vineri, 15 iunie 2018

FORMA versus FOND

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Trăim vremuri în care se pune mare accent pe formă. 
Indiferent că vorbim despre corp, haine, mașini ultimul răcnet, case, bani fără număr, acestea devin importante, și se consideră că fără ele ești nimic. Sufletul devine ceva desuet, depășit, neimportant, iar cei care îl au ca prioritate sunt luați în derâdere, ridiculizați și marginalizați.

Strălucirea e la mare preț, iar esența e ignorată.
Într-o lume din ce în ce mai debusolată, mai nefericită, mai departe de esență, nu e greu să realizezi că superficialitatea formei câștigă în fața profunzimii miezului, fondul. 

Diferența o face alegerea personală.

Formă sau fond?
Superficial sau profund?
Minciună sau adevăr?

Binețe, dragă OM!

Te invit să povestim cu seriozitate despre neseriozitate, să analizăm adevărul minciunii, să abordăm superficialitatea cu profunzime, să discutăm despre forma fondului și despre fondul formei alese.

FORMĂ versus FOND.


Forma se modelează după fond, și nu invers.

Este logic, dacă (ai chef să) stai să te gândești: un balon ia forma a ceea ce îl umple; până atunci e o simplă gumă flască, inutilă. El poate fi rotund sau lunguieț, poți modela animale sau alte obiecte din el, dar nu poți face asta dacă în interiorul său nu există fondul - aerul.

Sau imaginează-ți un ciorap: pe picior ia forma lui. Dar dacă îl umpli cu făină sau cu orez, poți modela diferite figurine, spre deliciul copiilor.

Forma se adaptează după conținut, după fond, și niciodată invers deoarece este însăși definiția formei: se formează după ceva.

La fel se întâmplă și în cazul oamenilor: forma exterioară urmează cu conștiinciozitate fondul interior, pe care se mulează. Restul e minciună și iluzie!

Atunci când forma se deteriorează, se dezintegrează, se strică, nu ea trebuie reparată, ci ar trebui verificat fondul: poate e învechit, poate e plin de amărăciune, de ură, de ranchiună, de frici, de resemnare, de non-valoare, de tristețe și de nesiguranță.

Ce faci atunci? Umbli la formă? 
Îți faci injecții, tratamente interminabile ce costă direct proporțional cu disperarea pe care o simți? 
Ții diete drastice, te înfometezi, faci sport cu îndărătnicie pentru a-ți schimba rapid forma?

De ce? Pentru a te bucura de ceea ce vezi în exterior, cu ochii, și a putea ignora ce simți în interior?
Iar când ochii ți se vor obișnui și cu noua formă, ce vei face pentru a nu auzi murmurul sufletului, al fondului? Mai multe injecții, mai multe tratamente, mai drastice diete, antrenamente mai intense?
Până când? Cât vei amâna să observi că problema este fondul, și că forma este doar reflexia sa perfectă?

Poți încerca la nesfârșit să impresionezi prin exteriorul tău; vei fi admirat(ă) preț de câteva secunde sau minute de către cei ca tine, pentru care forma este importantă iar fondul e neglijabil.



Când discrepanța dintre formă și fond este mare, minciuna în care te scalzi „erupe”, dând acel aspect artificial.
Amintește-ți de ceea ce vezi și auzi zilnic în presă și pe paginile de socializare: artiști care încearcă să impresioneze prin formă, dar care ascund în interior drame majore, traume sufletești devastatoare, ce duc la dependențe grave, deviații ale stilului de viață, până la moarte. 
De ce? 
Deoarece lumea cere forma, considerând fondul ca fiind o pierdere de timp.
Și cine cere de la ceilalți forma? Cei al căror fond este în dezintegrare, dar refuză să audă strigătele interioare, alegând să îngroașe rândurile celor ce arată cu degetul spre alții pentru a nu se vedea pe ei.

Forma nu va putea modela niciodată fondul. Oricât de mult ar încerca cineva să o facă (a se citi „se încăpățânează”), nu va reuși.
Dar fondul va putea întotdeauna să dea strălucire formei.

Cu cât vei fi mai îndârjit(ă) să oprești timpul în loc schimbându-ți forma, cu atât fondul e mai afectat.
Atunci când sufletul e gol de trăire, sau ignorat, el este cel ce trebuie ajutat, remarcat, observat, îngrijit. Iar când se hrănește fondul (sufletul), exteriorul va lua forma lui: apare acea strălucire interioară, acea liniște și pace ce nu pot fi „zugrăvite” prin nicio operație estetică, dietă, tratament sau medicament.

Când fondul - esența, sufletul - este liniștit, această liniște se poate citi pe chipul omului, se poate vedea în formă, în corpul fizic.
Un fond îngrijit menține sufletul tânăr, aduce trăiri line, fără excese, ceea ce va „modela” totul într-o formă extraordinară, plină de armonie.

Amintește-ți oamenii frumoși pe care i-ai văzut, indiferent de riduri, greutate sau alte criterii formale.
Sau câți oameni ai văzut care, în ciuda aspectului impecabil afișat, ți s-au părut „ciobiți” sau chiar urâți.

Armonia dintre interior și exterior se poate vedea și simți ușor.
Dacă îți hrănești doar exteriorul, te minți doar pe tine, și o faci pentru a „cerși” aprecierile altora.
Dacă îți hrănești interiorul, sufletul, acesta înflorește și se va reflecta în fiecare celulă a corpului fizic.

Forma se modelează întotdeauna după fond, și nu invers.
Restul este o minciună și o iluzie. A ta.

Ce alegi?

Binețe, OM înțelept! 



dr. Edith Kadar 
Arad, 14 iunie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

miercuri, 13 iunie 2018

UNDE PLEACĂ SUFLETUL ATUNCI CÂND UITĂM DE EL?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles

 *     *     *     *     *     *     * 


                       
Cititorule, binețe!

Pornește muzica și stai de ascultă o poveste. Oare n-o fi a ta?




Un murmur... o stare... un moment....

Încerc să fiu ceea ce cred eu că ar trebui să fiu, ceea ce cred eu că vor alții, ceilalți să fiu. Și încerc atât de mult, și de atât de mult timp încât am uitat să fiu eu însumi...Am uitat CUM să fiu eu însumi!

Din grijă pentru imagine, am uitat originalul...am uitat cum să fiu original...cum să mă manifest original... Am ajuns o copie!

Am preluat o povară pe care nimeni nu mi-a dat-o, pe care nimeni nu mi-a cerut să o duc în spate.

M-am învelit în pătura seriozității și a minei grave, și mi-am luat în serios rolul de binefăcător, de salvator al tuturor... deși nimeni nu mi-a cerut-o...
Oare de aceea nici nu văd recunoștință?...

Sunt serios, sunt grav... Am uitat să râd.

Cum e râsul? Ce trebuie să simți când râzi? De ce nu mai simt nimic când râd? Nicio bucurie, fără destindere... vreo emoție, ceva acolo... Nu, nu e nimic...
Și atunci de ce râd?... Mă descarc nervos, așa zici tu?

Râsul e manifestarea bucuriei sufletului... așa am auzit.
Dar, dacă nu mai simt nimic... dacă e gol acolo, înseamnă că lipsește sufletul? A plecat, sau ce? Unde e? S-a ascuns de mine? L-am ascuns de mine? Dar, când a plecat? Nici măcar nu am observat că nu mai e... Păcat!...

Oare se mai întoarce, știe cineva?
Cum să-l chem?

Și dacă vine, cum îl recunosc dacă nici măcar nu am văzut că a plecat?

O fi fost tot timpul cu mine? L-am avut de la naștere? Auzi... cică da!...

Și eu de ce nu am știut? De ce nu se anunță așa ceva?
De ce nu am fost anunțat că am fost dotat cu un suflet? Sună prea mecanic, zici? Bine, dar cum?... Înzestrat... așa se zice?... Aha, e cadou!... păi, nu i-am văzut fundița roșie...
Ce cadou o mai fi fost și ăsta? Mi s-a cântat „mulți ani trăiască” la primirea lui? Lume multă, fast, mâncare și felicitări... nu-mi amintesc. Nu, sigur nu l-am primit cadou!
Sunt prea egoist zici?... Hm... un inel, un telefon, un lanț, o mașină, bani... astea sunt cadouri pentru că sunt reale și știu când le primesc... Momentul ăla e clar. 
De aceea îl prefer!

Cum? Sunt superficial? Adică la suprafață? 
De suprafață... așa zici?

Cum adică nu pot compara sufletul nepalpabil, neștiut, tăcut, cu un obiect real, vizibil și „zgomotos” prin aspect?
Nu e bine, zici? Aha... nu se cuvine... Nu se pot compara? Dar obiectele sunt utile, îmi folosesc... le folosesc...
Nu-mi folosesc? Mă folosesc ele pe mine?...

Și sufletul, pe care nici măcar nu-l văd, la ce-mi folosește? Îmi dă valoare?... Adică îmi dă bani?... Valoarea pe care o dă sufletul nu se estimează în bani?... De ce?... Totul e în bani!... Nu și sufletul?... De ce?... Poate dacă l-aș vedea pe Suflet, l-aș prețui mai mult...
Tocmai asta e... ce?... pa-ra-doxul.... stai să văd ce înseamnă... Ăsta e pe bani? Nu? E un obiect pe care să-l văd?... Cum zici? E ceva ce vine în contradicție cu adevărul acceptat?... E greu!... prea greu!...

Vreau ușor!... Să-l văd și să mă folosesc de el... De suflet, cum de cine?... Nu merge așa?
Și de ce e, mă rog, un para... de ăla cum ai spus? Paradox, așa... Pentru că este cu atât mai valoros cu cât nu îl putem vedea sau palpa, ci doar simți?... hai că m-ai pierdut!
Cum zici?... stai să scriu, că e greu... cu majuscule?... bine, zi...

UN LUCRU NEPALPABIL, FĂRĂ VALOARE ÎN BANI, CARE NE DĂ VALOAREA UMANĂ, PE CARE TREBUIE SĂ-L PREȚUIM DEOARECE NE FACE INESTIMABILI ȘI NE DĂ CEA MAI MARE BOGĂȚIE..... despre ce vorbim?.... aaaa.... SUFLETUL! 

Poate face el așa ceva din noi?.... interesant!....
Deci, sigur nu mașina îmi dă valoare?... nici hainele?... dar casele, averea?  Nici măcar școlile pe care le-am terminat?... N-au nicio valoare fără suflet?... Păi, și atunci de ce le-am mai bifat pe toate dacă nu au nicio valoare?.... Ar trebui să-mi susțină sufletul, dar au ajuns să mi-l înlocuiască?.. Hm.......

Prea lungă tăcerea?... 
Tocmai am aflat că ceea ce era valoros pentru mine nu are, de fapt, nicio valoare. 
Că ceea ce este important pentru mine, nu mă face important. 
Că ceea ce este la mare preț pentru mine este, de fapt, nul, iar ceea ce consideram a fi fără valoare este inestimabil!... 
Da, mă simt bine, doar că....

Sufletul.... nu am știut....cât timp irosit....cât timp m-am irosit!...

Unde e?.... nu e!... unde a plecat?... când a plecat?... de ce a plecat?...

Unde ești Suflete? Nu am știut, nu am vrut să știu că ești atât de important! 

Am crezut că „importantul” se vede, se simte, se numără, se etalează, primește laude și onoruri...
Am crezut că dacă ești aici, pur și simplu, e de datoria ta să exiști, să mă servești, să-mi servești la ce vreau eu.
Am considerat că te pot călca în picioare de câte ori vreau, pentru a ajunge la obiecte. 
Tăcerea și discreția ta m-au deranjat pentru că am vrut ceva care țipă...
Am vrut să te pun la respect fără să te respect.
Am vrut să te umilesc pentru a mă simți important.
Am vrut să te înfrâng pentru a fi câștigător... pentru a-i câștiga pe ceilalți.
Am vrut... să mă golesc de tine, Suflete, pentru a mă umple de lucruri, cuvinte, promisiuni, obiecte, oameni...

M-am umplut, dar acum sunt gol pe dinăuntru... atât de multe lucruri, obiecte, oameni... dar nu simt nimic! 
Sunt multe emoții, dar nici o trăire...
Atâtea sentimente, dar nici o exprimare...
Atâtea obiecte, dar nici o valoare...
Atâta aglomerație pentru...NIMIC!

Stai, îmi amintesc... bucurie, împlinire, plinătate, iubire....parcă astea erau, nu? Unde sunt acum? La suflet? Sunt ale sufletului? Le vreau înapoi!

Suflete!.... Suuufleteeeee!!!!... Te vreau înapoi!

Tăceți voi, obiecte inutile, voi, nulități gălăgioase... voi, sticle strălucitoare pe care v-am tratat ca pe diamante...voi, banalități pe care v-am divinizat odată.... Tăceți! Afară! Ieșiți afară din mine! Mă lepăd de voi, nimicnicii ale frivolității mele! Afaaarăăăăăă!!!

Gol... liniște... Suflete, aici erai? Unde ai fost plecat? Nicăieri? Aici ai fost tot timpul? Ești sigur? Era prea mare gălăgia obiectelor, zici?
De ce nu ai mai vorbit cu mine? Aaaa, ai vorbit tot timpul, dar eu nu te-am auzit.
Cum? Am plecat urechea la șoaptele ispitelor? 

Am fost chior, surd și paralizat fără tine, dragă Suflet. Am fost incomplet și muribund în lipsa ta.
Am fost...obiect fără viață, ca cele care m-au locuit.

Stai, ce e melodia asta? Mi se pare cunoscută. E cântecul tău? Aha! Dar de unde îl știu? Din perioada în care eram tot timpul împreună?
Mult timp a trecut, dacă abia mi-o amintesc...

Dar, ce e senzația asta... de zbor?
Bucuria iubirii... împlinirea înălțării... Ești tu, SUFLETE!

Ha, ha, ha, ha, ha....ce e asta? Râs?
Râd! Simt plinătatea, mă simt împlinit...mă simt... ÎNTREG!

Și totul era, de fapt, aici, în mine.

Mulțumesc, Suflete!



                          
                                         *    *    *    *    *    *    *    *    *

Oare n-o fi povestea ta? Dă-mi de veste.

Cititorule, binețe!

dr. Edith Kadar
Arad, 03 ianuarie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.


vineri, 1 iunie 2018

COPILUL, PARTEA UITATĂ DIN TINE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *



Ai observat că atunci când se joacă, copiii mici o fac instinctiv, interacționează din toată inima și socializează necondiționat?

Pentru ei, vârsta, religia, apartenența politică, naționalitatea, culoarea pielii sau limba maternă nu au nicio relevanță, nici măcar nu înțeleg aceste concepte.

Condițiile și condiționările le învață atunci când noi, oamenii (cică) maturi, din prea multa dragoste și atenție fata de ei, începem marea educație.

Dar dacă noi, adulții, am avea aceleași criterii de socializare ca și copiii, adică doar bucuria interacțiunii și comunicarea reală?
Dacă nu am ști și nu ne-ar interesa nimic decât momentul acela în care ne putem simți bine?
Dacă funcția omului nu ar avea nicio relevanță, nici veniturile, nici ce scrie pe eticheta hainelor?
Mașina ar avea doar utilitate practică indiferent de firmă, iar casele ar fi doar locuri de stat și de dormit, așa cum au și fost concepute, de fapt?

Din ce moment al vieții devine mai important cum arată omul decât ce spune el?
De când începem să privim totul în jur prin prisma formei și nu a fondului?
De când felul în care ne percep alții că suntem și trăim a devenit mai important decât suntem și trăim noi înșine?
Care este momentul în care uităm să fim copii, ne lepădăm de bucurii și acceptăm cu drag „hainele” restrictive ale condiționărilor?
Din ce moment al vieții a devenit mai important să-i dezumanizăm pe copii, în loc să stăm, să-i privim, să ne reamintim și să aplicăm?
De când societatea face copilul și nu copilul modelează societatea?

Care este momentul în care am renunțat la copilul din noi, și de ce am făcut-o? Pentru că așa ni s-a spus? Din goana după maturitatea ce (se presupune că) asigură integritatea societății?

Privind puțin în jur, nu poți să nu te întrebi de ce sunt atâtea anomalii, nedreptăți și războaie; oare de la prea multă maturitate neînțeleasă sau/și neasumată?

Copiii sunt puri. De când au devenit puritatea și inocența depășite, învechite?

Abia când îți vei aminti de partea uitată din tine, copilul, te vei maturiza cu adevărat!
Privește în fiecare zi un copil și reamintește-ți esența ta!

Binețe, dragă cititorule!




dr. Edith Kadar
Arad, 16 decembrie 2015


            *    *    *    *    *    *    *

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/06/copilul-partea-uitata-din-tine.html)

Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

luni, 23 aprilie 2018

LA MULȚI ANI, GHEORGHE! - semnificația numelui și menire

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *    *     *     *     *



Binețe, dragă cititorule!

Primul pas în a te cunoaște pe tine și a afla care este rolul tău în această viață este să știi care este semnificația  numelui pe care l-ai primit la naștere.

Astăzi vom vorbi despre GHEORGHE.

Indiferent dacă porți numele Gheorghe sau un nume derivat de-al lui, sau dacă cunoști persoane botezate astfel, știi care este semnificația acestui nume?

Nu uita să pornești și muzica pentru a-ți fi însoțitor pe calea gândurilor și a rândurilor.



În fiecare an, la 23 aprilie, este sărbătorit sfântul Gheorghe, prilej pentru cei care poartă numele sau derivate de-ale numelui, să se bucure, să își sărbătorească onomastica.

Numele GHEORGHE derivă din grecescul GEORGOS, și înseamnă LUCRĂTOR CU PĂMÂNTUL.

Desigur, nu toți cei care au acest nume sunt fermieri, sau au munci în domeniul agricol.
Aici vorbim despre simboluri și semnificații tainice.

Pământul este unul dintre elementele naturii, alături de apă, aer și foc, și este materia primă pentru a făuri „cărămizile” vieții. 

Se spune că „din țărână suntem croiți, în țărână ne vom întoarce”.

Pământul, țărâna, reprezintă în mod simbolic energia telurică din care este compus corpul uman și tot ceea ce percep cele 5 simțuri ale omului: văz, auz, gust, miros, pipăit.

Pământul amestecat cu apă dă lutul creator de frumos sau de urât, în funcție de „autor”. 
Când este prea multă apă, apare noroiul, tina, nămolul, mlaștina. 
În plan fizic, asta înseamnă retenția de apă, hipertensiunea arterială, etc.

Lutul amestecat cu aer ajută la expansiunea materiei prime, pentru a asigura fondul creației.
Când e prea mult aer, lutul devine fragil, și se prăbușește sub propria greutate.
În plan fizic, apar balonările, emboliile, emfizem, pneumotorax.

Iar când totul este trecut prin foc, se poate obține purificarea sau, din contră, distrugerea lucrării, și transformarea sa în praf.
Focul purificator dă naștere sculpturilor monumentale, care rămân nemuritoare. Focul devastator distruge tot în calea sa, oprind viața.
În plan fizic vorbim despre inflamații de tot felul, acele „aprinderi” ale organelor, temperaturi mari, febră, bufeuri, etc.

Atunci când materia primă, țărâna sau pământul , se află în echilibru perfect cu apa, aerul și focul, apare armonia pe toate planurile, la toate nivelurile. 
Cumpătarea, echilibrul și armonia sunt elementele cheie ale unei vieți împlinite. 



Ziua de 23 aprilie este în zodia Taurului, zodie de pământ. Nimic nu e întâmplător.

Persoanele ce poartă numele GHEORGHE, sau un nume derivat din acesta, sunt menite să lucreze „lutul” creației, să învețe să aibă grijă de corpul propriu, „biserica” sufletului, și să îi învețe și pe alții să facă la fel.
Ele vin într-o familie unde excesele de orice fel au dus la distrugeri de relații, de sănătate, de vieți, pentru a-i învăța să fie cumpătați în tot.

Aceste persoane trebuie să învețe să își stăpânească propriile lor „pofte”, indiferent de domeniu, pentru a înțelege „mesajul” acestor pofte.
Taurul, ca zodie, guvernează zona gâtului, locul de unde izvorăște vorbirea, comunicarea dintre oameni.

Cei ce poartă acest nume sunt meniți să lupte cu „balaurul” poftelor și exceselor, dar și al teoriilor de viață incorect pricepute, pentru a înțelege și transmite mai departe practica eliberatoare.

Dragă GHEORGHE, GEORGETA, GETA, GEORGE, GHIȚĂ, GEORGIANA, GEORGINA, GINA, GEORG, GYURI, GYÖRGY, GORAN, JÜRGEN, YORGOS, YURI, îți urez să ai o viață plină de lumină, să reușești tot ceea ce ți-ai propus pentru a fi un exemplu pentru  toți cei apropiați ție. 
Să ai forța de a fi lumină călăuzitoare pentru alții, indiferent de piedicile pe care le întâlnești pe drumul vieții.

LA MULȚI ANI, PLINI DE LUMINĂ! 



dr. Edith Kadar 
Arad, 23 aprilie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/04/la-multi-ani-gheorghe-semnificatia.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

duminică, 8 aprilie 2018

HRISTOS ESTE VIU!

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



PAȘTELE, după om citire 

Hristos nu a înviat azi. 
El este viu dintotdeauna și se află în fiecare ființă, în fiecare piatră, în fiecare respirație a Universului.

El nu moare și reînvie în fiecare an doar pentru ca oamenii să aibă motive să sărbătorească prin mâncare multă, băutură multă, și să preamărească iepurașul.

A-ți imagina că Hristos învie în fiecare an pentru ca oamenii să-și aducă aminte de el,  nu poate arăta decât setea de „pâine și circ” rămasă nestinsă de-a lungul timpului.

A-ți aminti de Lumina christică doar în anumite ocazii dictate de calendar, nu poate arăta decât că omul alege să rămână în ignoranță, folosind scuza „păi, așa sunt obiceiurile...”.

A uita că Fiul OMULUI a înviat o dată, că este și a fost viu dintotdeauna în inima și sufletele noastre, și a preamări răstignirea lui, condamnă omul la rămânerea în întunericul ego-ului, iar de acolo să emane și să emită judecăți de valoare față de tot și toți care îndrăznesc să fie altfel.

De ce e nevoie să ni se reamintească anual că a murit și a reînviat? Nu știm asta altfel? Deci, dacă nu am fi anunțați în fiecare an că de Crăciun s-a născut, iar de Paște a înviat, noi, oamenii, am trăi în bezna necunoașterii și a nerecunoștinței?                                                                                                            

Dacă nu ar exista biserica, cum ne-am aminti că a existat odată cineva care a crezut atât de mult în oameni încât s-a jertfit pentru ei doar pentru a le arăta că fiecare poate fi ca el, fiu de Dumnezeu?
Și dacă a înviat, oare asta nu înseamnă că a înviat în conștiința umană, rămânând viu?

Dragă OM, fă ca fiecare zi să fie pentru tine și pentru sufletul tău Paște, Crăciun, Florii sau orice altceva, și nu (te) sărbători doar în zile marcate cu roșu în calendar.

Poți fi în fiecare zi conștient de Lumina christică din tine, de ce te mulțumești să o faci doar o dată pe an?                                                                                                                                            
Poți fi Lumină divină în fiecare moment al existenței tale, de ce te mulțumești cu o singură secundă?   
Soarele există și în zilele noroase, și atunci când este noapte. Doar nu poate fi perceput de simțuri. Cunoașterea te face să știi că există, ignoranța te face să îl observi doar când e lumină și căldură.                                                                                                                                                  
La fel și Lumina divină din fiecare. Ea există, indiferent de credințe, religie, și părerile oamenilor.

Hristos nu a înviat azi, pentru că el este viu dintotdeauna și va rămâne așa, fie că vrei să vezi, fie nu. 

Poți doar alege să îl vezi zilnic, păstrând vie bucuria și iubirea divină, sau să îl vezi ocazional, numind asta „sărbători”; iar în rest să trăiești în frici, furii, ură, deznădejde, așteptând data următoare când îl „răstignești” pentru a-l reînvia, și a-ți hrăni, astfel, ego-ul.

Se numește LIBER ARBITRU.

Hristos este viu în fiecare moment, iar eu cred asta cu tărie!

Așa încât eu nu pot să îți spun „Hristos a înviat”, ci doar HRISTOS ESTE VIU! 

Binețe, cititorule!

P.S. Pentru toți cei ce dau hrană sufletului și nu corpului fizic, vă invit să ascultați, să vă relaxați, să vă bucurați.



dr. Edith Kadar 
Arad, 16 aprilie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

marți, 3 aprilie 2018

CÂT DE PREZENT(Ă) EȘTI ÎN VIAȚA TA?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Unde ești tu când viața te trăiește?

Unde ești atunci când vorbești, când umbli pe stradă, când lucrezi, când stai cu familia, când faci dragoste, când faci promisiuni și declarații, când viața ta are loc în fiecare zi?

Chiar dacă, aparent, întrebarea ți se pare complet deplasată, aiurea și complet nerealistă (repet, ți se pare), îți spun sigur că în cea mai mare parte a zilelor din viața noastră noi nu suntem prezenți în momentele trăirii.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit astăzi la o incursiune în conștiența sau inconștiența trăirii fiecărui moment care ne compune viața, pentru a înțelege că de multe ori luăm hotărâri sau acționăm în timp ce mintea e plecată în alt timp, în alt loc.

Fă-te comod(ă), pornește muzica pentru a-ți fi alături pe cărarea vorbelor, și hai să începem.


Amintește-ți de câte ori ai ajuns undeva și te-ai gândit: „...dar cum am ajuns până aici, că nu-mi mai amintesc nimic despre drumul parcurs?... parca m-am întâlnit cu cineva... am vorbit... dar ce am vorbit?... am spus ceva?... am promis, oare, ceva?... și plasa asta cu cumpărături de când o am în mână?... când am făcut cumpărăturile?... parcă mi-a spus ceva copilul, dar ce, că nu-mi mai amintesc... oare ce m-a întrebat omul acesta, din fața mea?...”

Recunoști măcar o parte din monologul interior descris mai sus?

Cu toții avem momente de absență din propria viață, clipe în care ne aflăm, parcă, în cu totul altă parte decât suntem, de fapt.

Adevărul este că de (prea) multe ori, mintea noastră nu este în același timp și spațiu cu corpul fizic, fiecare trăindu-și propriul prezent.
Dar, de ce se întâmplă așa? De ce mintea și corpul sunt două entități care, în loc să acționeze unitar, să colaboreze, se ignoră și lucrează în contratimp, sabotându-se, parcă, reciproc?

Pentru a înțelege mai bine, amintește-ți despre desenul rachetei (luat de la Recall Healing) din articolul  „ DE CE NE ÎMBOLNĂVIM? - mecanismul de acțiune al stresului asupra noastră” (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/05/de-ce-ne-imbolnavim-partea-ii.html).

Am vorbit acolo despre cele trei aspecte ale noastre:
1.- PSIHIC, compus din totalitatea gândurilor, trăirilor, emoțiilor, regulilor de conviețuire în societate, și  care este reprezentat de mintea simțită de noi prin acea voce din capul nostru care nu mai tace;
2.- CREIER, setat să găsească o soluție la toate problemele pe care mintea le ridică la rangul de foarte important și extrem de urgent. Reamintesc că el se comportă ca un computer, deci nu știe să facă deosebirea între real-imaginar-virtual și simbol; pentru creier orice gând e real și trebuie rezolvat.
3.- CORPUL FIZIC, unde creierul „descarcă” problemele la care nu găsește soluții în acel moment sub formă de boli, ale căror simptome au menirea de a reaminti creierului să caute soluții în continuare.

Doar că mintea aduce, non-stop probleme noi de rezolvat, iar creierul nu mai apucă să le rezolve pe cele vechi.


Acum, gândește-te că putem avea probleme rămase nerezolvate încă din copilărie, din adolescență, sau orice altă perioadă a vieții.

În viața de zi cu zi ne atrage atenția, ne deranjează și constituie o problemă pentru minte doar acele aspecte rămase nerezolvate de creier și depozitate în corp.

Imaginează-ți că faci un drum, indiferent unde, indiferent cum. În mod normal, ești atent(ă) pe unde calci, la trecerea de pietoni, să nu te ciocnești de alții. 
Și la un moment dat vezi o persoană care îți displace, sau îți creează orice altă reacție în corp. De ce nicio altă persoană din drumul tău nu ți-a atras atenția, ci tocmai aceea? Ce ai observat la ea? Că e grasă? Că e urâtă? Că are nasul sau fundul mare? Că e îmbrăcată aiurea?
De obicei nu facem acest gen de analiză pentru a ajuta creierul să rezolve problema, ci rămânem doar cu constatarea și cu starea neplăcută ce va amplifica angoasa transmisă prin emoțional.

Ce persoană din viața ta îndeplinește acele caracteristici, și ce ți-a făcut neplăcut? Și, mai ales, în ce moment al vieții a avut loc acea întâmplare?
De ce este important acest amănunt? Deoarece la fiecare observație care îți rămâne în minte, te întorci și în timp, în momentul în care a avut loc incidentul rămas nerezolvat.

Voi da câteva exemple pentru a înțelege. Indiferent ce voi scrie, încearcă să înțelegi și nu te opri la adjective. Așa gândim cu toții. Că nu recunoști, nu înseamnă că nu e adevărat.


Exemplu: vezi o femeie mare, grasă, cu aspect neplăcut, ce îți amintește de o mătușă din copilărie care tot timpul te certa și nu avea nicio vorbă bună pentru tine. Atunci, când faci această constatare, redevii copilul cu vârsta emoțională de 5-6 ani, ca atunci când s-a întâmplat lucrul neplăcut. Cum te vei comporta în acest moment? Ca un copil, nemaifiind atent(ă) pe unde calci, dacă vine mașina, dacă bagajele sunt toate la tine și nu le-ai uitat pe undeva, pe parcursul cumpărăturilor.

Și în această stare, mergând mai departe, vezi un bărbat care înjură și urlă la alții. Îți atrage atenția pentru că seamănă cu un profesor de liceu care te teroriza? Nu ieși din starea de copil de 5-6 ani, că intri în cea de adolescent licean, cu toate trăirile, reflexele și reacțiile de atunci.

Ajungi acasă și, chiar dacă ești demult la vârsta adultă, vorbești cu unul din părinții tăi care te tratează ca pe un copil și acum. Cum devii în acel moment? Copilul neajutorat care acceptă și acum ca mama sau/și tata să-l dojenească și să îi conducă viața, nefiind capabil(ă) să îi spui cu ești deja la vârsta la care nu mai ai nevoie de ajutor.

Am dat doar 3 exemple, dar gândește-te că zilnic trăiești cu mult mai multe asemenea experiențe care alimentează psihicul, mintea, și dă de lucru creierului.

Putem trage concluzia că fiecare dintre noi suntem o sumă de aspecte diferite ale aceleiași persoane: într-un fel ne manifestăm ca părinți, altfel ca fii sau fiice; într-un fel ca parteneri de viață sau de serviciu, altfel ca vecini. Când traversăm strada suntem într-un fel, când conducem mașina ne schimbăm, etc. 
Fiecare situație sau persoană întâlnită scoate la iveală o altă fațetă a noastră.


Acum, gândește-te că multitudinea aceasta de aspecte s-a manifestat în toate momentele vieții, de la naștere și până în prezent. Câte variante ale noastre au existat și există? Nenumărate, fiecare trăind și rămânând în propriul timp și spațiu, cu propriile probleme și conflicte.  

Cred că ai înțeles ce am vrut să spun, așa încât voi repeta întrebările de la începutul articolului: unde ești atunci când vorbești, când umbli pe stradă, când lucrezi, când stai cu familia, când faci dragoste, când faci promisiuni și declarații, când viața ta are loc în fiecare zi?
În care moment ești? Iei o hotărâre actuală cu mintea rămasă în trecut? Cum arată viața ta de acum? Ai rămas blocat(ă) în trecut? Compari totul numai cu trecutul?

Cât de prezent(ă) ești tu în momentul prezent al vieții tale?
Nu poți să fii bine, și nu poate să-ți fie bine dacă nu te ancorezi 100% în aici și acum.


Cum poți face asta? Încheind capitole vechi, închizând uși ale trecutului care te atrag înapoi.

Nu intra într-o nouă relație dacă nu ai încheiat-o pe cea dinainte, indiferent de ce natură e. Dacă nu închizi capitolul, te vei arunca în următoarea relație cu toate bagajele celei anterioare, și vei proiecta pe celălalt imaginea predecesorului. Și așa vei rămâne defazat(ă), și nu înțelegi de ce tu nu ai noroc în prietenie sau în dragoste.

Dacă o prietenie veche s-a terminat urât, spune ce ai de spus acelei persoane, mulțumește-i pentru că prezența în viața ta te-a ajutat să înveți anumite lecții, și dă-i drumul. 

Nu te încrâncena, nu te încăpățâna. Viața nu este despre a demonstra că ai dreptate, ci pentru a învăța lecții prețioase. Înțelepciunea aduce infinite beneficii, cu condiția să o lași să se manifeste.

Nu pierde timp prețios cu emoții care îți devorează sufletul, ele nu îți aduc nicio lecție nouă. Ura, ranchiuna, resentimentele, încăpățânarea, te vor roade pe dinăuntru, indiferent dacă accepți că așa e sau te minți că ești cea mai zen persoană plină de boli.

Fii atent(ă) la propria viață, la propriile trăiri. La început ți se va părea greu să fii atent(ă) la tine, la trăirile și emoțiile tale pentru că ai fost obișnuit(ă) să fii atent(ă) doar la alții. Dar, încetul cu încetul vei vedea că în sufletul și mintea ta se va instala liniștea și pacea.



Abia în acest stadiu, când te hotărăști să te concentrezi la tine, se produce conectarea la cea de-a patra componentă a omului, spiritul sau esența sa divină. 
Dar, până ce nu iei hotărârea, poți încerca orice tehnică de relaxare; vei rămâne cu frustrări și cu falsa credință că oricine poate doar tu nu. Nici măcar rugăciunea nu o poți spune ca lumea, fără ca mintea să nu fugă în altă parte.

Ești suma hotărârilor pe care le iei în fiecare moment. 
Dar ce ești atunci când faci alegerile inconștient și lipsești în cea mai mare parte a vieții din prezentul tău? 
Ce ești în absența ta? Ești produsul minții care te fragmentează în toate direcțiile și timpurile vieții tale!

Fii prezent(ă) în viața ta amintindu-ți că ai venit aici pentru a învăța, a evolua, a deveni varianta ta din ce în ce mai bună, și nu pentru a-i servi pe alții, pe cei prea leneși să-și facă lecțiile.
Dacă vei face treaba pentru alții, dacă vei fi prezent(ă) doar în viața celorlalți, cine se va ocupa de tine, de lecțiile și evoluția ta? 

Tot ce ai de făcut este să închei situații și relații rămase în coadă de pește, să închizi, astfel, uși din trecut și să conștientizezi în fiecare moment prezentul ce ți-e dăruit pentru a-l trăi așa cum ți-l dăltuiești.

Și care e cheia dispariției bolilor din corpul tău? Nu trăi nici în trecut nici în viitor.
FII PREZENT(Ă) ÎN MOMENTUL PREZENT AL VIEȚII TALE!

Încearcă, ce ai de pierdut?

Binețe, dragă cititorule!


dr. Edith Kadar 
Arad, 06 februarie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

sâmbătă, 31 martie 2018

RĂSPUNZI LA ÎNTREBĂRILE VIEȚII?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Viața creează multe semne de întrebare, dar din goana pe care (ne imaginăm că) ne-o impune, amânăm să găsim răspunsuri, să completăm spațiile goale de semnificații, dar pline de necunoscute.

Amânarea unui răspuns nu este o problemă dacă nu se transformă în ignorarea și apoi uitarea găsirii lui. 
Dar când grămada de întrebări fără răspunsuri crește, vocea sufletului se va auzi tot mai puțin și mai slab, pierdută în vacarmul glasurilor interioare ale minții ce rostesc și răstesc întrebările.

Binețe, dragă OM!

Te invit să povestim puțin despre întrebările și răspunsurile vieții. Dar, mai întâi, pornește muzica, rogu-te, pentru a ne fi alături la ceas de poveste.

                                        

Dacă vrei să ajungi departe în viață, va trebui să știi, mai întâi de toate, unde anume, cum și în cât timp îți propui să o faci.

Dacă nu îți place viața ta actuală, dacă ceea ce simți și trăiești nu-ți mai hrănește sufletul, dacă te simți blocat(ă), ca într-o cușcă, în propriul trai, nu crezi că a venit momentul să schimbi ceva pentru a nu te mai simți sufocat(ă) în fiecare zi?

Am întâlnit puține persoane care să spună - din tot sufletul și cu toată sinceritatea - că și-au găsit calea, că trăiesc în armonie cu ei înșiși și cu cei din jur, și că sunt foarte mulțumiți de toate aspectele vieții lor: personal, profesional, sufletesc, spiritual, emoțional, etc.

Lasă-mă să ghicesc, îmi vei spune că nu există așa ceva ca mulțumirea deplină, și că trebuie să se facă compromisuri în viață.

Și asta de unde o știi?
Ai încercat toate variantele, ai făcut tot setul de schimbări posibile în viața ta, și așa ai ajuns la această concluzie glorioasă?
Nu? 

Ți-ai ascultat sufletul și ți-ai pus în evidență talentele tale native, folosindu-ți-le pentru a-ți crea slujba la care ai visat?
Insiști să lucrezi în aceleași condiții care te fac nefericit(ă), și totuși știi cu siguranță că fericirea e doar în cărți și în filme, că viața reală bate filmul?


Serios, nu te-ai plictisit de fraze stereotip? 

Nu te-ai săturat să te hrănești cu slogane pline de teorie dar amânate la nesfârșit a fi aplicate în practică? 
Nu-ți sunt destule lozincile servite de alții și pe care le-ai împrumutat și adoptat cu bucurie nu pentru a te ajuta, ci pentru a-ți servi ca scuză la nefericirea și neîmplinirea ta?

Nu ești înfometat(ă) de viața reală, de acțiune, de verb, după atâta „mâncare” nesănătoasă formată din lamentări și scuze?
Nu ești intoxicat(ă) de atâtea noțiuni teoretice despre dezvoltare și evoluție personală și/sau profesională, neurmate de aplicarea în practică?
Nu ți-a ajuns să îți irosești energia, timpul și viața inventând și confecționând scuze în loc să treci la treabă?

Și dacă aici ai ajuns, așa arată acum viața ta - goală de conținut, dar doldora de teorie și lamentări - pot să te întreb de unde știi că nu există așa ceva ca mulțumirea deplină, și că trebuie să se facă compromisuri în viață? Sau fraza care câștigă detașat ca capitolul stupiditate/bullshit: „așa e viața; o luptă continuă în care alții câștigă, iar eu pierd!...” bla, bla, bla, bla, bla....

Atunci când cineva mă întreabă ce să facă să se regăsească pentru că undeva, pe drumul vieții, s-a pierdut sau s-a abandonat, întreb unde anume vrea să ajungă, cum și în cât timp își propune să o facă.
De cele mai multe ori mi se răspunde rapid „nu știu”, semn că nu numai nu s-au gândit, dar nici acum nu vor să o facă.

Dragă cititorule, dacă tu crezi că răspunsurile la întrebările trăirii îți vor fi date de străinii vieții tale, te înșeli amarnic. 
Întrebările conțin deja o parte din răspunsuri; doar să vrei să le vezi, să nu-ți fie lene să o faci îmbrăcând haina lui „nu știu”.


De ce sunt atât de multe întrebări și atât de puține răspunsuri? 
- Pentru că e mai comod să inventăm scuze decât să săpăm în interiorul nostru și să găsim răspunsul real, acela care aduce oftatul de eliberare în pieptul nostru.
- Pentru că, pentru a obține răspunsuri, va trebui să ne facem timp pentru noi.
- Pentru că aflarea cheii întrebărilor dislocă o mare cantitate de minciună care acoperă comoara ascunsă, răspunsurile.
- Pentru că întrebările ne dau mai multă valoare în ochii noștri decât răspunsurile (de multe ori) neplăcute.
- Pentru că nu avem chef să ne ocupăm de noi, fiind mai ușor să găsim țapi ispășitori.
- Pentru că teoria (crezi că) îți dă prestanță în ochii celorlalți.
- Pentru că întrebările ne „țes” o viață socială bogată, gălăgioasă, pe când răspunsurile ne obligă la liniște.
- Pentru că nu ne învață nimeni să rezolvăm problema întrebărilor, obținând soluția răspunsurilor.
- Pentru că nu știm să finalizăm întrebările cu răspunsuri.

Amânarea unui răspuns nu este o problemă dacă nu se transformă în ignorarea și apoi uitarea găsirii lui. 
Dar când grămada de întrebări fără răspunsuri crește, vocea sufletului se va auzi tot mai puțin și mai slab, pierdută în vacarmul glasurilor interioare ale minții ce rostesc și răstesc întrebările.

Viața creează multe semne de întrebare, dar din goana pe care (ne imaginăm că) ne-o impune, amânăm să găsim răspunsuri, să completăm spațiile goale de semnificații, dar pline de necunoscute.

Când vom înțelege că întrebările fără răspuns duc la dezintegrarea sufletului și la boala fizică, și că răspunsurile asumate sunt antidotul, vom face cel mai mare pas în regăsirea, reintegrarea și recompunerea noastră.

Și când ne vom hotărî să creștem mari și să ne maturizăm, indiferent de vârstă, vom înțelege că dacă vrem să ajungem departe în viață, va trebui să știm, mai întâi de toate, unde anume, cum și în cât timp ne propunem să o facem.

Cât durează asta? 
Atât timp cât e nevoie. 
Nici mai mult, nici mai puțin.

Binețe, dragă OM!


dr. Edith Kadar 
Arad, 17 noiembrie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/03/raspunsuri-la-intrebarile-vietii.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.