ARTA IERTĂRII DE SINE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Atenționare! 

Acesta nu este un articol comod. Nu poate fi așa pentru că iertarea de sine nu este nici comodă și nici ușoară, ci presupune înfruntarea propriilor „demoni”, trecerea prin propriul purgatoriu al răspunsurilor la întrebările ce au fost ignorate și ascunse bine în ungherele  minții și ale sufletului.

Dacă nu ești pregătit, închide pagina, și întoarce-te la ce știi tu să faci mai bine, indiferent ce știi a face.

Materialul se adresează doar celor care s-au săturat de cuvinte și promisiuni goale de conținut și sunt cu adevărat deciși să-și acorde iertarea de sine.

Cu toții știm că trebuie să iertăm nedreptățile din viață și pe cei care ni le-au făcut. 

Unii doar afirmă că iartă, dar sufletul lor e plin de furie din cauza nedreptății suferite.
Alții, mai habotnici, vor da în dreapta și în stânga cu iertarea și iubirea aproapelui, fără să le tracă prin minte că se mint cu drag și spor.

Unora nici nu le trece prin minte să ierte ceva sau pe cineva, starea aceea de furie internă devenind „decorul” vieții lor. Ei vor tuna și vor fulgera non-stop, învinuind tot ce mișcă-n țara asta - râul, ramul, omul, pe Dumnezeu - pentru viața mizerabilă pe care o au, mulțumindu-se cu afirmații și decizii care nu au nicio legătură cu acțiunea, cu schimbarea, cu verbul..

Alții încep să aplice tehnici pe care le-au citit sau învățat, și încep să ierte-n dreapta și stânga, în grup sau individual.

Indiferent cum se răspândește iertarea noastră, pe ce cale și cu ce viteză, de multe ori realizăm că la capătul iertărilor „stropite” cu dărnicie peste alții, nu se obține liniștea și pacea interioară promise în cărți.

De ce? Pentru că am uitat de personajul principal al poveștii: noi înșine!

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să continuăm povestea iubirii fără condiționare și a iertării plină de uitare față de noi.

Pornește muzica, fă-te comod(ă) și hai să povestim. 

În materialul anterior, intitulat IUBIRE CU CONDIȚIONARE ȘI IERTARE FĂRĂ DE UITARE (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/10/iubire-cu-conditionare-si-iertare-fara.html), am vorbit despre faptul că nu-i putem ierta pe alții și nici să-i iubim necondiționat dacă nu am săvârșit aceste minuni, mai întâi, cu noi înșine.

Spuneam că nu pe alții trebuie să îi iertăm, ci pe noi, pentru că am permis să se ajungă la acea situație neplăcută, care ne-a rănit și ne-a îndurerat sufletul.

Și abia când vom ajunge să ne iertăm, să facem pace cu noi înșine, vom putea să ne iubim, și să îi iubim necondiționat pe ceilalți.

Abia atunci vom ierta cu adevărat, iar asta duce la uitarea, la ștergerea din memorie a momentului sau a persoanei care ne-a rănit.

Doar că iertarea de sine este unul din cele mai dificile lucruri de făcut în viață.

Nu pentru că nu poate fi dus la bun sfârșit, ci pentru că e foarte greu să acceptăm că totul se întâmplă din cauza noastră, și nu a altora. 

E foarte greu să acceptăm că hotărârile noastre ne-au adus aici, în acest moment al vieții, indiferent cum arată el.

E dureros de greu să ne acceptăm slăbiciunea, chiar și pe cea de o fracțiune de secundă, pentru că asta ne poate dărâma imaginea de perfecțiune pe care ne-am construit-o cu atâta migală.

Atât timp cât îi putem învinui pe alții - vecinul și capra lui, părinți, copii, șef, soț/soție, guvernanți, conspirații la nivel planetar, etc. - ne este mai ușor.

E mai simplu să știm că suntem produsul hotărârilor luate de alții și suma deciziilor acceptate fără crâcnire, doar din cauză de absență temporară a noastră din propria viață.

E mai simplu să găsim motive de a ne plânge și țapi ispășitori pentru dezastrul ce a urmat în traiul zilnic.

Și, în loc să ne oprim, irosim mai departe energia vieții prin lamentări ieftine, care nu rezolvă, practic, nimic, ci doar amplifică nemulțumirea față de noi, și o proiectăm pe alții.

Cum am putea să ne iertăm pe noi înșine?

Nu există un manual practic pentru așa ceva, iar aceasta este o întrebare care are nevoie de taina răspunsului individual. Nu există un șablon general valabil și aplicabil la toți care, dacă nu ne place sau nu ni se potrivește, să ne facă să ne amplificăm frustrările și nemulțumirile.

Fiecare trebuie să-și găsească propria cale, propriul răspuns care rezonează cu sufletul său și se mulează cel mai bine pe felul de a fi.

Pentru fiecare om în parte, iertarea de sine are alte semnificații, alte conotații, alte rezolvări.

Nu știu ce înseamnă pentru tine iertarea de sine, dar pot să-ți spun ce NU este în mod sigur. Asta te poate ajuta să nu bâjbâi degeaba pe un drum închis din start.

Nu e iertare de sine atunci când doar spui și repeți acest lucru, ca o moară stricată, de câte ori ai ocazia, dar în sinea ta nu crezi o iotă. 
Cu cât vei spune mai des că te-ai iertat, chiar și atunci când nimeni nu te-a întrebat, cu atât nu crezi în ceea ce spui. O faci pentru a te lăuda, a epata, a impresiona, a avea un subiect de discuție. Și, te rog, nu mă întreba cum să crezi în ceea ce spui. Găsește calea.

Nu e iertare de sine atunci când ești plin(ă) de ură, furii, frici, nemulțumiri profunde. 
Iertarea vine din liniștea înțelegerii și nu din gălăgia minții.
Nu mă întreba cum să nu urăști și să nu fii revoltat. N-ai vrea să-ți spun și cum să respiri? Tu alegi să fii așa. Poți oricând să nu alegi trăirea în negativitate.
Ura, furia și încrâncenarea ți-au îmbunătățit cumva traiul? Ai mai mulți bani, ești mai sănătos, mai liniștit și mai cu pace în casă și-n suflet? Nu? Și atunci de ce alegi să te „otrăvești”? Te răcorește, zici? Și unde, mai exact, e înțelepciunea ta?
Iar dacă după citirea acestor rânduri vei continua cu „da, dar...”, e alegerea ta.

Nu e iertare de sine atunci când nu îți găsești singur(ă) calea de a te ierta, ci împrumuți metode ale altora. 
Acelea s-au mulat pe sufletul lor; de ce vrei să le ajustezi, ca o haină luată de la altcineva?
Nu vei avea nicio șansă să ierți și să te ierți pentru că tu nu exiști, pur și simplu, pentru tine. E ca și cum ai aștepta ca doar alții să îți aducă mâncarea lor, în timp ce tu susții că nu știi și nu poți să-ți faci mâncare.

Nu e iertare de sine atunci când hotărăști că nu există așa ceva, că e foarte greu, chiar imposibil, și alte clișee verbale și lozinci șablonarde de genul acesta.

Nu e iertare atunci când vorbești în permanență doar despre alții, despre ce li s-a întâmplat lor, și refuzi să vezi că, de fapt, vorbești despre tine.
E o stare de negare continuă care te va face „salvatorul neamului” fără ca cineva să te fi rugat. De ce o faci? Ca să nu rămâi singur(ă) cu tine și cu problemele pe care refuzi să le vezi, dar mai ales să le accepți.

Nu te poți ierta dacă întrebi veșnic pe alții cum să te ierți.
Acesta este un drum pe care tu trebuie să-l parcurgi, dacă ești hotărât(ă). Poți primi o rețetă, dar punerea ei în aplicare e treaba ta.

Nu te poți ierta atunci când te-ai hotărât că tu nu porți nicio vină pentru nimic, că doar alții se fac vinovați că profită de naivitatea și credulitatea ta, biată victimă care ești!
Și tu unde ești în propoziția vieții tale?
Când zici că ți-ai luat concediu de la a fi stăpân(ă) pe situație și a-ți hotărî drumul singur(ă)?

Iertarea de sine nu se obține prin întrebări la care nu le găsești răspunsul.
De (prea) multe ori aud doar întrebări care cad ca o ploaie torențială, iar acest tumult oprește răspunsurile la nivelul minții, care le ajustează așa cum îi place ei.
Cum vrei să te liniștești urlând în sinea ta?
Cum vrei să te ridici și să mergi mai departe atât timp cât stai și aștepți să vină alții să o facă în locul tău?

Nu te poți ierta pe tine dacă nu afli tu cum să o faci, dacă nu treci prin purgatoriul întrebărilor incomode și a răspunsurilor sincere, venite din adâncul tău.
Ești pregătit(ă)? Citește mai departe.
Dacă nu ești pregătit(ă), oprește-te aici, și întoarce-te la ale tale.

Eu pot să-ți spun cum am făcut în cazul meu, dar asta nu înseamnă că ți se potrivește. 

Și voi începe cu o întrebare pe care, chiar dacă ți-am mai pus-o de nenumărate ori, ți-o repet că văd că nu o auzi (https://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/10/a-asculta-versus-auzi.html): tu unde ai fost atunci când ai luat hotărârea care a generat catastrofa? E viața ta, cum poți da vina pe alții? 

Ești supărat(ă) pentru că tratamentele urmate nu numai că nu au dat rezultat, ba chiar ți-au agravat problemele de sănătate? 

Și cine te-a îmbolnăvit? Vecinul de la etajul patru? Crezi că accidentul vascular cerebral, sau infarctul, sau paralizia ți-au fost implantate de extratereștri în viața ta fără de prihană?

Chiar poți afirma cu conștiința împăcată că înainte de a apare bolile, ai avut un stil de viață exemplar, te-ai odihnit atât cât trebuie, ai făcut și ceva care să-ți bucure sufletul, ai mâncat regulat trei mese pe zi hrană sănătoasă, ai băut apă minim 1,5 litri pe zi și ai făcut mișcare suficientă?

Poți să juri că nu ai avut niciun semnal din partea corpului, care te-a avertizat că ceea ce faci nu e bine?

Și dacă te-ai îmbolnăvit, a cui vină e că ai ajuns la un medic sau la o clinică sugerate de alții, și că de acolo a început iadul vieții tale?
Cine e de vină că nu ai cerut încă o opinie medicală, doar din frica de a nu se supăra doctorul?
Și, dacă ai văzut că nu sunt rezultate în tratament, cine e de vină că nu ai schimbat medicul sau clinica?

Cine e de vină că rămâi în aceeași situație, deși vezi că starea nu se ameliorează?

E greu să acceptăm că noi ne hotărâm soarta în momentul în care înmânăm conducerea ei altora.

Cine e de vină că cei apropiați sunt bolnavi grav pentru că nu au făcut cum ar fi vrut, ca să nu te supere, ci cum ai vrut tu, din prea multă iubire?

Cine e de vină că nu mai poți comunica cu copiii tăi acum, după ce toată copilăria le-ai spus să tacă din gură pentru a nu deranja? Ei cumva? Dar cine este adultul în familie, nu te supăra de întrebare?

Cine e de vină că te-ai căsătorit cu unul care te bate, care nu te respectă, care te neglijează? Sau care umblă după alte femei? Cine e de vină că ai refuzat să vezi semnele astea, spunându-ți că se va schimba totul după nuntă?

Cine e de vină că te-ai însurat cu una care îți face viața de coșmar, te controlează și te castrează emoțional?  Cine e de vină că ai sperat că se va îndrepta după obținerea certificatului roz?

Cine e de vină că stai la un loc de muncă ce nu te împlinește, ce îți ofilește trăirea din suflet? Îmi spui că trebuie să o faci pentru a aduce bani acasă? Serios? Care bani? Ăia pe care îi vei da pe medici și medicamente atunci când te vei îmbolnăvi grav? Și dacă vei fi dat(ă) afară pe motiv că stopezi productivitatea, cine va fi de vină că, în loc să găsești soluții, ai ales să ignori semnalele vieții?

Cine este de vină că ai dat cu piciorul în toate șansele pe care ți le-a dat viața și i-ai îndepărtat pe toți cei care au ținut cu adevărat la tine, pe motiv de moft?

Cine e de vină că îi apreciezi pe oameni doar prin prisma judecății tale de valori, și pe toți cei care au curajul să fie altfel, îi îndepărtezi? Îți dau o veste proastă: funcția de dumnezeu e luată deja, să știi.

Cine e de vină că ai ales să te identifici cu imaginea de apărător al drepturilor tuturor, și că altceva nu mai știi în viața ta?

Cine este de vină că întreaga ta viață și existență o raportezi doar la alții? 

Dacă totul e din vina guvernelor și a guvernanților, a oamenilor nesimțiți și nesimțitori, cum îi numești, care mai e viața ta? A venit cineva să îți pună pistolul la cap și să te forțeze să te uiți ore în șir la televizorul ce îți face creierul varză?

Cine e de vină că tu ai ajuns să nu ai nicio părere personală, ci doar să împrumuți ce vezi sau auzi? 

Îi crezi mai deștepți pe alții? Asta înseamnă că pe tine te crezi prost/proastă. Și cine e de vină pentru că așa crezi? 

Șirul întrebărilor poate continua. 

Răspunde-ți sincer la ele, pentru că tu ești persoana care are nevoie de răspunsuri, nu eu. 

Dacă pe mine mă minți și continui cu justificări care încep cu „nu, dar...”, uită-te în oglindă și spuneți-o în față. Poți? Dacă da, ai făcut deja un prim pas. Dacă nu, e clar că nu vrei iertarea ta.

Te-au enervat sau agitat întrebările? 

Dacă nu, fie ți-ai rezolvat problemele, și te-ai iertat demult, și te felicit din suflet, fie ai citit pe diagonală și ai auzit doar ce vrei, iar la sfârșit vei întreba, indubitabil, „și eu ce să fac?”.

Dacă da, acesta este starea obligatorie din care începe iertarea de sine. E ca o apă pe fundul căreia s-a depus mâlul; pentru a o curăți, trebuie agitată pentru a putea fi filtrată de impurități.

Vrei să te ierți? A venit momentul să te uiți în oglindă, să îți pui toate întrebările incomode care te bântuie de atâta amar de vreme, să îți spui of-ul până când simți că apele sufletului ți se liniștesc.

Începe cu o singură întrebare; ia-le pe rând, și ai răbdare cu tine.

Dă-ți toate răspunsurile și acceptă-le.

Acceptă-te că ai avut momente de absență din tine însuți/însăți, deoarece exact acestea sunt cele care te ajută să înțelegi lecțiile vieții, să te înțelegi pe tine, singurul locuitor al vieții tale.

Și încet, cu răbdare, se va lăsa liniștea în tine. Primii care vor observa schimbarea vor fi cei din jurul tău.

Da, iertarea de sine este unul din cele mai grele lucruri, nu pentru că e imposibil, ci pentru că e mai ușoară comoditatea victimizării, în locul furtunii purgatoriului sufletesc.

De aceea, iertarea de sine este o adevărată artă, stăpânită de cei care aud chemarea de a fi artiști ai vieții, ai sincerității și iubirii de sine.

Și când un artist își încheie o operă de artă, crezi că își mai amintește de caznele prin care a trecut? Sau se bucură de rezultatul muncii lui?

Oricine poate fi critic de artă, dar scaunul de artist e doar pentru cei ce își reamintesc că ei sunt personajul principal al vieții lor! 

 Binețe, dragă cititorule, și îți mulțumesc de însoțire!

dr. Edith Kadar 

Arad, 11 ianuarie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/10/arta-iertarii-de-sine.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.