- Îmi dai voie să te îmbrățișez?
Am tresărit la auzul întrebării nu neapărat de surpriza că mi-a fost pusă, ci că am simțit că îmbrățișarea este finalitatea normală a zilei de lucru care tocmai s-a încheiat.
- Sigur, răspund fără ezitare, iar brațele mele s-au și deschis chemător.
A venit și m-a luat în brațe, m-a lipit de el și m-a ținut strâns. Liniște. S-a făcut liniște în jurul meu, în capul meu. „Good hugger”, mă gândeam. Doar eram acolo, în brațele care mă strângeau cu putere. Nimic sexual, mai degrabă o reîntâlnire din trecut a două suflete care s-au căutat de mult timp.
Am stat așa preț de 20-30 de secunde, cine mai știe, și am mai fi stat dacă nu îmi tremurau picioarele de la statul pe vârfuri (el are undeva în jur la 1.90 m).
„Magie”, aud și simt. Era o confirmare a ceea ce am simțit când l-am văzut pentru prima dată urcând scările. Și atunci, la prima întâlnire profesională, am simțit ceva ciudat, o familiaritate pe care o simți doar în prezența cuiva pe care îl cunoști demult.
Am rămas profund tulburată după plecarea lui. A fost ceva neașteptat atât ca trăire cât și ca persoană. E totuși omul care se ocupă de partea electrică a casei, cel care aduce o nouă lumină, care recablează casa așa cum creierul se recablează după câte o decizie majoră de schimbare.
„Cine a fost el în altă existență”, mă întreabă prietena mea Simona.
- Bă, tu ai fute ceva și în lipsa persoanei mă iei pe mine la futut, nu? Și totuși, corpul meu a reacționat puternic la această sugestie; deci era clar, asta era o revedere karmică. Omul este foarte deschis la minte, și cele 2 zile de lucru au decurs de parcă am stat de vorbă doi vechi prieteni.
Aveam o stare de bine, stare pe care am mai avut-o cu un singur bărbat, cel în prezența căruia l-am simțit pe Dumnezeu, cel care m-a ajutat să înțeleg că noi nu iubim o persoană, ci ne iubim pe noi în prezența acelei persoane, iar asta este manifestarea lui Dumnezeu.
La fel s-a întâmplat și acum: l-am simțit pe Dumnezeu în permanență în prezența acestui om.
- Ce dracu ai, pizdă proastă, mă întreabă maimuța. Tu nu vezi că îți poate fi copil, iar tu simți ceva?
Am stat să mă analizez: nu simțeam pentru el, ci în prezența lui.
Desigur, vechile mele programe s-au activat instant: „cum să se uite un bărbat atât de tânăr și de arătos la una ca tine?... nu ți-ar fi rușine?!... penibilo!!!... marș și te ascunde!!!... să nu-ți mai văd fața de disperată!...”.
Și totuși, energia care curgea prin mine era martoră că ceva se întâmpla: mă simțeam vie, conectată la Dumnezeu!
Era atât de puternic ce simțeam încât am hotărât să nu opun rezistență și să văd unde sunt purtată. M-am culcat puțin după-amiaza, iar la trezire aveam gâtul și nasul uscate. „Poate am dormit cu gura deschisă... poate este de la praful care s-a făcut în casă”, îmi ziceam. Am băut lichide, dar senzația de uscăciune a persistat, ba chiar parcă se amplifica. Seara am fost și mai înfundată, iar noaptea abia am dormit: aveam senzația că mă sufoc, nu puteam respira nici pe nas nici pe gură. WTF????
Dimineața mă trezesc cu capul cât o baniță, cu ochii umflați și cu senzația că în loc de creier am o pastă amorfă. Capul mă durea, simțeam slăbiciune în corp și o presiune mare în cap.
Acestea sunt simptomele pe care le-am experimentat la fiecare mutare a mea dintr-o locație în alta, la fiecare schimbare majoră a vieții mele: senzația de sufocare dată de mucoasele tumefiate și pline de mucus atât din gât cât și din nas. Era ca și cum ceva din mine, un aspect vechi al meu, dorea să mă omoare.
Mi-am amintit că aceste mutări erau cu cântec și mă simțeam contestată de mama mea care nu își ascundea nemulțumirea că nu mă pot stabiliza și că nu-mi cumpăr eu un apartament, doar sunt doctor. Toate mutările au fost percepute de mine ca un test de valorizare, de demonstrație că pot în fața unor oameni care îmi repetau că nu pot, că nu sunt în stare, că nu se va alege nimic din ce fac.
Factorul declanșator a fost de fiecare dată praful: în prezența prafului se activau mecanisme vechi de protecție, dar și un aspect al meu din trecut, o Edith care nu voia să supere pe nimeni din familie și care era dispusă să renunțe la ea doar să nu dezamăgească.
Iar acum, când arunc tot, când trebuie să mut ceea ce rămâne și când se lucrează cu praf, creierul meu și-a reamintit de conflict: în prezența prafului apare devalorizarea. Acesta este mecanismul alergiilor: tot ceea ce a fost prezent la declanșarea conflictului devine alergen.
Am mers și am stat de vorbă cu acea Edith din trecut care încerca să mă strângă de gât și să-mi înfunde nasul, să mor odată.
- De ce faci asta, o întreb.
- Pentru că nu ești bună de nimic, nu vezi că și familia crede asta?! Ai fost o constantă dezamăgire pentru ei că nu ai fost așa cum au vrut ei.
- Da, dar asta e părerea lor. Uite cât de departe am ajuns acum, îi spun.
- Doar că nu-ți dau voie să mergi mai departe, că i-ai supărat pe cei din familie.
- Și ce-o să faci? Mă omori?
- Da, dacă trebuie.
- Ok, dar mori și tu atunci, știi asta, nu?
I-am simțit nesiguranța. Ok, acum e momentul.
- Înainte de asta te rog să-i spui și lui Dumnezeu ce intenționezi să faci: să mă omori, deci să-i distrugi creația și, astfel, să te sinucizi.
- Dar eu nu vreau să mor! Doar tu să mori.
- Drăguțo, și cum faci asta? Uimește-mă.
L-am chemat pe Dumnezeu.
- Uite, este aici, spune-i.
Fetița a început să îi spună ce rea sunt că îi necăjesc pe mami și pe tati și acum, și că fac familia de râs.
Wow! Ce pula mea de program am în mine??? Deci un aspect vechi al meu e pregătit să-mi facă felul. Bravo! Pentru că nu am fost și nu am făcut pe placul familiei. Bravo, încă o dată!
Am adormit în timpul acestei discuții. A doua noapte m-am simțit un pic mai bine, am putut dormi, dar simptomele nu au dispărut. Ce-o mai fi?
Ieri, duminică, mă simțeam epuizată. Și totuși mai trebuia să eliberez o cameră pentru ca omul să se poată apuca de lucru azi. La un moment dat am simțit că clachez, că dacă mai pun mâna pe o singură haină, o singură cutie cu ceva, îmi cedează corpul. Creierul refuza să gândească. Făceam Ho'oponopono instinctiv, dar nu simțeam nicio ameliorare decât așa, preț de câteva secunde, apoi reveneau simptomele în forță. M-am gândit că am nevoie de o zi în care să nu mă gândesc la nimic legat de casă, renovare, etc.
Azi dimineață mă trezesc cu chiu cu vai, mă ridic greu din pat pentru că aveam senzația că mă dezintegrez. Omul trebuia să vină pe la 9. La 10.30 îmi trimite mesaj că nu poate veni azi, e în plină criză de fiere. Furie. I-am propus să stea și mâine, marți, acasă. A fost de acord.
Ok, hai să sap. Doar că sunt momente în care creierul nu răspunde. Io nu am o Edith care să mă întrebe. Am sunat-o pe Simona. I-am spus că factorul declanșator e praful, că am senzația puternică că voi muri.
Și atunci am avut o viziune: eram într-un deșert, înconjurată doar de nisip, nici țipenie de om în jur. Eram abandonată, lăsată acolo să mor. M-am văzut într-o rochie albă, ca de mireasă, lăsată acolo să mor în furtuna de nisip care îmi acoperea nasul și gura împiedicându-mă să mai respir. Așa am murit atunci. Praful.
- Cine te-a abandonat, mă întreabă Simona. Cine a fost?
Merg înapoi în timp și îl văd pe... cel care acum se ocupă cu refacerea părții electrice din casă. Când Simo m-a întrebat în urmă cu câteva zile ce am fost noi în altă existență, am avut imaginea unui iubit cu mult mai tânăr, dar că ceva nu era în regulă.
Acum îl văd: cu mult mai tânăr, eu m-am îndrăgostit de el, dar el a vrut doar banii mei. Ne-am căsătorit, iar pe drumul către noua casă (mutarea!!!) mi-a dat ceva să beau, am adormit și m-a lăsat în deșert.
iar acum creierul și-a amintit! The brain always knows! Acea îmbrățișare a fost triggerul. Mutarea îmi aduce suferință, praful aduce moarte, bărbații aduc trădare, mulți dorind să fie cu mine pentru că și-au imaginat că am bani mulți (cel puțin așa simțeam). No, ok! Super!
Am mers să vorbesc cu acea femeie care a simțit profund trădarea bărbatului iubit. Nici nu a vrut să stea de vorbă cu mine și nici cu Dumnezeu. Ne-a respins total. Era trădată profund. Nu mai voia să audă nici de bărbați și nici de relații.
- Dacă ne respingi înseamnă că respingi viața, îl respingi pe creator.
- Da, nu vezi ce lume anormală a creat?
Nu a auzit nimic. Ne ignora total. Nu am mai știut ce să fac, și am hotărât să stau lângă ea, să o las să își consume furia și suferința, să urle, să plângă.
Și am mai primit o informație. În 1986, anul în care e născut omul acesta, eu am avut primul meu avort. A fost în lună mare (4,5 luni; am avut ciclu peste sarcină), și era să mor de la infecție. Mi-a trebuit mult timp să îmi revin fizic și psihic. Și dintr-o dată primesc informația că acest om este sufletul care trebuia să-mi fie copil, atunci, în 1986. Dar am renunțat la el! El trebuia să vină în existența asta să-mi fie copilul pe care să-l iubesc și să mă iubească necondiționat. Și totuși, am luat decizia să-l omor. Na, am avut reacție fizică. Fără să-mi dau seama am participat la împlinirea karmei: m-a omorât, l-am omorât. Iar acum a venit să-mi aducă lumina în casă!
Abia când i-am spus asta femeii frustrate și îndurerate, i-am atras atenția și a acceptat să stea de vorbă cu Dumnezeu. I-am lăsat să povestească. Îl văd pe El că o ține după umeri, iar ea plânge cu capul pe umerii lui.
Simptomele se atenuează. Curăț în continuare.
Cine s-ar fi gândit că o îmbrățișare te poate arunca în timp pentru a-ți recupera părți de suflet rătăcite?!
Seară faină!
