Sunt momente în care tot ce vrei este să nu mai faci nimic, să nu mai auzi nimic, să nu mai vezi și să nu mai vorbești nimic, cu nimeni.
Sunt momente în care ai vrea să zaci fără să faci nimic, să îi spui lumii să se ducă dracului și să se descurce singură.
Sunt momente în care ai vrea să fii văzut(ă) ca o ființă umană și nu ca un salvator din orice, nu ca un roboțel care poate oricât, oricând și cu oricine.
Sunt momente în care ai nevoie de liniște pentru a-ți auzi propria respirație, de a-ți simți propriile trăiri, de a-ți înfrunta propriile emoții. Clipe când vrei să îți vizitezi propriul iad, sătul fiind de iadurile fiecărui om care te consideră o forță ce nu are cum să se diminueze.
Sunt momente în care simți să vrei să declari falimentul a ceea ce ești, doar pentru a putea pleca într-un loc nou, cu oameni noi, cu liniște. Ai vrea să găsești persoane cu care poți trăi bucuria tăcerii, și viața pe care ți-o dă iubirea.
Sunt momente în care ai nevoie, pur și simplu, de un umăr pe care să îți plângi slăbiciunea și vulnerabilitatea, și nu mai vrei să fii lovit(ă) ca un soldat care trebuie doar să execute.
Sunt momente în care vrei să nu te mai justifici cine și ce ești, ce, cum și de ce gândești așa cum o faci, ci doar să fii tu, acea entitate pe care o simți acolo dintotdeauna, dar căreia nu-i dai voie să fie pentru a nu supăra pe cineva.
Sunt momente în care vrei să dai jos de pe umerii tăi întreaga povară pe care o porți inutil, lucruri, stări și sentimente pe care le-ai creat pentru a te proteja de lovituri reale, dar mai ales de cele imaginare.
Sunt momente în care vrei să renunți la toate măștile create de frica de penibil, de abandon, de respingere a ceea ce ești cu adevărat.
Sunt momente în care te devorează furiile pentru că nu te mai regăsești pe tine, originalul creat de dumnezeire.
Sunt momente în care te bucuri că poți „gusta” puțin din lucrarea uraganului interior pe care l-ai creat pentru a distruge tot ce e vechi și inutil, pentru a distruge programe și paradigme, pentru că doar așa știi să rezolvi problemele, nu printr-o adiere.
Sunt momente în care știi că urgia interioară te poate distruge, dar alegi să o faci deoarece e unica ta șansă să tai, să cureți; iar atunci apare acel curaj nebun care te face să spui tumultului tău interior: „doar atât? dă tot ce poți, să te văd!”.
Sunt momente în care ai vrea să știi cum să fii altfel, cum să te abandonezi, cum să faci mintea să tacă și să te încredințezi fără frică IUBIRII, lui Dumnezeu. Dar nu știi.
Sunt momente în care ești atât de pustiu pe dinăuntru încât nu înțelegi niciun cuvânt din ceea ce ți se spune, pentru că acolo nu mai sunt repere, au fost devastate de uragan.
Sunt momente în care cei apropiați nu îți înțeleg prăpastia, nu îți înțeleg „clipa altfel”, și îți vorbesc ca și cum ai înțelege ceva. Dar acolo, înăuntru, e gol. Nu joci teatru, nu glumești; e doar...gol...
Sunt momente în care înțelegi că tot ceea ce am povestit este o formă de „sinucidere” a ceea ce ești, de distrugere a tot ce ai fost până atunci, pentru că doar așa anihilezi confortul nesimțirii în care te-ai instalat.
Sunt momente în care te întâlnești cu mintea ta, stai la povești cu ea, îi vezi și auzi frica de a nu rămâne fără obiectul muncii ei, acela de a-ți crea iluzii, de a-ți înmâna semințele obsesiilor pentru a te „proteja”. Și când îi spui: „gata, îți mulțumesc, dar s-a terminat!”, să îi auzi tânguielile, să poți vedea că nicio metodă de a te controla nu mai are efect.
Sunt momente în care simți că plutești deasupra prăpastiei, levitând din lipsa indicațiilor pe care ți le dădea mintea, ego, fiind, totuși, liniștit(ă) deoarece știi că deja te ridici, iar ce a fost mai greu a trecut.
Sunt momente în care știi că uraganul tău interior a făcut ravagii în inima și sufletul celor foarte apropiați ție, păzitorilor, dar că acest lucru a fost absolut necesar pentru a demola imaginea greșită pe care și-au făcut-o despre tine.
Sunt momente în care se așterne liniștea post-apocaliptică, iar corpul tău se relaxează căzând într-o toropeală plăcută și frisoane de curățare.
Sunt momente în care auzi o voce puternică, pe care nu ai mai auzit-o demult, și care îți spune: „Bine ai revenit! Cum a fost vizita în iad?”.
Sunt momente în care, gol de orice simțire, neputincios de a mai controla ceva, orice, realizezi că singurul lucru pe care îl mai poți face este să te abandonezi.
Și sunt momente în care trebuie să faci alegerea dintre rai și iad, întuneric și lumină, viață și moarte, dintre iubire și frică. Dar ești prea obosit(ă) să mai faci ceva, și faci singurul lucru care ți-a rămas: să-i spui vocii care ți-a vorbit „Doamne, facă-se voia Ta!”.
Și vine momentul în care voia Lui este ca golul din interiorul tău să fie umplut cu lumina Lui, cu iubirea pe care, până atunci, ai respins-o, ai condiționat-o, ai distorsionat-o, ai batjocorit-o, ai deviat-o, ai lovit-o, ai scuipat-o, doar din frica de a nu fi respins(ă) de oameni, de divinitate. Pentru că astfel credem noi, oamenii, că îl putem condiționa pe însuși Dumnezeu.
Iar când haina iubirii te-a îmbrăcat, știi că a venit momentul să reintri în iad pentru a-i scoate pe cei care, din prea multă grijă pentru tine, au intrat să te protejeze, să te salveze de tine însuți, dar nu au știut să iasă.
Și când îi găsești speriați acolo, în întuneric, știi că e momentul să spui: „Mulțumesc! Iartă-mă, dar te iubesc atât de mult încât nu te pot distruge cu infernul meu; am vrut să-mi distrug iadul pentru a te putea duce în raiul pe care îl accept. Te iubesc! Accepți să-l întâlnim împreună pe Dumnezeu?”
Vor mai fi multe momente în viață, și bune și mai puțin bune.
Dar viața începe în momentul în care, din prea multă iubire, găsești forța de a coborî în propriul iad, de a trece prin purgatoriul de care îți era frică pentru a-ți înfrunta demonii pe care ți i-ai creat, de a te abandona până la punctul de dezintegrare, pentru a face loc LUMINII, IUBIRII, lui DUMNEZEU.
Sunt momente în viață în care doar iubirea adevărată te poate salva de tine însuți/însăți.
TE IUBESC!
Namaste!
dr. Edith Kadar
Arad, 24 septembrie 2017
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.
