Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Nu încerca să schimbi lumea; trebuie doar să te schimbi tu.
Şi vei constata cu surprindere că cei din jur se vor schimba împreună cu tine.
Astăzi, mai mult ca oricând, insist asupra acestui motto deoarece observ cu îngrijorare dispariția omului ca individualitate și identificarea până la sacrificiu cu grupări, curente, mișcări, evenimente, societăți.
Atunci când uiți cine ești tu cu adevărat, ce poți și ce îți place, devii un simplu instrument în mâna celor care obțin beneficii din manipulare.
Binețe, dragă cititorule!
Te invit pe calea rândurilor, sugerându-ți să și pornești muzica pentru a ne însoți.
Nu te mulțumi niciodată cu puțin și, mai ales, nu te mulțumi cu ceea ce îți spune altcineva că meriți.
Nu lăsa pe alții să-ți spună cine ești și ce poți.
Când te mulțumești cu puțin fie nu îți (mai) pasă de tine pentru că nu te cunoști cine ești și ce poți cu adevărat, fie încerci să fii modest(ă) pentru că așa îți spun alții că ți-ar sta bine.
Din momentul în care nu îți mai pasă de tine și de ceea ce meriți, te-ai trădat pe tine și visele tale, ți-ai trădat scopul vieții și promisiunile pe care ți le-ai făcut mai demult.
Din acea clipă ți-ai înmânat „cheile” viitorului celorlalți, lăsându-i să îți stabilească ei reperele existenței și ștacheta la ceea ce poți.
Din acel moment tu încetezi să mai exiști ca entitate și devii un instrument în mâna celor care își respiră viața dictând altora cum să fie și ce să facă.
Atunci vei începe să te mulțumești cu din ce în ce mai puțin, și vei ajunge să vrei să te trăiești mulțumindu-i pe alții.
Te trădezi atunci când nu te cunoști, când nu te mai recunoști și când ai uitat că nu există „nu pot” ci doar „nu vreau” sau „nu am chef să încerc mai mult, e mai comod să hotărască alții”.
Te trădezi atunci când uiți că te-ai născut o entitate puternică, de sine stătătoare, și ajungi să te identifici cu mișcări, curente, grupuri, societate.
Cu cât uiți mai tare de tine ca persoană, cu atât te identifici cu o grupare mai mare în care te-ai integrat, te-ai dizolvat și în care ți-ai pierdut esența.
Astfel încât atunci când vorbești despre tine ca societate, poți fi sigur(ă) că ai uitat deja că ești o individualitate, o entitate, că ești unic(ă).
Persoanele care își pierd identitatea ajung să se nege pe ele în afara grupurilor care le reprezintă, cu care s-au identificat, în care s-au integrat.
Sunt persoanele cărora atunci când le adresezi o întrebare personală, îți vor vorbi la plural pentru că au uitat singularul, explicând despre societate și problemele ei, nemaiștiind să se raporteze la ei înșiși.
Din păcate, întâlnesc din ce în ce mai mulți semeni care atât de tare au uitat de ei, de cine și ce sunt, încât nu mai știu să glumească, răspunzând repezit că vremurile actuale nu le mai permit să zâmbească.
Ceea ce se întâmplă în exterior este o reflectare a celor trăite în interior.
O societate nu este un organism de sine stătător, ci este compus din „celule”, din indivizi.
Există o similitudine între indivizi-societate și celule-corp. Corpul uman, sau de oricare, are vaga și greșita impresie că el dictează celulelor ce să facă. De fapt, este exact invers.
Adevărul greu de acceptat este că orice boală pornește de la refuzul unei singure celule de a se supune unor comenzi contrare binelui său. Mintea este cea care creează iluzia corpului că este cel după care și cea mai mică celulă trebuie să se plieze.
Nu societatea te face într-un anumit fel, TU faci societatea! Când ai uitat acest adevăr?
Atunci când uiți cine ești tu cu adevărat, ce poți și ce îți place, devii un simplu instrument în mâna celor care obțin beneficii din manipulare.
Cu cât te negi mai mult și te identifici cu mișcări, grupuri, societăți, cu atât ești mai dezintegrat(ă) ca individualitate.
Când nu mai știi să râzi, să te bucuri de ceea ce ești și ceea ce ai, gândește-te că ar trebui să faci ceva pentru a te recompune.
Când te mulțumești cu puțin fie nu îți (mai) pasă de tine pentru că nu te cunoști cine ești și ce poți cu adevărat, fie încerci să fii modest(ă) pentru că așa îți spun alții că ți-ar sta bine.
Modestia este un cuvânt inventat pentru a te face să te simți mic, umil și a cere voie altora să exiști și să te manifești.
Atunci când îți cunoști valoarea și nu aștepți sa ți se spună ce poți și ce ai voie, întinde-ți aripile și zboară.
Cei care îți vorbesc despre modestie sunt cei care nu au încercat niciodată zborul fie din comoditate, lene sau pentru că și lor le-au fost frânte aripile.
Nu lăsa pe alții să-ți spună cine ești și ce poți.
Nu te mulțumi niciodată cu puțin și, mai ales, nu te mulțumi cu ceea ce îți spune altcineva că meriți.
Nu încerca să schimbi lumea; trebuie doar să te schimbi tu.
Şi vei constata cu surprindere că cei din jur se vor schimba împreună cu tine.
Nu mă întreba cum să o faci, pentru că îți voi răspunde simplu: REAMINTEȘTE-ȚI DE TINE!
Binețe, dragă cititorule!
dr. Edith Kadar
Arad, 16 noiembrie 2015
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Nu e nevoie să schimbăm lumea; e suficient doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Fiecare om își are povestea lui.
Indiferent de drumul parcurs, destinația este aceeași: împlinirea în plan personal, spiritual, emoțional, social, mintal, fizic.
De aceea, povestea fiecăruia se referă la drumul parcurs spre destinația vieții.
Putem vorbi despre rătăciri, despre regăsiri, despre renunțări, despre reorientări.
Putem povesti despre bucurii sau tristeți, despre împliniri sau dezamăgiri.
Putem spune despre părți din viață sau despre întreaga viață.
Putem trăi doar prin alții sau prin noi înșine.
Putem minți pe ceilalți, mințindu-ne, de fapt, pe noi înșine.
Putem inventa locuri și întâmplări ce nu au fost, care s-ar fi vrut a fi, dar care au fost amânate sau pe care ni le-am interzis din diverse motive comode pentru noi.
Putem spune tot ceea ce vrem a spune, dar, într-un final, suntem doar ceea vedem zilnic în oglinda de acasă sau în imaginile oglindite de cei din jur. Totul ține de alegerea noastră: realitate sau iluzie, adevăr incomod sau minciuna confortabilă?
Povestea mea este simplă, și poate fi povestea oricui, chiar și a ta, cititorule:
La un moment dat am ajuns să nu îmi placă ceea ce am ajuns, ce devenisem.
Și după ce m-am săturat să dau vina pe oricine și orice din jurul meu, (timp în care lucrurile nu numai că nu s-au schimbat, dar s-au înrăutățit), m-am hotărât să schimb ceva, orice.
Atunci a început călătoria fascinantă de la ce fusesem eu, la noul „eu”; de la imaginea pe care o cerea societatea de la mine, la imaginea mea adevărată, aceea care să mă facă să mă simt bine cu mine.
Se spune că definiția nebuniei este să faci la nesfârșit aceleași lucruri dar să aștepți de fiecare dată rezultate diferite.
Drumul spre mine, spre ceea ce este menit pentru mine, este anevoios, presărat cu multe ispite, obstacole și capcane menite să pună la încercare determinarea, voința și credința în ceea ce mi-am propus. Dar este atât de frumos!
Renunțarea la vechi, la atașamentele de tot ce înseamnă trecut, lasă urme adânci, și se poate concretiza prin boli fizice. Am trecut prin multe, și voi mai trece.
Însă, cu fiecare balast eliminat, s-a eliberat un loc în plus pentru lumina sufletului.
Cu fiecare pas în noua direcție, am întâlnit oameni aflați pe același drum, oglinzi ale mele, ale aspectelor rezolvate și ale celor nerezolvate încă, sau care doar am crezut că le-am rezolvat.
De la fiecare om am învățat ceva, și fiecare om a învățat ceva de la mine. Și toate aceste învățături și învățăminte le dăm mai departe.
Cu timpul, am înțeles că munca pe care mi-am ales-o are legătură cu devenirea mea, care poate ajuta devenirea ta, a celui care îți dorești cu adevărat să te schimbi.
Dintotdeauna mi-am dorit să fiu medic, dar am știut că voi fi un altfel de doctor: al sufletelor. Astfel, m-am dedicat și mă dedic reîntregirii omului în toate aspectele: fizic, psihic, emoțional, sufletesc, spiritual.
Da, probabil sună pompos ceea ce spun, dar pare așa doar atunci când lumina ți se pare departe, iar tu crezi că nu poți și nu vei reuși.
Se spune că nu poți ajuta un om să devină ceea ce tu nu ești. De aceea, pentru a te ajuta pe tine, a trebuit să mă ajut, mai întâi, pe mine.
Mai am mult drum de parcurs, și de abia aștept, indiferent cât de greu va fi.
Am vrut să îți spun povestea mea și să îți transmit din suflet un mesaj: DACĂ EU AM PUTUT, NU VĂD DE CE TU NU AI REUȘI!
Calea spre tine e deschisă, trebuie doar să vrei să o parcurgi. Și atunci, Universul îți va scoate în cale oamenii care îți pot fi alături pe anumite porțiuni din drum.
Sunt Edith Kadar, și sunt medic; ajut oamenii să găsească drumul înapoi spre ei, spre „acasă”. Aceasta este munca mea.
Dacă crezi că te pot ajuta în acest sens, scrie-mi mesaj sau trimite-mi mail.
Și pentru că iau lucrurile la modul serios, te rog să faci și tu același lucru cu tine: scrisul poate da doar scurte informații. Pentru mai mult, e nevoie să te văd și să te aud.
Se spune că toți vor schimbare, dar prea puțini vor să se schimbe.
„Fii tu schimbarea pe care vrei să vezi în lume”, spunea Mahatma Gandhi.
Nu aștepta ca lumea să se schimbe. Fă tu primul pas.
Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi
Binețe, om căutător de lumină!
dr. Edith Kadar
Arad, 09 februarie 2017
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Sursa: internet
„TU NU AI UN SUFLET. TU EȘTI UN SUFLET. TU AI UN CORP”
Aceste cuvinte aparțin scriitorului C.S.Lewis, autorul „Cronicilor din Narnia”.
Este o afirmație cât se poate de simplă, dar care conține esența noastră, a existenței noastre aici și acum.
Degeaba spunem „am un suflet”; e ca și cum am vorbi despre ceva ce ni s-a dat temporar pentru a ne ajuta. Adevărul este că noi SUNTEM sufletul „îmbrăcat” în „haina” corpului fizic.
El, sufletul, este veșnic și constituie matricea noastră, cea după care suntem construiți și după care ființăm.
Binețe, dragă cititorule!
Te invit să povestim puțin despre un subiect complex: esența noastră, esența vieții.
Știu că este un subiect sensibil, și poate fi înțeles cu adevărat doar de către cei ce încep să se trezească în conștiință.
Chiar dacă nu știi nimic despre asta, dar vrei să afli, nu îți fă probleme, vei înțelege cu sufletul.
Celor care vor trezire în conștiință prin ego, le urez baftă și îi rog să nu își posteze părerea fără să citească materialul.
Nu trebuie să mă crezi: sufletul (și nu mintea) îți va „șopti” adevărul lui. Ai încredere și ascultă-l!
Am tot auzit discutându-se despre esența vieții și esența umană.
Dar, oare, cât de bine cunoaștem și înțelegem cu adevărat aceste noțiuni?
De câte ori nu ne-am întrebat „Cine sunt eu și ce caut în viața mea”? Dar, de prea multe ori am amânat răspunsul, din lene, comoditate, teama de a nu supăra pe cineva sau pe acea divinitate care ni s-a spus că ar fi supărăcioasă dacă nu doar credem orbește, dar mai și cercetăm.
Dar, pentru a afla cine SUNT eu cu adevărat, cred că ar trebui, mai întâi, să știu cine și ce NU SUNT:
1.- NU SUNT CORPUL FIZIC
Acesta este doar forma pe care am luat-o pentru a „îmbrăca” sufletul, esența mea.
2.- NU SUNT CONVINGERILE MELE
Acelea sunt doar impresii, păreri și o seamă de teorii care mă ajută să știu dacă sunt pe calea mea sau am luat-o razna pe arătura superficialității.
3.- NU SUNT ROLURILE PE CARE LE JOC ÎN FIECARE ZI
Soț sau soție, fiu sau fiică, mamă sau tată, frate sau soră, coleg sau prieten, vecin, dușman, șofer, pieton, etc., sunt doar niște roluri pe care le joc în această viață, și care mă ajută să mă cunosc, să mă desăvârșesc, să mă corectez, să învăț, să evoluez și să mă trezesc la adevărata viață.
4.- NU SUNT MUNCA MEA ȘI NICI FUNCȚIILE PE CARE LE DEȚIN
Acelea mă ajută să capăt abilitățile necesare pentru a-mi procura banii pentru a mă întreține.
5.- NU SUNT IMAGINEA PE CARE O AFIȘEZ ÎN SOCIETATE
Aceea este doar reflexia în oglindă a mulțumirilor sau nemulțumirilor celorlalți, rămase nerezolvate la mine.
-Nu sunt greutatea pe care o am. Am o greutate în viața asta, dar nu sunt o greutate nici pentru mine nici pentru alții.
-Nu sunt bijuteriile pe care le port.
-Nu sunt parfumurile, oja sau fardurile pe care le folosesc.
-Nu sunt hainele pe care le port.
Toate acestea mă ajută, doar, să mă evaluez în proprii mei ochi: cu cât sunt mai devalorizat(ă), mai neînsemnat(ă) în ochii mei, cu atât mai multe semne și însemnări simt nevoia să port și să expun.
Neînsemnătatea în proprii mei ochi cere multe însemnări pe corp: bijuterii, tatuaje, piercinguri, culori țipătoare după atenție.
6.- NU SUNT OBIECTELE CARE MĂ ÎNCONJOARĂ
Ele doar îmi servesc, îmi sunt utile, pentru a-mi face viața mai ușoară, nu sunt sclavul lor.
7.- NU SUNT PROPRIETĂȚILE ȘI BUNURILE MELE
Acelea îmi servesc pentru a avea unde să locuiesc și de unde să îmi culeg roade pentru trai.
8.- NU SUNT NICI SĂRĂCIA, DAR NICI LUXUL ÎN CARE TRĂIESC
Acelea sunt doar indicatoare ale valorii pe care o am în proprii mei ochi.
9.- NU SUNT OPINIILE MELE
Acelea reflectă doar gradul de educație și de înțelegere la care am ajuns.
10.- NU SUNT EMOȚIILE MELE
Acelea au doar rolul de a mă ghida în viață pe drumul creșterii și dezvoltării ca om.
11.- NU SUNT CEEA CE SE SPUNE DESPRE MINE
Acelea sunt doar păreri ale celor ce nu vor sau nu au timp să se ocupe de ei înșiși.
12.- NU SUNT CREDINȚA MEA
Aceea are doar rolul de a mă ghida pe calea regăsirii mele, a regăsirii de mine.
13.- NU SUNT CEEA CE VĂD, CEEA CE AUD, CE SIMT, CE MIROS ȘI CE GUST
Organele de simț sunt ca o busolă ce mă ajută să mă orientez spre ceea ce îmi aduce liniștea.
14.- NU SUNT DORINȚELE MELE, NICI TOANELE MELE DE MOMENT.
- Nu sunt victima ce apare din când în când.
- Nu sunt orgoliul meu, nici mândria, nici ego-ul meu.
Toate acestea sunt doar manifestări de moment, menite să mă ajute să mă cunosc și să mă înțeleg mai bine.
15.- NU SUNT REȚELELE DE SOCIALIZARE UNDE M-AM ÎNSCRIS
Acelea sunt doar mijloace de comunicare ce permit răspândirea informației cu viteza luminii.
16.- NU SUNT CEEA CE AFIRM CĂ SUNT CU MÂNDRIE, EMFAZĂ ȘI LĂUDĂROȘENIE
Cu cât strig mai tare și susțin mai mult că sunt ceva sau cineva, cu atât nu cred acel lucru și vreau să mă conving singur(ă) că așa e prin declarații și declamații de lozinci.
17.- NU SUNT CEEA CE SOCIETATEA ÎMI SPUNE CĂ AR TREBUI SĂ FIU PENTRU A MĂ ACCEPTA
Acelea sunt doar condiții izvorâte din frustrare și complexe de inferioritate, mascate sub aspectul de bunăvoință tolerantă și acceptare amabilă.
18.- NU SUNT CEEA CE ÎNCEARCĂ SĂ MĂ CONVINGĂ ȘCOALA, FAMILIA, POLITICA, BISERICA, OPINIILE CIVICE ȘI CURENTELE IDEOLOGICE SĂ FIU.
Acelea sunt doar teorii izvorâte din minți lipsite de practică.
19.- NU SUNT CEEA CE SPUN CĂ SUNT, CI CEEA CE SIMT CĂ SUNT
Iar aceasta este o taină pe care doar eu trebuie să o cunosc.
20.- NU SUNT NIMIC ALTCEVA DECÂT CEEA CE SUNT!
EU SUNT CEEA CE SUNT, INDIFERENT DE PĂREREA CELORLALȚI!
Sursa: internet
Toate cele enumerate până acum sunt doar imagini, forme tranzitorii ce ar trebui să fie doar indici ai felului în care „umblăm” prin viață.
Din păcate, de prea multe ori oamenii se identifică cu aceste forme efemere, transformându-le în viața însăși, ridicându-le la rang de certitudini, dându-le forța de a guverna viața și înscăunându-le pe tronul stăpânului absolut a ceea ce devin încet, încet.
Dar, atunci cine și ce suntem?
Suntem LUMINĂ DIVINĂ, acel duh sfânt, care coboară într-un corp de carne - lutul - despre care ni s-a spus, și care trăiește aici vremelnic cu scopul de a se manifesta și la acest nivel carnal.
SUNTEM DUMNEZEIREA MANIFESTATĂ ÎN PLAN MATERIAL.
Când coborâm în materie, uităm cine suntem și de unde venim datorită diferenței mari de vibrație: lumina divină coboară în „întunericul” materiei, străduindu-se să răzbată și să aducă strălucirea aici, pe Pământ.
Lumina, SPIRITUL, coboară și își creează un „instrument” de legătură cu emoțiile, numit SUFLET.
Sufletul reamintește omului ce are de făcut, care a fost menirea pe care a ales-o și a acceptat-o înainte de coborârea în materie.
Copiii știu foarte clar cine sunt și ce au de făcut deoarece emoțiile lor sunt pure, nepervertite.
Frica, ura, furia, dezamăgirea, intoleranța și alte emoții negative sunt „implantate” cu sprijinul adulților, celor (cică) atotcunoscători.
Copiii sunt puri până ce oamenii (așa zis) maturi vin și le explică „suav” că e o prostie ceea ce spun, ce văd și ce simt, transformându-i în cópiile lor fidele de nemulțumire și de închistare, date de uitarea de sine.
Copiii își atenuează treptat lumina iubirii necondiționate cu care au venit, devenind cópiile ieftine ale frustrării și neîmplinirii adulților.
Și astfel, condiționați în permanență de părinți, școală, religie și societate, copiii își diminuează treptat lumina cu care au venit înzestrați, făcând loc stratului gros de pâclă al fricilor, ignoranței și necunoașterii.
Sursa: internet
Sufletul încearcă să reamintească menirea lui, dar de (prea) multe ori este înăbușit de întunericul concretizat în ego.
Odată cu vârsta, lumina divină slăbește, ajungând la mulți să devină doar o pâlpâire slabă. Atunci, pentru că sufletul nu poate fi redus la tăcere, strigătele lui sunt confundate sau greșit înțelese, oamenii înlocuind iubirea, pacea, armonia, liniștea, cu „gălăgia” obiectelor, a lucrurilor, a formei lipsite de fond.
Iubirea va fi confundată cu nevoia, și va fi, astfel, vânată, cerșită, cerută cu hotărâre de la cei din jur.
Pacea se vrea obținută prin război și violență.
Armonia este condiționată prin haos, iar liniștea sufletească a ajuns doar o noțiune teoretică „fluturată” la o cafea de vorbă cu iz spiritual.
Dar, îți reamintesc, sufletul nu poate fi redus la tăcere.
Ego-ul este gălăgios, dar sufletul nu tace. Și, în încercarea lui de a reaminti omului cine este el, ce este și care îi este menirea, provoacă crize profunde fie la nivel fizic - prin boli - fie psihic, prin depresii sau/și psihoze, acestea având doar rolul de a scoate omul în afara minciunii și a iluziei ego-ului.
Unii dintre oameni nu se opresc nici atunci, considerând boala ca fiind o pedeapsă cruntă dată de un dumnezeu nemilos și răzbunător. Desigur, în acest caz finalul este, din păcate, previzibil: MOARTEA.
Atunci când oamenii înțeleg simptomele și se opresc din cursa nebună a vieții superficiale pentru a pune întrebări și a afla răspunsuri, sufletul se bucură, orientându-i și îndrumându-i spre locurile, persoanele și situațiile care îi pot ajuta.
Și astfel, lumina cunoașterii reapare, întărindu-se ca intensitate și risipind ceața ignoranței.
Atunci apar și rupturile în relații, deoarece o persoană trezită nu mai poate merge alături de o persoană adormită. Lumina este văzută de cei ce o ignoră drept un pericol, considerându-i pe cei treziți drept ciudați, nebuni, cu capul razna.
Tot atunci apar marile schimbări: loc de muncă, status familial (despărțiri, divorțuri), anturaj, etc. Dacă partenerii nu evoluează împreună, legătura se rupe, indiferent dacă cei doi acceptă sau nu acest lucru.
Pe măsură ce omul caută lumina cunoașterii ce există deja în fiecare și nu este dată de altcineva, va întâlni în cale tot felul de „ispite”, imagini false a ceea ce își doresc cu adevărat: informații false, profeți și maeștri falși, prieteni „binevoitori” care descurajează în permanență, toate acestea având rolul de a ajuta omul să discearnă realitatea de iluzie, binele de rău, adevărul de fals.
Sursa: internet
Fiecare alegere corectă este urmată de un salt extraordinar în ceea ce se numește CONȘTIINȚĂ.
Fiecare pas înlătură, puțin câte puțin, ceața pusă pe ochii cunoașterii, iar omul începe să înțeleagă și să realizeze iluzia și minciuna în care a trăit până atunci.
Desigur, calea e grea, e anevoioasă; mulți abandonează după primii pași, alții mai târziu, comoditatea și iluzia reușitei fiind mai puternice.
Și atunci apare, din nou, boala.
Boala este doar mesajul că omul nu face bine ceea ce face, și că s-a abătut de la calea pe care a ales-o înainte de coborârea în materie.
Cu cât o persoană este mai hotărâtă să meargă spre lumină, cu atât încercările devin mai puternice.
E testată determinarea, voința și încrederea în ea însăși și în mesajele trimise de suflet.
Pe drumul spre lumină mulți pornesc, dar puțini ajung. Și împuținându-se pe parcurs, oamenii în lumină vor ajunge să fie singuri, doar în tovărășia lor și a credinței care îi animă.
Și acolo sunt oameni care se opresc din drum, neputând duce mai departe povara singurătății și a solitudinii căutătorului de și în lumină.
Cei care ajung să facă pace cu fricile, furiile, nemulțumirile din ei (manifestate prin oameni și situații incomode apărute în cale), vor deveni conștienți de esența lor, de conștiința ce se dezmorțește încet și ocupă locul ignoranței.
CONȘTIENȚA CONȘTIINȚEI.
O persoană trezită știe cine este și nu mai pleacă urechea la păreri emise de oameni, curente, sisteme, teorii pompoase.
Iar atunci când se trezește, omul ȘTIE că este PARTE DIN DUMNEZEU, DIN LUMINA LUI VENITĂ SĂ SE MANIFESTE VREMELNIC ÎNTR-UN CORP MATERIAL.
Cel trezit este în armonie cu el însuși, cu Universul, cu legile care îl guvernează, cu conștiința universală.
Și pentru că ȘTIE și are credință în ceea ce știe, va fi hulit de umblătorii prin întunericul ignoranței, cei care au abandonat drumul trezirii, sau care nici măcar nu s-au încumetat să pornească, găsindu-și scuze de victimă.
Un om trezit ȘTIE că e parte din Dumnezeu, că trupul e biserica lui și că sufletul e vocea prin care comunică cu sferele divine.
O persoană trează în conștiință știe asta și nu simte nevoia să se împăuneze spunând în dreapta și în stânga cât de evoluat este.
Când ești conștient de conștiința divină ce te animă, mintea și ego-ul tac, și se așterne liniștea, pacea și armonia în viață, în fiecare celulă a corpului.
Până și fizicul începe să manifeste energia divină, iar bolile dispar și corpul își oprește procesul de îmbătrânire și de degradare. Apare vindecarea, și omul, parcă, întinerește.
Atât timp cât poți manifesta lumina și conștiința divină în corpul fizic, moartea nu își are sensul.
Mulți pornesc, puțini, foarte puțini ajung.
Sursa: internet
Un om trezit atrage - prin lumina pe care o manifestă - oameni care caută și ei, ajutându-i să-și găsească drumul optim pentru ei.
Armonia se extinde ca o rețea prin care circulă nestingherite iubirea, pacea și liniștea sufletească.
Dumnezeu a vrut să învețe tot ce este de învățat și să manifeste toate emoțiile și trăirile pe care le-a creat. Și pentru a învăța cât mai mult, s-a multiplicat și a trimis pe Pământ câte o parte din el numită OM.
OMULE, tu ești lumină divină, parte din Dumnezeu, care știi, deci, tot ce știe el, indiferent ce îți vor spune cei ce au ales comoditatea stagnării și călduțul ignoranței.
Știi și simți asta, dar frica de iadul promis (de oameni, nu de divinitate) te împiedică să vezi evidența.
Și dacă ești parte din Dumnezeu, de ce te mulțumești cu puținul dat de teorii, cutume, idei și ideologii create de oameni?
Poți fi nelimitat, de ce alegi limitele?
Poți fi lumină, de ce alegi întunericul ignoranței?
Poți fi iubire, de ce alegi frica?
Poți fi divinitate, de ce alegi focul iadului?
TU EȘTI CEEA CE EȘTI!
Ești mulțumit(ă)?
Ești fericit(ă)?
Ești liniștit(ă) în conștiință?
EȘTI CEEA CE EȘTI!
FII CEEA CE EȘTI!
MANIFESTĂ CEEA CE EȘTI!
NAMASTE, OM! (Lumina din mine salută lumina din tine!)
Sursa: internet
dr. Edith Kadar
Arad, 05 februarie 2017
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Că avem o conștiință, știm (aproape) cu toții.
Că suntem Conștiință, începem să înțelegem încetul cu încetul.
Dar ce este și la ce ne folosește această conștiință, nu prea stăm să ne gândim. E destul să știm că ea există.
Conștiința. Ce-o fi asta și cu ce se mănâncă?
Binețe, dragă OM!
Te invit să citești cea mai recentă scriere a mea.
Mulțumesc.
Totul face parte din noi, și noi suntem parte din TOTUL!
Ne-am născut ca parte de Univers, de Dumnezeu; dar la fel și celelalte ființe: minerale, plante, animale. Avem originea comună.
Avem, deci, amintiri și trăiri comune.
Totul a pornit de la UNUL, de la TOTUL, de unde ne-am desprins pentru a trăi vremelnic aici, pe Pământ.
UNUL, Dumnezeul, e reprezentat simbolic de ovul, dar și de spermatozoid.
Pentru ca viața să existe este nevoie de principiile ambelor polarități. Le poți spune masculin-feminin, ori bărbat-femeie, sau Yin-Yang, sau cum vrei tu.
Fiecare aspect al lui UNUL - masculin sau feminin - este egal ca esență cu celălalt; diferă doar ca formă, pentru a se diferenția. Ca lumina și întunericul, sau ca IUBIREA și FRICA, ca Raiul și Iadul, ori ca Dumnezeu și Satan.
Sunt același lucru, doar manifestările sunt diferite.
Fiecare își are rolul său bine stabilit. În lume nu poate exista doar un singur aspect, o singură polaritate. Dacă nu ar fi contrastul, cum am ști să prețuim ce avem? Cum ne-am putea schimba? Cum ne-am putea îmbunătăți în permanență?
Am rămâne în același loc, crezând că mai mult nu se poate, și că mai bine nu există.
La fel și cu omul. El se formează prin întâlnirea dintre două celule de polarități diferite, și nu altfel. Oricât de mult ar avansa tehnologia și cât și-ar dori omul să intervină în genetică și să schimbe rânduiala naturală, copilul va fi format tot din material genetic feminin și masculin.
Oricât de mult vor încerca curentele new-wave, moderne, să convingă lumea că sexualitatea și sexul nu sunt importante, viața nu poate apărea fără întâlnirea dintre cele 2 polarități: masculin-feminin, pozitiv-negativ, Yin și Yang.
Tendințele actuale sunt, așa zis, pozitive, încercând să șteargă diferențele dintre cele 2 polarități: din ce în ce mai mulți aleg să se manifeste homosexual (respingând celălalt sex), sau androgin, adică să fie amândouă, dar, de fapt, niciunul.
Oricât de „bune” ar fi aceste intenții, binele nu poate exista fără celălalt aspect - răul. Doar totul este polaritate. Nimic nu este doar pe jumătate.
Depinde de alegerile pe care le facem.
Ce poate fi negativ în mesajul că polaritatea, sexul, nu contează?
Ce poate fi negativ în faptul că femeile vor egalitate cu bărbații și își cer drepturile?
Ce poate fi negativ la superioritatea întreținută de societate a bărbaților?
Însăși iluzia că nu ar fi egali între ei. Însăși faptul că au fost separați egotic. Însăși faptul că jumătățile s-au rupt din întreg pentru a-și proclama „independența” și a-și demonstra că fiecare e mai bun.
Poate spune ziua că este mai bună decât noaptea, sau invers? Da, poate. Dar ar fi și adevărat? Nu! Fiecare își are rolul său important în desfășurarea vieții.
Mai demult, femeile și bărbații își cunoșteau foarte bine rolurile lor: bărbații munceau pentru a-și întreține familia cu cele de trebuință, iar femeia rămânea acasă să îngrijească gospodăria și copiii, cuibul.
Era vreunul dintre ei mai bun, mai important?
Nu! Erau și sunt egali ca valoare și responsabilități.
Și, așa cum ziua se întâlnește cu noaptea la apus și la răsărit, tot așa și bărbatul se întâlnea cu femeia pentru a celebra comuniunea lor în iubire: făceau dragoste.
Timpurile s-au schimbat, iar egalitatea și armonia dintre sexe nu mai sunt rentabile; și, deci, o mână de oameni care aveau acces la mijloacele de informare în masă au realizat că pot să influențeze populația pentru a le aduce lor profit. Bărbații au fost propulsați în funcții de conducere, și li s-a implementat ideea că doar ei sunt importanți, și că femeile le sunt inferioare, din moment ce stau acasă și îngrijesc copiii și gospodăria; adică nu fac NIMIC!
Apoi, aceeași mână de oameni au început să „lucreze” și la femei: că sunt cele mai importante din moment ce ele dau naștere vieții, și că, de fapt, ele nu au nevoie de bărbați pentru a le fi bine.
Din ce în ce mai multe persoane se îndreaptă spre parteneriatul cu persoane de același sex, prin gestul lor arătând că nu le pasă de celălalt sex. Chiar dacă nu spun asta, acesta este mesajul tacit.
„Eu, femeia, sunt atât de bună și de puternică încât nu am nevoie de bărbați; și voi arăta asta întregii lumi combinându-mă cu femei”.
La fel și bărbații. Ba chiar s-a ajuns să se spună că nu au nevoie unul de altul pentru a face copii. Femeile merg la băncile de spermă, iar bărbații apelează la mame surogat.
Și uite capcana: viața nu poate apărea decât din întâlnirea dintre ovulul feminin cu spermatozoidul masculin.
Oricât de mult se va strădui actuala societate să rupă legătura genetică ancestrală dintre masculin și feminin, viața nu poate lua ființă fără prezența ambelor energii.
Mai demult oamenii făceau dragoste și așa concepeau copiii, creând astfel cuibul energetic al iubirii. Întâlnirea dintre cele 2 trupuri, cele 2 polarități, forma un câmp electromagnetic care favoriza întâlnirea dintre cele 2 celule primordiale - ovulul și spermatozoidul - și crea o viață nouă, un urmaș sănătos. Ca un câmp pregătit pentru semănare ce rodește extraordinar când sunt urmați pașii normali, naturali, vitali.
Dar timpurile s-au schimbat.
Oamenilor le-a fost indusă credința că ei pot face orice, și că regulile și ritualurile vechi sunt bune de aruncat la gunoi, e timpul de Nou!
Deh, polarități. O intenție bună se poate transforma în ceva distructiv. Sau invers.
La fel și în caz de vechi - nou. Nu s-ar putea vedea diferența dacă nu ar exista amândouă.
Și în goana după nou, vechiul cu regulile și experiența acumulate a fost respins, negat, șters. Se încearcă recrearea unei noi lumi, o nouă paradigmă; că doar evoluăm, nu-i așa?
Femeile nu mai au nevoie de bărbați, și invers. Sau cel puțin așa se spune din ce în ce mai des.
Ego-ul a crescut și se mărește pe măsură ce nu observăm că noi nu evoluăm ci involuăm, pentru că am călcat în picioare reguli doar pentru a demonstra altora că avem dreptate.
Femeile și bărbații și-au uitat rolul în relații, însăși căsnicia, cuplul, fiind transformate în câmp de luptă pentru a demonstra și nu a fi. Soții își demonstrează forța și puterea, nu își mai permit să fie, pur și simplu, bărbat și femeie.
Bărbatul și femeia nu mai fac dragoste; ei fac sex, și acela câteodată, și rapid. Nu se mai creează, deci, acel câmp de iubire pentru a pro-crea viața, a concepe un copil. Este ca și cum roadele pământului nu se mai culeg după semănare, la timpul coacerii lor, ci se creează artificial, fără suflet, fără energie vitală, doar prin modificări genetice, prin intervenții din exterior.
Stai, chiar așa se și întâmplă cu mâncarea noastră!
Așa este și cu copiii: sunt concepuți artificial, fără iubire, fără suflet din partea părinților. Fără Dumnezeu. Și ne mirăm că foarte mulți sunt bolnavi, că nu știu ce vor, că sunt debusolați. Sunt considerați, de multe ori „generația pierdută”.
Iar acești copii concepuți fără prezența lui Dumnezeu în relația părinților lor, ce viață vor crea la maturitate? Din ce în ce mai artificială, pe măsură ce naturalul, dumnezeirea, se șterge din codul genetic cu fiecare generație.
Iluzia dependenței bărbatului de femeie și invers a dus la distanțarea tot mai mare a celor două polarități. Femeile s-au emancipat, bărbații s-au eliberat. Și este mai multă nefericire în lume ca niciodată, mai multă vrajbă, ură, furie, deznădejde.
Diferențele dintre oameni au ajuns la putere, iar asemănările încep să fie ignorate.
„DEZBINĂ ȘI CUCEREȘTE” este strategia preferată a tacticienilor războiului.
La ora actuală ne-am modernizat atât de mult încât nici nu mai luptăm cu arme. Este suficient să ni se spună că celălalt se crede mai bun, că războiul orgoliilor izbucnește.
Și în timp ce oamenii se lasă dezbinați, cineva câștigă bani mulți din asta, și cucerește.
Pentru ca pozitivul să se manifeste, să fie observat și apreciat, trebuie să apară contrastul - negativul.
Pentru a-L percepe pe Dumnezeu, Lumina, Iubirea, e nevoie de întuneric, de ură, de vrajbă, de dezbinare.
Pentru a înțelege că suntem UNUL, e nevoie să fim dezbinați și dezintegrați în infinit de mulți, fiecare cu iluzia că este unic și că ceilalți sunt zero.
Pentru a-L percepe pe Dumnezeu cu adevărat, e nevoie să trecem prin iadul credinței că nimeni nu e mai dumnezeu decât suntem noi înșine.
Cu cât ești mai îndepărtat de esența ta, cu atât urli mai tare că ești în Dumnezeu, doar trebuie să acoperi, cumva, distanța; deși nimeni nu ți-a cerut asta.
Iluzia de a putea să le rezolvi tu pe toate, de a fi un mic dumnezeu, duce la formarea unui ego mare, care te ține captiv în realitatea lui, departe de REALITATE.
Când începi să înțelegi lucrurile, înseamnă că TE TREZEȘTI.
Înseamnă că devii CONȘTIENT că ești mai mult decât un ego, un orgoliu, o frică sau un simplu fizic ce-și satisface nevoile primare.
Înseamnă că înțelegi că dincolo de acestea se află ceva ce cauți cu sufletul toată viața ta: ESENȚA DIVINĂ.
Iar aceasta, dragă OM, se numește CONȘTIINȚĂ, iar trezirea la adevărata realitate se numește CONȘTIENTIZAREA CONȘTIINȚEI.
Adevărul este că totul a pornit de la UNUL, de la TOTUL, din care ne-am desprins pentru a trăi vremelnic aici, pe Pământ.
Ne-am născut ca parte din același Univers, din același Dumnezeu; dar la fel și celelalte ființe: minerale, plante, animale.
Avem originea comună.
Avem, deci, amintiri și trăiri comune.
Ne putem manifesta ca o stâncă, ca o plantă sau ca un animal. Depinde de polaritatea pe care o alegem, de ce parte ne situăm, și ce manifestăm. CONȘTIENȚA.
Putem fi o stâncă ce strivește, sau una care protejează. Putem fi cea mai delicată floare sau o buruiană. Putem fi cel mai majestuos animal sau un prădător nemilos.
Putem fi oameni care se cred cineva ascultâdu-i pe cei ce spun că știu ce e mai bine pentru noi.
Sau putem fi ceea ce suntem: parte din întreg, din Dumnezeu. Suntem UNUL. Suntem TOTUL!
Alegerea ne aparține, și ține de gradul de TREZIRE în CONȘTIINȚĂ: conștiința lui jumătate, a dezbinării, sau conștiința ambelor polarități, a lui UNUL care formează TOTUL?
Totul face parte din noi, și noi suntem parte din TOTUL!
Restul e iluzia ego-ului.
Namaste, OM!
dr. Edith Kadar
Arad, 30 ianuarie 2018
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Nu poți aprecia pe cineva dincolo de propriile tale limite.
Tot ceea ce vezi la celălalt este reflexia a ce ești tu cu adevărat, nu a ceea ce vrei să pari.
Pentru a ști că un gust este amar, sărat, dulce, iute sau acru, trebuie să guști, mai întâi, pentru a-ți forma etalonul.
La fel și cu oamenii.
Dacă te minți în permanență și trăiești în iluzie, toți cei din jurul tău vor fi mincinoși notorii, falși și teatrali.
Dacă te crezi mic(ă) și neînsemnat(ă), oamenii îți vor părea la fel, și toate subiectele de conversație vor fi despre… micimea și neînsemnătatea semenilor.
Dacă ai fost condiționat(ă), vei pune condiții în permanență, mai ales în iubire; și, apoi, te vei plânge că tu nu îți poți găsi perechea.
Dacă nu te iubești în sinea ta, vei căuta oameni care să te iubească așa cum ai vrea tu să fii iubit(ă) de tine.
Oamenii care îți intersectează drumurile vieții sunt imaginea ta în oglindă, și vei atrage doar persoane care îți reflectă, mai întâi, părți de rezolvat, și abia apoi frumusețea.
Ai răbdare cu tine.
Observă-i pe cei cu care te întâlnești pentru a te cunoaște și a te înțelege pe tine.
A-i aprecia si judeca pe ceilalți luându-te pe tine ca etalon de perfecțiune, înseamnă a te crede un mic dumnezeu.
Tot ce spui despre alții, spui – de fapt – despre tine. Doar ești propriul tău etalon.
Ascultă ce spun sau scriu alții despre tine, și vei ști că se descriu pe ei înșiși. Doar de unde ar putea ei să te cunoască? Iar dacă te supără necunoscuții, înseamnă că au apăsat pe o problemă rămasă nerezolvată la tine.
Omule, fii înțelept și observă.
Nu lua nimic în sens personal, iar dacă o faci, observă problema nerezolvată. Mulțumește oglinzii care te-a ajutat să vezi și să înțelegi; să te înțelegi.
Altfel îți vei irosi viața în lupte inutile cu propriile tale reflexii, din orgoliu.
Înțelepciune sau orgoliu?
Alege, decide și asumă-te!
Binețe, OM asumat!
dr. Edith Kadar
Arad, 22 ianuarie 2018
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Care este frica ta cea mai adâncă? Aceea de boală? De neputință? De bătrânețe? De cancer? De moarte?
Și cât de puternică este acea frică: e doar o nălucă ce îți intersectează calea din când în când sau este un „locuitor” permanent al vieții tale de zi cu zi?
Cât de bine o stăpânești? Sau cât de rapid i-ai înmânat „cheile” vieții tale, lăsând-o să facă ravagii în sufletul tău?
Cât de mult ți-ai hrănit această emoție primordială de la începutul vieții și până acum? Și cât de mult o lași pe ea să „vorbească” în locul tău?
Binețe, dragă cititorule!
Hai să povestim puțin, dar mai întâi îți sugerez să pornești muzica pentru a te însoți pe calea rândurilor.
Ca de obicei, acestea sunt părerile mele desprinse din activitatea și experiența personală și profesională, și nu au valoare științifică. Ele reflectă doar capacitatea mea de a înțelege, prelucra și prezenta crâmpeiele de viață.
„Expune-te celei mai adânci frici a ta, înfrunt-o, apoi...te-ai eliberat!”, spune o vorbă înțeleaptă pe care am citit-o recent.
Poate că în urmă cu câtva timp aș fi trecut cu vederea acest citat, dar acum mi-a reținut atenția, semn că rezonez cu ceva din mesaj.
Că avem frici adânci e de la sine înțeles. Cu toții ne-am construit adevărate fortărețe din fricile noastre. Ele sunt generate pe bandă rulantă de programele eronate de viață, „croșetate” cu migală de credințele false care nu fac decât să ne îndepărteze de la adevărata noastră esență, în loc să ne apropie.
Să începem prin a înțelege un adevăr de bază: NU NE NAȘTEM CU FRICI!
Ele ne sunt implantate pe parcursul vieții de către cei din apropiere prin proiecțiile asupra noastră a propriilor lor frici.
Din copilărie suntem bombardați cu slogane și teorii menite nu să ne dezvolte pe noi, ci să-i mulțumească pe cei din jurul nostru.
Suntem programați zi de zi să zicem și să facem frumos pentru ca cei din jur să ne accepte, să ne stimeze, să ne iubească și să ne dea voie să trăim, de parcă ni s-ar face un mare favor.
Suntem programați să cerșim apreciere de la societate, care (ni se spune că) ne știe și ne vrea binele, în sensul că ni-l vrea și ni-l ia.
Ajungem să ne bucurăm cu înfrigurare ori de câte ori ni se aruncă o ciozvârtă de prețuire, interpretând asta ca pe o binecuvântare venită din partea cuiva care nu are pentru noi decât condiții.
Și încetul cu încetul ne ștergem adevărata noastră natură, cea cu care ne-am născut, iar asta înseamnă să ne trădăm pe noi înșine și adevăratul motiv pentru care am venit aici, în această viață.
Și în loc să ne bucurăm de ceea ce avem, de darurile cu care ne-am născut: iubirea, bucuria, libertatea, originalitatea, talentul, unicitatea, am ajuns să ne bucurăm de lucruri neimportante pentru evoluția noastră ca oameni: bani, mașini, case, aparatură ultimul răcnet, etc.
În loc să ne bucurăm că avem copii sănătoși, descurcăreți, care vor deveni oameni puternici în viitor, ajungem să ne bucurăm doar dacă iau note mari, pentru că acesta este criteriul după care te apreciază societatea.
În loc să ne preocupăm de dezvoltarea noastră ca oameni, a sufletului și talentului cu care am venit, ajungem să ne mulțumim cu o slujbă prost plătită, și să mulțumim din suflet ori de câte ori șeful nu ne-a inclus și pe noi pe lista concedierilor, acceptând chiar și o scădere de salariu, doar să nu se supere.
În loc să ne ascultăm inima și să facem ceea ce ne îndeamnă înclinația și talentul nativ, ajungem să facem compromisuri după compromisuri, doar pentru a fi acceptați, de a nu fi respinși de societate.
Ca și cum ni s-ar face o mulțime de implanturi cu rolul de a anula umanitatea și de a accelera robotizarea.
* * * * * * *
De fapt, ajungem să mulțumim din suflet și din inimă „generoasei”societăți că ne primește și ne acceptă în rândurile ei, pentru a ne putea anihila ca individualitate și a deveni „unul dintre...” în loc de UNUL.
Dar, oare de ce se ajunge în această situație? Ce anume ne împinge pe această cale?
Te-ai gândit vreodată?
Dacă pentru a fi validați de societate suntem dispuși să facem orice inclusiv să ne trădăm pe noi, înseamnă că spectrul indiferenței și al respingerii noastre creează una din cele mai puternice frici: aceea de a nu aparține nimănui, de a fi singur.
Frica de singurătate, de însingurare, de a nu fi singur...Trei nuanțe subtile ale aceleiași angoase.
1. - Frica de a fi singur are conotația unicității.
„Mi-e frică să nu fiu altfel decât mi se cere, decât sunt alții, decât trebuie. Nu vreau să fac notă discordantă pentru a nu ieși în evidență, deoarece asta mă face diferit(ă)... și nu e bine....Îi voi supăra pe alții, iar eu nu vreau să necăjesc pe nimeni. Este rău și urât să fac așa ceva; așa am fost educat(ă)!”
Nu vei face niciodată pe plac tuturor, așa că încetează să te mai minți.
Dacă ți-e frică să nu încalci vreun cod moral, religios sau de educație, îți reamintesc că toate sunt teorii pe care tu le înghiți fără discernământ, punându-le în practică cu aceeași lipsă de gândire. Ele ți-au fost servite de oameni care susțin că sunt purtătorii de cuvinte ai unor autorități mai înalte. Repet, de OAMENI care se substituie lui Dumnezeu sau altor forțe.
Doar că, vezi tu, sufletul știe că e unic, că nu poate fi ca a celui de lângă tine, sau celui a cărui părere e atât de importantă pentru tine.
Iar dacă sufletul e unic, e original și inimitabil în fiecare, de ce ții cu atâta ardoare să fii o imitație ieftină a celor care îți servesc doar condiții?
Este atât de important să fii acceptat de alții încât în loc să-ți creezi propriul drum, preferi să mergi pe o cale bătătorită, chiar dacă vezi bine la alții că nu duce nicăieri?
De ce vrei să îmbraci o esență pură într-o uniformă banală? E atât de importantă părerea celorlalți încât să-ți calci sufletul în picioare?
Păcat!
Nu poți fi singur decât dacă te cedezi pe tine toanelor celorlalți. Iar asta este deja o alegere. Este un verb, o acțiune.
2. - Frica de însingurare are nuanța izolării.
Provine din acțiune, din verb, dar deja capătă substanță, devine concret și palpabil, punând un nume unei stări; devine substantiv nominativ.
Spectrul unicității și a oprobiului celor cărora le-ai înmânat ștampila valorii tale capătă atâta greutate încât ajunge să creeze scenarii în mintea ta. Personajele care le populează și pe care proiectezi deja adevărate conversații, nu mai au legătură cu realitatea.
Și încet, lumea reală este înlocuită de „dar dacă...”
Aceștia sunt „demonii” pe care îi creezi din atâta grijă față de alții, cu atâta migală.
„Dacă oamenii m-ar înțelege, m-ar aprecia, m-ar iubi, aș fi și eu altfel. Dar așa...”
Culmea este că izolarea, însingurarea, nu sunt rezultatul acțiunii altora, ci a irealului din mintea ta, a fricii de a te asuma pe tine însuți.
Deci, din frica de a nu fi singur (unic), te însingurezi (izolezi), hrănindu-ți mai departe „demonii” pe care singur ți i-ai confecționat.
Felicitări, să-ți trăiască!
3. - Frica de singurătate
Verbul și substantivul au creat deja o stare de sine stătătoare, o viață.
Au materializat deja o lume paralelă care te izolează de esența cu care te-ai născut, îți acoperă drumul destinat ție și dă putere ego-ului și prietenilor lui apropiați.
Este o lume a fricilor, disperărilor, furiilor, deznădejdii, dezamăgirilor, în care tu pui întrebări, tu îți dai răspunsuri și tu creezi etaloane după care îi judeci pe alții.
Este lumea în care judeci și condiționezi, dându-ți examenul de intrare în baroul societății pe care o preamărești.
Doar ți-ai dorit să fii ca ceilalți pentru a nu-i supăra, nu?
Concluzie: DIN FRICA DE A NU FI SINGUR (UNIC), TE ÎNSINGUREZI (IZOLEZI) ȘI ÎȚI CREEZI O LUME A SINGURĂTĂȚII SUFLETULUI!
* * * * * * * * *
Deci, spectrul singurătății creează cea mai profundă frică, cu cele 3 nuanțe despre care am vorbit.
Emoția aflată la baza fricii de singurătate este doar bulgărele mic ce începe să se rostogolească la vale, și care crește încetul cu încetul, pe măsura creării lumii distorsionate pe care o „mobilezi” cu drag și spor, în loc să o refuzi pe motiv că ai deja o lume în care să te manifești.
Cum se face simțită această angoasă primordială în corpul nostru, în viața de zi cu zi și ce efecte produce?
Hai să urmărim împreună.
Copiii, în loc să fie învățați de mici că a fi unic este o binecuvântare, și că singurătatea nu este un blestem ci o posibilitate de a se descoperi pe ei, primesc în schimb amenințări de toate genurile și în toate nuanțele pentru că educația s-a transformat încet-încet în dresaj și nu în comunicare și în construirea încrederii în sine. Amenințările, condiționările și constrângerile încep acasă, în familie, și continuă la grădiniță și la școală.
Apare frica de a nu greși ceva, de a nu supăra sau dezamăgi părinții sau dascălii, de a nu fi respinși de colegi, de a nu fi considerați ciudați.
În loc să te bucuri că ai copii sănătoși, descurcăreți, care vor deveni oameni puternici în viitor, ajungi să te bucuri doar dacă iau note mari, pentru că acesta este criteriul după care te apreciază societatea.
Nici nu mai contează ce gândește puiul tău și ce ar vrea el să facă atât timp cât ai motiv să te mândrești la serviciu cu rezultatele deosebite ale lui și să te împăunezi tu cu meritele lui.
Și uite așa, din prea multă frică de a nu fi singur (unic), îți modelezi urmașul după chipul și asemănarea ta.
Din frica de a nu fi însingurat (izolat) de către societate, înăbuși și puiului tău originalitatea și unicitatea. Frica de singurătate a creat deja un adolescent, viitor adult, plin de nesiguranțe și frici deoarece nu se poate împlini pe el, ci este robul orgoliilor tale deghizate în „educație”.
Pe când ajunge să se pregătească pentru munca și cariera pe care tot tu, părinte, i-o proiectezi, urmașul tău este deja nesigur pe picioarele lui, atent doar la a împlini mai departe dorințele altcuiva, pentru a nu supăra.
Fă doi pași în spate și admiră-ți opera. Ești mulțumit de ceea ce ai obținut? Ești mulțumit că ai servit societății încă o persoană care nu comentează pentru a nu supăra?
Ești mulțumit că nu mai ești singur, unic, izolat și că ți-ai creat un companion după chipul și asemănarea ta?
Felicitări!
Și uite așa, subtil, în loc să te bucuri de ceea ce ai, de darurile cu care te-ai născut: iubirea, bucuria, libertatea, originalitatea, talentul, unicitatea, ajungi să le înlocuiești și te bucuri de lucruri neimportante pentru evoluția ta ca om: bani, mașini, case, aparatură ultimul răcnet, etc.
În loc să te preocupi de dezvoltarea ta ca om, a sufletului și talentului cu care ai venit înzestrat, ajungi să te mulțumești cu o slujbă prost plătită, și să mulțumești din suflet ori de câte ori șeful nu te-a inclus și pe tine pe lista concedierilor, acceptând chiar și o scădere de salariu, doar să nu se supere.
În loc să îți asculți inima și să faci ceea ce te îndeamnă înclinația și talentul nativ, ajungi să faci compromisuri după compromisuri, doar pentru a fi acceptat(ă), de a nu fi respins(ă) de societate.
Ca și cum s-ar face o mulțime de implanturi cu rolul de a anula umanitatea și de a accelera robotizarea.
Realitatea pe care să o creezi astfel după chipul și asemănarea temerilor tale, țese mai departe alte frici: de boală, de moarte, de bătrânețe, de riduri, de neputință, de cancere, etc.
Încet, ajungi să trăiești ca o fiară hăituită de demonii fricii în propria ta viață, ajungând să creezi exact ceea ce îți produce teamă.
Frica de bătrânețe te va face să vezi doar bătrânețe și să nu mai percepi tinerețea.
Edvard Munch - Strigatul-1893
Frica de boală îți obturează perspectiva sănătății, ajungând să vezi un banal strănut ca pe un semn de boală foarte gravă.
Frica de riduri îți va aduce și mai multe riduri pentru că în obsesia ta și la îndemnul reclamelor vei ajunge să le urmărești cu asiduitate în toate oglinzile, uitând să te mai bucuri de înțelepciunea pe care (se presupune că) o aduce trecerea timpului.
Frica de neputință îți va seta mintea să observe doar limitări, ignorând oportunitățile.
Frica de cancer te va transforma într-o persoană obsedată, ajungând să interpretezi totul ca pe un preludiu inevitabil al bolii la al cărei nume ajungi să te cutremuri, să te contractezi, să te închistezi.
De aici și până la frica de orice nu mai este decât un singur pas.
În plan fizic, frica de singurătate creează edemele, sau acumulările de lichide într-o anumită zonă sau în tot corpul, ducând la aspectul pufos al persoanei care este denumită de alții drept grasă, obeză, etc. (în conformitate cu dr. Ryke Geerd Hamer, Noua Medicină Germanică, ce studiază legătura boală - conflict emoțional).
E mai ușor să arunci cu pietre, în comparație cu efortul de a înțelege persoana de ce e așa.
O persoană pufoasă, obeză, este o persoană singuratică, izolată, care nu-și găsește parteneri de comunicare după chipul și asemănarea lor, care trece zilnic prin calvarul cominicării tip „vorbim vorbe, dar nu spunem nimic” sau „nimeni nu mă înțelege, parcă aș vorbi singur(ă); de aceea mă simt singur(ă) ca peștele pe uscat”.
Cum subconștientul nu face deosebirea între real, imaginar și simbol, corpul activează mecanismul de creare a apei de care este nevoie pentru a nu se simți ca pe uscat, în agonie.
Celula primordială, viața, a apărut în apa oceanelor.
Copiii stau 9 luni în burta mamei în apă, înainte de a intra în această lume.
De aceea, când cineva simte că nu mai poate comunica, experimentând o singurătate existențială, subconștientul știe că ar face bine corpului să-l reîntoarcă „acasă”, în apa din care provine.
Dacă ar exista posibilitatea de a merge la mare sau ocean, ar fi extraordinar. De aceea ne simțim bine în apa sărată.
Dar în lipsa acestei opțiuni, soluția biologicului, a corpului, este de a crea marea sau oceanul la purtător. Adică închide tubii renali (din rinichi) răspunzători de filtrarea și eliminarea apei, reținând-o și depozitând-o încet, dar sigur, în zona sau zonele în care omul se simte singur, uneori în întregul organism, creând edemele sau retenția de apă ce dă aspectul pufos.
Există o altă posibilitate practică de a crea apa sărată la noi acasă: baia cu sare. Concentrația trebuie să se apropie de cea a mării primordiale, considerată a fi de 1%. Adică la 100 litri de apă (aproximativ o cadă de baie) se adaugă 1 kilogram de sare. Apoi stați în apă și vă relaxați preț de jumătate de oră. Veți vedea că veți începe să eliminați apa prin urinări frecvente.
Faceți aceste băi cu sare o dată la săptămână, sau de câte ori simțiți că vreți să vă retrageți în liniște.
Deci, o persoană interpretată drept grasă nu este o persoană nesimțită, cum des și răutăcios se spune, ci este o persoană care consideră că nu-și găsește locul în familie, societate, la serviciu.
Iar „foamea” de apartenență, de comunicare, de a fi înțeles este tradusă de mintea conștientă în foame de mâncare, trimițând omul la frigider sau la colecția secretă de dulciuri.
* * * * * * * * *
Că avem frici adânci e de la sine înțeles. Cu toții ne-am construit adevărate fortărețe din fricile noastre. Ele sunt generate pe bandă rulantă de programele eronate de viață, „croșetate” cu migală de credințele false care nu fac decât să ne îndepărteze de la adevărata noastră esență, în loc să ne apropie.
„Expune-te celei mai adânci frici a ta, înfrunt-o, apoi...te-ai eliberat!”, spune o vorbă înțeleaptă pe care am citit-o recent.
Cum să faci asta?
Îți sugerez două soluții care am văzut că dau rezultate. Aplică una din ele, cu care rezonezi mai bine.
Dar pentru aceasta te rog să te retragi singur(ă) într-o cameră unde să nu fii deranjat(ă) pentru câteva minute. Fă-ți timp pentru tine.
1. - Închide ochii și gândește-te ce formă are frica ta? Ia-le pe rând, doar câte una.
Ce formă are frica de singurătate? E un nor negru? Un animal de pradă? Un hău care te atrage? Nu-ți fie frică, acelea sunt doar gândurile tale, deci nu ți se poate întâmpla nimic. Și cum tu ești stăpân pe gândurile tale, transformă aspectul înfricoșător în ceva înocent, drăgălaș.
De exemplu, imaginează-ți că norul negru se transformă într-un iepuraș pufos. Ia-l în brațe și mângâie-l. Mai ți-e frică?
2.- Imaginează-ți că vine la tine o persoană din exterior și îți povestește exact problemele tale. Ce i-ai spune? Ce sfaturi i-ai da?
Detașează-te și oferă soluții obiective. Vei vedea că pentru alții vei ști să sugerezi rezolvări.
După asta, imaginează-ți că acea persoană ești tu. Repetă-ți sfaturile până când simți că le-ai înțeles. Nu te teme, nu e greu. Dificultatea constă în a te mobiliza să faci ceva, în a trece de judecăți și de teama de penibil, și nu în a găsi soluții.
Care este frica ta cea mai adâncă? Aceea de boală? De neputință? De bătrânețe? De cancer? De moarte?
Și cât de puternică este acea frică: este doar o nălucă ce îți intersectează calea din când în când sau este un „locuitor” permanent al vieții tale de zi cu zi?
Cât de bine o stăpânești? Sau cât de rapid i-ai înmânat „cheile” vieții tale, lăsând-o să facă ravagii în sufletul tău?
Cât de mult ți-ai hrănit această emoție primordială de la începutul vieții și până acum? Și cât de mult o lași pe ea să „vorbească” în locul tău?
În acest material ai găsit explicații și soluții.
Aplică-le dacă vrei. Dacă nu, hrănește-ți mai departe „demonii”.
Ce alegi? Preferi să fii „unul dintre...” sau UNUL?
Dă-mi de veste.
Binețe, cititorule și mulțumesc de însoțire!
dr. Edith Kadar
Arad, 09 ianuarie 2014
* * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/09/frica-subtilul-creator-al-vietii-tale.html)
Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.
.jpg)
.jpg)
.jpg)
