miercuri, 19 februarie 2025

UNDE PLEACĂ IUBIREA?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 
Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 
Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 



Stăteam și eu ca tot omul, așa, cu o cafea în nas că numai ce m-am trezit, și mă gândeam la primul lucru pe care îl gândește orice om dimineața, după trezire: unde pleacă iubirea aceea pe care o povestim, o mărturisim, o fluturăm pe paginile de socializare după ce ne despărțim de partener și ne grăbim să găsim pe altcineva, nu cumva să se răcească locul,? Unde dispare acel sentiment despre care vorbim cu atâta ardoare chiar și atunci când nu ne întreabă nimeni? 

Mulți dintre noi am avut mai mult de una bucată relație în viața noastră. Și e normal să mergem mai departe atunci când relația și-a dat obștescul sfârșit. Dar ce se întâmplă cu toate sentimentele pe care le-am afișat și declarat în timpul conviețuirii în doi? Nu pot să dispară în neant sau să se topească ca un cub de gheață pus pe sobă. Unde pleacă tot bagajul de emoții și de trăiri? Unde se ascund toate acele amintiri pe care le-am povestit și etalat? Păi, mergem mai departe, s-ar putea să spunem. Ne facem alte amintiri, spunem. Da, bine, ok, dar cele vechi unde dispar? 

Gândește-te așa: avem o bibliotecă pe care am format-o în timp, cu fiecare carte pe care am cumpărat-o, citit-o, studiat-o și înțeles mesajul. Fiecare carte citită am pus-o pe raft. Biblioteca nu este colecția de rafturi pe care stau frumos aranjate cărțile, ci este cantitatea de informație pe care nu doar am citit-o, ci am și înțeles-o din cărțile citite. Ne putem lăuda cu zeci, sute de cărți expuse pe culori, autori, titluri în ordine alfabetică; dacă nu am citit nimic sau, chiar dacă am citit, nu am rămas cu nimic din ce am citit, se numește că suntem colecționari de cărți, nu cititori de literatură. 
Iubitorii de literatură sunt cei care studiază cartea, se opresc din citit și reflectează la informația citită, o circulă în mintea lor până când au înțes mesajul, abia apoi merg mai departe. Ei nu citesc pentru a se lăuda cât de mult au citit; ei știu că nu este o competiție. Cei care doar vor să impresioneze își vor cumpăra cărți la metru pe care nu le vor studia, dar cu care se vor lăuda.
Unii au biblioteca de informații cu care își cizelează educația, iar alții au rafturile pline cu cărți cu care își cizelează orgoliul. 

La fel este și cu relațiile și cu trăirile adunate alături de omul drag: unii au relații la metru, sunt colecționari de persoane trecătoare prin viața lor, la fel cum stau cărțile pe raft, iar alții au relații de colecție, care nu doar le aduce multe trăiri, dar îi și transformă în altă persoană, una mai bună, mai înțeleaptă, mai profundă. 
Unii oameni colecționează oameni, ei nu au timp de amintiri adânci, care să le marcheze viața definitiv. Alți oameni colecționează trăiri pentru că acelea îi transformă, îi metamorfozează, le sparge coconul de om care supraviețuiește și le deschide aripile de ființă care trăiește din plin fiecare moment al vieții și o experimentează.

Cei care doar intră și ies din relații nu au timp să trăiască, să își formeze amintiri transformatoare. De aceea, aceștia vor rămâne neschimbați, indiferent câți parteneri au bifat. Cei care nu se grăbesc să intre în relații, care acordă atenție emoțiilor, sentimentelor și trăirilor simțite alături de omul drag, sunt atenți la cum se transformă ei și viața lor în prezența persoanei care le este alături. Ca iubitorii de vinuri bune sau de coniac de calitate, ei savurează fiecare clipă, nu se grăbesc să sară în altă relație. Ei sunt colecționari de înțelepciune, nu de oameni care să le facă pe plac. 

Unde pleacă iubirea aceea pe care o povestim, o mărturisim, o fluturăm pe paginile de socializare? Unde dispare acel sentiment despre care vorbim cu atâta ardoare chiar și atunci când nu ne întreabă nimeni? Nicăieri. Rămâne în noi și sapă o matcă, ne reconfigurează, ne transformă în altcineva, în oameni de calitate. 
Oamenii care au iubit cu adevărat s-au schimbat, s-au transformat, și continuă să o facă chiar dacă relația s-a încheiat din anumite motive. 
Cei care nu au iubit cu adevărat vor trece ușor de la o situație la alta, de la o relație la alta, fără să schimbe ceva la mentalitatea, caracterul sau comportamentul lor.  

Lucrurile bune nu dispar niciodată. Ele rămân în noi și ne vor ajuta să ne transformăm. Iar uneori, atunci când ne trezim dimineața și stăm cu cafeluța-n nas, observăm starea de liniște pe care o avem și murmurăm un „mulțumesc din suflet, Om frumos, pentru cine m-ai ajutat să devin!”, și știm că toate trăirile, emoțiile și sentimentele nu pleacă, ne ajută să devenim variante mai bune ale noastre. În rest... dormim...

Binețe, Om frumos!

Edith Elisabeta Kadar
Arad, 19.02.2025




 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

marți, 18 februarie 2025

VIAȚA PE REPEDE-ÎNAINTE

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 
Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 
Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 


Noi vrem să creștem, să evoluăm, să ne schimbăm, daaaar... să fie așa cum vrem, când vrem, cât vrem, altfel... nu! 

Vrem să slăbim, dar repede, că n-avem timp! Ce-i asta să mergem la sală atâtea luni, să ne schimbăm obiceiurile alimentare dar, mai ales, să ne ținem de asta, să fim consecvenți și să nu renunțăm la prima poticnire? Vrem repede, de ce nu se înțelege? Ne căutăm oameni care să ne dea ce vrem noi și îi ignorăm pe cei care ne spun că nu se poate pe repede-înainte; ba chiar îi și bârfim, spunem că nu sunt antrenori buni. De ce? Pentru că nu ne dau ce vrem, când vrem, cum vrem, na. Adică ne comportăm ca niște copii care se supără pe cei care spun că nu se poate, că nu e bine, sau că nu poate fi așa cum ne dorim.

Cum adică să vrem să creștem și să ne iluminăm spiritual, iar asta să nu se întâmple cu viteza cu care vrem? Dar ce, „trezitorul” pe care l-am ales (coach, maestru, învățător, sensei, cel care știe mai bine, etc.) nu poate să ne dea o trezire rapidă, să putem și noi scrie pe Facebook că am devenit iubirea infinită, lumina lumii și trimițătorul de binecuvântări de la Dumnezeu? Cum adică să se trezească altcineva mai repede, chiar dacă lucrează mai demult? Nu! Noi vrem asta! Iar cei care încep să spună că nu se poate pe repede-înainte, că trezirea nu este o competiție, că trebuie să facem curățenie în traumele, frustrările, furiile, fricile acumulate de o viață și că asta nu merge cu ajutorul minții (care a creat problemele), că e un proces lung și dureros, habar n-au ce vorbesc, nu sunt buni la ceea ce fac! Cei buni sunt cei care ne dau ceea ce vrem, cum vrem și pe care nu-i doare gura să ne promită multe și mărunte. 

Cum adică să luăm fiecare întâmplare care ne-a afectat în trecut, să o conștientizăm, să o acceptăm, să ne acceptăm partea noastră de responsabilitate, să iertăm, să NE iertăm, să extragem învățămintele, să le integrăm în noi și să mergem mai departe din ce în ce mai curați? Nu, e prea lung, prea complicat, n-avem răbdare; noi vrem să ne lăudăm că ne-am trezit; ne ajunge și atât. 

Să mergem la seminarii, ateliere, cursuri? Și ne garantează cineva trezirea instantă? Că n-avem timp de luat la purecat tot trecutul. Și, stai!... să recunoaștem că avem o relație așa, de formă, când noi facem atâta gălăgie pe Insta? Cum adică relația pansament pe care o avem (că și spunem „ne-a unit suferința”) nu este trainică? Ce știe vorbitorul ăsta de cursuri ce bine ne simțim noi în relația asta în care ne ascundem de agresorii din trecut cu care nu am făcut pace nici acum? Cum adică, dacă ne-a unit suferința, avem nevoie de mai multă suferință în viață pentru ca relația să nu se desfacă? 
Și cum să recunoaștem că noi am avut o mare parte din vină pentru tot ce ni s-a întâmplat? După atâția ani în care ne-am convins pe noi și i-am convins pe alții ce victime suntem, să ieșim acum la suprafață și să recunoaștem că și noi am participat la ce ni s-a întâmplat? NICIODATĂ!!! Mai bine ieșim din grupul de studiu, încetăm să mai urmăm cursuri și seminarii, tăiem legătura cu toți foștii colegi ca nu cumva să spună mai departe adevărurile inconfortabile pe care le-am scos la suprafață, și începem să atacăm - subtil sau pe față - pe cei care ne-au fost până la un moment dat îndrumători. Nu contează că ceea ce am făcut ne-a ajutat, contează că mai departe nu acceptăm să săpăm de frica a ceea ce iese în afară. Păi nu-i mai ușor să denigrăm ca să ne acoperim urmele? Nu-i mai ușor să revenim unde și cine am fost înainte, apoi să ne căutăm alt coach mai pe placul nostru, care folosește cuvinte pompoase, dar nu se apucă dreaq (sau dracului) să sape ca un excavatorist spiritual turbat? Ce, mă-sa, noi vrem să părem evoluați, nu să punem osu' la treabă!

Și, cum adică noi trebuie să facem întreaga muncă? Păi de ce dăm atâția bani? Ca să facem noi? Nu! E munca antrenorului. Oricine spune că rezultatele se vor vedea în funcție de cât și cum muncim cu noi, habar n-are de nimic. Noroc că știm noi totul. Da, chiar, ce idee bună! Noi știm cum ar trebui să se schimbe alții (chit că n-am rezolvat nimic la noi), așa că vom deveni noi coci (sau coach-i) și le arătăm noi ălora care vor să facă lucrurile pe îndelete cum se face. Și vom promite multe, ne vom crea o imagine care să atragă oamenii la fel de superficiali, care vor pe repede-înainte. Important este să nu-și dea seama prea repede că nu s-au schimbat deloc, ci să fie impresionați de cuvinte pompoase. Lasă-i pe ăia, fraieri, care vor să muncească ei atât cât trebuie, să sape cât e nevoie, să facă ce vor, să insiste la fiecare traumă până ce scot totul la suprafață, chiar dacă asta le va lua ani întregi de lucru cu ei înșiși. Dacă nu e pe repede-înainte, nu e bun!

Dacă ai ajuns până aici cu citirea materialului și nu ai sărit paragrafe, îți mulțumesc. Nu am exagerat cu nimic în ce am scris, am descris situații trăite și întâlnite pe drumul meu personal și profesional.

Dragă Om, ești prea important pentru ca să te mulțumești cu superficialul și cu viața pe repede-înainte. Poți mai mult. Nimeni nu a devenit bun în ceva cu rapiditate, fără să treacă prin toate stadiile de descoperire și învățare. 

Nu poți mima trezirea, nu poți mima vindecarea, mai ales pe cea profundă. 

Dacă vrei o casă trainică, una care să reziste zeci de ani la orice intemperii, va trebui să o construiești fără grabă, să folosești materiale de calitate și să nu o faci doar pentru a-i impresiona pe alții. La fel e și cu tine. 
Nu ești pe repede-înainte pentru Univers, pentru Dumnezeu, de ce ai vrea să ai o viață pentru tine așa? 
Meriți tot ce e mai bun. Iar dacă ai ajuns până aici cu cititul, deja știi asta și zâmbești. Superficialii au ieșit deja demult, că n-au răbdare.

Viața pe repede-înainte e ca o călătorie cu viteza maximă: ajungi repede, n-ai văzut nimic din drum și, deci, nu ai învățat nimic. 
Răbdarea este cheia transformării solide, durabile, iar cine are răbdare, iubește. SE IUBEȘTE!

Binețe, Om înțelept!

Edith Elisabeta Kadar
Arad, 18.02.2025



 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

miercuri, 1 ianuarie 2025

CUM TE VEZI ÎN 2025?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 
Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 
Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 
 
 *    *    *    *    *    *    * 


„Cum îți așterni, așa dormi”, spune o veche zicală populară, izvorâtă din experiența și înțelepciunea cuiva.

2024 este deja istorie. Ca tot ce a făcut parte din viața noastră de până acum.

2025 este viitorul, e fila albă ce așteptă, tăcută și răbdătoare, să-i fie scrise rândurile pentru istorie. Cea viitoare.
Iar istoria e scrisă de noi, individual.

Binețe, dragă OM, la cumpăna dintre ani!

Fiecare ne scriem rândurile vieții proprii prin faptele, vorbele și gândurile noastre. A ceea ce putem, vrem și trecem în filele pe care le semnăm zilnic la capitolul „Existență”.

Istoria reține doar adevărul. Nu ceea ce vrem noi să pară adevăr.
De aceea, nu putem minți.
Nu putem avea pretenția ca lumea să-și amintească de noi prin ceva ce am fi vrut să facem, dar neputința, comoditatea și reala limitare ne-a oprit.

Dacă am făcut ceva rău, istoria va consemna ca atare.
Dacă nu am făcut nimic, ci doar am povestit cât de multe am fi putut face, istoria va reda întocmai. Fără înflorituri, fără revizuiri și adăugiri. Forma brută. Asta e istoria.

Iar dacă am acționat, dacă am făcut tot posibilul să trecem de la stadiul de gând la cel de vorbă și am reușit să finalizăm cu o faptă, suntem marii câștigători!

Pentru simplul motiv că am reușit extraordinara performanță de a transpune teoria în practică. Lucru demn de Sisif, cel condamnat la eterna corvoadă a muncii fără finalitate.

Pentru că acțiunea, schimbarea, transformarea și evoluția ne definește, ca umanitate, și lasă o semnătură clară în registrul istoriei.


Cât de mult îți place, Omule, ce ai făcut, ține de forma coloanei vertebrale a vieții proprii.

Cât de mult îți asumi din ceea ce ai făcut sau nu ai reușit să faci, ține de rezistența coloanei clădite după chipul și asemănarea principiilor tale. Dacă ele există. Dacă nu, despre ce discutăm?!!...

Nu poți fi ceea ce nu ești.
Nu poți fi ceea ce doar gândești.
Nu poți fi ceea ce doar vorbești.
Nu poți fi ceea ce nu vrei să faci.
Dar categoric poți fi ceea ce transpui în acțiune!

Poți fi nemernic, mișel, laș, trădător...
Poți fi cârcotaș, comentator, bârfitor...
Poți fi cel care lansează zvonuri, sau cel ce crede în ele...
Poți să povestești tuturor ce ai fi putut fi... dar nu ai apucat să fii vreodată din cauza fricii de eșec și de ce vor zice ceilalți...
Poți să povestești cât de măreț te visezi, dar să recunoști că ceea ce vrei e imposibil. Acum. Dar poate mai târziu, când mai înveți......

Și poți să povestești tuturor despre aripile care ți-au crescut pentru că ți-ai făcut toate lecțiile, ai urmat toți pașii în ordinea firească, ai avut răbdare....

Povestește-le, nu pentru a te lăuda, ci pentru că îți recunoști marea realizare de a trece de la vorbă la faptă, de la neputință la putință, de la incapacitate la acțiune, de la teorie la practică.


2024 a fost un an bun sau rău, în funcție de implicarea fiecăruia în propria viață, în scrierea propriei istorii.

2025 va fi un an bun sau rău, după rodul propriilor dorințe, în funcție de înțelegerea, acceptarea și  însușirea lecțiilor de viață. 

Vrei să îți fie bine, îți va fi bine. 
Nu dai doi bani pe tine și te lași la mâna Universului, acesta îți va da ceea ce meriți. Nici mai mult, nici mai puțin. După chipul și asemănarea ta. A gândurilor, și abilităților tale. A capacității tale de a-ți țese viitorul. A feței tale adevărate, și nu a celei care vrei tu să fie văzută. 

Responsabilitatea creației viitorului îți aparține în totalitate.

2025 va fi numai al tău, cu bune, cu rele. 

Dacă pentru reușite totul ți se cuvine, la fel este și pentru cele mai puțin plăcute orgoliului, vanității și ego-ului din tine. 

Dacă pentru cele bune ești propriul creator, ar fi incorect ca pentru rateuri să fie de vină șeful, soțul sau soția, soacra, copilul sau... Dumnezeu!

2024 e deja istorie.
2025 e fila albă, încă nescrisă în registrul istoriei. 



Îți doresc să ai un 2025 exact așa cum ți l-ai proiectat, cum l-ai programat, cum ți-ai imaginat că trebuie să fie! 

Îți doresc să ai curajul să faci ceea ce sufletul tău știe că are de făcut, dar mintea îl oprește din prea multă rațiune, bun simț, și frica de a nu-i deranja pe cei importanți ție.

Și toate astea pentru a fi persoana pe care Universul o merită, după ce a investit atâta încredere, și ți-a scos în cale atâtea oportunități, situații și persoane pentru a deveni... altfel... mai bun, mai conștient, mai conștiincios.

Să ai parte de multă înțelepciune și mult discernământ pentru a putea alege realul de imaginar, adevărul de ispită, acel adevăr croit după meritele tale.
Încearcă să găsești fericirea și încântarea fiecărui moment, chiar dacă acestea nu se supun unui standard poetic, sau al tău personal. 

În fond, ce ai „emanat” până acum este ceea ce ai. 
Eşti efectul istoriei de până acum. Eşti propria ta creaţie!
Ești mulțumit? Mergi mai departe. Nu ești mulțumit? E momentul să faci și altceva decât să te plângi...

Îți doresc ca fiecare zi să fie bogată în lumină, iubire și sănătate.

Un 2025 așa cum ți-l dorești și cum ți-l croiești!


LA MULȚI ANI, 2025!!!

Mulțumesc că ai călcat pragul blogului meu.
Te aștept cu mult drag și la anul.

Binețe, dragă OM înțelept!

Edith Elisabeta Kadar 
Arad, 01 ianuarie 2025

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

duminică, 22 septembrie 2024

DE CE SUNT OAMENI CARE VOR AVEA CEVA ÎMPOTRIVA TA, INDIFERENT CE AI FACE?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 
Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 
Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 



De multe ori avem senzația că oamenii urăsc, judecă, manipulează, disprețuiesc, hulesc, ceartă, discreditează, provoacă, bârfesc, reclamă, se plâng, trădează, vor vinde fără să aibă vreun motiv întemeiat.

"Ce i-am făcut că se comportă așa? Nu i-am făcut nimic!"
Da, tu ai dreptate, nu i-ai făcut nimic din punctul tău de vedere; doar că, vezi tu, aici nu este vorba despre ce crezi tu, ci despre  ce cred ei că le-ai făcut sau, mai ales, ce nu le-ai făcut. 

Oamenii te pot urî pentru că ai motive să zâmbești în timp cei ei și le-au rătăcit pe ale lor. 
Te pot judeca pentru că ai curajul să fii așa cum lor li s-a spus că nu au voie să fie vreodată. 
Te pot manipula pentru că altfel nu știu cum să interacționeze cu tine, doar au crescut manipulați fiind de către cei în care au avut încredere.
Te pot disprețui pentru că pui preț pe lucruri cărora ei nu le înțeleg (încă) valoarea. 
Te pot huli pentru că sunt deranjați de lumina pe care o emani și care li s-a spus că ei nu o merită.
Te pot certa pentru că doar asta au văzut acasă si nu cunosc o altă variantă.
Vor încerca să te discrediteze pentru că lor nu le-a acordat nimeni creditul încrederii în ei, în puterea lor personală.
Te vor provoca pentru că este unica modalitate de "conversație" pe care o cunosc.
Te vor bârfi pentru că nu au fost învățați cum sa pronunțe cuvinte de laudă la adresa cuiva, și că lauda e un păcat.
Te vor reclama pentru că nimeni dintre cei dragi nu le-a făcut în copilărie o reclamă pozitivă, iar dacă ei nu au, să ți se ia și a ta. 
Se vor plânge de tine la oricine e dispus să audă pentru că lor nu le-a auzit nimeni plânsul care îi îneacă de atâta vreme.
Te vor trăda pentru că ei au fost trădați de cei în care au avut cea mai mare încredere.
Te vor vinde pentru că dacă nu știu cum să îți fie prieteni, măcar să primească astfel de la alții valoarea care le-a fost refuzată.


Oamenii nu sunt răi. Ei sunt doar plini de răni emoționale vechi, adânci, supurânde, netratate și nevindecate, iar când întâlnesc pe cineva care nu are atâtea rani sau și le-a tratat, vor vrea să rănească. De ce? Pentru că doar așa știu să comunice și să relaționeze.

Nu e nimic greșit în a fi într-un anumit fel. Cu toții avem rănile noastre, mai ales cei ce vor simți nevoia să comenteze, să contrazică și să convingă că ei nu au nicio rană și că sunt fericire pură și totală în manifestare.

A avea răni emoționale și sufletești nu este o slăbiciune, nu este un defect sau vreun handicap. Este o stare care te ajută să te cunoști cu adevărat, să crești și să evoluezi pe măsură ce îți dai voie să pătrunzi în interiorul tău, să recunoști rana, să îți accepți rana, să (te) ierți și să vindeci. 

Doar atunci când omul își folosește suferința ca scuză pentru a urî, judeca, manipula, disprețui, huli, certa, discredita, provoca, bârfi, reclama, plange, trăda, vinde pe altcineva, când se crede îndreptățit să facă ceea ce i s-a făcut, atunci arată că nu este cu nimic diferit de agresorii săi. 
Victima s-a transformat în agresor. Călăul și-a făcut ucenici.

Acum înțelegi om-victimă și om-călău?

Nu căuta să te justifici și să-i convingi pe ceilalți că tu nu poți fi călău; victima cuiva va deveni călăul altora. 

Doar ai grijă de tine și tratează-ți rănile, altfel vei sângera pe fericirea și liniștea altora. Iar când începi să te vindeci, nu le da voie altora să îți redeschidă rănile.
Vindecarea e un proces care  durează și este o taină a fiecăruia.
Până ce nu te vindeci în totalitate, nu îi vei putea înțelege pe cei încă suferinzi.

Omule, ceilalți nu au nimic cu tine, au cu ei înșiși, iar salvarea lor nu e traba ta; e taina lor. 
Ai inteles? 

Binețe, Om asumat!

Edith Elisabeta Kadar 
Arad, 03.03.2021



 
*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

sâmbătă, 21 septembrie 2024

EȘTI CEEA CE CRE(E)ZI

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 
Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 
Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 * * * * * * * 
 


Omul este rezultatul muncii cu el însuși. Sau al nemuncii. Poți fi creatorul binelui sau distrugătorul lui, cum hotărăști.

Îți poți urma propriile sfaturi sau te poți apuca să le spui tuturor ce să facă și cum să fie, dar tu să nu aplici nimic din ce "predici".

Oamenii îți dau sfaturile pe care și le-ar da lor. Îți spun ce și cum să faci după cum ar face ei dacă ar putea și dacă viața lor ar fi altfel.

Cele mai multe și mai hotărâte sfaturi sunt cele necerute, desigur.

Ți se spune cum ar fi bine să te comporți de către cei care nu știu cum să se comporte, care nu au fost niciodată în situația ta.
Ți se spune cum ar fi bine să vorbești de către cei care nu apucă să vorbească sau care, chiar dacă vorbesc, nu sunt ascultați.
Ți se spune cum să îți trăiești viața de către cei care nu au viață, care sunt înecați în rutina zilnică.
Ți se spune cum ar fi bine să faci de către cei care nu fac nimic spre binele lor.

Ești apreciat dacă ai făcut bine pentru alții; dacă îți vezi de treaba ta și îți construiești ție binele, ești doar egoist.

De obicei, oamenii știu mai bine decât tine ce ți-ar face bine și cum ar trebui îți trăiești viața. Nu pentru ca tu să fii mai fericit, ci pentru că ei să fie fericiți, mulțumiți că pot face altora ceea ce li s-a făcut lor.
Un om cicălit de alții va cicăli la rândul lui.

Niciun om care lucrează cu el însuși nu va simți nevoia să dea altora sfaturi necerute, chiar și în gând. El știe că tot ce vede la ceilalți este o oglindire a sa.
Un om care muncește cu el însuși știe că tot ceea ce nu îi place la alții este, de fapt, nerezolvat la el, și se apucă de lucru. Nu își mai irosește timp și energie să încerce să îi corecteze pe ceilalți, ci știe că nu poate vedea la alții decât ceea ce există în el.

Un om nefericit se va simți deranjat de fericirea și pacea altuia, și va încerca să strice asta prin critică, judecăți, jigniri, atacuri, pentru a-i aduce la nivelul lor.
Un om fericit va vedea în ceilalți doar calități, doar partea frumoasă, și nu va simți nevoia să dea sfaturi și îndrumări.

Ignoranța e gălăgioasă.
Înțelepciunea e tăcere și liniște.

Suntem rezultatul înțelepciunii, al muncii cu noi înșine sau al ignoranței, al irosirii șanselor și a da sfaturi necerute. Decizia ne aparține.

Binețe, Om frumos!

Edith Elisabeta Kadar
Arad, 02.09.2023



 *     *     *     *     *     *     *

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

vineri, 20 septembrie 2024

CÂND EȘTI PĂRINTE UIȚI SĂ MAI TRĂIEȘTI ȘI PENTRU TINE

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 
Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 
Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 * * * * * * * 


Să fii părinte este o binecuvântare. Sau cel puțin așa se zice. Primești un cadou de la Unives - copilul - și înțelegi că viața ta de până atunci s-a schimbat, și că de acum încolo va trebui să îți împarți timpul, atenția și energia cu un nou omuleț. Pentru următorii 18 ani, cel puțin, nu te vei mai ocupa de tine în primul rând, ci de noul membru al familiei. Și e normal, doar nu se știe descurca singur, e neajutorat. 

De cele mai multe ori ceea ce familia și-a imaginat că va fi când mama era gravidă și ce urmează după naștere sunt două lucruri diferite, de parcă fiecare e din alt film. Copilul este așteptat cu nerăbdare pentru că el vine să umple un gol. Fiecare om știe că trebuie să se căsătorească și să facă copii; așa e moda. De aceea, când mama rămâne însărcinată, lumea se bucură; doar că bucuria are legătură mai mult cu îndeplinirea unei datorii, și nu e întotdeauna semn că părinții sunt pregătiți pentru ce urmează. Nu trebuie să fii de acord cu asta, tu spune ce vrei și ce e corect în fața celorlalți.

Când am rămas însărcinată cu fiul meu, am fost în culmea fericirii. Dar reacția mea era, în primul rând, una de ușurare: în sfârșit am făcut și eu ceva semnificativ în viață, că până atunci am cam fost o dezamăgire pentru familie, sau cel puțin asta am perceput eu din spusele lor. Perioada sarcinii a fost extraordinară, m-am simțit foarte bine, răsfățată, respectată. Nașterea a fost relativ ușoară. Problema a apărut după ce am ajuns acasă, când omulețul a rămas acolo și îmi solicita atenția 24 de ore din 24. Am început să mă simt copleșită, mai ales că puiuțul nu prea dormea. M-am simțit epuizată. Ideea este că eu și nevoile mele am trecut pe locul ț-șpe, și mi-am luat în serios rolul de mamă. Atât de în serios încât am început să fiu cloșcă cu toată lumea - familie, colegi, apoi pacienți. Am divorțat, iar atunci s-a activat și leoaica din mine: să nu îndrăznească vreun bărbat să ridice sprânceana la fiul meu, că jar mănâncă! Am uitat să mai trăiesc și pentru mine, deși puteam să jur că a trăi prin și pentru copil și alții era viața perfectă. Nu, nu a fost! În ultimii ani, fiul meu a povestit în ateliere și tabere ce mamă tristă a avut în copilărie, că nu m-a văzut niciodată zâmbind și că eram în permanență obosită și nervoasă când veneam acasă, de el, dragul de el, renunța la nevoia lui de a fi luat în brațe și se retrăgea din calea mea.

Desigur, unii dintre cei care citesc s-ar putea să se arate revoltați, dar îi invit să se uite în ograda lor, să arunce cu piatra cel care e fără prihană, iar cei care nu au copii să nu își închipuie că știu cum ar trebui să-și crească alții copiii, că nu știu. 

Ideea este că nimeni nu ne învață ce înseamnă să fii părinte, cum să ai grijă de copil fără să renunți la tine, cum să te comporți ca să nu fii sau să faci ca părinții tăi; nu există niciun manual cu instrucțiuni pentru a fi părinte ideal. Nu ne învață nimeni asta, ci aplicăm ceea ce am văzut în familie. Problema e că în materialul genetic primit de copil se află stocate toate informațiile și programele de la părinți, bunici, străbunici, etc. Nu numai că nu mai trăim pentru noi după ce devenim părinți, dar nu prea suntem noi înșine nici până atunci, ci suma tuturor programelor moștenite, cu bune sau cu rele, cu talente sau cu secrete. Tot ceea ce credem că noi facem, sunt, de fapt, programe primite. E greu de acceptat, mai ales că mintea, cea care creează viziunea asupra realității, ne minte că noi am pus coada la prună și gaura la macaroane. 

Despre condiționări, identitate de sine, programe moștenite, secrete nedecodificate și condiționări din familie voi vorbi în cadrul unei emisiuni transmisă în direct vineri, 20.09.2024 de la ora 20.30, pe canalul meu YouTube (https://youtube.com/live/Ibt21mEptEE) și pe pagina mea Facebook (https://www.facebook.com/events/1187505919203774). Te aștept cu drag.

Binețe, Om deschis la minte!

Edith Elisabeta Kadar 
Arad, 19.09.2024




 *     *     *     *     *     *     * 
 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

joi, 19 septembrie 2024

COPILUL, COPIA FIDELĂ A PĂRINȚILOR

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 
Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 
Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 * * * * * * * 



„Dragul meu copil, când te vei face mare aș vrea să fii asertiv, independent și să ai o voință puternică. Dar cât timp ești copil, vreau să fii pasiv, să te pliezi pe ceea ce vreau eu și să fii supus.” (You are another Me)

Cam așa e educația pe care o dăm copiilor și o primim de la părinți: „fii fericit când crești, dar cât ești copil să nu-mi ieși din cuvânt că jar mănânci!”. Mai demult exista și vorba „io te-am făcut, io te omor!”, spusă cu mult „drag” de părintele care a considerat că copchilu' nu face ce vrea el și că mai are și tupeul să-i răspundă. 

Copiii sunt învățați, educați, „dresați” că ei nu știu nimic și că rolul lor este doar să-i asculte pe părinți, că ei știu tot. Ori, la o simplă privire la viața și fericirea acelui părinte ne putem da seama cât de multe și complexe „învățături” va primi acel copil.
Cum poate fi un copil fericit când va fi mare dacă părintele e nefericit tot timpul și acasă vorbește doar despre nenorociri?
Cum poate ajunge un copil să fie puternic și plin de voință la vârsta adultă din moment ce i se repetă că nu este în stare de nimic, și mai aude același lucru spus de un părinte celuilalt?
Cum poate un copil să știe ce înseamnă iubirea atunci când crește din moment ce exemplul văzut acasă este ura, intoleranța, critica, ranchiuna și bârfa?

Părinții își doresc ca urmașii să fie bine, să nu-i facă de rușine, să-i facă mândri prin ce sunt și ce fac, să nu-i dezamăgească. Dar, de foarte multe ori ei, părinții, uită să fie un exemplu pentru copiii lor, să facă și să fie ei ceea ce le cer pruncilor lor. 
Adultul va fi independent atunci când este învățat să fie așa, când i se permite, și nu când e ținut dependent de către părinți. Va avea voință puternică atunci când va vedea acasă acest exemplu de la părinți. Cât despre a fi asertiv, DEx-ul spune că este „abilitatea de a-ți expune ideile într-un mod respectuos, ascultând, în același timp, ideile celorlalți și oferindu-le posibilitatea de a-și expune punctele de vedere”. Părinții fac lucrul acesta cu copilul? Îl ascultă cu respect și îi permite să comunice sincer?

Copilul va lua exemplul părinților. De aceea, un copil cu probleme nu va avea niciodată părinți zen; va vorbi ca ei, se va comporta ca ei, va deveni ca ei. Copilul va deveni copia fidelă a părinților. 

Ești un exemplu demn de urmat? Uită-te la copil și te vei vedea așa cum ești. 
Vrei schimbare? Schimbă-te.

Binețe, Om înțelept!

Edith Elisabeta Kadar
Arad, 18.09.2024
 

 *     *    *     *     *     *     *

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

duminică, 15 septembrie 2024

OARE CHIAR NU SUNTEM DEMNI DE DUMNEZEU? DAR ȘTIM MĂCAR CE ÎNSEAMNĂ ASTA?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 
Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 
Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 




Se tot vorbește în ultima perioadă despre a fi demni de Dumnezeu. Nu contează că spunem și că repetăm într-una că suntem demni de El, problema este că nu simțim asta. Nu credem că merităm o așa onoare. Și asta pentru că am fost învățați de timpuriu că Dumnezeu se supără, pedepsește, ne bate, ne împiedică să fim și să facem ce vrem. Am fost educați să dăm vina pe El pentru tot ce nu iese așa cum vrem, dar nu ne-a învățat nimeni să îl cunoaștem, să îl înțelegem, să îi înțelegem deciziile. Și am mai fost învățați să nu punem întrebări, ci să acceptăm fără discuții că suntem așa nedemni de Dumnezeu încât El nu le vorbește direct oamenilor, ci doar celor aleși: preoți, pastori, imami, etc. Iar noi, oamenii, am fost convinși că avem voie să îi credem pe cei care susțin că doar prin ei vorbește Dumnezeu, dar nu avem voie să discutăm direct cu El, să stabilim o relație directă cu El. 

Am citit undeva că „A fi demn NU înseamnă a fi fără de cusur. Să fii demn înseamnă să fii sincer și să încerci să te îmbunătățești”. Rezonez mult cu asta.
 
În Psalmul 145:3 se spune că „DOMNUL este mare și foarte DEMN de laudă! Măreția Lui este de nepătruns!”. De acord. Și totuși îl contestăm într-una atunci când ceva nu e așa cum credem, cum vrem, cum ne așteptăm. 
Deuteronomul 32:4 spune că „El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârșite, Căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios și fără nedreptate, El este drept și curat”. Păi și atunci de ce comentăm într-una? Dacă El este drept și curat, de ce îl învinuim de nedreptate și de incorectitudine? De câte ori nu am spus „e incorect și nedrept ce mi se întâmplă!”, dar nu am stat să ne gândim că, de fapt, Dumnezeu ne împiedică să facem ceva ce ar putea avea efecte catastrofale asupra vieții noastre și a celorlalți?   

Cred că cea mai mare problemă a noastră cu Dumnezeu este că am fost învățați să fim supuși față de El, să acceptăm totul fără crâcnire. 
Doar că eu nu cred că El asta vrea. Cum știu asta? Păi nu El ne-a creat? Nu suntem noi, oamenii, opera Lui de căpătâi, adică CAPODOPERA? 
Și dacă am fost creați după chipul și asemănarea Lui, nu avem în noi tot materialul de la El? Așa cum părinții creează copilul după chipul și asemănarea lor prin transmiterea ADN-ului, nu la fel se întâmplă și în cazul nostru, al oamenilor, cu cel care ne-a creat? 
Și dacă El ne-a creat după chipul și asemănarea Lui, nu avem în noi cunoașterea Lui? 

Păi și atunci, a fi DEMNI DE DUMNEZEU nu înseamnă a lucra cu noi, a da la o parte toate gunoaiele care ne fac să uităm de El, de cine suntem noi cu adevărat? Nu înseamnă să căutăm a-L cunoaște și înțelege cu adevărat pe Dumnezeu, pe Dumnezeu cel ADEVĂRAT? 

„E blasfemie!”, pot reacționa cei care nu prea gândesc ci doar se supun celor spuse de alții. Da, sunt oameni care nici nu se chinuie să gândească; iau totul de-a gata, tot ce spun ceilalți că ar vrea Dumnezeu. Suntem învățați, îndoctrinați, să ne fie frică de Dumnezeu, să fim supuși. Doar că asta nu este Iubire, este frică. 
Am fost învățați să ne fie frică de Dumnezeu, nu să-l iubim! Și dacă ne uităm la relațiile interumane, vom vedea că același tipar se aplică și acolo: oamenii consideră că a le fi frică sau a fi în conflict de stabilire cine este mai bun într-o relație, asta înseamnă iubirea. Vezi tiparul? „Îl iubesc pe Dumnezeu fiindu-mi frică de el” și „îmi iubesc partenerul/partenera dacă...”. Același șablon. 

E mai ușor să arătăm cu degetul, chiar și către Dumnezeu, decât să ne uităm la noi. Avem voie să îl învinuim, să îl certăm (în gând, că în afară trebuie să părem cuminți!), iar asta nu considerăm că este nedreptate față de El. Noi avem voie, El nu!

Păi, cu atitudinea asta, noi spunem mai degrabă „Tu nu ești demn de mine, Dumnezeule, că nu faci ce și cum vreau eu!”. Spunem că nu suntem demni de El, dar, de fapt, îl judecăm, îl catalogăm, îl contestăm. Păi dacă cineva ne-ar face ce îi facem noi lui Dumnezeu, am crede că ne iubește? Nu. Am ști că nu ne iubește. Deci îi arătăm zilnic că nu îl iubim, dar ne supărăm că nu este și nu face cum vrem noi? 

Ca să fim demni de Dumnezeu e nevoie să Îl iubim iubindu-ne pe noi, acceptând ceea ce vine și încercând să vedem ce avem de învățat. Când profesorul ne-a dat teme pentru acasă, nu am comentat de ce o face, ci am făcut lecțiile; mai târziu am înțeles că așa ne-am dezvoltat cunoașterea, experiența și abilitățile. 

A fi demni de Dumnezeu înseamnă să onorăm toată cunoașterea, talentele, harul și menirea noastră. Iar pentru asta trebuie să încetăm să ne facem alți dumnezei în afara Lui. A avea mai multă încredere în ce spun oamenii și a nu-i asculta Lui mesajul, înseamnă că alții sunt mai importanți ca El. 
A fi demni de Dumnezeu înseamnă să îi ascultăm pe alții, dar să facem ce simțim că este mai bine, indiferent dacă unii se vor supăra pe noi că nu le urmăm sfatul. 
A fi demni de Dumnezeu înseamnă să știm că El nu se supără niciodată, că e alături de noi în toate greutățile și testele; că tot ce trăim are rolul să ne învețe să devenim mai buni.

Și când lucrăm cu noi pentru a ne descoperi, lucrăm să Îl descoperim pe Dumnezeu adevărat, nu pe cel creat după chipul și asemănarea omului. Această muncă sacră ne face DEMNI de creatorul nostru, de Dumnezeu! Restul... e doar mintea...

Binețe, OM DEMN de Dumnezeu!

Edith Elisabeta Kadar
Arad, 15.09.2024



 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

duminică, 3 martie 2024

CAPUL FACE, CAPUL TRAGE

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 
Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 
Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 



CAPUL FACE, CAPUL TRAGE

Adică deciziile pe care le luăm cu capul nostru vor avea consecințe pozitive sau negative, iar meritul este tot al capului care a hotărât. 

Intrăm în relații fără să știm de ce. Facem lucruri în viață fără să ne gândim de ce ajungem să le facem. Acționăm din impuls, de cele mai multe ori, și ne mirăm că nu ne iese așa cum am vrut, că nu suntem mai fericiți, mai împliniți, ci, din contră, parcă mai nefericiți, mai epuizați. 
Nu ne-a învățat nimeni să nu facem ceva doar ca reacție impulsivă la ceva sau cineva; nu ne-a învățat nimeni să lăsăm să treacă un timp de când simțim impulsul și până ce acționăm. Cine să ne învețe ca, dacă ne simțim mânați din spate să ne cumpărăm ceva, să stăm să ne observăm și să ne dăm seama dacă într-adevăr avem nevoie de acel lucru sau e doar un impuls pentru a umple un gol emoțional. Într-adevăr avem nevoie de haina aia sau de pantofi, sau încercăm să ne acoperim frustrarea? Într-adevăr vrem să mergem în acea excursie, sau la acea petrecere, sau am luat decizia dirijați de frica de a rămâne acasă singuri? Am intrat într-o relație pentru că într-adevăr ne place omul acela, ne place de noi în prezența lui, sau pentru că e cea mai la îndemână variantă să fim și noi în rând cu lumea?

Facem lucrurile din impuls de moment, și nu din înțelepciune. Nu stăm să ne gândim la ce va urma, ci credem că ne vom adapta pe parcurs; vom mai ajusta pe ici pe colo, vom mai finisa pe parcurs, vom mai tăia ce nu ne mai trebuie și vom adăuga acolo unde trebuie. Ne aruncăm cu capul înainte fără să ne gândim la consecințe, dar apoi ne plângem când ele, consecințele, apar și nu sunt deloc plăcute. 

Ne comportăm ca niște tirani autiști înainte de a lua decizia, dar devenim victime hiperactive când apar repercusiunile. 
Dacă îndrăznește cineva să ne atragă atenția înainte de a ne arunca în cap, ferească-l unul Dumnezeu ce-o să-i audă urechile! Dar când apar rezultatele neplăcute, altele decât ne-am așteptat, tulai ce rapid căutăm țapi ispășitori!
Avem pretenția ca ceilalți să ne trateze ca pe niște adulți responsabili în timp ce ne comportăm ca niște copii răzgâiați. 

Nu ne-a învățat nimeni să gândim și cum să o facem. Am aplicat ceea ce am văzut și noi la cei mari și de încredere: părinți, bunici, profesori, etc. Ne-a spus cineva în copilărie când urlam „vreau, vreau, vreau!” ceva la genul: „uite cum facem: dormim în noaptea asta, îl rugăm pe Doamne-Doamne să ne spună în vis ce avem de făcut, iar mâine facem ce ne spune El, doar știe mai bine”? Nu. Am primit rapid fie ce am vrut, ca să tăcem odată și să își recapete liniștea, fie două peste ochi, ca să avem de ce să urlăm. Desigur, varianta a doua a fost aplicată la generațiile mai vechi. La generațiile actuale se aplică prima variantă, ca să nu se considere că traumatizăm copiii; de parcă a le da totul nu este traumă și nu îi handicapăm că nu vor ști să se descurce singuri.

Nu știm să stăm să judecăm. Avem senzația că viața este o cursă contra-cronometru, și că dacă facem lucrurile mai repede și mai multe, vom trăi mai mult și mai bine. E ca și cum veșnic apăsăm pe accelerație să ajungem cât mai repede, să facem cât mai multe, și nu ne dăm seama că nu am văzut nimic din drum, niciun peisaj, că nu am văzut și vedem viața.

Nu ne-a învățat nimeni să avem răbdare, să ne educăm gândirea, să observăm ce se întâmplă și să alegem cea mai bună variantă. Am fost învățați să ne grăbim, să fim mai buni ca alții pentru a-i face mândri tot pe alții. Am fost învățați că părerea noastră nu contează decât dacă exprimă ceea ce acceptă ceilalți; și nici măcar nu ne dăm seama că nu e părerea noastră, ci am luat-o pe cea mai des spusă de alții. 

Am fost învățați că noi nu contăm, doar ceilalți contează. Dar vin și eu cu o întrebare: dacă părerea mea nu contează ci doar a ta și a celorlalți, dacă părerea ta nu contează decât a mea și a celorlalți, când ne dăm seama în ce capcană am ales să cădem? Păi dacă eu nu contez pentru mine, cum aș putea conta pentru tine? Dacă tu nu contezi pentru tine, cum ai putea conta pentru mine? Dacă ceilalți nu contează pentru ei, cum ar putea conta pentru mine și pentru tine? Păi dacă ne anulăm (că așa am fost învățați), deci devenim zero, cum să conteze alții pentru un zero? Înțelegi?

Dacă stăm și ne uităm puțin la noi, și nu superficial, ci așa cum am observa ceva foarte important, ne-am da seama că tot ce am fost învățați ne ajută doar dacă adaptăm la ce avem noi nevoie, nu dacă aplicăm fără gândire. 
Dacă aplicăm ce știm și ni s-a spus că sunt relațiile, vom avea mari probleme. Dar dacă luăm din sfaturi ceea ce ne ajută și punem în aplicare la noi, particularizat, vom vedea cu totul alte rezultate, cu mult mai bune. 
„Trebuie să te căsătorești!”. Nu, nu trebuie dacă nu simțim.
„Trebuie să faci copii!”. Nu, nu trebuie; facem dacă așa simțim, nu pentru că cineva pune presiune. 
„Trebuie să te duci la școala aia, că e bună!”. Nu, nu trebuie să mergem acolo dacă nu vrem. 
„Trebuie să faci așa ca să nu supărăm pe alții și să nu facem opinie separată!”. Nu, nu trebuie să facem nimic din ce nu ne place, iar dacă cineva se supără e alegerea lor. 

Trăim vremuri în care adaptarea presupune să uităm ce am fost învățați, ce am fost „dresați”, ce am fost programați să credem, și să rescriem programele de viață pentru noi. Pentru că ne-am condus după programe vechi, corupte ca informație, care se vede clar unde ne duc. Vrem ceva nou? Rescriem viața noastră. 
Doar pentru că alții nu ne-au învățat, nu înseamnă că noi trebuie să facem aceleași lucruri care i-a nefericit și pe ei.   

2024 este anul reconfigurării noastre sau nu vom mai fi deloc în viitor. Vor merge mai departe doar cei care se vor adapta, nu se vor plânge și își vor crea singuri viața.  

Dacă capul face și capul trage, hai să ne facem un cap deștept și înțelept. Asta e munca noastră.

Binețe, OM înțelept!

Edith Elisabeta Kadar
Arad, 02.03.2024



 *    *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

RUTINA și SCHIMBAREA DE SINE

Pe măsură ce te trezești și lași schimbarea să-și facă treaba în viața ta iar tu nu te mai opui Universului, vei observa că fiecare z...