alții le-au șifonat în viața ta, cu permisiunea ta?
Găsești răspunsurile la întrebările vitale gen „cine ești și ce cauți în propria-ți viață?”

Nu, doar te ține ocupat(ă) să nu îți vezi sordidul și ternul pe care l-ai acceptat de bună voie în viața ta.
Cum? Neavând nicio reacție la propria-ți viață, ci doar la observarea vieții altora, a celor străini ție.

Dacă mai ai timp să observi, să comentezi, să compari viața celor străini ție, înseamnă ori că ți-ai rezolvat toate problemele, și atunci nu văd de ce nu te-ai bucura de liniștea obținută, fie habar nu ai ce să faci cu ițele vieții tale sau, în cel mai rău caz, habar nu ai că a te ocupa de tine e treaba ta primordială în această viață.

De ce faci un lucru care nu te ajută la nimic? Explică-mi, te rog! Cu ce te alegi, în afară de o satisfacție răutăcioasă de moment, dată de bucuria că nici altora nu le merge bine? Așa, și?
Otrava generează otravă, iar aceasta se va revărsa din plin asupra propriei tale trăiri.

Cum îți așterni așa vei dormi, spune o vorbă. 
Chiar vrei să dormi înconjurat(ă) de „demonii” pe care îi creezi vorbind despre alții?
Nici acum nu ai înțeles că, de fapt, ceilalți sunt oglinzile tale și că râzând și comentând despre ei, râzi și comentezi despre tine?
Doar mă întrebam. 
Sunt convinsă că tu le știi pe toate mai bine ca mine! De aceea, viața ta este atât de perfectă și satisfăcătoare!

Binețe, dragă cititorule!

 dr. Edith Kadar
Arad, 08 decembrie, 2015



 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/12/observarea-altora-motiv-de-neobservare.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

miercuri, 6 decembrie 2017

DUMNEZEU, DUPĂ CHIPUL ȘI ASEMĂNAREA OMULUI




Se spune că oamenii sunt experți în fotbal, politică și femei. Și în Dumnezeu, aș mai adăuga eu.
Oamenii știu prea bine ce vrea Dumnezeu, ce îi place și ce nu, ce îl supără și ce îi apasă butonul de „bătaie de dumnezeu”.
Chiar și acest material va determina atotcunoscătorii în domeniu să ia atitudine, fără să aibă curiozitatea să citească textul în întregime.

Dumnezeu este IUBIRE, ARMONIE și SĂNĂTATE pe toate planurile. 
Adică, un om care se află în ARMONIE cu IUBIREA, îl manifestă pe Dumnezeu și este, deci, plin de SĂNĂTATE. Cum stai la acest capitol?

Binețe, dragă OM!

Te invit să povestim cu sinceritate despre un subiect sensibil pentru ego-ul uman: divinitatea creată de noi, pentru noi. Te rog doar să ai răbdare să citești textul, și să nu te erijezi în purtătorul de cuvinte al lui Dumnezeu. Cei care vor au deja legătură directă cu El.



Atunci când vorbim despre Dumnezeu, când spunem că El vrea așa, sau nu îi place ceva la noi, ne spunem, de fapt, părerea noastră despre cum credem că ar face sau ce credem că ar spune El.
În fond, toate învățămintele Lui  sunt transmise prin intermediari - oamenii - care, la rândul lor, transmit propria lor versiune despre ce au înțeles.

Gândește-te: tu când spui „Dumnezeu se va supăra pe mine dacă..., sau mă va pedepsi...”, de unde știi acest lucru? Ți-a zis-o însuși Dumnezeu? Nu. Ai aflat din scripturi sau ai auzit de la alții. Tot oameni.

Iar când spunem mai departe învățăturile auzite, menite să impună mai degrabă frică și supunere decât un respect plin de smerenie, cum îl „zugrăvim” pe Dumnezeu? Exact așa cum ne dictează mintea noastră: o divinitate iute de mânie și grabnic răzbunătoare pe păcatele și naivitatea umană.

Dar, cine ne-a spus ce anume este un „păcat”, și ce face ca un anumit gest sau gând sau comportament să fie un „păcat”? Tot oamenii care s-au substituit lui Dumnezeu.

Practic, nouă, oamenilor ne este teamă de un dumnezeu teoretic, ipotetic, deși cu toții știm că Dumnezeu e IUBIRE.
(Da, știu, îmi vei lăsa comentarii siropoase despre iubirea dumnezeiască, deși viața ta personală e orice altceva decât armonie divină.)

Deci, cu alte cuvinte, credem și proslăvim un dumnezeu creat de noi după chipul și asemănarea oamenilor!
De ce? Deoarece îi împrumutăm trăsături umane: mânie, supărare, pedeapsă; lucruri ce contravin IUBIRII.

Atât timp cât suntem dispuși să credem că Dumnezeu ne acceptă doar cu batic, sau în fustă, sau într-o altă formă, am „creat” o divinitate plină de condiționări și de limitări. Adică așa cum suntem noi.

DUMNEZEU e IUBIREA pură, fără de condiții!

Cum poți să crezi că El iubește mai mult oamenii cu o anumită religie, cu un anumit stil de viață, sau o anumită culoare a pielii? Simplu. Pentru că așa ai fost învățat să faci și tu, ascultând niște reguli și percepte transmise de alți oameni care au folosit cuvântul magic: DUMNEZEU. Iar atunci când îl auzi, e suficient pentru tine.

Crede și nu cerceta, se spune.
Dar cine spune asta? Dumnezeu? Nu. Oamenii spun că El a zis!

Și astfel, oamenii creează din ignoranță, frici, frustrări, orgoliu, o divinitate animată de aceleași emoții. După chipul și asemănarea oamenilor.

Dar, toate trăirile și emoțiile negative cu care este înzestrat dumnezeul oamenilor nu pot proveni din iubire.
Pacea, armonia, toleranța, smerenia, bucuria, necondiționarea, sunt câteva dintre atributele iubirii adevărate, adică a IUBIRII.

Emoțiile negative enumerate mai sus provin din frică și ignoranță, iar acestea pavează cel mai bine drumul către iad.

Și atunci, ce legătură are Dumnezeu cu emoțiile negative, grosiere? Niciuna. Acela e Satan, e iadul, pe care îl alimentăm cu frica noastră permanentă de un păcat imaginar.

Dumnezeul în care cred oamenii este Satan înzestrat cu atribute divine, și ridicat la rang de divinitate.

DUMNEZEU ESTE IUBIREA NECONDIȚIONATĂ CARE SE REVARSĂ ÎN PERMANENȚĂ ȘI DESPRE CARE NU E NEVOIE SĂ SE SCRIE BIBLIOTECI ÎNTREGI DE TEORII.

El te animă. Nu te condiționează. Te menține sănătos la toate nivelurile.

Știai asta? Toți știu asta?
Și cât de sănătos ești?

Teoria e fantastică, dar practica ne omoară. La propriu. Prin ignoranța pe care o acceptăm și îi dăm denumire de divinitate.

Trezește-te, OM!

Namaste!



dr. Edith Kadar 
Arad, 06 decembrie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

Numele NICOLAE - semnificație și menire



Binețe, dragă cititorule!

Primul pas în a te cunoaște pe tine și a afla care este rolul tău în această viață este să știi care este semnificația  numelui pe care l-ai primit la naștere.

Astăzi vom vorbi despre NICOLAE.

Indiferent dacă te numești Nicolae, Nicoleta, Nicu, sau derivate de-ale lui, sau dacă cunoști persoane botezate astfel, știi care este semnificația acestui nume?

Nu uita să pornești și muzica pentru a-ți fi însoțitor pe calea gândurilor și a rândurilor.



Numele NICOLAE derivă de la grecescul NIKOLAOS, și înseamnă „victoria omului”.

Persoana care primește acest nume, sau un derivat de-al lui, este menită să fie un exemplu de tenacitate, perseverență, hotărâre și dârzenie în fața încercărilor vieții. 

Dincolo de evidența semnificației, „victoria omului” nu se referă la câștigarea vreunei bătălii cu un alt semen. Aceasta ar fi semnificația numelui pentru aceia care sunt preocupați să demonstreze că sunt mai buni ca alții; ceea ce reprezintă o luptă a ego-ului, în care se războiesc orgoliul, mândria și vanitatea.

A obține victoria asupra altcuiva, a putea să te mândrești cu superioritatea ta aparentă, nu poate decât să hrănească nivelul inferior al conștiinței umane: fizicul și emoționalul.

Sfântul Nicolae a fost un om cu un caracter extraordinar, ce a apărat drepturile oamenilor, a ocrotit copiii și marinarii. A ajuns episcop ortodox, și a participat la renumitul Conciliu din Niceea, din anul 325, când s-au trasat clar liniile directoare ale religiei. 
Cu acea ocazie, Arie, un preot creștin din Alexandria, a susținut că Iisus a fost doar un om cu puteri supranaturale, nu fiu al lui Dumnezeu, cum a susținut Sf. Nicolae. Se spune că acesta din urmă a fost atât de hotărât în a apăra divinitatea lui Iisus, încât l-a pălmuit pe Arie în plin sinod. De aici se trage simbolistica nuielușei care se face cadou în ziua de 6 decembrie celor care au uitat de credință, de dumnezeire, și își arogă puteri ce nu au vreo legătură cu sursa divină.

Datorită faptelor sale, sfântul Nicolae este considerat ocrotitorul celor slabi, al celor nedreptățiți, al copiilor.

Cei care primesc la naștere numele NICOLAE, sau vreun derivat, au menirea de a rămâne în lumina adevărului divin, și de a fi o voce ce se ridică împotriva nedreptății.

Desigur, prea puțini dintre cei ce își sărbătoresc onomastica în ziua de 6 decembrie țin cont de semnificația și de vibrația pe care o aduce acest nume în viața lor. Cu cât un Nicolae este mai departe de menirea lui, cu atât bolile sale sunt mai multe și mai grave, pentru a i se atrage atenția că se află departe de drumul său.

În mod simbolic, NICOLAE semnifică lupta omului cu el însuși, cu slăbiciunile, mândria și orgoliul, pentru a ajunge să le conștientizeze, să le corecteze (nuiaua simbolică), pentru a curăți tot ce poate împiedica manifestarea luminii divine pe care fiecare le poate manifesta în pașii prin viață (darurile puse în cizmulițe).

Dragă NICOLAE, NICOLETA, NICU, NICO, NICULINA, MIKLOS, MIKI, NICOLA, COLIN, etc., îți urez să ai înțelepciunea de a discerne dreptatea de nedreptate, forța de a alege adevărul, și grația de a manifesta lumina lui Dumnezeu în fiecare moment al vieții, pentru a-i călăuzi pe cei nedreptățiți. 

LA MULȚI ANI, PLINI DE LUMINĂ, dragă NICOLAE!



dr. Edith Kadar 
Arad, 06 decembrie, 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

sâmbătă, 2 decembrie 2017

TONUL SUFLETULUI TĂU DĂ „MUZICA” TEXTELOR CITITE ȘI VIEȚII TALE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Tonul materialelor citite este dat de tine.

Atunci când te apuci să citești ceva, indiferent dacă e un simplu mesaj, un text sau o carte, o faci cu propria ta voce interioară, cu propriul tău ton generat de starea sufletească în care te afli în acel moment.

Dacă ești fericit, bucuros, optimist, binedispus, calm, echilibrat, încrezător în tine, orice cuvânt auzit sau citit va fi pozitiv, chiar dacă citești o înjurătură.

Dacă, din contră, ești furios, frustrat, nervos, înfricoșat, încrâncenat, scârbit, plictisit, tonul împrumutat va fi la fel, chiar dacă cel/cea care a scris a vrut să transmită un mesaj pozitiv.

Atunci când nu realizezi aceste lucruri, riști să proiectezi pe celălalt propriile tale stări, să nu înțelegi ce vrea să spună pe motiv de interpretare eronată, iar comunicarea să se blocheze sau să degenereze în dispută.

Nu uita că tonul cuvintelor citite e al tău; în fond, sunt fraze scrise, nu auzi vocea autorului.
Dacă ții cont de asta, poți să te cunoști și să eviți conflicte. Dacă nu, toți ceilalți îți vor părea inamici, comunicarea se va transforma într-un război al orgoliilor, iar tu te vei izola, considerând că ești neînțeles.

Nu poți să cunoști un om și să-l judeci după o frază, text, mesaj scris.
Interpretările sunt „scurtătura” cunoașterii adevărate, și spun multe despre cel care le face.

Tonul face muzica, se zice. 
Fă-ți sufletul să aibă tonul unei muzici pline de înțelepciune!

Binețe, dragă cititorule!





 dr. Edith Kadar 
Arad, 10 noiembrie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

vineri, 17 noiembrie 2017

SĂ CALCI IUBIREA ÎN PICIOARE...


- Ce faci?, o întreb pe prietena mea bună.
- Scriu, nu vezi?!, îmi răspunde ea în stilu-i inconfundabil.
- Iar ți s-a-ntâmplat ceva?
- Dar de ce mă-ntrebi?, aud eu.
- Pentru că cele mai bune scrieri ale tale sunt după ce ți se întâmplă câte ceva ce pe alții i-ar scoate de pe orbită; dar tu alegi să treci totul pe hârtie, să prinzi momentul ca o fotografie, un  fragment de viață, imortalizat pentru ceea ce se vrea veșnicie.
- Te-ai trezit să-mi vorbești în clișee. Te plictisești?, mă interoghează amica.
- Nu, sunt doar curioasă; iar tu văd că ești foarte zgârcită la vorbe și schimbi subiectul. E ceva important. Zi-mi, sunt ochi și urechi.


O tăcere grea s-a lăsat în încăperea unde ne-am întâlnit noi, cele două suflete prietene.
Aud un oftat greu, apăsat, prelung, plin de greutatea nerostirii.

- Am văzut ce înseamnă să ucizi iubirea, să o distrugi, să o calci în picioare, să o bagatelizezi, să o blasfemiezi, să o batjocorești, să o minimizezi. Să o transformi din ceea ce animă VIAȚA și OMUL într-un sclipici ieftin menit să împodobească omul în lipsa vieții lui. Să o transformi din esență divină de parfum de existență într-o duhoare ieftină de local de mahala.

O tăcere grea s-a lăsat în încăpere, în noi.

- Știi ce înseamnă IUBIREA? Ai auzit de ea?, sunt întrebată.
- Am auzit, dar nu cred că la asta te referi. Povestește, zic eu cu un glas încărcat cu respectul tăcerii.
- De mică mi-am dorit să fiu iubită, dar, mai ales, visam să pot iubi. Da, eu am vrut să iubesc. Nimic altceva, doar să-mi fie acceptată iubirea. Fără condiții. De ce? Pentru că doar asta auzeam și vedeam în casă, în familie, în jur: condiții și condiționări. „Nu fă asta, că nu e voie!... vai, ne faci de râs... Nu mă pupa în public, ce-o să zică lumea?!... Stai cuminte, că râde lumea de noi!... Lasă-mă cu îmbrățișările tale, acum nu am chef!...”. Mi-a fost respinsă orice tentativă de apropiere. Mi-am găsit refugiul în animale. Ele acceptau oricând să le iau în brațe și să le mângâi. 
Am început să cred că eu sunt defectă, că am venit cu „setări” eronate, din moment ce nu am mai întâlnit pe nimeni care să simtă ca și mine. Și atunci am încercat să mă schimb, pentru a fi ce ceilalți; doar, deh, majoritatea hotărăște... Și am început să resping și eu. Ba chiar am adăugat o tușă de originalitate: am început să și jignesc, doar-doar puteam și eu face un lucru mai bun ca ceilalți, și poate eram și eu apreciată.
Știi, citesc acum postări și comentarii pe Facebook în care oamenii „deștepți” vorbesc despre părinți perfecți și copii optimi... Și stau să mă întreb cât mai au de gând să rămână în negare... Știi tu, chestii de genul „bolile copiilor vin de la vaccinuri, de la chimicale, de la mâncare...”. Dar niciunul nu vrea să observe că nu suntem roboți, ci ființe umane. Că un copil este rodul împreunării mamei cu tatăl, și că primește zestrea prin genele transmise de ovul și spermatozoid. Că acolo, în acești cromozomi părintești se află întreaga poveste a familiilor celor 2, transmisă noii generații. Și că noul copil nu poate fi altfel decât ceea ce a conținut ovulul și spermatozoidul care s-au întâlnit.
Un copil care provine din lipsă de iubire, din lipsă de Dumnezeu, are două opțiuni: se dezvoltă la fel, după chipul și asemănarea clanului, sau încearcă să fie altfel, ieșind din tipare, și riscând să fie catalogat drept „oaia neagră” a familiei.
Eu am încercat să fiu altfel, pentru a-i mulțumi pe ceilalți. Am văzut, destul de timpuriu, că a fi diferit e rău, e caca-pfui! Simțeam că pot orice îmi propun, dar eram imediat pusă în „rama” majorității.

Afară se înserase, iar zgomotul și flacăra luminii brichetei care aprindea o lumânare mi-au reamintit unde sunt. Povestea prietenei mele mă absorbise în totalitate, și m-a făcut să respir în surdină pentru a nu deranja, parcă, întâmplările înșirate.



- Mi-am dorit să pot iubi. Mi-am dorit ca iubirea mea să fie acceptată. Nu am avut pretenția să mi se răspundă la fel, dar nici nu-mi venea a crede că nu îmi era acceptată. Era ca și când dăruiam o floare, iar aceea era aruncată pe jos și călcată în picioare. Am crezut că dacă mă voi integra în majoritate, îmi voi putea arăta iubirea de minoritară. Nu, nu a fost așa. M-am simțit respinsă, abandonată, trădată de cei mai apropiați, umilită pentru că se râdea de mine și nedreptățită. Toate cele cinci răni ale sufletului.
Normal, mi-am pus măști, pentru a supraviețui: am fugit de oricine îmi arăta bunătate, din frica de a nu fi respinsă din nou; am făcut adevărate obsesii și dependențe față de oameni, lucruri și situații, din teama de abandon. Am încercat să fiu dominatoare, să controlez, din panica de a nu mă mai simți trădată; am devenit masochistă, minimizând-mi la maxim capacitățile și calitățile, din frica de a nu deranja și supăra, și m-am izolat de tentația schimbării, devenind rigidă și reticentă la nou, din teama de a mai fi nedreptățită.
Am avut o viață tumultoasă, știi doar, dar tot ce încercam să fac era, de fapt, să reaprind trăirea din viața mea, să readuc simțirea în realitatea falsă pe care mi-am creat-o în încercarea de a fi ca ceilalți, să simt că răzbate ceva prin anestezia ce mi-a cuprins sufletul.

Și când totul părea să ducă spre un gri definitiv în viața mea, Universul a avut un alt plan cu mine. Ceva la genul: „hm, te crezi deșteaptă?... parcă așa susțineai că ești, nu?... ia d-aici iubire și transform-o în IUBIRE!.. Alchimizează-ți trăirile pline de întuneric, ceață și goliciune, și transformă-le în aurul pur al bucuriei, plenitudinii, Vieții. Hai, fato, să te văd!...”

S-a lăsat o pauză grea. Îi auzeam prietenei respirația  liniștită, dar gravă, prevestitoare a miez de poveste.

- Nu am crezut vreodată că pot iubi pe cineva atât de intens, de mult, de prelungit, de... normal, totuși!... A apărut el în viața mea, Julian. L-am recunoscut imediat. Am știut că ne-am găsit ca suflete. Dar mințile noastre au avut alte planuri. El avea aceleași răni sufletești ca mine, aceleași manifestări, același zbucium. Am crezut că va fi ușor; doar asta am vrut, să ne reîntâlnim, nu? Doar că, vezi tu, sufletul și inima  noastră erau pline de răni cauzate de cei pe care am încercat să îi iubim, dar care ne-au respins, abandonat, trădat, umilit și nedreptățit. Sau cel puțin așa am crezut noi. 
Eram atât de plini de cicatrici în interiorul nostru încât tot ce am putut vedea unul în celălalt a fost un inamic care atenta la lumea iluzorie pe care ne-am străduit din răsputeri să ne-o construim. 
Ne-am oglindit unul altuia toate fațetele pe care nu am vrut să ni le mai vedem, pe care le-am dosit bine undeva în cel mai îndepărtat ungher din noi. 
Ne-am pus degetele pe răni supurânde de minciună și colcăind de viermii negării de sine.
Am simțit amândoi cât de importanți eram, de fapt, unul pentru celălalt, dar măștile pe care ni le-am pus ne-au împiedicat vederea normală a trăirii din viață.


Și totuși... În acești 6 ani am aflat cele mai multe lucruri despre mine, am scos la iveală cele mai profunde traume și am extras cele mai multe minciuni ce aveau rădăcini atât de profunde cum nu mi-aș fi imaginat vreodată. De câte ori încercam să mă rup de el, Universul ne aducea împreună în momente cheie ale trăirii noastre. La un moment dat am încetat să mai fugim unul de altul. 
M-a respins fizic în toate modurile posibile făcându-mă grasă, bătrână, neatrăgătoare, lipsită de chimia atracției.

Am trăit toată gama de reacții, emoții și sentimente, de la agonie la extaz. Dar toate acestea mă maturizau, mă curățau, mă șlefuiau, mă sublimau. Am crezut că și el trece prin aceleași trăiri. Dar a continuat să mă respingă, umilindu-mă prin remarci la adresa formei mele și a unor trădări pe care, cică, i le-aș fi făcut. Ghici ce răni aveam nerezolvate amândoi?

La un moment dat a început să se lase liniștea în mine. Lucrurile se aranjau ca un puzzle atât în interior, cât și la exterior, în plan personal și profesional. Dar, cu cât lumea mea se liniștea, cu atât se agita a lui mai mult. Am început să simt saturație; știi tu, ca atunci când cineva îți servește același fel de mâncare, de ajunge să-ți iasă și pe nas. Iar azi... am atins limita de suportabilitate. Gata, nu mai vreau! E timpul să merg mai departe. 

- Ce simți?, întreb eu.
- Gol. Liniște. Durere. Pace. Mâhnire. Împăcare. Simt că mi s-a luat iubirea și mi s-a călcat în picioare. Dar nu mai am aceeași senzație ca și în copilărie. E ca și cum mi se ia de pe ochi ultimul voal. Mi s-a luat iluzia iubirii, mirajul minciunii. Am senzația că mi-e pielea bătucită de la atâtea șuturi.
Nu mi-aș fi putut imagina că pot iubi pe cineva atât de mult. Pe mine! Într-atât încât să nu mai am nevoie ca alții să mă definească și să mă încadreze. Am fost îndrumată către mine prin oglinzi fidele. 
Și am recunoscut momentul în care, din respect pentru tine, persoana regăsită și reîntregită, trebuie să spui „Stop! Atât! Nu mai am nevoie, de aici mă descurc singură!”.

A fost nevoie să mi se calce în picioare iubirea pentru altcineva pentru a se trezi IUBIREA, sentimentul și VIAȚA din mine și pentru mine.
Sunt eu egoistă? Da, pentru unii. Pentru cei care nu au curajul asumării de sine și trăiesc prin și pentru alții. Cum am făcut-o eu.

- Și Julian?, întreb.
- Și-a făcut propria alegere. A ales să rămână în marasmul și puroiul rănilor sale. Este plin de furii, de ură, de frici. Condiționează, nu își asumă trecutul, nu se asumă pe el în prezent. E ca un uragan dezlănțuit care rade totul în calea lui, și se abate des asupra mea, destabilizându-mă. Nu cred în iubirea care rănește din egoism. Îl iubesc, dar mă iubesc pe mine mai mult. Nu mai vreau să fiu sac de box. De azi sunt eu. Am ieșit din mlaștina în care am stat din ceea ce am numit iubire, și am hotărât să merg mai departe. Dacă vrea, va veni singur spre lumină. Dacă nu, va merge spre licăririle de moment care pavează drumul spre propriul iad. 

Știi ce înseamnă IUBIREA? Ai auzit de ea?, sunt întrebată. E tot ceea ce rămâne după ce ucizi iubirea de formă, o distrugi, o calci în picioare, o bagatelizezi, o blasfemiezi, o batjocorești, o minimizezi. 
Este ceea ce rămâne pentru a-ți însufleți VIAȚA și a-ți consolida esența: dumnezeirea cu care ai venit înzestrat. 
Este ceea ce rămâne după moartea formei și renașterea fondului. 
Este adevărul tău! 
În rest... e LINIȘTEA! 

Namaste!



dr. Edith Kadar 
Arad, 17 noiembrie 2017 

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 


 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.