Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Cu toții am auzit despre relații toxice; fie că am cunoscut persoane angajate într-o astfel de relație, fie am avut sau avem chiar noi acest tip de parteneriat.
Dar, ce sunt relațiile toxice?
Sunt ele de la început așa, sau devin pe parcurs, și dacă da, ce anume le deviază de la normale la pline de otrăvuri?
Ce ne face să mergem spre o asemenea relație, și de ce o căutăm inconștient (chiar dacă afirmăm sus și tare că cei care fac așa ceva au mare buba la cap)? Dar, mai ales, de ce nu ieșim dintr-un astfel de parteneriat dacă ne aduce atâta suferință?
Există, oare, vreo legătură între relațiile toxice în care ne lăsăm angrenați și toxinele corpului, care produc ravagii și de care încercăm să scăpăm făcând cure grele de detoxifiere? Și dacă există legătură, nu ar fi mai bine să îndepărtăm din viața noastră gândurile și emoțiile toxice provocate de persoane ce ne otrăvesc existența, sufletul și karma?
Binețe, dragă OM!
Te invit să povestim puțin despre acest subiect care fascinează și intrigă deopotrivă, care generează multe discuții, atrage atenția de fiecare dată, care dă bătăi de cap și la care fiecare om răspunde în stil personal.
Pentru a afla răspunsurile mele la aceste întrebări, și la altele legate de acest subiect, urmărește, rogu-te, videoclipul conceput, realizat și prezentat de mine, apăsând pe linkul de mai jos..
Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
De câte ori pe zi iei hotărârea tacită să schimbi ceva la tine sau la viața ta? De cele mai multe ori o faci inconștient.
Dar, de câte ori chiar schimbi ceva și nu doar te mulțumești să constați și să hotărăști că nu tu ești de vină pentru starea în care ai ajuns, și că alții vor trebui să repare oalele sparte, să se schimbe, pentru ca ție să-ți fie bine cu tine?
Schimbare să fie, dar s-o facă alții!
Hai cu schimbarea, neamule!
Binețe, dragă cititor!
Te invit la un ceai bun de vorbă la fapt de seară, la ceas de primăvară.
Nu uita să pornești muzica pentru a-ți fi însoțitor plăcut simțirilor tale..
Când crezi că ai ajuns la o concluzie legată de cine ești și ce cauți în viața ta, Universul îți aduce în față oglinda pentru a te vedea sub forma unor oameni, situații, întâmplări prin care evaluezi rezultatul: este definitiv sau mai ai încă puțin de muncit la acel aspect al tău.
Cu toții ne dorim să schimbăm ceva în viața noastră, indiferent de domeniul ei: personal, profesional, financiar, sufletesc, spiritual. Dar prea puțini știm cum trebuie să arate, într-un final, schimbarea.
Vrei să fii altfel.
Cum?
„Altfel” nu e suficient; e o noțiune abstractă care te va menține într-o stare de nemulțumire permanentă legată de tine, de capacitățile, de putințele tale.
Ce înseamnă, practic, pentru tine „altfel” față de „acum”?
Dar, ce înseamnă „ACUM”? Ce te nemulțumește acum și de ce?
Ce anume nu te împlinește și nu te face fericit(ă) în acest moment, încât ai simțit nevoia de o schimbare, de o rearanjare, de o îmbunătățire a ta, a stării tale?
Ce te face să vrei un altfel de prezent decât cel pe care îl ai acum?
Ce vrei schimbat la tine într-un alt viitor?
De ce nu îți mai ești de ajuns așa cum ești, la un moment dat?
Când și de ce începi să te vrei altfel decât ești și decât poți acum?
Acestea sunt întrebări capcană care te pot face să-ți pierzi, să-ți irosești o mare parte din timp, o importantă parte din trăire, un fragment din viață.
Nu are nicio importanță „DE CE”, atât timp cât cât ai înțeles necesitatea schimbării, cât timp ai prins ideea că „altfel” vine din schimbare, din moment ce „acum”-ul ți-a fost dat de ce ai și manifești în prezent.
Când înțelegi asta și ieși din capcana ego-ului cu întrebări care nu duc nicăieri, abia atunci începi să percepi oportunitățile care ți-au fost tot timpul în fața nasului, dar pe care nu le-ai sesizat pe motiv de...autosuficiență! Și atunci, în funcție de tine, accepți schimbarea sau o amâni, găsindu-ți tot felul de motive și motivații în favoarea lui „de ce nu...” în loc de „de ce da...”.
Primul pas este să înțelegi un adevăr simplu: CE AI AVUT ȘI AI FĂCUT TE-A ADUS AICI!!! Ești mulțumit(ă)? Foarte bine! Du-te mai departe. Nu ești mulțumit(ă)? Schimbă ceva. Orice.
Repet: percepțiile și concepțiile avute te-au adus aici! M-ai auzit? Nu te vor duce undeva unde e mai cald și mai bine! Pentru asta e nevoie de...ALTCEVA! De schimbare. Ai auzit? În sfârșit, că mult ți-a trebuit!
Ai acceptat nevoia de schimbare pentru ceva nou? Schimbare să fie!
Dar ești pregătit(ă)? Nu? Aaaa, tu doar ai vrut schimbare pentru că sună frumos, interesant și trendy, dar nu știi cu ce se mănâncă? Atunci taci din gură, că Universul îți aude și cele mai ascunse gânduri, pornind roata schimbării.
Vrei bani mai mulți? Fii pregătit(ă) să-ți pierzi actualul loc de muncă ce îți aduce doar atât cât ai acum.
Vrei un/o partener(ă) plin(ă) de iubire și tandrețe? Fii pregătit(ă) să îl/o pierzi pe cel/ cea din prezent. Etc...
Dar...ești pregătit(ă) de schimbare? Vei ști să faci față noilor provocări, indiferent de domeniu? Nu-ți plac schimbările? Atunci ține-ți gura și stai potolit(ă) pe curul tău!
Vrei schimbare?
Cum arată? Cum ești dispus(ă) să accepți ce aduce noul? Cu condiții? Fără, lăsându-te la mâna sorții?
Ce ești dispus(ă) să faci pentru noul tău loc de muncă?
Dar ce schimbări accepți în cazul unui/unei partener(ă) nou(ă) de viață?
Ai așteptări izvorâte din vechea ta viață care te-a sufocat?
Te aștepți să fii salvat(ă) sub o formă sau alta?
Ai hotărât că ai suferit destul și că doar ceilalți trebuie să se schimbe, că tu ești victima din propoziție?
Ai decretat că tu ești deja schimbat(ă), deja evoluat(ă) și că ceilalți sunt prea mici și prea banali pentru măria-ta?
Măi, omule, dar ce caută aici ego-ul în manifestarea lui totală?
Tu vrei schimbare din și prin ego? De ce zici nu? Atât timp cât pui condiții și ai așteptări legate de comportamentul Universului față de tine înseamnă că îl lași pe ego să se expansioneze din plin.
Când tu hotărăști și afirmi cu tărie că tu te-ai schimbat, ești evoluat, ceilalți sunt rămași în trecut, ei să facă schimbarea, a cui voce glăsuiește? Nu a ego-ului?
Nu mă crezi? Atunci te întreb de ce nu ești mulțumit(ă) cu ce primești, deoarece acel lucru este optim pentru tine în acel moment. De ce nu încerci să evaluezi „imaginea” din oglinda primită, ci continui să cârcotești, să condiționezi, să pui etichete?
Ce nu îți place la noul loc de muncă? Colegii? Ei sunt imaginile tale, aspectele tale rezolvate sau nu.
Ce nu îți place la partenerul(a) nou(ă) ce ți-a fost adus(ă) în cale și în viață? Acelea sunt exact lucrurile pe care tu le-ai lăsat nerezolvate la tine, pe care nu le-ai văzut, nu ai vrut să le vezi sau pe care le-ai ignorat voit.
Oamenii ți se par neevoluați în comparație cu tine? Ghici cum ești tu în realitate?
Ți se par situați sub nivelul tău? Oare care este adevăratul tău nivel?
Totul și toți sunt sub demnitatea ta? Aha! Și...cam cum arată ea, demnitatea ta?
Îi apreciezi pe toți și îi încadrezi în categorii? Nuuuuu!...Sigur ăsta nu e ego! E direct mega-ego! Și tu unde te situezi față de ceilalți: mai sus, mai jos, lateral stânga sau dreapta?
Las-o baltă! Cât timp ai așteptări pentru că proiectezi pe ceilalți schimbarea de care ai tu nevoie, trăiești în negare și acorzi iluziei puterea realității.
Ai trecut de acest stadiu? Vor continua să apară în viața ta oameni și situații oglindă, până când îți va dispare, încet-încet, dorința de a cataloga, încadra, ștampila sau înghesui în categorii.
Și când începi să accepți totul așa cum este, când poți vedea imaginea liniștii tale oglindită în oamenii și situațiile din viața ta, chiar îți mai pasă dacă ești sau nu evoluat, dacă ești mai sus sau mai jos comparativ cu alții? Nu cred.
Atunci știi, pur și simplu, că îți este bine cu tine așa cum ești, că nu te mai afectează cum sunt ceilalți, știi că viața ta e optimă pentru ceea ce ești tu acum.
Ce va fi în viitor? Îți vor arăta „oglinzile” care-ți vor intersecta calea vieții.
Nu mă crezi? Încearcă!
Eu îmi văd zilnic „oglinzile” prin tine!
Mulțumescu-ți ție, zăbovitor printre rândurile mele!
Binețe, dragă cititor-oglindă,
dr. Edith Kadar
Arad, 01 august 2015
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Ai observat cum, în graba de a ajunge cât mai repede la destinațiile pe care ți le-ai propus în viață, nu mai observi situațiile, persoanele, șansele pe care viața ți le scoate în cale ca oportunități de schimbare și de evoluție?
Tot ce iese din calculul făcut cu rigurozitate despre ce, cât, când și cum ar trebui să arate viața pe care o „vânezi”, este neobservat, este un „ceva” nesemnificativ. Dacă nu-ți slujește ție, planurilor mărețe pe care ți le-ai făcut legate de viitorul luminos, devii surd și orb la orice.
Un concediu petrecut în afara localității, județului sau a zonei unde locuiești este o pierdere de timp și bani, când ai de renovat locuința, de făcut curățenie generală la tine, apoi la părinți, apoi la socri, și la toate rudele care nu știu cum se face o treabă bună; data următoare îți folosești banii ca să-ți schimbi țevile, instalația electrică, gresia, mașina.
Orice altceva decât să amâni o treabă care îți stă pe cap sau, Doamne ferește, să te odihnești!
„M-oi odihni la pensie, atunci o să am timp!”, îți spui cu toată înțelepciunea de care (crezi că) dispui în acel moment.
Ajungi să găsești atâtea scuze pentru a nu te ocupa de tine, ajungi să folosești atâtea tertipuri și scuze încât devii, în timp, „artist” în amânarea de sine, de tine.
Doar că, vezi tu, înțelepciunea este singura parte deșteaptă din tine, atunci, pentru că ea e plecată în vacanță. Iar ceea ce interpretezi tu ca „înțelepciune” este, de fapt, mintea ta care a preluat, cu voia ta, controlul asupra vieții tale.
Pentru că dacă ai fi înțelept ai înțelege mesajele pe care ți le trimite subconștientul și nu le-ai mai răstălmăci. Acesta îți tot spune să te ocupi de tine, să investești în tine, nu în lucruri, nu în obiecte.
Să „renovezi” la tine ce e învechit, să schimbi programele distructive și limitative ale vieții tale, să reînnoiești concepțiile și ideile care nu te mai ajută; să încerci să ții pasul cu tot ce e nou și te poate ajuta, și nu să ții cu încăpățânare de planurile rigide care te vor consuma și îți vor stoarce și ultima picătură de bucurie din viață.
Dar, în loc să-ți asculți sufletul și intuiția, îți asculți mintea care îți face traducere ad-hoc, adică pentru motivele pe care ea ți le șoptește și care o servesc pe ea: „Obiectele sunt mai importante! Ele îți oferă confort; ocupă-te de ele și îți va fi bine, în final!”
Vai de viața omului care nu ascultă mesajele sufletului, ci interpretările minții!
Binețe, dragă cititorule, și mulțumescu-ți de însoțire printre rânduri!
Și fă-mi, rogu-te, un favor: fă-ți timp pentru tine vreo 5 minute și ascultă muzica postată. Este pentru sufletul tău, nu pentru minte.
Dacă vei găsi scuze, câștigă mintea.
Dacă găsești soluții, îți iubești sufletul și ai mari șanse de regăsire.
Ce ai de pierdut?
Mulțumesc, și dă-mi de veste!
dr. Edith Kadar
Arad, 10 decembrie 2015
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Ni se întâmplă deseori ca în viață să ne dorim ceva foarte mult. Formulăm dorințele, iar câteodată ele se împlinesc, alteori se împlinesc doar parțial.
Dar uneori, sau de cele mai multe ori, nu se împlinesc deloc, iar atunci dezamăgirea și frustrarea își fac loc încetul cu încetul, în viața, inima și sufletul nostru. Importantă este atitudinea pe care o avem după acest „eșec”. Unii „lucrează” în continuare la acea dorință și își spun „aha, poate nu este suficient să o formulez o singură dată; poate ar fi bine să cer de mai multe ori pentru a fi auzit(ă)”, și vor cere în continuare.
Alții vor fi dezamăgiți și vor renunța după prima cerere. Vor deveni victime și vor spune „buhuhuuu... pe mine nu mă aude nimeni, doar mie nu-mi îndeplinește nimeni dorințele...”
Și totuși, de ce unora li se împlinesc dorințele aproape întotdeauna, în timp ce altora deloc.
Oare ce se întâmplă? Greșim undeva? Este divinitatea supărată pe noi? Nu merităm, oare, să ne bucurăm și noi de îndeplinirea unui vis?
Dorințele minții SE pot împlini, dar dorințele sufletului TE pot împlini.
Dorește cu sufletul, nu cu mintea.
Binețe, dragă cititor!
Pentru a afla răspunsurile mele la aceste întrebări, și la altele legate de acest subiect, te invit să urmărești videoclipul conceput, realizat și prezentat de mine.
Și pentru că am mai povestit despre aceste subiecte, te invit să recitești două dintre materialele pe această temă:
Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Ni se întâmplă uneori sau deseori să ne fie cerut ajutorul de la persoanele apropiate, familie, prieteni, colegi, cunoștințe. Acest ajutor poate fi cerut sub diverse forme, de la un simplu sfat, o îndrumare, până la forme complexe de sprijin.
Și totuși, deși ne bucură că putem fi de folos, acest ajutor nu este auzit, iar omul va continua să se plângă ca și cum nimeni nu îl aude sau nimeni nu vrea să îi dea ajutorul
Sau noi am fost în această situație, în care am strigat disperați după ajutor și, deși ni s-a oferit, am strâmbat din nas a „ce știți voi!”, refuzând evidența.
Dar, oare de ce se întâmplă asta?
Să nu fie cel ce cere pregătit să și primească?
Să nu fie cel ce ajută pregătit să dea?
Unde și ce produce scurt circuitul de comunicare între cele două părți?
Și ce se poate face pentru ca cererea de ajutor să primească un răspuns optim pentru ambele părți?
Pentru a afla răspunsurile mele la aceste întrebări, și la altele legate de acest subiect, te invit să urmărești videoclipul conceput, realizat și prezentat de mine.
Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Tuturor ne place să facem bine, și ne place să ne și fălim cu asta, indiferent dacă o recunoaștem sau nu. Și totuși, deși facem bine, de cele mai multe ori nu primim același răspuns.
Se spune că „bine faci, bine primești”. Însă deseori se poate spune că „bine faci, dar rău primești”.
Oare, de ce se întâmplă așa?
Ce înseamnă, de fapt, binele pentru noi? Dar pentru cei cărora îl facem?
De ce ne afectează într-atât reacția (interpretată de noi ca) negativă la ajutorul dat?
Ce putem face pentru a nu o mai „încasa” cu atâta duritate, și a ne feri pe viitor?
Binețe, prieten drag!
Te invit să vizionezi cea mai recentă filmare a mea, în care îți propun să discutăm despre facerea de bine - consecințe, așteptări și rezultate.
Nu te grăbi, rogu-te, să dai răspunsuri rapide izvorâte din puțul concluziilor tale pripite. Eu încerc să aduc niște lămuriri la întrebările legate de acest subiect. Cine știe, poate găsești răspuns la întrebările pe care le pui frecvent pe tema „oare de ce?...”
Îți mulțumesc că îmi ești alături, și nu uita să îmi spui părerea ta; dar, mai întâi, ascult-o și pe a mea.
Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Crezi în tine?
Câte din visele tale le-ai împlinit, și la câte ai renunțat doar pentru că nu ai crezut în tine sau pentru că alții ți-au spus că nu vei reuși?
Binețe, dragă cititorule!
Te invit să povestim puțin despre încrederea în vise, în noi, în zborul prin viață.
Nu renunța la tine și la visele tale doar pentru că cineva îți spune că nu meriți sau că nu vei putea reuși!
Acelea sunt temerile omului care îți vorbește, sunt propriile sale frici care l-au împiedicat să vrea mai mult de la el, să facă mai mult cu viața sa.
Când cineva nu te susține, nu te încurajează, ci face tot posibilul să te împiedice să-ți împlinești visul și să-ți frângă zborul spre înalt, îți va „vorbi”, de fapt, despre propria-i neputință, despre propriile sale aripi frânte de altcineva în care avea încredere.
Aceștia sunt oameni pesimiști, care nu au crezut și nu cred în ei, ci dau crezare doar minții lor care le impune limite.
Ei nu se vor mulțumi cu neputința lor, ci vor încerca să-i convingă și pe alții că nu vor putea; totul din prea multă grijă, îngrijorare și „iubire”.
Aceștia sunt oameni care îți vor repeta la nesfârșit că „vreau să te scutesc de dezamăgiri, eu îți vreau doar binele!”.
Așa e, acel om îți vrea binele, iar dacă îl crezi, ți-l va și lua, convingându-te că nu poți, că nu meriți, că nu merită efortul.
Aceștia sunt oamenii care vin să-ți „testeze”, să-ți pună la încercare hotărârea, convingerea și încrederea pe care o ai în tine.
Sunt oglinzile fricilor, nesiguranței și neîncrederii în tine.
Dacă nu crezi în tine și în visele tale, vei da crezare celor care te vor minți, care îți vor sublinia doar de ce îți este cel mai frică: nereușita.
Dar dacă tu crezi în tine și știi că orice vis poate deveni realitate, doar să vrei, nimic din ce ți se spune nu te poate întoarce din drumul tău.
Orice mare realizare despre care ai auzit, orice operă, orice capodoperă, a început cu o idee a cuiva, și a fost primită cu neîncredere, chiar cu ostilitate.
Dacă autorii ar fi dat crezare pesimiștilor, nu am putea acum admira atâtea realizări și reușite ale minții umane.
Diferența dintre idee și realizare constă în încrederea în tine, în forțele tale, și în hotărârea de a-ți duce până la capăt visul, indiferent de părerea celorlalți și de opoziția întâmpinată.
În fond, dacă apa ar fi „crezut” stâncile care i s-au pus în cale, nu ne-am putea acum bucura ochii cu „sculpturile” naturii.
Tu poți orice! Trebuie doar să crezi cu tărie în tine și în valoarea ta.
Altfel va veni cineva care nu crede în el însuși, care nu mai crede în nimic, și te va convinge să faci la fel și tu, să fii la fel ca el, pentru a-și justifica sieși propria neputință.
Crede în tine și în visele tale!
Lumea mai are multe frumuseți de văzut și multe realizări de admirat.
Ai curajul să-ți iei zborul.
Fii creatorul viselor tale pentru ca noi să ne bucurăm de rezultatul dăruirii și încrederii în tine!
Fii valoarea pe care ți-o cunoști!
Binețe, dragă cititorule!
dr. Edith Kadar
Arad, 20 martie 2016
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
LIBERUL ARBITRU este unul dintre subiectele fascinante care stârnesc cu atât mai multe controverse cu cât este mai puțin cunoscut, înțeles sau aprofundat. Cam ca politica, fotbalul, femeia, sexul, medicina sau Dumnezeu.
Vorbim și se vorbește despre liber arbitru din punctul de vedere al psihologiei, sociologiei, a omului trăitor, al spiritualității, al bisericii, etc.
Dar, ce este, în fond LIBERUL ARBITRU? Există el sau nu? Avem dreptul la el, sau nu? Și din ce perspectivă îl abordăm.
Binețe, dragă cititor!
Nu sunt expertă (și nici nu aș putea fi) în această noțiune teoretică. Dar pot să îți povestesc ce am înțeles eu din asta prin prisma experienței personale și a celei obținută prin întâlnirea cu oamenii vieții mele. Te invit, deci, la o cană caldă de vorbe, și nu uita să pornești muzica pentru a-ți fi alături pe cărarea rândurilor și a gândurilor.
Fiecare dintre noi ne manifestăm în conformitate cu ceea ce suntem în acest moment: dacă tot ce văd la ora actuală este partea materială a vieții, adică „să mănânc și să beau bine, și mai văd eu ce îmi aduce ziua de mâine, m-oi descurca io cumva”, liberul arbitru e o noțiune abstractă ce poate fi interpretată ca o tâmpenie a „ălora sectanți, ăia cu spiritualitatea, care aiurează toată ziua despre suflet”; liberul arbitru, în acest caz este: „FAC CE VOR MUȘCHII MEI; ȘI ÎȚI FAC CE VREAU EU, BĂ, ÎNȚELEGI?!”
Dacă tot ce văd acum sunt norme și dogme cu care mă „tratez” și după care îmi conduc viața având marea grijă să nu ies din limitele lor, liberul arbitru este „o ispită de-a satanei în care cad necredincioșii ce vor arde în focurile iadului” (trei cruci rapide și scuipat în sân, să nu fie cumva contaminat(ă) de necredincioșia și eretismul păcătosului).
Dacă încep să mă deștept la minte, încep să mai citesc și să mai obțin răspuns la întrebări, liberul arbitru începe să capete contur, dar e încă o noțiune care îmi dă dureri de cap: știu, simt că e adevărată, dar nu o înțeleg. Noțiunea. Și în funcție de gradul de comoditate pot spune vorbe lozinci ca: „liberul arbitru e foarte important... nu putem fără el... ar fi multe de spus pe această temă...etc”, dar nu caut mai departe pentru a înțelege. De aici, din acest loc, liberul arbitru e real, e frumos, știu că există, dar încă nu îl înțeleg pe deplin. Cam ca o excursie într-un loc exotic despre care știu, dar acum pare intangibil.
Dacă, indiferent de nivel, sunt stăpânit(ă) de frici, furii, dezamăgiri, și celelalte, și sunt o biată victimă a vieții, consider că e prea târziu pentru mine să mai fac ceva, orice, că nu pot schimba nimic, liberul arbitru este ca un trofeu ratat care poate fi obținut doar de unii, dar nu de mine că... „oofffff! (oftat adânc și uitat cu coada ochiului să văd dacă obțin efectul de impresionare asupra auditorului) Dumnezeu m-a uitat, a uitat că exist, nu mă aude, e ocupat cu ceilalți și doar de mine nu are timp!... ce i-aș mai face eu lui Dumnezeu acesta care ajută doar pe cei norocoși...”.
Și nu îmi dau seama că liber arbitru este să aleg dacă rămân acolo unde sunt sau ies; dacă aleg să fiu victimă sau câștigător; dacă mă aleg pe mine sau pe alții.
Am liberul arbitru de a trăi în ignoranță sau nu, de a-mi depăși condiția actuală sau nu, de a găsi rezolvări și nu scuze.
Am liberul arbitru de a găsi câte o soluție la fiecare problemă sau de a căuta câte o problemă la fiecare soluție pe care mi-o aduce viața.
Am liberul arbitru să nu fac nimic, doar să comentez; să nu schimb nimic și să îi înjur și să îi cataloghez pe cei care schimbă în permanență ceva, sau să fiu eu schimbarea pe care aș vrea să o facă cei din jurul meu, cum spunea Gandhi.
Am liberul arbitru de a-mi ridica valoarea cultivându-mi calitățile, sau de a-i trage în jos pe toți cei care îndrăznesc să poată (nesimțiții dracului!) pentru a-i aduce și pe ei în mlaștina neputinței mele comode.
Da, e adevărat, pot face tot ce vor mușchii mei: să mă renovez în permanență sau să mă ruinez.
Liber la arbitru, neamule!
Dar când încep să și înțeleg, să mă înțeleg, și să manifest această înțelegere, înseamnă că mi-am conștientizat valoarea mea, acea lumină lăuntrică pe care o avem cu toții, acel duh sfânt pe care l-am primit, și încep să mă manifest ca om de la acel nivel.
Este CONȘTIENȚA CONȘTIINȚEI.
De aici înțeleg (nu doar spun că înțeleg) că:
- eu sunt cel/cea care face toate alegerile în viață,
- nimeni nu îmi poate face nimic decât dacă îi îngădui și îi dau permisiunea,
- fiecare problemă a vieții vine cu soluția în ea,
- nu mi se întâmplă decât ceea ce eu SIGUR pot rezolva, depinde doar de mine dacă aleg comoditatea lamentărilor sau disconfortul acțiunii continue în viața mea;
- Dumnezeu nu este un moșulică frustrat care se amuză dând unora mai mult, iar altora nimic, ci este în mine, este acel duh sfânt despre care se știe că există în noi, dar această informație e negată sau ignorată (din prost înțeles liber arbitru);
- toți oamenii din jurul meu sunt oglinzi ale mele și ale trăirilor pe care le am a le corecta, și nu sunt dușmani.
- tot ceea ce cer și aștept de la alții, cer și aștept, de fapt, de la mine;
- nimeni nu are nimic cu mine, ci doar eu sunt cel mai mare inamic al meu;
- dacă fac liniște în mine, nu mai opun rezistență și nu mai vreau să controlez tot, viața se întâmplă exact așa cum trebuie și totul decurge lin, fără opreliști;
- evoluția și dezvoltarea personală este ca o școală; de mine depinde dacă fac 4 clase, 8, liceul, facultatea și alte specializări. Dar dacă mă opresc la școala primară și voi râde de „fraierii” care încă studiază, e liberul meu arbitru.
- cei ce fac parte din primele grupuri enunțate mai sus, deja își râd în sine și pregătesc o replică usturătoare gen „ești cu capul, du-te și te caută!..”, și nu vor înțelege că liberul lor arbitru îi va ține în ignoranță, nu altceva sau altcineva.
LIBERUL ARBITRU înseamnă, de fapt, A ALEGE CONȘTIENT CE ȘI CUM SĂ TE MANIFEȘTI.
Liber arbitru înseamnă să alegi între a ști și a bănui sau a presupune, între a fi și a visa tot timpul că vreau să fiu, între a face și a bâjbâi tot timpul și a jalona printre scuze.
Liber arbitru înseamnă să alegi între ego și suflet, între orgoliul suferinței și conștiența luminii care există în tine.
Liber arbitru înseamnă să alegi între a fi un om care vorbește despre Dumnezeu sau un om care știe că Dumnezeu e în fiecare dintre noi.
Liber arbitru înseamnă să alegi între teoria ce hrănește vanitatea și practica ce aduce liniștea certitudinii.
Liber arbitru înseamnă să alegi să trăiești în pace și armonie cu tine însuți/însăți, sau să duci bătălii inutile cu prețul liniștii sufletești și a sănătății tale.
Liber arbitru înseamnă să alegi între lauda gălăgioasă a ego-ului și liniștea spiritului.
Liber arbitru înseamnă să alegi între a te iubi așa cum ești sau a încerca să le faci pe plac celorlalți, cu prețul vieții tale.
Liber arbitru înseamnă să alegi între tine și ceilalți, și să înțelegi că asta nu înseamnă egoism ci doar IUBIRE DE SINE.
Liber arbitru înseamnă să aleg între a manifesta acea dumnezeire din mine sau a râde de cei care o fac, catalogându-i drept țicniți, nebuni, sectari, duși cu capul, etc.
FRICA sau IUBIREA?
IGNORANȚA sau CUNOAȘTEREA?
AMÂNAREA sau ACȚIUNEA?
TEORIA sau PRACTICA?
Toate sunt alegeri pe care le facem arbitrar, fără constrângeri, în libertate. De aceea se numește LIBER ARBITRU!
Binețe, cititorule!
dr. Edith Kadar
Arad, 19 martie 2017
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Ți s-a întâmplat vreodată ca la furie, beție (ah, tu nu, niciodată!), depresie sau orice moment de criză al vieții tale să spui apropiaților niște lucruri pe care le-ai regretat a doua zi?
Sunt convinsă că da.
Dar, ce face ca acele cuvinte să explodeze ca o bombă atunci când simți că ai atins o limită, când ți s-a umplut paharul, sau când ajungi într-o stare în care dispar cenzura și inhibițiile?
Sunt ele adevăruri demult și adânc ascunse, sau sunt doar minciuni menite să îndepărteze atenția de la frustrările ce macină?
Binețe, dragă cititorule!
Fă-te comod, rogu-te, dă drumul la muzică, și hai să povestim puțin.
Se spune că omul beat și copilul îți vor spune întotdeauna adevărul.
Dar, oare, de ce e așa?
Dincolo de tot ce am spus până acum, stă o realitate îngrijorătoare: dacă adevărul gol-goluț este „servit” doar în anumite stări și conjuncturi, înseamnă că, de cele mai multe ori este ascuns cu bună știință. Unde? În spatele cuvintelor de suprafață, a zâmbetelor false, a uzanțelor, a politețurilor ieftine.
Dar, oare de ce trebuie ca adevărul să fie ascuns, acoperit, retușat, tranșat, schilodit, transformat?
Gândește-te câtă energie se investește pentru a păstra aparențele, a ascunde evidențele, a mușamaliza efectele asupra sufletului uman. Și toate acestea în timp ce se declară sus și tare că se spune adevărul și numai adevărul.
De ce nu poți spune omului în față ceea ce simți în realitate?
-Că îl/o iubești de nu mai poți, dar faci pe tine de frică să nu fii refuzat(ă) sau respins(ă);
-Că nu îl/o mai iubești și că îi rămâi alături doar din comoditate sau din milă;
-Că doar ideea de a se apropia de tine și a te atinge te face să vrei să fugi cât mai departe;
-Că te enervează cum respiră, cum mănâncă, cum se îmbracă, cum miroase, și alte obiceiuri care în trecut nu te deranjau, ba chiar îți plăceau;
-Că te întristează că nu mai are un cuvânt frumos de spus, și că toată comunicarea dintre voi este redusă la un șir de reproșuri;
-Sau că, din contră, simpla lui/ei prezență face să-ți bată inima cu putere, că cel mai mic gând la el/ea face să înflorească pe fața ta un zâmbet larg, că adori tot ce ține de persoana lui/ei, că îți înfrumusețează fiecare moment, că dă sens fiecărei clipe din viața ta, și că nu vrei decât să știe asta;
-Sau să spui colegului de serviciu că este profitor, oportunist, și că te apreciază până când îi faci treaba și îi rezolvi problemele, apoi te vorbește pe la spate;
-De ce nu poți spune șefului/șefei că nu are dreptate, sau că este tiran(ă) și că își exploatează cu nesimțire subalternii?
-De ce nu poți spune părinților tăi că ești deja matur(ă) și să nu te mai trateze ca pe un copil de grădiniță? Sau soacrei să-și vadă de viața ei și să nu se mai amestece nerugată în a voastră?
Și exemplele ar putea continua.
Și atunci, revin cu întrebarea: de ce ai nevoie de o anumită stare sau de un stimulent pentru a spune adevărul?
Poate pentru că ai fost învățat(ă) și educat(ă) că nu-i frumos să jignești oamenii, să îi ofensezi, să îi superi; chiar dacă asta înseamnă să te jignești, ofensezi sau superi pe tine.
Ești învățat(ă) că alții, ceilalți, au dreptate, mai ales dacă își sunt ierarhic superiori, și că tu va trebui să taci chiar dacă știi că îți trădezi propriul adevăr.
Ești îndoctrinat(ă) să fii umil(ă) și supus(ă) pentru că așa trebuie.
Și, încet, te-ai „blindat” cu frici care blochează calea de ieșire a adevărului din tine.
Doar că, vezi tu, adevărul nespus nu se șterge, nu dispare, ci rămâne în tine crescând în intensitate și pregătindu-ți surprize.
A ascunde adevărul nu este același lucru cu a crede falsitatea generată.
Dacă nu spui adevărul, nu înseamnă că îți iubești minciuna în care trăiești.
Corpul tău și sufletul știu deja asta. Doar mintea îți creează scuze și justificări pentru a continua mascarada zilnică.
Atunci când trăirea în adevăr ascuns devine prea greu de suportat, încep să apară obiceiurile nesănătoase (droguri, băutură), și bolile fizice și psihice.
Atunci apar „crizele” existențiale, povara ne-adevărului făcându-te să spui tot ce ai pe suflet în momente explozive de sinceritate.
Indiferent că este furie, depresie, beție sau orice manifestare cauzată de lipsa temporară a inhibiției, ceea ce ai ținut ascuns țâșnește necontrolat direct în fața celor care îți activează, de obicei, cenzura. Atunci nu mai există nicio piedică, nici un control, nici un zid care să poată opri valul trăirilor nespuse.
Imediat după aceea te simți bine, al naibii de bine, te simți puternic(ă), invincibil(ă) pentru că ai făcut-o, ai avut curajul să îți înfrunți fricile și oponenții.
Dar, din păcate, de aproape fiecare dată urmează regretele, părerile de rău, mustrările de conștiință.
De ce? Doar ai spus adevărul în care crezi cu tărie.
Pentru că devii conștient(ă) de consecințele gestului tău: superi, jignești, ofensezi, adică exact ce ai fost educat(ă) că e rău și necuviincios. Și, în loc să mergi mai departe, conștient(ă) că adevărul nu poate ofensa decât mincinoșii și manipulatorii, revii la starea dinainte încercând să dregi „oalele sparte” și să-ți ceri iertare pentru a nu-ți pierde locul, acela care te umilește și-ți distruge sufletul.
Și așa, pui din nou „dop” trăirilor tale, astupi „spărturile” pentru ca adevărul să nu mai scape din lanțuri.
Încetul cu încetul te adâncești în falsitatea lumii altora, în bezna regulilor sociale, făcute pentru a uniformiza și a împiedica „rebeliunea” individualității.
Un suflet schilodit și „mușcat” de ne-adevăr se va îmbolnăvi și va muri.
Adevărul nu poate, nu are voie să deranjeze. El este o trăire, o credință a ta, iar tu ești o entitate unică.
Pentru fiecare adevărul este al lui, dar poate diferi mult de al altora, de al celorlalți.
Iar dacă ții cont de aceste informații, vei înceta să compari adevărurile, să vrei să ți-l impui pe al tău, sau să-l ascunzi pentru a-l proteja.
Adevărul este semnătura individuală a fiecăruia, o emblemă, și nu un steag fluturat în ochii și urechile celorlalți. Dacă crezi în tine, crezi în adevăr, iar asta nu mai necesită ascunzișuri sau crize existențiale.
Adevărul este un drum prin viață, și nu o destinație.
Pășește fără teamă, iar cei ce cred în tine ți se vor alătura.
Ceilalți.... nu cred nici măcar în ei!
De aceea se spune că adevărul te va elibera!
Încearcă, ce ai de pierdut?
Binețe, dragă cititorule, și mulțumire de însoțire printre rânduri!
dr. Edith Kadar
Arad, 26 septembrie 2015
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
