Nu e nevoie să schimbăm lumea; este suficient doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Lumea este doar ceea ce vrei tu să vezi că este.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Deja de o bună bucată de timp știu că nimic nu e întâmplător.
Adică nu știu doar în teoria, gen: „îhâm, daaa, nimic nu e întâmplător, așa e... Doamne, ce mi se întâmplă?... de ce acum?... de ce mie?... eu n-am făcut nimic să merit asta!...”, ci practic: știu că totul este în conformitate cu ce eman sau emit din interior.
De aceea, când azi nu mi-a venit primul pacient programat, am știut că nimic nu e întâmplător, și că mi se dă posibilitatea de a face altceva; probabil ceva pentru mine.
De când s-a programat persoana am simțit că nu va veni, dar dacă m-ar fi anunțat din timp nu m-aș fi ridicat din pat, și aș mai fi dormit.
Astfel, am venit la cabinet, iar pe drum am primit telefon de la o persoană din București care dorea să vină în Arad, la mine. Am vorbit timp de vreo oră, ca și când ne-am fi cunoscut de când lumea. Povestind, am realizat că Universul, Dumnezeu, îmi aducea în cale o oglindă, una din multele din ultima perioadă.
Oglinzile acestea au darul de a-mi arăta trecutul meu, adică fracțiuni din mine, ceea ce am fost în diferite perioade ale existenței mele, aspecte de-ale mele rămase nerezolvate, și care îmi tulburau periodic prezentul.
Am zâmbit de fiecare dată, recunoscându-mi fragmentul de trecut reprezentat de omul din fața mea.
Au fost acolo fetița băiețoasă, slabă, cu genunchii osoși și mari, care și-ar fi dorit să fie prințesă, dar căreia i se repeta (prea des) că nu e suficient de drăguță ca alte fete.
Am văzut adolescenta fără personalitate proprie, ci cu comportamente împrumutate de la alții, ca niște haine lălâi, prea largi.
Am întâlnit studenta debusolată, singură într-un oraș străin și mare.
Am salutat femeia tânără care habar n-avea ce înseamnă relații, orice relații.
Am zâmbit omului care a confundat iubirea cu posesivitatea, condiționarea și nevoile personale de satisfăcut.
Am întâlnit și mama care se străduiește din răsputeri să fie mamă, fără a ști foarte clar ce naiba o fi însemnând toate astea.
Am dat binețe femeii adulte cu o viață profesională înfloritoare, dar cu o viață personală lăsată pe undeva prin beci.
Am îmbrățișat femeia matură care a descoperit IUBIREA, care nu mai face nimic, nu mai planifică și nu mai controlează deoarece știe că, oricum, Universul ȘTIE mai bine ce, când, cum are nevoie, și îi aduce în cale. Cam ca azi.
Și în timp ce vorbeam cu această persoană drăguță, am realizat că ea are toate informațiile despre cum să-și rezolve problemele în viață, doar nu știa cum să le acceseze. OGLINDA. Din nou.
Având timp liber, am mers să mănânc ceva. Și în timp ce luam un mic dejun-prânz copios, ascultam muzică, mă uitam pe geam la verdeața și la soarele de afară, și procesam ultimele evenimente și trăiri ale mele.
Iar la un moment dat realizez că s-a instalat o stare de liniște... pardon, LINIȘTE; ca și cum timpul s-a dilatat, oamenii trec grăbiți pe stradă, mașinile claxonează, dar eu sunt... undeva în mijlocul a ceea ce sunt EU, dincolo de gălăgia lumii și de timp.
Mi-au trebuit câteva momente pentru ca mintea mea să perceapă că sunt într-un loc plin de liniște situat... în mine însămi!
„Deci asta e prezența în tine? Asta înseamnă să fii în aici și în acum? Să fii prezent în viața ta? Să fii centrat în tine? Asta este trăirea în prezență și în prezent!”, mi-am zis.
Îmi căutam, instinctiv, trecutul și scrutam viitorul. Pauză. Nu era vorba despre refuzul minții de a vedea ceva, ci eu, cu minte cu tot, nu mai simțeam altceva decât momentul.
Deci asta e?!
Și am realizat, încă o dată, că tot ceea ce știi în teorie este ZERO dacă nu e certificat și validat de practica trăirii.
N-am mai găsit nici urmă de copil, de adolescent, de tânără, de adultă, sau alte aspecte de-ale mele, din alte timpuri.
Eram doar EU, prezentă în PREZENT, în ACUM și AICI!
Nu știu dacă va dura, dacă starea va rămâne definitiv, dacă va mai pleca pe coclauri și va reveni. Habar n-am! Ți-am zis că nu mai controlez nimic. Știu doar că m-am apucat să scriu pentru a-ți povesti, iar starea a rămas aici, lângă mine, cu mine, în mine.
Dacă tu ești oglinda mea, și eu sunt a ta; și m-am gândit să-ți spun povestea. N-o fi oare și starea ta? Observ-o. Simte-o. Conștientizeaz-o. Trăiește-o. FII!
Binețe, draga mea oglindă, și-ți mulțumesc că ești!
dr. Edith Kadar
Arad, 06 septembrie 2017, ziua în care Luna e plină și e în zodia Peștilor
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.
