LAUDA DE SINE NU MIROASE A BINE?

Nu e nevoie să schimbăm lumea; e suficient doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Lauda de sine nu miroase a bine?

Înainte de a-mi da un răspuns instant izvorât din stereotipurile minții tale, ai bunăvoința de a citi ce vreau să spun, și nu fă presupuneri despre ce crezi tu că aș vrea eu să spun.

Binețe, dragă OM!

Atunci când nu îi asculți pe alții ci crezi că știi ce gândesc, este o formă subtilă de laudă : „poți tu spune ce vrei, eu știu mai bine; și orice ai zice, tot știu răspunsul!...”. Probabil ai vrut să-mi spui că tu nu te lauzi niciodată și că lauda e un păcat ce va fi pedepsit crunt de divinitatea aia nemiloasă în care crezi, și alte bla-bla-uri cu care ți-ai blindat viața.

Ție, celui plin de răbdare și înțelepciune care citești acum, îți dau binețe, și te invit să povestim despre un subiect sensibil pentru ego-urile deghizate în modestie și umilință, dar foarte actual în aceste timpuri, și util celor care nu mai îndrăznesc să-și afirme valoarea din cauza „moraliștilor” de serviciu.

Te invit cu drag la un mic experiment. În acest material voi insera câteva comentarii ce vor fi scrise cu alt caracter și vor fi în paranteză. Ce rol au? Am tot fost întrebată cum să se rezolve problemele, gândurile, emoțiile. Acum te ajut să sesizezi în timp real probleme care te pot afecta și împiedica să te vezi corect.
Nu uita, eu sunt doar oglinda ta, iar tu ești a mea.
Îți mulțumesc!

Se spune că lauda de sine nu miroase a bine.

Da, sunt convinsă că ai auzit de nenumărate ori această sintagmă, în toate perioadele vieții tale. De obicei atunci când ai vrut să spui ceva despre tine, iar cei invidioși pe forța, voința și entuziasmul tău ți-au retezat-o scurt, punându-te la stâlpul infamiei pentru a-ți reaminti că nu ai voie să pășești dincolo de rândurile mediocrității.

Amintește-ți de câte ori ți s-a tăiat elanul creator cu această sintagmă, ori de câte ori ai făcut ceva original, fără să ți se fi dat voie de către cei ce (cred că) știu mai bine pentru tine. Și toate erau, probabil, însoțite de percepte religioase gen: „...vei arde în iad că te lauzi!...”, sau „...ai păcătuit în fața lui Dumnezeu lăudându-te!...”, etc.

Iar tu, cuminte, ai ascultat de cele mai multe ori, și ți-ai „revenit” în simțiri, anulându-ți orice tentativă de creație pe motiv că nu vrei să superi divinitatea care ți s-a spus de repetate ori că e degrabă răzbunătoare.

Când se vorbește despre laudă, fiecare înțelege altceva în funcție de educație, siguranța de sine și de numărul complexelor de inferioritate acumulate.

Ceea ce pentru tine e laudă, pentru mine ar putea fi un mare adevăr; și invers.

Dacă tu îmi spui că ești frumoasă, deșteaptă, capabilă să realizezi orice îți trece prin cap, e o laudă? 

Da, dacă eu sunt frustrat(ă) și nu îmi văd exact aceste calități în „trusoul” personal. 

Nu, dacă cred în aceste calități ale mele, deoarece ceilalți sunt oglinzile noastre, nu uita asta.

Dacă îmi spui că poți muta munții din loc, poți avea tot ce vrei tu (în funcție de sex) și că poți scoate bani din piatră seacă, e o laudă?

Da, pentru cei care și-au uitat sau rătăcit aceste abilități în labirintul lui „nu se poate”.

Nu, dacă asta e realitatea și așa și faci; nu e doar o teorie, e practica pură.

Și atunci, ce face diferența între o laudă și un adevăr?

Credința în forțele proprii!

Dacă tu nu crezi că vei fi vreodată capabil(ă) să faci orice poate schimba statusul tău actual de „nemulțumit(ă) de sine”, orice afirmație pozitivă a celorlalți va fi interpretată ca o laudă.

Și care e trăirea ce o însoțește? Invidia, desigur. 

(Dacă vrei să-mi spui acum, după citirea frazei că tu nu invidiezi niciodată, tocmai te lauzi. Cu toții facem asta, mai mult sau mai puțin. Se numește stare de negare. Stai puțin, observ-o, și las-o să treacă, nu o bloca. Și, mai ales, nu o nega, Accept-o, și va trece de la sine.)

O persoană - blocată în propriile neputințe acumulate de-a lungul vieții - se va considera nedreptățită de soartă și de viață, iar oricine va avea mai mult decât ea va fi automat un lăudăros.

Dar, oare, ce anume deranjează la cei care, cică, se laudă? De ce nu te poți bucura pentru reușita celorlalți?

(Dacă spui „dar eu mă bucur pentru toți, dar...”, observă-ți trăirile din acest moment. Dacă într-adevăr te bucuri pentru toți, de ce mai trebuie să o și spui, și încă urmată de condiționarea lui „dar...”?)

Pentru că nu starea materială, spirituală sau familială e invidiată și catalogată drept laudă, ci forța vitală și determinarea celuilalt deranjează, adică exact calitățile care crede „invidiosul” că nu le are, și că din această cauză el/ea nu vor avea niciodată nimic, alții fiind mai favorizați de soartă, de stele, de karmă.

Ceea ce pentru tine e laudă, pentru mine poate fi un adevăr.

Îți propun un exercițiu de imaginație. 

Imaginează-ți o comunitate de oameni care locuiesc și trăiesc pe un teren împrejmuit cu garduri înalte. Căpeteniile satului au spus tuturor, indiferent de vârstă, că nu au voie să treacă de granițele stabilite deoarece acolo sunt pericole nebănuite, lucruri neplăcute, arătări periculoase. 

Anii trec, și majoritatea celor din comunitate trăiesc respectând regulile și având grijă să nu iasă în afara teritoriului. Ei se consideră fericiți și mulțumiți cu ceea ce știu și văd zilnic. 

Și totuși, câțiva se încumetă să iasă în afara granițelor, fiind mânați de curiozitatea de a privi în față necunoscutul. Vestea „dezertării” se răspândește rapid, iar oamenii vorbesc despre îndrăzneala semenilor de a încălca regulile. Căpeteniile, însă, nu au nici un interes să-și piardă oamenii care muncesc și produc toate cele necesare vieții. Așa că, în loc să le spună celorlalți să iasă, să exploreze locuri și lucruri noi și să aducă noutatea în sat, le spun oamenilor că au încălcat legi divine și că „trădătorii” vor fi aspru pedepsiți. Recunoști scenariul?

Majoritatea oamenilor cred ce li se spune deoarece au fost învățați să accepte tot și să nu comenteze. Dar în sufletul lor, undeva foarte adânc, nu pot să nu invidieze curajul „dezertorilor” de a fi altfel decât li se spune, de a fi ei înșiși.

Și, într-o zi cu soare, revine în sat unul dintre curajoșii care au înfruntat cutumele și au ignorat regulile. Nu numai că arată bine, dar este prosper, înfloritor, și și-a adus și noua lui familie.

Unii îl primesc cu drag și bucurie, dornici să audă povestea succesului lui, pentru a face și ei la fel.

Alții, refuzând să vadă că îi este cu mult mai bine, îl judecă și cer pedepsirea lui, deoarece din îngrădirea minții lor nu pot vedea reușita, ci doar o încălcare a unor reguli care constituie toată viața lor.

Ori, pentru mulți, renunțarea la reguli este echivalentă cu renunțarea la propria viață, deoarece doar atât știu. Regulile sunt „mânerul” de care se agață și căruia nu-i dau drumul. Ei aleg comoditatea limitelor a ceea ce cunosc, iar teama de necunoscut îi va face să judece și să condamne tot ce este diferit de emanația minții lor.

Pentru cei care nu au curajul să pășească în afara propriilor limitări date de regulile altora, orice reușită în afara lumii lor este o laudă. 

Când trăiești într-un țarc înconjurat de un zid înalt al ignoranței, tot ce e în afară nu este real, și te agăți cu disperare de „mânerul” regulilor, pentru că e tot ce (vrei să) știi.

Dar cine face acest țarc și ridică ziduri limitatoare? MINTEA, desigur. Totul e acolo, în minte, nimic nu e real.

Ceea ce pentru tine e o laudă, pentru mine este un adevăr; doar perspectivele diferă: mintea te controlează, sau tu controlezi mintea.

„Lauda de sine nu miroase a bine”, spun cei ce nu au curajul zborului în libertatea lumii pe care și-o pot crea singuri.

Dacă faci parte din categoria celor care sunt mândri că nu vor încălca niciodată nicio regulă făurită de cei care-ți știu mai bine viitorul, probabil ai ajuns cu greu să citești până aici, dacă nu cumva mi-ai și lăsat un comentariu „usturător” la adresa celor care nu respectă.

Doar că, vezi tu, totul este o oglindă, ai uitat asta?

În loc să aperi regulile care îți creează viața, nu ar fi mai bine să începi să fii sincer(ă) cu tine și să vezi de ce te deranjează atât de tare așa-zisa laudă a cuiva? De ce nu poți crede că e un mare adevăr? De ce nu vrei să înțelegi ce anume te oprește să vezi altfel lucrurile?

Și, dacă tu nu crezi, asta înseamnă că așa e? Dacă tu nu crezi că cineva e bun și capabil, atunci nu e? Ba da, și încă cum! Nu numai că te minți în continuare, dar te și lauzi cu realitatea ta.

Oricât de mult dezaprobi (ceea ce tu cataloghezi ca) lauda de sine a altora, același lucru îl faci și tu, scoțându-ți la înaintare „virtuțile” mai des decât alții. Tu vei spune oricui că ești cinstit(ă) și corect(ă), că în viața ta nu ai făcut nici un rău, că nu poți fi ca cei pe care îi consideri/judeci răi. Tu nu faci asta..., tu nu faci aialaltă..., doar alții, tu nu! 

Te-a întrebat cineva? Nu? Și atunci de ce simți nevoia să spui asta oricui? Dacă e adevărat, e suficient că tu știi asta; dar când simți nevoia de a te „lăuda”, nu crezi o iotă din ce spui, și, de fapt, încerci să te convingi singur(ă) că așa e. Nu uita, ceilalți sunt oglinda ta.

Dacă ești din categoria celor care îi admiră pe cei ce reușesc și fac tot posibilul să iasă în afara limitărilor impuse, ești pe calea cea bună spre tine. Doar să ai grijă să nu devii o imitație ieftină a celor pe care îi admiri. Aceleași haine, aceleași comportamente și mediu de viață nu te vor transforma automat într-un om realizat, ca cel pe care îl copiezi, ci doar într-o imitație burlescă a cuiva.

Fii original(ă), împrumută doar deschiderea, curajul, determinarea și optimismul, dar, în rest, croiește-ți singur(ă) „hainele” viitorului tău.

Lauda de sine nu miroase a bine atât timp cât nu e adevărată și cât timp tu nu crezi în tine, în calitățile care te fac pe tine deosebit(ă), unic(ă).

Ai încredere în tine, în valoarea ta, în tot ceea ce faci, iar din acel moment tot ceea ce pentru alții e o laudă, pentru tine devine purul adevăr. Și atunci, ce mai contează părerea celor care nu au curajul să pășească în infinitul lumii lor proprii?

Nu ține ascuns adevărul despre tine doar pentru ca cei fără perspective să nu se simtă jigniți. Ei sunt așa oricum, pentru că ești oglinda a ceea ce ar putea să facă dar refuză, preferând comoditatea „țarcului” înconjurat de reguli.

Ai curajul să zbori și să fii așa cum ți-ai imaginat că poți fi.

Din ce categorie faci parte? 

Nu-mi spune mie pentru că eu nu trăiesc viața ta. Spune-ți-o ție, și, deci, fii cât de sincer(ă) poți cu tine, iar rezultatul se va vedea prin ceea ce vei face diferit în viața ta din acest moment.

Vei rămâne în starea care te-a îmbolnăvit, îmi vei servi scuze legate de „prea târziu”, „e ușor să vorbești, dar viața mea...”, sau „dar cum să fac, că nu știu, spune-mi... aaa, nu-mi spui...și eu cum să ies?”. Nu ieși, stai acolo și laudă-te la toată lumea ce ai fi putut ajunge tu dacă ai fi avut curaj, de parcă îl iei de la piață, nu se află în tine. Găsește soluții, nu „croșeta” noi probleme. E viața ta!

Ia-ți zborul. Ce ai de pierdut? Reguli? 

Dar realizezi ce ai de câștigat? Eliberarea de gratiile minții, pentru că doar ea ne limitează cu minciuna ei.

Adevărul e că ești nelimitat(ă), iar cu asta merită să te lauzi!

Binețe, dragă cititorule, și mulțumire de însoțire printre rânduri,  îți spun!

dr. Edith Kadar 

Arad, 28 februarie 2016

 *     *    *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/02/lauda-de-sine-nu-miroase-bine.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.