SINGURĂTATEA TERAPEUTULUI DE CURSĂ LUNGĂ

Acest material este dedicat cu drag tuturor terapeuților (adică oricine lucrează cu oamenii), medicilor-terapeuți, și pacienților aflați în căutare de sine, precum și tuturor celor însetați de cunoaștere.

Pentru cei care caută informații scurte că altfel se plictisesc, le mulțumesc că au încercat, dar nu le-a venit încă momentul. (Apropo, am o curiozitate: dacă un articol e prea lung, cum este cartea? Nesfârșită? Întreb pentru un prieten).

Nu trebuie să fii de acord cu ceea ce scriu; aici sunt observațiile mele profesionale și personale.

Îți mulțumesc că-mi ești alături, și îți doresc o lectură plăcută!

Nu uita să îmi scrii părerea ta, după ce ai citit materialul.

*    *    *    *    *    *    *

A fi terapeut este o binecuvântare. Medicul și terapeutul lucrează cu omul pentru a-l ajuta să se descopere, să descopere singur ce anume îi face rău, îl blochează, îl oprește din drumul spre sănătate, ce anume îl îmbolnăvește.

Medicul este cel care are cunoașterea mecanismelor de producere ale bolii la nivel fizic.

Terapeutul este cel care înțelege mecanismele dincolo de planul fizic, în plan emoțional, sufletesc.

Medicul dă sfaturi și tratamente pentru întreținerea carcasei, a corpului; pe când un terapeut se adresează, în primul rând, mecanismului din interior care face ca exteriorul, corpul, să funcționeze optim.

Medicul abordează efectul, pe când terapeutul cauza.

După părerea mea, cea mai bună pentru om este combinația medic-terapeut, acel amestec care face ca știința să se armonizeze cu trăirea, cu simțirea.

Un medic bun trebuie să fie un terapeut excelent, care să înțeleagă particularitatea fiecărui om, pacient, și care să știe că ceea ce a învățat în facultate și la specializări sunt doar repere, dar că fiecare caz este individual, nu poți aplica același lucru tuturor.

Un terapeut bun are nevoie să cunoască medicina, altfel riscă să scoată din context o problemă, și să nu țină cont de cadrul general.

Desigur, medicul și terapeutul au studii de specialitate; dar nu asta îi face buni, speciali, ci flerul lor, intuiția, trăirea, ceea ce simt instinctiv când văd un om. Ei s-au specializat în domeniu pentru a-si putea folosi talentul cu care au venit înzestrați de către mama Natură și tata Univers. Pentru ei, studiile au fost confirmarea a ceea ce ei știau, tacit, acolo, în adâncul lor. Ei au înțeles imediat informațiile, și au construit ușor puzzle-ul cunoașterii și interacțiunii cu omul.

Medicul-terapeut este, de multe ori, singuratic, izolat de ceilalți, neputându-se adapta la lumea plină de dogme și de reguli exterioare de urmat. 

De cele mai multe ori, un asemenea terapeut ar lucra fără bani, dacă nu ar face parte din societatea bazată pe schimb în bani, dacă nu ar avea aceleași cheltuieli ca ceilalți.

Medicul-terapeut este o persoană foarte bună în interacțiunea profesională, dar din momentul în care își termină programul de lucru, devine aproape antisocial, izolându-se de interacțiunea incoloră, inodoră cu cei care l-ar vrea la dispoziția lor 24 de ore din 24. 

Medicul-terapeut este un CANAL prin care cel care îl caută primește informații de la organismul a cărui celulă este - Universul. De aceea, el are HAR: nu știe să explice cum face ceea ce face, dar ȘTIE că este o unealtă extraordinară în mâna divinității.

Sunt mulți medici, sunt mulți terapeuți în lume; dar nu toți au HAR, nu toți CRED că ei nu valorează nimic fără mesajele pe care ar trebui să le lase să curgă prin ei. Desigur, asta nu îi face mai puțin valoroși.

Fiecare om își are propriul lui medic-terapeut. S-ar putea să caute mult timp până ce vor întâlni pe cel care să îi acceseze butonul de „DORINȚĂ DE VINDECARE”.

Un medic-terapeut asta face cel mai bine: își ajustează comunicarea cu cei care vor să audă, și nu-și pierd timp și energie cu cei care doar afirmă că vor să se facă bine, dar în interior sunt hotărâți să nu facă nicio schimbare; așa, din comoditate.

Un terapeut accesează „păturile” energetice ale emoțiilor omului. El știe că, în timp, omul a uitat să iubească, să SE iubească, și a ales să devină sclavul emoțiilor de moment, dându-le tot dreptul de a trăi viața în locul lor. 

Medicul-terapeut știe că fiecare emoție căreia i s-a dat atenție se transformă în zid care blochează trăirea de frumos, și întunecă viața transformând-o în iadul emoțiilor negative și în boală. El mai știe că simptomele bolii sunt doar efectul, și că le tratează degeaba. 

Adevărata terapie constă în a te adresa cauzelor care au dus la acea stare.

Ori, nu toată lumea poate înțelege și accepta acest lucru; nici în rândul pacienților, dar nici în cel al medicilor.

Pentru mulți medici și pacienți, medicul-terapeut este un ciudat, cu capul în nori, rupt de realitatea științifică ce scrie negru pe alb că fiecare simptom trebuie tratat cu substanțe chimice; aceleași pentru fiecare om, că doar nu mai există indivizi, ci doar boli.

Pentru mulți medici și pacienți, terapeutul-medic este un șarlatan care umblă doar după banii și bunurile oamenilor. 

Pentru acești pacienți, cei mai buni medici sunt cei care prescriu cel mai mult și mai scump, îi trimit la multe investigații costisitoare.

Pentru acești medici, pacienții sunt ca niște oițe ascultătoare, necomentatoare și necuvântătoare, docile și supuse.

Așa cum am spus, fiecare om își are propriul terapeut, indiferent sub ce formă îl accesează. 

Medicul și terapeutul nu pot fi buni pentru toți cei care îi caută, pentru simplul motiv că fiecare om este un univers in sine, cu reacții proprii și compoziție chimică unică.

Pentru a-și accesa „cheia” vindecării, pacientul trebuie să treacă printr-un lung proces de maturizare și de înțelegere a faptului că DACĂ TOTUL S-AR REDUCE LA CORPUL FIZIC, AR ÎNSEMNA CĂ ESTE UN ROBOT FĂRĂ SUFLET ȘI SPIRIT!

Dar, pentru a înțelege ceva atât de simplu, e nevoie de timp îndelungat, de curiozitate, și de credința că, până la sfârșit, va găsi răspunsul așteptat și vindecarea în care crede.

Iar acești oameni, care s-au trezit și s-au maturizat în credință, își vor întâlni medicul-terapeut care să îi ajute să se realinieze la sursa de viață care i-a creat.

De aceea, munca unui terapeut nu este niciodată ușoară, pentru că el accesează miezul omului, nu carcasa. Iar miezul este sufletul, și lucrul cu el este dificil pentru că este ca și cum ai călca pe petale de trandafiri.

Medicul-terapeut știe din prima privire dacă întâlnirea cu pacientul va fi lină, ușoară, sau va fi dificilă. Ce creează greutatea? Nepregătirea omului pentru schimbare și orgoliul pacientului.

Pentru că un  terapeut bun nu poate fi CANAL dacă e plin de mândrie, orgoliu și vanitate. Asta văd în el doar cei ce se văd în oglinda lui.

Un medic-terapeut NU ȘTIE de câte ori e nevoie să revină omul la terapie, dar ȘTIE că asta va hotărî pacientul.

Un medic-terapeut ȘTIE că nu există boli de nevindecat, ci doar lipsa de încredere în vindecare a pacientului.

Un medic-terapeut care a găsit „cheia” spre sine a omului devine confidentul, prietenul celui care s-a descoperit pe sine, fostul pacient.

Dar... un medic-terapeut este OM și el; doar că, de multe ori, cei din jur nu-l mai văd așa, ci doar ca pe prietenul-deranjabil-la-orice-oră-pentru probleme-proprii. El nu mai are nevoi pentru că, nu-i așa, medicul-terapeut știe tot, poate tot, tratează tot.

Și când Omul din terapeut obosește sau chiar are probleme de rezolvat, apelează, mai întâi, la prietenii lui dragi. Dar ei, de cele mai multe ori, cred că el glumește; cum să aibă probleme cel care rezolvă tot? 

El, Omul-terapeut, obosește, și ar avea nevoie, din când în când, de o terapie prietenească. Și tot ce aude este un „lasă că o să treacă, o să vezi tu că totul va fi bine!” sec.

Serios? Ce bine, Omului-terapeut nu i-ar fi trecut asta prin minte. Dar i se cer consultații, că doar el poate; nu are nevoi, doar obligații.

Cine este terapeutul terapeutului?

În timp, Omul din terapeut își învață lecția, și se izolează; își creează programe stricte de interacțiune, iar în timpul liber învață să stea singur, cu el însuși, cu cel mai fidel prieten al lui.

Și așa o poate lua de la capăt de fiecare dată, să se transforme din Om în medic-terapeut și invers.

Dragă Om, fiecare pacient își are medicul lui curant, iar pe măsură ce se maturizează, găsește și un terapeut. După chipul și asemănarea proprie.

Vei găsi terapeutul aflat la același nivel de vibrație; doar acela te va ajuta. Dacă diferențele sunt mari, nu veți putea colabora.

Iar odată cu tine se va vindeca și terapeutul, sau s-a vindecat deja de problema pentru care tu îl cauți acum.

Dragă Om, terapeutul pe care îl ai este ceea ce ești tu acum. Îți place, bine. Nu îți place, caută mai departe. Iar la un moment dat vei întâlni terapeutul singuratic care te va ajuta să te regăsești prin câteva întrebări bine plasate. În rest... totul e iluzie a minții.

Binețe, Om asumat!

dr. Edith Kadar 

Arad, 28 decembrie 2018

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2018/12/singuratatea-terapeutului-de-cursa-lunga.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

FRICA, SUBTILUL CREATOR AL VIEȚII TALE

Care este frica ta cea mai adâncă? Aceea de boală? De neputință? De bătrânețe? De cancer? De moarte?

Și cât de puternică este acea frică: e doar o nălucă ce îți intersectează calea din când în când sau este un „locuitor” permanent al vieții tale de zi cu zi?

Cât de bine o stăpânești? Sau cât de rapid i-ai înmânat „cheile” vieții tale, lăsând-o să facă ravagii în sufletul tău?

Cât de mult ți-ai hrănit această emoție primordială de la începutul vieții și până acum? Și cât de mult o lași pe ea să „vorbească” în locul tău?

Binețe, dragă cititorule!

Hai să povestim puțin, dar mai întâi îți sugerez să pornești muzica pentru a te însoți pe calea rândurilor.

Ca de obicei, acestea sunt părerile mele desprinse din activitatea și experiența personală și profesională, și nu au valoare științifică. Ele reflectă doar capacitatea mea de a înțelege, prelucra și prezenta crâmpeiele de viață.

                                      

„Expune-te celei mai adânci frici a ta, înfrunt-o, apoi...te-ai eliberat!”, spune o vorbă înțeleaptă pe care am citit-o recent.

Poate că în urmă cu câtva timp aș fi trecut cu vederea acest citat, dar acum mi-a reținut atenția, semn că rezonez cu ceva din mesaj.

Că avem frici adânci e de la sine înțeles. Cu toții ne-am construit adevărate fortărețe din fricile noastre. Ele sunt generate pe bandă rulantă de programele eronate de viață, „croșetate” cu migală de credințele false care nu fac decât să ne îndepărteze de la adevărata noastră esență, în loc să ne apropie.

Să începem prin a înțelege un adevăr de bază: NU NE NAȘTEM CU FRICI!

Ele ne sunt implantate pe parcursul vieții de către cei din apropiere prin proiecțiile asupra noastră a propriilor lor frici.

Din copilărie suntem bombardați cu slogane și teorii menite nu să ne dezvolte pe noi, ci să-i mulțumească pe cei din jurul nostru.

Suntem programați zi de zi să zicem și să facem frumos pentru ca cei din jur să ne accepte, să ne stimeze, să ne iubească și să ne dea voie să trăim, de parcă ni s-ar face un mare favor.

Suntem programați să cerșim apreciere de la societate, care (ni se spune că) ne știe și ne vrea binele, în sensul că ni-l vrea și ni-l ia.

Ajungem să ne bucurăm cu înfrigurare ori de câte ori ni se aruncă o ciozvârtă de prețuire, interpretând asta ca pe o binecuvântare venită din partea cuiva care nu are pentru noi decât condiții.

Și încetul cu încetul ne ștergem adevărata noastră natură, cea cu care ne-am născut, iar asta înseamnă să ne trădăm pe noi înșine și adevăratul motiv pentru care am venit aici, în această viață.

Și în loc să ne bucurăm de ceea ce avem, de darurile cu care ne-am născut: iubirea, bucuria, libertatea, originalitatea, talentul, unicitatea, am ajuns să ne bucurăm de lucruri neimportante pentru evoluția noastră ca oameni: bani, mașini, case, aparatură ultimul răcnet, etc.

În loc să ne bucurăm că avem copii sănătoși, descurcăreți, care vor deveni oameni puternici în viitor, ajungem să ne bucurăm doar dacă iau note mari, pentru că acesta este criteriul după care te apreciază societatea. 

În loc să ne preocupăm de dezvoltarea noastră ca oameni, a sufletului și talentului cu care am venit, ajungem să ne mulțumim cu o slujbă prost plătită, și să mulțumim din suflet ori de câte ori șeful nu ne-a inclus și pe noi pe lista concedierilor, acceptând chiar și o scădere de salariu, doar să nu se supere.

În loc să ne ascultăm inima și să facem ceea ce ne îndeamnă înclinația și talentul nativ, ajungem să facem compromisuri după compromisuri, doar pentru a fi acceptați, de a nu fi respinși de societate.

Ca și cum ni s-ar face o mulțime de implanturi cu rolul de a anula umanitatea și de a accelera robotizarea.

 *    *    *    *    *    *    *  

De fapt, ajungem să mulțumim din suflet și din inimă „generoasei”societăți că ne primește și ne acceptă în rândurile ei, pentru a ne putea anihila ca individualitate și a deveni „unul dintre...” în loc de UNUL.

Dar, oare de ce se ajunge în această situație? Ce anume ne împinge pe această cale?
Te-ai gândit vreodată?

Dacă pentru a fi validați de societate suntem dispuși să facem orice inclusiv să ne trădăm pe noi, înseamnă că spectrul indiferenței și al respingerii noastre creează una din cele mai puternice frici: aceea de a nu aparține nimănui, de a fi singur.

Frica de singurătate, de însingurare, de a nu fi singur...Trei nuanțe subtile ale aceleiași angoase.

1. - Frica de a fi singur are conotația unicității.
„Mi-e frică să nu fiu altfel decât mi se cere, decât sunt alții, decât trebuie. Nu vreau să fac notă discordantă pentru a nu ieși în evidență, deoarece asta mă face diferit(ă)... și nu e bine....Îi voi supăra pe alții, iar eu nu vreau să necăjesc pe nimeni. Este rău și urât să fac așa ceva; așa am fost educat(ă)!”

Nu vei face niciodată pe plac tuturor, așa că încetează să te mai minți.

Dacă ți-e frică să nu încalci vreun cod moral, religios sau de educație, îți reamintesc că toate sunt teorii pe care tu le înghiți fără discernământ, punându-le în practică cu aceeași lipsă de gândire. Ele ți-au fost servite de oameni care susțin că sunt purtătorii de cuvinte ai unor autorități mai înalte. Repet, de OAMENI care se substituie lui Dumnezeu sau altor forțe.

Doar că, vezi tu, sufletul știe că e unic, că nu poate fi ca a celui de lângă tine, sau celui a cărui părere e atât de importantă pentru tine.

Iar dacă sufletul e unic, e original și inimitabil în fiecare, de ce ții cu atâta ardoare să fii o imitație ieftină a celor care îți servesc doar condiții?

Este atât de important să fii acceptat de alții încât în loc să-ți creezi propriul drum, preferi să mergi pe o cale bătătorită, chiar dacă vezi bine la alții că nu duce nicăieri?

De ce vrei să îmbraci o esență pură într-o uniformă banală? E atât de importantă părerea celorlalți încât să-ți calci sufletul în picioare?
Păcat!

Nu poți fi singur decât dacă te cedezi pe tine toanelor celorlalți. Iar asta este deja o alegere. Este un verb, o acțiune.

2. - Frica de însingurare are nuanța izolării.
Provine din acțiune, din verb, dar deja capătă substanță, devine concret și palpabil, punând un nume unei stări; devine substantiv nominativ.

Spectrul unicității și a oprobiului celor cărora le-ai înmânat ștampila valorii tale capătă atâta greutate încât ajunge să creeze scenarii în mintea ta. Personajele care le populează și pe care proiectezi deja adevărate conversații, nu mai au legătură cu realitatea.
Și încet, lumea reală este înlocuită de „dar dacă...”
Aceștia sunt „demonii” pe care îi creezi din atâta grijă față de alții, cu atâta migală.

„Dacă oamenii m-ar înțelege, m-ar aprecia, m-ar iubi, aș fi și eu altfel. Dar așa...”

Culmea este că izolarea, însingurarea, nu sunt rezultatul acțiunii altora, ci a irealului din mintea ta, a fricii de a te asuma pe tine însuți.

Deci, din frica de a nu fi singur (unic), te însingurezi (izolezi), hrănindu-ți mai departe „demonii” pe care singur ți i-ai confecționat.

Felicitări, să-ți trăiască!

3. - Frica de singurătate
Verbul și substantivul au creat deja o stare de sine stătătoare, o viață.

Au materializat deja o lume paralelă care te izolează de esența cu care te-ai născut, îți acoperă drumul destinat ție și dă putere ego-ului și prietenilor lui apropiați.
Este o lume a fricilor, disperărilor, furiilor, deznădejdii, dezamăgirilor, în care tu pui întrebări, tu îți dai răspunsuri și tu creezi etaloane după care îi judeci pe alții.
Este lumea în care judeci și condiționezi, dându-ți examenul de intrare în baroul societății pe care o preamărești.

Doar ți-ai dorit să fii ca ceilalți pentru a nu-i supăra, nu?

Concluzie: DIN FRICA DE A NU FI SINGUR (UNIC), TE ÎNSINGUREZI (IZOLEZI) ȘI ÎȚI CREEZI O LUME A SINGURĂTĂȚII SUFLETULUI!

                                             *    *    *    *    *    *    *    *    *

Deci, spectrul singurătății creează cea mai profundă frică, cu cele 3 nuanțe despre care am vorbit.

Emoția aflată la baza fricii de singurătate este doar bulgărele mic ce începe să se rostogolească la vale, și care crește încetul cu încetul, pe măsura creării lumii distorsionate pe care o „mobilezi” cu drag și spor, în loc să o refuzi pe motiv că ai deja o lume în care să te manifești.

Cum se face simțită această angoasă primordială în corpul nostru, în viața de zi cu zi și ce efecte produce?
Hai să urmărim împreună.

Copiii, în loc să fie învățați de mici că a fi unic este o binecuvântare, și că singurătatea nu este un blestem ci o posibilitate de a se descoperi pe ei, primesc în schimb amenințări de toate genurile și în toate nuanțele pentru că educația s-a transformat încet-încet în dresaj și nu în comunicare și în construirea încrederii în sine. Amenințările, condiționările și constrângerile încep acasă, în familie, și continuă la grădiniță și la școală.

Apare frica de a nu greși ceva, de a nu supăra sau dezamăgi părinții sau dascălii, de a nu fi respinși de colegi, de a nu fi considerați ciudați.

În loc să te bucuri că ai copii sănătoși, descurcăreți, care vor deveni oameni puternici în viitor, ajungi să te bucuri doar dacă iau note mari, pentru că acesta este criteriul după care te apreciază societatea.

Nici nu mai contează ce gândește puiul tău și ce ar vrea el să facă atât timp cât ai motiv să te mândrești la serviciu cu rezultatele deosebite ale lui și să te împăunezi tu cu meritele lui.

Și uite așa, din prea multă frică de a nu fi singur (unic), îți modelezi urmașul după chipul și asemănarea ta.
Din frica de a nu fi însingurat (izolat) de către societate, înăbuși și puiului tău originalitatea și unicitatea.
Frica de singurătate a creat deja un adolescent, viitor adult, plin de nesiguranțe și frici deoarece nu se poate împlini pe el, ci este robul orgoliilor tale deghizate în „educație”.

Pe când ajunge să se pregătească pentru munca și cariera pe care tot tu, părinte, i-o proiectezi, urmașul tău este deja nesigur pe picioarele lui, atent doar la a împlini mai departe dorințele altcuiva, pentru a nu supăra.

Fă doi pași în spate și admiră-ți opera. Ești mulțumit de ceea ce ai obținut? Ești mulțumit că ai servit societății încă o persoană care nu comentează pentru a nu supăra?

Ești mulțumit că nu mai ești singur, unic, izolat și că ți-ai creat un companion după chipul și asemănarea ta?

Felicitări!

Și uite așa, subtil, în loc să te bucuri de ceea ce ai, de darurile cu care te-ai născut: iubirea, bucuria, libertatea, originalitatea, talentul, unicitatea, ajungi să le înlocuiești și te bucuri de lucruri neimportante pentru evoluția ta ca om: bani, mașini, case, aparatură ultimul răcnet, etc.

În loc să te preocupi de dezvoltarea ta ca om, a sufletului și talentului cu care ai venit înzestrat, ajungi să te mulțumești cu o slujbă prost plătită, și să mulțumești din suflet ori de câte ori șeful nu te-a inclus și pe tine pe lista concedierilor, acceptând chiar și o scădere de salariu, doar să nu se supere.

În loc să îți asculți inima și să faci ceea ce te îndeamnă înclinația și talentul nativ, ajungi să faci compromisuri după compromisuri, doar pentru a fi acceptat(ă), de a nu fi respins(ă) de societate.

Ca și cum s-ar face o mulțime de implanturi cu rolul de a anula umanitatea și de a accelera robotizarea.

Realitatea pe care să o creezi astfel după chipul și asemănarea temerilor tale, țese mai departe alte frici: de boală, de moarte, de bătrânețe, de riduri, de neputință, de cancere, etc.

Încet, ajungi să trăiești ca o fiară hăituită de demonii fricii în propria ta viață, ajungând să creezi exact ceea ce îți produce teamă.

Frica de bătrânețe te va face să vezi doar bătrânețe și să nu mai percepi tinerețea.

  Edvard Munch - Strigatul-1893

Frica de boală îți obturează perspectiva sănătății, ajungând să vezi un banal strănut ca pe un semn de boală foarte gravă.

Frica de riduri îți va aduce și mai multe riduri pentru că în obsesia ta și la îndemnul reclamelor vei ajunge să le urmărești cu asiduitate în toate oglinzile, uitând să te mai bucuri de înțelepciunea pe care (se presupune că) o aduce trecerea timpului.

Frica de neputință îți va seta mintea să observe doar limitări, ignorând oportunitățile.

Frica de cancer te va transforma într-o persoană obsedată, ajungând să interpretezi totul ca pe un preludiu inevitabil al bolii la al cărei nume ajungi să te cutremuri, să te contractezi, să te închistezi.

De aici și până la frica de orice nu mai este decât un singur pas.

În plan fizic, frica de singurătate creează edemele, sau acumulările de lichide într-o anumită zonă sau în tot corpul, ducând la aspectul pufos al persoanei care este denumită de alții drept grasă, obeză, etc. (în conformitate cu dr. Ryke Geerd Hamer, Noua Medicină Germanică, ce studiază legătura boală - conflict emoțional).
E mai ușor să arunci cu pietre, în comparație cu efortul de a înțelege persoana de ce e așa.

O persoană pufoasă, obeză, este o persoană singuratică, izolată, care nu-și găsește parteneri de comunicare după chipul și asemănarea lor, care trece zilnic prin calvarul cominicării tip „vorbim vorbe, dar nu spunem nimic” sau „nimeni nu mă înțelege, parcă aș vorbi singur(ă); de aceea mă simt singur(ă) ca peștele pe uscat”.

Cum subconștientul nu face deosebirea între real, imaginar și simbol, corpul activează mecanismul de creare a apei de care este nevoie pentru a nu se simți ca pe uscat, în agonie.

Celula primordială, viața, a apărut în apa oceanelor.
Copiii stau 9 luni în burta mamei în apă, înainte de a intra în această lume.

De aceea, când cineva simte că nu mai poate comunica, experimentând o singurătate existențială, subconștientul știe că ar face bine corpului să-l reîntoarcă „acasă”, în apa din care provine.

Dacă ar exista posibilitatea de a merge la mare sau ocean, ar fi extraordinar. De aceea ne simțim bine în apa sărată.

Dar în lipsa acestei opțiuni, soluția biologicului, a corpului, este de a crea marea sau oceanul la purtător. Adică închide tubii renali (din rinichi) răspunzători de filtrarea și eliminarea apei, reținând-o și depozitând-o încet, dar sigur, în zona sau zonele în care omul se simte singur, uneori în întregul organism, creând edemele sau retenția de apă ce dă aspectul pufos.

Există o altă posibilitate practică de a crea apa sărată la noi acasă: baia cu sare. Concentrația trebuie să se apropie de cea a mării primordiale, considerată a fi de 1%. Adică la 100 litri de apă (aproximativ o cadă de baie) se adaugă 1 kilogram de sare. Apoi stați în apă și vă relaxați preț de jumătate de oră. Veți vedea că veți începe să eliminați apa prin urinări frecvente.
Faceți aceste  băi cu sare o dată la săptămână, sau de câte ori simțiți că vreți să vă retrageți în liniște.

Deci, o persoană interpretată drept grasă nu este o persoană nesimțită, cum des și răutăcios se spune, ci este o persoană care consideră că nu-și găsește locul în familie, societate, la serviciu.

Iar „foamea” de apartenență, de comunicare, de a fi înțeles este tradusă de mintea conștientă în foame de mâncare, trimițând omul la frigider sau la colecția secretă de dulciuri.

                                      *    *    *    *    *    *    *    *    *

Că avem frici adânci e de la sine înțeles. Cu toții ne-am construit adevărate fortărețe din fricile noastre. Ele sunt generate pe bandă rulantă de programele eronate de viață, „croșetate” cu migală de credințele false care nu fac decât să ne îndepărteze de la adevărata noastră esență, în loc să ne apropie.

„Expune-te celei mai adânci frici a ta, înfrunt-o, apoi...te-ai eliberat!”, spune o vorbă înțeleaptă pe care am citit-o recent.

Cum să faci asta?
Îți sugerez două soluții care am văzut că dau rezultate. Aplică una din ele, cu care rezonezi mai bine.

Dar pentru aceasta te rog să te retragi singur(ă) într-o cameră unde să nu fii deranjat(ă) pentru câteva minute. Fă-ți timp pentru tine.

1. - Închide ochii și gândește-te ce formă are frica ta? Ia-le pe rând, doar câte una.
Ce formă are frica de singurătate? E un nor negru? Un animal de pradă? Un hău care te atrage? Nu-ți fie frică, acelea sunt doar gândurile tale, deci nu ți se poate întâmpla nimic. Și cum tu ești stăpân pe gândurile tale, transformă aspectul înfricoșător în ceva înocent, drăgălaș.
De exemplu, imaginează-ți că norul negru se transformă într-un iepuraș pufos. Ia-l în brațe și mângâie-l. Mai ți-e frică?

2.- Imaginează-ți că vine la tine o persoană din exterior și îți povestește exact problemele tale. Ce i-ai spune? Ce sfaturi i-ai da?
Detașează-te și oferă soluții obiective. Vei vedea că pentru alții vei ști să sugerezi rezolvări.
După asta, imaginează-ți că acea persoană ești tu. Repetă-ți sfaturile până când simți că le-ai înțeles. Nu te teme, nu e greu. Dificultatea constă în a te mobiliza să faci ceva, în a trece de judecăți și de teama de penibil, și nu în a găsi soluții.

Care este frica ta cea mai adâncă? Aceea de boală? De neputință? De bătrânețe? De cancer? De moarte?

Și cât de puternică este acea frică: este doar o nălucă ce îți intersectează calea din când în când sau este un „locuitor” permanent al vieții tale de zi cu zi?

Cât de bine o stăpânești? Sau cât de rapid i-ai înmânat „cheile” vieții tale, lăsând-o să facă ravagii în sufletul tău?

Cât de mult ți-ai hrănit această emoție primordială de la începutul vieții și până acum? Și cât de mult o lași pe ea să „vorbească” în locul tău?

În acest material ai găsit explicații și soluții.
Aplică-le dacă vrei. Dacă nu, hrănește-ți mai departe „demonii”.

Ce alegi? Preferi să fii „unul dintre...” sau UNUL?
Dă-mi de veste.

Binețe, cititorule și mulțumesc de însoțire!

dr. Edith Kadar
Arad, 09 ianuarie 2014

 *     *      *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
 (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/09/frica-subtilul-creator-al-vietii-tale.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

DE CE NE ÎMBOLNĂVIM? - partea a II-a - mecanismul de acțiune al stresului asupra noastră

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Cititorule, binețe!

În materialul intitulat „DE CE NE ÎMBOLNĂVIM?” (https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/05/de-ce-ne-imbolnavim.html), am adus în discuție motivele îmbolnăvirii noastre, și am început cu cauza principală, cunoscută de toți - stresul.

Dar, oare, cum acționează el asupra noastră că ajunge să producă asemenea schimbări dramatice la nivelul sănătății fizice, psihice, emoționale, spirituale?

Cum poate stresul, care pornește la nivel emoțional, să producă atâtea „daune” fizice?

Cum pot niște trăiri neconștientizate să ducă la scăderea vigorii și energiei noastre, sau chiar la perioade în care suntem scoși pe o linie moartă sau inactivă a căii vieții? 

Pot fi aceste trăiri controlate sau controlabile, și de la ce nivel?

De ce unii nu se îmbolnăvesc, chiar dacă trăiesc sau muncesc într-un mediu stresant? Sunt ei „nesimțiți” sau „lipsiți de suflet” așa cum îi cataloghează alții?

De ce un lucru, o situație sau o persoană pot fi stresante pentru unii, dar pentru mulți alții nu?

De ce stresul acționează diferit asupra noastră, în funcție de starea sufletească?

Dar, ce anume ne face pesimiști și deprimați, condiția din care ia naștere orice mugur de boală, și de ce oamenii pozitivi, catalogați de alții drept „nepăsători” ajung să facă rar vreo boală?

Înainte de a discuta temele de mai sus, aș vrea să repet câteva precizări pentru cei care citesc.

1.- Cele scrise sunt constatările mele din interacțiunea cu oamenii cu care vin în contact atât în plan personal cât, mai ales, profesional. Nu au valoare științifică declarată, ci au doar rolul de a te ajuta să îți înțelegi emoțiile ce generează bolile.

2.- Ceea ce expun, am înțeles, aplicat și am obținut rezultate este în urma aprofundării Științei Vindecării Germanice a doctorului Ryke Geerd Hamer și Recall Healing (prin bunăvoința lui Gilbert Renaud). Acestea ajută la înțelegerea conflictelor emoționale ce stau în spatele bolilor.

3.- Cele scrise nu contestă nicio teorie medicală sau a altui domeniu și nu constituie tratament, ci se doresc a fi doar o provocare la gândire. Ești o entitate de sine stătătoare, deci poți gândi liber.

4.- Nu sunt responsabilă pentru ceea ce înțelegi tu. Eu doar îți dau informația. Dacă nu îți place și nu rezonează cu matricea ta de gândire, nu e nimic. Caută, dacă nu ai găsit deja, ceea ce rezonează cu tine.

Citește cu atenție mai întâi, încearcă să înțelegi întregul, și nu scoate din context o problemă doar pentru că îți deranjează orgoliul.

*    *    *    *    *    *    *    

Știai că există o mare deosebire între emoții și trăiri?

Ceea ce mă surprinde foarte tare în munca și discuțiile cu oamenii este cât de puțini știu să-și numească emoțiile, să le recunoască, și cât de mulți le confundă cu trăirile.

De exemplu, fiecare ne-am simțit supărați, la un moment dat. Dar supărarea nu este emoție, este un rezultat al unei emoții.

Emoțiile sunt factorii declanșatori ai stresului: FRICA, FURIA, DEZNĂDEJDEA, TRĂDAREA, DISPERAREA, ÎNGRIJORAREA, MÂHNIREA, URA, RANCHIUNA, RESENTIMENTE, UMILINȚĂ, COPLEȘIRE, SPAIMĂ, etc.

Aceste câteva emoții dau trăirile noastre: supărare, depresie, nervozitate, durere sufletească, tristețe, devalorizare.
Frica provoacă depresie, nervozitate, tristețe. Ura poate provoca supărare, nervozitate, etc.

O altă confuzie frecventă este între emoții și aprecierile noastre subiective.

„- Ce e cu tine? 

  - Sunt nervos!

  - Dar ce anume te enervează? Zi-mi emoția.

  - Tu nu auzi? Sunt nervos!”

Asta e o constatare, o apreciere subiectivă a rezultatului vreunei emoții. Iar variantele posibile sunt:

„Sunt nervos/nervoasă pentru că X m-a înfuriat prin ce mi-a spus sau a făcut”, sau

„Sunt nervos/nervoasă din cauza fricii că nu mă descurc în viitor, din cauza disperării că nu ajung banii, din cauză că m-am simțit umilit(ă) de atitudinea lui Y, sau din cauza urii pe care o simt față de...Z”.

Fiecare om are trăiri bazate pe emoții, fie că (le) recunoaște, fie nu.

Cei care le neagă, pe motive de educație socială sau religioasă, nu înseamnă că nu le au; ba din contră, la ei sunt mai puternice, tocmai pentru că nu le acceptă, le neagă.Aceștia se află într-un permanent război cu alții, încercând să îi aducă pe calea „cea bună” pe „păcătoșii” ce au propriile lor slăbiciuni

Dacă susții că nu urăști pe nimeni, nu înseamnă că este și adevărat. 

Dacă te bați cu pumnul în piept că nu ai nicio frică, nu înseamnă că ești zen-ul și Feng-Shui-ul încarnat.

Dacă „urli” neîntrebat(ă) că îi iubești pe toți din toată inima, nu înseamnă că nu ești plin(ă) de ură și de venin.

În exemplele pe care le-am dat în materialul anterior am creionat câteva trăiri bazate pe emoții.

Dar, care este mecanismul lor de acțiune?

Cea mai bună modalitate de înțelegere a acestui proces am întâlnit-o în exemplul „rachetei”, primit la un curs pe care l-am urmat (Recall Healing).

www.recallhealing.ro

Noi suntem compuși din 3 părți distincte, care se influențează una pe cealaltă: psihic, creier și corp fizic.

Voi încerca să-ți vorbesc despre rachetă sub forma unei povești.

1. Avem un psihic (partea de sus a rachetei), care este compus din toate emoțiile, trăirile, gândurile noastre, din normele de trai pe care le-am primit prin educație școlară, religioasă, familială, din condiționări, credințe, și felul în care știm să ne rezolvăm problemele.

Este vorba despre toate gândurile care ne bântuie în fiecare moment al zilei și care se manifestă sub forma acelei voci din capul nostru care nu mai tace. Acea voce este MINTEA care ne...MINTE, adică ne spune ce vrem noi să ni se spună.

Dacă suntem obsedați de riduri, grăsimi sau/și de bătrânețe, când ne uităm în oglindă mintea ne spune exact ce ne este frică: „ce urât(ă) ești!... tu nu te vezi cum arăți?... nu ți-e rușine să fii așa?... mai ai curajul să ieși afară?... toată lume se va uita la tine și va râde de tine!... ești bătrân(ă), ce mai!...”

Acestea sunt gândurile noastre pe care, în loc să le sesizăm pentru că arată temerile noastre profunde, să le conștientizăm și să le rezolvăm, le amplificăm în fiecare zi, le hrănim luând cele mai neinspirate hotărâri generate de disperare: fotografii (selfie-uri) făcute fără număr pentru a „stoca” imaginea noastră înainte de a fi definitiv cotropiți de fricile pe care tot noi le-am amplificat.

Exemplele pot fi date în orice domeniu de activitate, atât personal, cât și profesional.

Mintea, cu gândurile ei, ar trebui să fie strict un barometru care ne ajută să ne înțelegem starea de moment, pentru a o rezolva. Din păcate, educația, principiile, orgoliul și falsele standarde de viață ne împiedică să vedem așa problema.

Exemple:

- „ce urâtă, grasă și buhăită sunt, uită-te la mine, normal că sunt nefericită!”. 

Care este, de fapt mesajul, și cum rezolvi problema? Cine sau ce te face să te simți așa? Cine ți-a spus că ești urâtă? De când te simți așa? Din copilărie? După ce te-ai căsătorit? Ești grasă în comparație cu cine? Etalonul tău este, cumva, femeia anorexică ce se plimbă pe podiumuri sau apare la televizor? Crezi că acelea sunt fericite? 

Dar ce te face pe tine fericit(ă)? Aaa, nu știi, nu te-ai gândit, dar știi sigur că ești nefericit(ă)?! Îhî, de-a dreptul fascinant! Și atunci ce faci? Te lupți cu morile de vânt?

- „Ce prost sunt, nu sunt în stare de nimic, dezamăgesc pe toată lumea!...”

Mesaj: cui ai permis să te aprecieze și să te încadreze într-un șablon? Gândește-te, nu doar citi întrebările. Cine ți-a spus că nu ești în stare de nimic? De unde știi că îi dezamăgești pe toți? Îți dai seama că acestea sunt aprecieri subiective? Acestea sunt trăiri, dar care sunt emoțiile din spate? Frica de a nu fi respins, de a nu fi marginalizat, de a nu fi izolat? De către cine? Cineva care te iubește cu adevărat nu te condiționează. 

Adevărata problemă: ar cam trebui să schimbi mediul, iar dacă vrei sănătate vei găsi soluții. Dacă nu, te vei blinda cu scuze.

Deci, mintea ne pune pe tavă probleme de rezolvat, dar noi le luăm ca stări bătute în cuie, ce nu mai pot fi rezolvate. Care e capcana? TOTUL ESTE ÎN MINTEA NOASTRĂ!!! Nu este realitatea, doar noi o transformăm într-una.

Și mai gândiți-vă că nu avem doar o singură problemă în minte, ci mai multe, în jur de 10 pe zi la o persoană normală, fără prea mult stres.

Pentru minte totul este o problemă care trebuie rezolvată, și totul este la fel de important și de urgent: și pacea mondială și ridul din colțul ochiului stâng.

Și ce face mintea cu aceste probleme ce se cer rezolvate? Merge cu ele la „rabinul” șef, CREIERUL.

Privește din nou, rogu-te, poza rachetei.

2. Creierul este setat să rezolve orice problemă inventată de minte. Doar că el are 3 mari caracteristici:

-a) - Nu are simțul umorului.
Fiind programat să găsească soluții pentru a supraviețui, el nu știe să facă deosebirea între real - imaginar - virtual - simbol. Pentru creier totul este real.

„Nu pot să-l înghit pe șeful meu (sau altă persoană sau situație din viața mea)!”

Creierul ia informația ca reală, habar nu are că nu-l înghițim, la propriu, pe om, și crește aciditatea la nivelul stomacului. Așa apar esofagitele de reflux, herniile hiatale, gastritele hiperacide, etc.

-b) - Funcționează ca un computer.
Dar dacă - să presupunem că - cel mai performant computer de la ora actuală ar fi de generația a cincea, prin comparație la ce poate face și complexitatea operațiilor, creierul uman este un computer de generația a cincisprezecea!

Este capabil să caute cele mai optime rezolvări a ceea ce mintea consideră problemă, sondând toate datele înmagazinate în subconștient și stocate din momentul conceperii noastre, plus amintirile și trăirile primite „cadou” de la părinți, depozitate în ADN-ul ovulului și spermatozoidului care ne concep.

„Vreau să scap dintr-o situație de viață, să „fug” de o persoană care mă exasperează”.

Creierul crește nivelul zahărului în sânge, necesar pentru hrănirea imediată a mușchilor pentru a ajuta la „fugă”, iar rezultatul este diabetul zaharat. 

www.recallhealing.ro

-c) - În creier se află toți centrii ce răspund de fiecare organ al corpului.
Niciun organ nu se îmbolnăvește dacă nu a fost, mai întâi, afectat centrul din creier care răspunde de organul respectiv.

Nu faci criză de colecist (fiere) pentru că ai mâncat sarmale, ci pentru că odată, când ai mâncat sarmale, a venit cineva și te-a jignit, ofensat, înfuriat.

Creierul înregistrează această experiență, iar sarmalele (sau orice alt aliment martor la conflict) vor deveni „martorul” care va avertiza creierul să fie atent pentru a nu mai trăi o situație similară.

Ai intoleranțe multiple? Cum este atmosfera în timpul mesei? Atunci dezbați cu familia problemele stringente ale vieții? Urmărești cu mare emoție știrile pesimiste sau citești ziarul cu catastrofe în timp ce mănânci?

Ce vezi și auzi în timpul mesei, aceea înghiți, aceea este „hrana” ta, de fapt.

Copilul tău are intoleranță la lactoză? Cumva te-ai certat cu cineva în timp ce l-ai alăptat? Și crezi că este un simplu copil tâmpit care nu știe și nu înțelege nimic?

Ai intoleranță la gluten sau malabsorbție intestinală? Cine te-a făcut în toate felurile în timp ce ai mâncat pâine?

Faci alergie la un anumit parfum? Ce conflict a avut loc în prezența acelui parfum?

Ai vrut să te desparți, să te separi de o anumită situație sau persoană, dar ele reapar în viața ta? De când zici că ai psoriazisul?

Acestea sunt cele 3 caracteristici ale creierului.

Și acum te rog să-ți amintești câte astfel de probleme creează mintea în fiecare zi și le „aduce” creierului pentru a le rezolva. Și nu apucă să găsească soluții, că apar noi și noi probleme.

Cum și de ce? Pentru că, de cele mai multe ori, suntem axați să vedem doar problemele, dar nu ne „setăm” să vedem și soluțiile și rezolvările.

De exemplu, ne plângem non-stop de lipsa banilor, dar nu ne mai oprim să găsim soluții pentru a depăși starea, pentru că mintea nu aude nimic, și zice „da, dar....”. Recunoști situațiile?

Și așa, încetul cu încetul, creierul devine „sufocat” de probleme și nu mai are când și cum să găsească o soluție.

Și totuși trebuie să facă ceva pentru a nu face scurtcircuit pe motiv de supraîncărcare.

Atunci creierul „zice”: „uite, eu acum nu te pot ajuta, nu știu ce soluție să găsesc, dar „descarc” această problemă undeva, într-un depozit și pun o alarmă să-mi reamintească de ea”.

Unde descarcă creierul problema până ce găsește soluții?... 

3. - ...în corpul fizic. Sub ce formă? Sub formă de BOALĂ, iar simptomele sunt acel beculeț roșu menit să reamintească creierului că încă nu a rezolvat problema.

Deci, boala este cea mai bună soluție de moment a creierului pentru a nu face el scurtcircuit din cauza prea multor gânduri care ne invadează și pe care nu le mai controlăm, ci ajung ca ele să ne controleze pe noi.

De aceea, imaginea rachetei, condusă de psihic, mi se pare cea mai bună pentru a ne ajuta să înțelegem calea prin care stresul - generat de discrepanța dintre gânduri și fapte, dintre așteptări și realitate - ajunge să lase amprente mari în corpul fizic, afectând mai departe starea emoțională, psihică, energetică.

Dar, dacă ne uităm atent la poza „rachetei”, vom vedea că în vârf există o antenă ce poate ghida ansamblul spre rezolvare și liniște.
Acela este spiritul, lumina, Dumnezeu, sau cum vrea fiecare să numească acel aspect ce se află dincolo de corpul fizic.

Prin exerciții de meditație, relaxare sau/și prin rugăciunea aceea reală, din suflet, se ajunge ca mintea, acea voce din cap să tacă, dând astfel posibilitatea creierului să rezolve problemele existente. Și pe măsură ce le rezolvă, bolile nu mai sunt necesare și dispar.

Așa se explică vindecările celor care își amintesc și își reîntorc fața către divinitate (sau cum vrei să o numești)

Acesta este modul în care sintagma „stresul este cauza numărul unu a îmbolnăvirilor la orice nivel” devine realitate.

Ce face un om pesimist sau optimist? Felul în care abordează problemele vieții. 

Optimiștii își ajută creierul să găsească soluții, nelăsându-se copleșiți de probleme. 

Pentru pesimiști există doar probleme, dar nicio rezolvare.

Ce ar trebui să faci tu pentru a ieși din starea în care te afli?

În primul rând, să nu-ți mai plângi de milă. Nu toate ți se întâmplă numai ție, cu dedicație specială din partea Universului și a unei divinități iute de mânie.

Dacă ești convins(ă) că viața actuală este rezultatul „bătăii de Dumnezeu” și că tu nu ai avut niciodată nicio vină, biată victimă, nu vei găsi nicio soluție, iar creierul va face scurtcircuit, ajungându-se la come, paralizii, accidente vasculare cerebrale sau moarte.

Dacă crezi că e prea târziu și nu mai ai nicio șansă, îți reamintesc că dacă așa ai hotărât, creierul nu poate decât să te creadă, și nu va mai găsi soluții, pentru că așa i-ai spus, așa a sunat „comanda”.

Vezi ce-ți dorești, că s-ar putea împlini. 

Dorește-ți sănătate, bunăstare, echilibru, și s-ar putea să ai o surpriză frumoasă. 

Ce ai de pierdut? Frici?

Nu vrei să te recâștigi pe tine?

Încearcă!

Binețe, dragă cititorule!

 dr. Edith Kadar 

Arad, 03 februarie 2016

 *     *    *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/05/de-ce-ne-imbolnavim-partea-ii.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

DE CE NE ÎMBOLNĂVIM?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Ți-ai pus vreodată problema de ce ne îmbolnăvim? Sunt sigură că da, probabil de mai multe ori.

Care sunt cauzele care ne fac să pierdem starea de bine?

De ce doar unii se îmbolnăvesc, în timp ce alții sunt evitați, parcă, de boală?

De ce unii pierd sănătatea atât de tineri, iar alții trăiesc fără probleme până la foarte adânci bătrâneți?

De ce cancer și nu o altă boală considerată mai ușoară și mai simplă?

De ce se îmbolnăvesc și mor mulți din cei considerați „pâinea lui Dumnezeu”, în timp ce alții, ce „calcă peste cadavre” par că sunt dincolo de timp și de boală?

Binețe, cititorule!

În acest material voi încerca să creionez câteva răspunsuri la aceste întrebări, desigur, prin prisma trăirilor, experienței și a capacității mele de a înțelege și a trage concluzii în urma interacțiunii cu oamenii care îmi calcă pragul cabinetului.

Fă-te comod(ă), ia-ți o ceașcă de ceai aromat lângă tine, și pornește muzica pentru a-ți fi însoțitor pe cărarea rândurilor și a gândurilor.

                               

Înainte de a aborda discutarea cauzelor, insist să fac câteva precizări celor care citesc.

1.- Cele scrise sunt constatările mele din interacțiunea cu oamenii cu care vin în contact atât în plan personal cât, mai ales, profesional. Nu au valoare științifică declarată, ci au doar rolul de a te ajuta să îți înțelegi emoțiile ce generează bolile.

2.- Cele scrise nu contestă nicio teorie medicală sau a altui domeniu, ci se doresc a fi doar o provocare la gândire. Ești o entitate de sine stătătoare, deci poți gândi liber.

3.- Nu sunt responsabilă pentru ceea ce înțelegi tu. Eu doar îți dau informația. Dacă nu îți place și nu rezonează cu matricea ta de gândire, nu e nimic. Caută, dacă nu ai găsit deja, ceea ce rezonează cu tine.

Citește cu atenție mai întâi, încearcă să înțelegi întregul, și nu scoate din context o problemă doar pentru că îți deranjează orgoliul.

                                         *    *    *    *    *    *    *    *    *

Boala este o stare neplăcută apărută în viața oamenilor, care afectează starea zilnică de bine fizic, psihic, mental, spiritual. Ea scade puterea de a munci, dar și pe aceea de a te bucura de micile daruri ale vieții. Influențează starea de fericire, capacitatea de a rămâne pozitivi în fața provocărilor vieții, reducând perioadele de bine atât ca intensitate cât și ca durată.

Simptomele care însoțesc o boală sunt neplăcute, impun limite în viața personală, aduc noi reguli de trai și obligă la adaptarea în permanență a „jocului” vieții zilnice.

Nu ne mai putem mișca la fel de ușor, trebuie să renunțăm la obiceiuri care, până nu demult, erau considerate bucuria vieții. Se reduce programul de lucru din lipsă de vitalitate și se ajunge la a fi dependenți de mersul la medici și de tratamente costisitoare și obligatorii.

Încetul cu încetul uităm cum era să ne fie bine și, în loc să căutăm soluții, căutăm vinovați, găsim justificări (vârsta, alimentele, banii, chimicalele, conspirațiile, guvernul, etc.) și desemnăm „fericiții” câștigători ai mult râvnitului trofeu de „țapi ispășitori”, desigur altcineva, nu noi.

Începem să delegăm altora responsabilitatea readucerii stării de bine în viața noastră: familiei, care trebuie să-și ajusteze orarul vieții după programul bolii nostre și medicilor pe care, de multe ori, îi desemnăm comandanții supremi ai sănătății și artiștii desenatori ai viitorului nostru.

Încetul cu încetul ne trezim angrenați într-un carusel al bolii care ne îndepărtează de la starea de bine.

Dar, ce s-a întâmplat? Când am rătăcit drumul, trezindu-ne pe tărâmul de „nicăieri”?

Ce anume s-a greșit, când și cum s-a pierdut contactul cu realitatea?

În cele ce urmează voi încerca să creionez cele mai frecvente cauze de îmbolnăvire pe care le-am observat și discutat cu pacienții mei.

Menționez că mă voi referi doar la cei care se îmbolnăvesc la vârste mature, după ce au fost sănătoși o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă. Observațiile mele nu includ copiii care se nasc cu boli sau care dobândesc boli în primii ani de viață.

Mai întâi, dă-mi voie să fac câteva precizări pe care le consider foarte utile.

1. Se presupune că viața ar fi apărut aici, pe Terra, în urmă cu aproximativ 4,5 miliarde de ani, desenând tot ce este viu de la stadiul de simplă celulă la ceea ceea ce ochiul și mintea vede la ora actuală. 

Celula primordială a transmis toate informațiile din mediu urmașelor sale prin intermediul ADN-ului, iar acestea, la rândul lor, următoarelor generații de celule. Și tot așa până în zilele noastre.

Tu ești varianta îmbunătățită  părinților tăi, având stocată în codul tău genetic toată cunoașterea dobândită de ei până în momentul conceperii tale. De exemplu, dacă părinții au știut să lucreze cu computerul înainte de a fi proiectat, tu te vei naște cu mouse-ul în mână, cum s-ar zice, adică vei ști să stăpânești tehnologia de la vârste fragede.

La rândul tău, stochezi în ADN fiecare informație pe care o culegi din mediu, indiferent de domeniu, și o transmiți urmașilor tăi. Acest lucru este valabil din toate punctele de vedere atât pentru informațiile bune, pozitive, cât și pentru cele negative, distructive. Corpul uman a evoluat, s-a specializat și s-a adaptat la condițiile de mediu care s-au modificat într-una. 
Întrebare: crezi că atâtea miliarde de ani de evoluție i-au trebuit corpului pentru ca acum să se îmbolnăvească și să moară de boala sau bolile societății moderne? Atunci la ce a mai folosit evoluția?

2. La fiecare 7 ani, celulele corpului se regenerează integral. Fiecare organ își are propria perioadă de refacere dar, la modul general, la 7 ani corpul este nou. Sau ar trebui să fie. Atunci de ce mai îmbătrânim și de ce persistă bolile și peste 7 ani? Ce intervine în procesul de refacere, pus la punct cu atâta migală în cei 4-5 miliarde ani de evoluție?

3. Fiecare organ al corpului este reprezentat în creier de un centru nervos cu rol în impulsionarea și coordonarea lui. Ca un fel de centrală telefonică fără de care nu pot funcționa sistemele corpului. Așa încât concluzia logică este că niciun organ din corp nu se dereglează și se îmbolnăvește fără a se „deregla” mai întâi centrul din creier care îl reprezintă. O boală la inimă nu apare dacă ceva nu a afectat centrul coordonator din creier. Același lucru este valabil și în procesul invers, de vindecare, care începe tot din creier. Dar ce îmbolnăvește, ce dereglează centrii coordonatori din creier? Și ce anume dă comanda inversă, de vindecare? 


                                                    *     *     *     *     *    *    *

Aș începe cu cauza principală, STRESUL.

Da, știu că sună a clișeu, știu că ai auzit asta de sute de ori. Dar, te-ai  gândit vreodată cum anume ne îmbolnăvește stresul?

Păi, hai să vedem. 
Stresul apare atunci când lucrurile sau situațiile din viață nu corespund cu așteptările noastre, cu proiecțiile pe care le face mintea noastră dornică de scenarii. 

Exemple:

1.- „Dacă nu am suficienți bani, apare stresul. Nu-mi pot plăti dările, nu-mi pot cumpăra tot ceea ce am nevoie. Iar așteptările mele sunt să pot face toate acestea, altfel voi fi nefericit(ă). De ce? Pentru că în mintea mea proiectez perfecțiunea lumii în funcție de bani. Viața nu există, sau este foarte tristă atunci când nu am suficienți bani, deoarece această lipsă mă împiedică să mai observ și alte lucruri din existența cotidiană. Nu am timp să iubesc, să mă bucur, să fiu vesel(ă), cum aș putea când trebuie să mă gândesc de unde scot bani pentru a plăti? Singurul lucru care mi-ar aduce fericire, liniște și armonie sufletească ar fi banii”.

Aceasta este doar una din „scuzele” de a nu trăi pozitiv. Iar de aici pornesc toate limitările pe care ni le impunem.

„Cum să zâmbesc dacă am atâtea datorii?” sau „Cum poți dormi noaptea dacă știi că nu îți ajung banii?”

Ok, dar te întreb: dacă alegi să fii supărat pe viață, să te răzbuni pe frumos, pe iubire și pe cei apropiați ție, câștigi mai mulți bani? Reușești să-ți plătești datoriile? Dacă fiecare zi a vieții tale se desfășoară sub auspiciile supărării, simți că ești mai împlinit(ă)?

2.- „Dacă nu am pe cineva care să mă iubească, cu care să fiu, să stau, nu valorez nimic. Toți au pe câte cineva, doar eu nu sunt în stare să-mi găsesc jumătatea. Sunt trist(ă) și neconsolat(ă)”.

Bine, dar tu ai luat hotărârea să fii trist dacă nu ai pe nimeni. Tu ți-ai implementat în creierul capului că liniștea, armonia și fericirea sunt condiționate de existența altcuiva în viața ta, că tu nu le poți crea singur decât în cooperare. E ca un program care virusează curgerea și trăirea vieții.

3.- „Sunt prea grasă(ă) și nu reușesc să slăbesc. Din cauza asta sunt nefericit(ă). Cum să mă bucur de ceva dacă toți slăbesc, doar eu nu? Dacă aș reuși să dau jos cât aș vrea și în cât timp aș vrea, aș fi cu adevărat fericit(ă)!”

Iată un alt program măreț de condiționări, date de incapacitatea sau refuzul de a te accepta așa cum ești. Și doar dacă ai slăbi ar pogorî peste tine fericirea? Altfel nu? Ești sigur(ă)? Cine și ce hotărăște care e greutatea ta ideală? Ceilalți? Studiile deștepte? Găsește cauza care te-a dus la surplus de greutate și rezolv-o pe aceea. Nu trata efectul, tratează cauza!

4.- „Șeful meu și colegii de muncă mă exasperează. Nu sunt tratat(ă) cu respect, și fiecare moment petrecut la muncă îmi provoacă un stres de neînchipuit! Dacă aș fi respectat(ă), aș fi liniștit(ă) și mulțumit(ă) și fericit(ă). Eu mă aștept ca toți să vadă cât de mult și de bine îmi fac treaba, pentru că eu îi văd pe fiecare cât pot și cât valorează”.

Interesant! Deci tu poți și ai voie să îi vezi pe ceilalți prin prisma criteriilor create de tine, dar ei nu au voie să facă asta că te superi, nu? Ești sigur(ă) că ceea ce simți tu ca lipsă de respect nu este cumva o reacție a celorlalți la ceea ce emiți? În fond, nu poți primi decât la nivelul a ceea ce dai. Emani încrâncenare și frustrare prin toți porii, dar te aștepți să primești iubire și respect? Tot ceea ce te deranjează la alții este nerezolvat la tine!

5.- „Soțul/soția mă tratează ca pe un sclav pe plantație, adresându-mi tot timpul doar reproșuri. Nu am mai auzit demult o vorbă bună, cât despre alinturi… Soțul vrea ca totul să fie lună în casă, să îi fac mâncare în fiecare zi, iar noaptea să fiu disponibilă; în timp ce el nu face nimic, decât se uită le televizor și comentează... Soția doar îmi dă ordine: fă asta, fă aia, e tot timpul nemulțumită și pufnește din te miri ce. Nu mă despart deoarece vecinii ar comenta, la biserică nu se acceptă, avem copii și au nevoie de ambii părinți. Nu contează că toată ziua ne certăm, urlăm și ne batem de față cu ei; sunt  mici și nu înțeleg nimic. Asta mi-e crucea, asta vrea Dumnezeu, ce să fac?  Dacă aș fi respectat(ă), aș putea fi și eu fericit(ă)!”

Frumos program, trăi-ți-ar neamul! Rămâi nefericit(ă) ca să-i faci pe alții fericiți! Și vezi, încearcă să-i învinuiești pe ceilalți pentru ca și ei să se simtă mizerabil, pentru a nu te simți singur(ă) în chinul în care zaci de bună voie!

6.- „Sunt bolnav(ă) și nu mă mai fac bine, iar asta îmi provoacă un stres de neimaginat. Toți medicii mi-au spus că nu mai au ce să îmi facă și că doar pământul galben mă va vindeca. Am cancer și mi s-a mai dat 3 luni de viață. Câtă nedreptate! Dar…ce să mai fac? Dacă așa a spus doctorul…Sunt paralizat după un accident vascular cerebral sau o comoție, și așa voi rămâne, pentru că așa mi s-a spus; doar doctorii știu mai bine. Mi-au zis că, citez, „celulele din creier și întreg sistemul nervos nu se regenerează niciodată, altele se regenerează însă nu la un anumit interval ci in funcție de vârstă. Durata de viață a celulelor e între ore și întreaga viață. La naștere avem aprox. cinci trilioane celule, la maturitate între 60-90 trilioane, pe secundă mor circa 50 milioane de celule”. Doamne, ce buni și ocupați sunt medicii, dragii de ei, că stau neîncetat și ne contorizează numărul de celule din cap, și știu sigur că nu mai am nicio șansă. Acesta e stresul meu. Și câte mai aveam de făcut în viață!...Dar doctorul știe mai bine decât mine care mi-e viitorul…”

Foarte bine, bravo! Rămâi cu stresul, dacă nu mai crezi în nimic, nici măcar în tine, decât în vorbe de știință. 

                                          *     *     *     *     *    *    *

Și exemplele ar putea continua. Indiferent despre ce este vorba, realitatea diferă de ceea ce ne proiectăm noi ca ideal în mintea noastră urmând planul a ceea ce credem că ar fi bine pentru noi sau pentru ceilalți. De ce? Pentru că ridicăm la rang de autoritate absolută în viața noastră așteptările și visele noastre.

Ne-am creat tot felul de programe în minte care nu fac decât să ne frâneze, iar într-un final să ne blocheze, să ne oprească curgerea normală a vieții.

Educația de acasă și din școală ne „impregnează” cu condiționări, iar acestea ajung, încetul cu încetul, să ocupe întregul spațiu al vieții noastre.

„Dacă nu înveți și nu iei note mari, mă supăr și nu te mai iubesc!”

„Dacă nu dai la școala sau facultatea la care vreau eu, voi fi trist”.

„Dacă nu alegi meseria care eu cred că ți s-ar potrivi, n-ai decât să te descurci singur(ă), de la mine să nu mai aștepți vreun ajutor!”

„Dacă viitorul partener de cuplu nu are situație materială mulțumitoare din punctul meu de vedere, te dezmoștenesc”.

Și alte exemple asemănătoare.

Zelul de a îndeplini condițiile celor apropiați ne creează în minte și în suflet condiționări în propria fericire și viață.

Copiii sunt stresați pentru că nu reușesc să își mulțumească nici părinții, nici prietenii, nici dascălii, iar reacțiile și comentariile acestora au darul de a sfredeli și cimenta în codul genetic al puiului de om „virusul” non-valorii.
Copilăria este prima „stație” care preia și formează frustrări, bariere și limitări în expresia libertății individuale. „E mic, ce știe el!”, auzim foarte des. Da, las' că știi tu mai bine făcându-l prost, obraznic și incapabil!

Adolescenții sunt stresați atât din cauza școlii și familiei, cât și din cauza eșecurilor în relațiile sociale, pentru că nici ei nu mai știu ce criterii să folosească în alegerea prietenilor, și cum să mai vorbească cu cei mari. Presiunea din exterior și hormonii treziți la viață le creează o stare de furie, de rebeliune, de revoltă la tot ce nu le aparține lor. Și în loc să fie ajutați și înțeleși, sunt blamați tot ei pentru că „sunt nesimțiți și nu țin cont de nimeni și nimic!”. Păi, cine să le fi inoculat principiile de viață? Părinții așteaptă ca școala să o facă, iar dascălii dau vina pe părinți pentru lipsa celor 7 ani de acasă. Vicios cerc!

După terminarea liceului, apar așteptările unei cariere pline de succes, faimă și bani, care să-i poată face pe părinți împliniți și fericiți, „nu contează părerea ta, tu fă cum îți zic eu!”. Stresul nu este doar mare, dar deja este și vechi, din copilărie. Sau de la naștere. Sau din burta mamei.

Tot atunci apar pretențiile legate de viitorul partener/parteneră de viață.

„Să nu te căsătorești, căsnicia e un chin, uită-te la noi, părinții tăi. Asta vrei?”

Acesta este „superbul” program care împiedică găsirea partenerului de viață, și unul din motivele pentru care mulți fug de relații serioase ca „dracu' de tămâie”. Într-adevăr, nu vrei să ajungi ca ei. Dar, tu nu ești ca ei! Ești o entitate se sine stătătoare, capabilă să-și creeze singur(ă) viitorul. Știai asta?

„Să nu faci copii, eu nu vreau asta. E mai bine fără copii, îți spun eu. Tu numai greutăți ne-ai creat, așa că stai potolit(ă)!”

Bravo!!! Celor care nu pot avea copii le sugerez să-și caute prin cotloanele memoriei să vadă dacă nu găsesc o asemenea afirmație „ghidușă” în programul timpuriu din viață.

„Nu vei lucra, te duci la facultate, că doar n-o să râdă lumea de noi că nu te dăm. Nu te duci unde vrei tu, că e prea scump; alege ceva ieftin și aproape, aici în oraș, să nu mai plătim chirie”.

Îți urăști cumva munca, te doare în față și la dreapta de ceea ce ai de îndeplinit ca sarcini, lăsându-i pe alții, mai pasionați, să le îndeplinească cu drag și spor? Întrebam doar.

Și pe când să-și înceapă omul viața pe picioarele lui, este deja epuizat din cauza luptei continue de a nu-i dezamăgi pe alții și a le împlini aspirațiile lor. Dar deja este plin de „programe” de viață create de condiționările celor din jur.

Sigur că omul ajunge frustrat, și datorită progrămelelor încrustate deja în minte și subconștient, va începe să facă și el la fel cu ceilalți din jurul lui. Va pune condiții, va proiecta pe alții frustrările lui, va da vina pe alții și va fi plin de așteptări ca ceilalți să se schimbe, căci în sinea lui se simte blocat de visele, așteptările și proiecțiile celor care i-au populat viața până atunci.

Este de vină guvernul, conducătorii, conspirațiile, chimicalele din mâncare, dârele de avion, cei de altă religie sau rasă, partenerul, șeful, copilul, cățelul, etc. Iar starea de stres se perpetuează și se consolidează pe zi ce trece pentru că nu mai vede nicio rezolvare.

Dintr-o stare de nemulțumire nu poți genera decât nemulțumire.

Dacă încerci să rezolvi o problemă din același stadiu de negativitate, nu vei obține decât și mai multă negativitate. Mintea care te-a dus la probleme nu poate genera rezolvări favorabile, decât ceva care agravează stresul.

Iar de aici până la boală nu mai este decât un mic pas.

Desigur, pe parcurs au existat tot felul de semnale de avertizare, dar nu au fost luate în seamă. Dureri în diferite zone, răceli repetate, stări de oboseală, epuizare fizică, perioade depresive, etc.

Momentan mă opresc aici, urmând să continui într-un alt episod cu modificările care se produc în plan fizic în timpul stresului, precum și cu alte cauze ale îmbolnăvirilor.

Până atunci îți zic cu mare drag și mulțumire

Binețe, cititorule!

P.S. Nu uita să citești și continuarea materialului intitulat „DE CE NE ÎMBOLNĂVIM? - partea a II-a - mecanismul de acțiune al stresului asupra noastră” (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/05/de-ce-ne-imbolnavim-partea-ii.html)

dr. Edith Kadar 

Arad, 12 octombrie, 2014

 *     *      *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
 (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/05/de-ce-ne-imbolnavim.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.