DE CE NE ÎMBOLNĂVIM?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Ți-ai pus vreodată problema de ce ne îmbolnăvim? Sunt sigură că da, probabil de mai multe ori.

Care sunt cauzele care ne fac să pierdem starea de bine?

De ce doar unii se îmbolnăvesc, în timp ce alții sunt evitați, parcă, de boală?

De ce unii pierd sănătatea atât de tineri, iar alții trăiesc fără probleme până la foarte adânci bătrâneți?

De ce cancer și nu o altă boală considerată mai ușoară și mai simplă?

De ce se îmbolnăvesc și mor mulți din cei considerați „pâinea lui Dumnezeu”, în timp ce alții, ce „calcă peste cadavre” par că sunt dincolo de timp și de boală?

Binețe, cititorule!

În acest material voi încerca să creionez câteva răspunsuri la aceste întrebări, desigur, prin prisma trăirilor, experienței și a capacității mele de a înțelege și a trage concluzii în urma interacțiunii cu oamenii care îmi calcă pragul cabinetului.

Fă-te comod(ă), ia-ți o ceașcă de ceai aromat lângă tine, și pornește muzica pentru a-ți fi însoțitor pe cărarea rândurilor și a gândurilor.

                               

Înainte de a aborda discutarea cauzelor, insist să fac câteva precizări celor care citesc.

1.- Cele scrise sunt constatările mele din interacțiunea cu oamenii cu care vin în contact atât în plan personal cât, mai ales, profesional. Nu au valoare științifică declarată, ci au doar rolul de a te ajuta să îți înțelegi emoțiile ce generează bolile.

2.- Cele scrise nu contestă nicio teorie medicală sau a altui domeniu, ci se doresc a fi doar o provocare la gândire. Ești o entitate de sine stătătoare, deci poți gândi liber.

3.- Nu sunt responsabilă pentru ceea ce înțelegi tu. Eu doar îți dau informația. Dacă nu îți place și nu rezonează cu matricea ta de gândire, nu e nimic. Caută, dacă nu ai găsit deja, ceea ce rezonează cu tine.

Citește cu atenție mai întâi, încearcă să înțelegi întregul, și nu scoate din context o problemă doar pentru că îți deranjează orgoliul.

                                         *    *    *    *    *    *    *    *    *

Boala este o stare neplăcută apărută în viața oamenilor, care afectează starea zilnică de bine fizic, psihic, mental, spiritual. Ea scade puterea de a munci, dar și pe aceea de a te bucura de micile daruri ale vieții. Influențează starea de fericire, capacitatea de a rămâne pozitivi în fața provocărilor vieții, reducând perioadele de bine atât ca intensitate cât și ca durată.

Simptomele care însoțesc o boală sunt neplăcute, impun limite în viața personală, aduc noi reguli de trai și obligă la adaptarea în permanență a „jocului” vieții zilnice.

Nu ne mai putem mișca la fel de ușor, trebuie să renunțăm la obiceiuri care, până nu demult, erau considerate bucuria vieții. Se reduce programul de lucru din lipsă de vitalitate și se ajunge la a fi dependenți de mersul la medici și de tratamente costisitoare și obligatorii.

Încetul cu încetul uităm cum era să ne fie bine și, în loc să căutăm soluții, căutăm vinovați, găsim justificări (vârsta, alimentele, banii, chimicalele, conspirațiile, guvernul, etc.) și desemnăm „fericiții” câștigători ai mult râvnitului trofeu de „țapi ispășitori”, desigur altcineva, nu noi.

Începem să delegăm altora responsabilitatea readucerii stării de bine în viața noastră: familiei, care trebuie să-și ajusteze orarul vieții după programul bolii nostre și medicilor pe care, de multe ori, îi desemnăm comandanții supremi ai sănătății și artiștii desenatori ai viitorului nostru.

Încetul cu încetul ne trezim angrenați într-un carusel al bolii care ne îndepărtează de la starea de bine.

Dar, ce s-a întâmplat? Când am rătăcit drumul, trezindu-ne pe tărâmul de „nicăieri”?

Ce anume s-a greșit, când și cum s-a pierdut contactul cu realitatea?

În cele ce urmează voi încerca să creionez cele mai frecvente cauze de îmbolnăvire pe care le-am observat și discutat cu pacienții mei.

Menționez că mă voi referi doar la cei care se îmbolnăvesc la vârste mature, după ce au fost sănătoși o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă. Observațiile mele nu includ copiii care se nasc cu boli sau care dobândesc boli în primii ani de viață.

Mai întâi, dă-mi voie să fac câteva precizări pe care le consider foarte utile.

1. Se presupune că viața ar fi apărut aici, pe Terra, în urmă cu aproximativ 4,5 miliarde de ani, desenând tot ce este viu de la stadiul de simplă celulă la ceea ceea ce ochiul și mintea vede la ora actuală. 

Celula primordială a transmis toate informațiile din mediu urmașelor sale prin intermediul ADN-ului, iar acestea, la rândul lor, următoarelor generații de celule. Și tot așa până în zilele noastre.

Tu ești varianta îmbunătățită  părinților tăi, având stocată în codul tău genetic toată cunoașterea dobândită de ei până în momentul conceperii tale. De exemplu, dacă părinții au știut să lucreze cu computerul înainte de a fi proiectat, tu te vei naște cu mouse-ul în mână, cum s-ar zice, adică vei ști să stăpânești tehnologia de la vârste fragede.

La rândul tău, stochezi în ADN fiecare informație pe care o culegi din mediu, indiferent de domeniu, și o transmiți urmașilor tăi. Acest lucru este valabil din toate punctele de vedere atât pentru informațiile bune, pozitive, cât și pentru cele negative, distructive. Corpul uman a evoluat, s-a specializat și s-a adaptat la condițiile de mediu care s-au modificat într-una. 
Întrebare: crezi că atâtea miliarde de ani de evoluție i-au trebuit corpului pentru ca acum să se îmbolnăvească și să moară de boala sau bolile societății moderne? Atunci la ce a mai folosit evoluția?

2. La fiecare 7 ani, celulele corpului se regenerează integral. Fiecare organ își are propria perioadă de refacere dar, la modul general, la 7 ani corpul este nou. Sau ar trebui să fie. Atunci de ce mai îmbătrânim și de ce persistă bolile și peste 7 ani? Ce intervine în procesul de refacere, pus la punct cu atâta migală în cei 4-5 miliarde ani de evoluție?

3. Fiecare organ al corpului este reprezentat în creier de un centru nervos cu rol în impulsionarea și coordonarea lui. Ca un fel de centrală telefonică fără de care nu pot funcționa sistemele corpului. Așa încât concluzia logică este că niciun organ din corp nu se dereglează și se îmbolnăvește fără a se „deregla” mai întâi centrul din creier care îl reprezintă. O boală la inimă nu apare dacă ceva nu a afectat centrul coordonator din creier. Același lucru este valabil și în procesul invers, de vindecare, care începe tot din creier. Dar ce îmbolnăvește, ce dereglează centrii coordonatori din creier? Și ce anume dă comanda inversă, de vindecare? 


                                                    *     *     *     *     *    *    *

Aș începe cu cauza principală, STRESUL.

Da, știu că sună a clișeu, știu că ai auzit asta de sute de ori. Dar, te-ai  gândit vreodată cum anume ne îmbolnăvește stresul?

Păi, hai să vedem. 
Stresul apare atunci când lucrurile sau situațiile din viață nu corespund cu așteptările noastre, cu proiecțiile pe care le face mintea noastră dornică de scenarii. 

Exemple:

1.- „Dacă nu am suficienți bani, apare stresul. Nu-mi pot plăti dările, nu-mi pot cumpăra tot ceea ce am nevoie. Iar așteptările mele sunt să pot face toate acestea, altfel voi fi nefericit(ă). De ce? Pentru că în mintea mea proiectez perfecțiunea lumii în funcție de bani. Viața nu există, sau este foarte tristă atunci când nu am suficienți bani, deoarece această lipsă mă împiedică să mai observ și alte lucruri din existența cotidiană. Nu am timp să iubesc, să mă bucur, să fiu vesel(ă), cum aș putea când trebuie să mă gândesc de unde scot bani pentru a plăti? Singurul lucru care mi-ar aduce fericire, liniște și armonie sufletească ar fi banii”.

Aceasta este doar una din „scuzele” de a nu trăi pozitiv. Iar de aici pornesc toate limitările pe care ni le impunem.

„Cum să zâmbesc dacă am atâtea datorii?” sau „Cum poți dormi noaptea dacă știi că nu îți ajung banii?”

Ok, dar te întreb: dacă alegi să fii supărat pe viață, să te răzbuni pe frumos, pe iubire și pe cei apropiați ție, câștigi mai mulți bani? Reușești să-ți plătești datoriile? Dacă fiecare zi a vieții tale se desfășoară sub auspiciile supărării, simți că ești mai împlinit(ă)?

2.- „Dacă nu am pe cineva care să mă iubească, cu care să fiu, să stau, nu valorez nimic. Toți au pe câte cineva, doar eu nu sunt în stare să-mi găsesc jumătatea. Sunt trist(ă) și neconsolat(ă)”.

Bine, dar tu ai luat hotărârea să fii trist dacă nu ai pe nimeni. Tu ți-ai implementat în creierul capului că liniștea, armonia și fericirea sunt condiționate de existența altcuiva în viața ta, că tu nu le poți crea singur decât în cooperare. E ca un program care virusează curgerea și trăirea vieții.

3.- „Sunt prea grasă(ă) și nu reușesc să slăbesc. Din cauza asta sunt nefericit(ă). Cum să mă bucur de ceva dacă toți slăbesc, doar eu nu? Dacă aș reuși să dau jos cât aș vrea și în cât timp aș vrea, aș fi cu adevărat fericit(ă)!”

Iată un alt program măreț de condiționări, date de incapacitatea sau refuzul de a te accepta așa cum ești. Și doar dacă ai slăbi ar pogorî peste tine fericirea? Altfel nu? Ești sigur(ă)? Cine și ce hotărăște care e greutatea ta ideală? Ceilalți? Studiile deștepte? Găsește cauza care te-a dus la surplus de greutate și rezolv-o pe aceea. Nu trata efectul, tratează cauza!

4.- „Șeful meu și colegii de muncă mă exasperează. Nu sunt tratat(ă) cu respect, și fiecare moment petrecut la muncă îmi provoacă un stres de neînchipuit! Dacă aș fi respectat(ă), aș fi liniștit(ă) și mulțumit(ă) și fericit(ă). Eu mă aștept ca toți să vadă cât de mult și de bine îmi fac treaba, pentru că eu îi văd pe fiecare cât pot și cât valorează”.

Interesant! Deci tu poți și ai voie să îi vezi pe ceilalți prin prisma criteriilor create de tine, dar ei nu au voie să facă asta că te superi, nu? Ești sigur(ă) că ceea ce simți tu ca lipsă de respect nu este cumva o reacție a celorlalți la ceea ce emiți? În fond, nu poți primi decât la nivelul a ceea ce dai. Emani încrâncenare și frustrare prin toți porii, dar te aștepți să primești iubire și respect? Tot ceea ce te deranjează la alții este nerezolvat la tine!

5.- „Soțul/soția mă tratează ca pe un sclav pe plantație, adresându-mi tot timpul doar reproșuri. Nu am mai auzit demult o vorbă bună, cât despre alinturi… Soțul vrea ca totul să fie lună în casă, să îi fac mâncare în fiecare zi, iar noaptea să fiu disponibilă; în timp ce el nu face nimic, decât se uită le televizor și comentează... Soția doar îmi dă ordine: fă asta, fă aia, e tot timpul nemulțumită și pufnește din te miri ce. Nu mă despart deoarece vecinii ar comenta, la biserică nu se acceptă, avem copii și au nevoie de ambii părinți. Nu contează că toată ziua ne certăm, urlăm și ne batem de față cu ei; sunt  mici și nu înțeleg nimic. Asta mi-e crucea, asta vrea Dumnezeu, ce să fac?  Dacă aș fi respectat(ă), aș putea fi și eu fericit(ă)!”

Frumos program, trăi-ți-ar neamul! Rămâi nefericit(ă) ca să-i faci pe alții fericiți! Și vezi, încearcă să-i învinuiești pe ceilalți pentru ca și ei să se simtă mizerabil, pentru a nu te simți singur(ă) în chinul în care zaci de bună voie!

6.- „Sunt bolnav(ă) și nu mă mai fac bine, iar asta îmi provoacă un stres de neimaginat. Toți medicii mi-au spus că nu mai au ce să îmi facă și că doar pământul galben mă va vindeca. Am cancer și mi s-a mai dat 3 luni de viață. Câtă nedreptate! Dar…ce să mai fac? Dacă așa a spus doctorul…Sunt paralizat după un accident vascular cerebral sau o comoție, și așa voi rămâne, pentru că așa mi s-a spus; doar doctorii știu mai bine. Mi-au zis că, citez, „celulele din creier și întreg sistemul nervos nu se regenerează niciodată, altele se regenerează însă nu la un anumit interval ci in funcție de vârstă. Durata de viață a celulelor e între ore și întreaga viață. La naștere avem aprox. cinci trilioane celule, la maturitate între 60-90 trilioane, pe secundă mor circa 50 milioane de celule”. Doamne, ce buni și ocupați sunt medicii, dragii de ei, că stau neîncetat și ne contorizează numărul de celule din cap, și știu sigur că nu mai am nicio șansă. Acesta e stresul meu. Și câte mai aveam de făcut în viață!...Dar doctorul știe mai bine decât mine care mi-e viitorul…”

Foarte bine, bravo! Rămâi cu stresul, dacă nu mai crezi în nimic, nici măcar în tine, decât în vorbe de știință. 

                                          *     *     *     *     *    *    *

Și exemplele ar putea continua. Indiferent despre ce este vorba, realitatea diferă de ceea ce ne proiectăm noi ca ideal în mintea noastră urmând planul a ceea ce credem că ar fi bine pentru noi sau pentru ceilalți. De ce? Pentru că ridicăm la rang de autoritate absolută în viața noastră așteptările și visele noastre.

Ne-am creat tot felul de programe în minte care nu fac decât să ne frâneze, iar într-un final să ne blocheze, să ne oprească curgerea normală a vieții.

Educația de acasă și din școală ne „impregnează” cu condiționări, iar acestea ajung, încetul cu încetul, să ocupe întregul spațiu al vieții noastre.

„Dacă nu înveți și nu iei note mari, mă supăr și nu te mai iubesc!”

„Dacă nu dai la școala sau facultatea la care vreau eu, voi fi trist”.

„Dacă nu alegi meseria care eu cred că ți s-ar potrivi, n-ai decât să te descurci singur(ă), de la mine să nu mai aștepți vreun ajutor!”

„Dacă viitorul partener de cuplu nu are situație materială mulțumitoare din punctul meu de vedere, te dezmoștenesc”.

Și alte exemple asemănătoare.

Zelul de a îndeplini condițiile celor apropiați ne creează în minte și în suflet condiționări în propria fericire și viață.

Copiii sunt stresați pentru că nu reușesc să își mulțumească nici părinții, nici prietenii, nici dascălii, iar reacțiile și comentariile acestora au darul de a sfredeli și cimenta în codul genetic al puiului de om „virusul” non-valorii.
Copilăria este prima „stație” care preia și formează frustrări, bariere și limitări în expresia libertății individuale. „E mic, ce știe el!”, auzim foarte des. Da, las' că știi tu mai bine făcându-l prost, obraznic și incapabil!

Adolescenții sunt stresați atât din cauza școlii și familiei, cât și din cauza eșecurilor în relațiile sociale, pentru că nici ei nu mai știu ce criterii să folosească în alegerea prietenilor, și cum să mai vorbească cu cei mari. Presiunea din exterior și hormonii treziți la viață le creează o stare de furie, de rebeliune, de revoltă la tot ce nu le aparține lor. Și în loc să fie ajutați și înțeleși, sunt blamați tot ei pentru că „sunt nesimțiți și nu țin cont de nimeni și nimic!”. Păi, cine să le fi inoculat principiile de viață? Părinții așteaptă ca școala să o facă, iar dascălii dau vina pe părinți pentru lipsa celor 7 ani de acasă. Vicios cerc!

După terminarea liceului, apar așteptările unei cariere pline de succes, faimă și bani, care să-i poată face pe părinți împliniți și fericiți, „nu contează părerea ta, tu fă cum îți zic eu!”. Stresul nu este doar mare, dar deja este și vechi, din copilărie. Sau de la naștere. Sau din burta mamei.

Tot atunci apar pretențiile legate de viitorul partener/parteneră de viață.

„Să nu te căsătorești, căsnicia e un chin, uită-te la noi, părinții tăi. Asta vrei?”

Acesta este „superbul” program care împiedică găsirea partenerului de viață, și unul din motivele pentru care mulți fug de relații serioase ca „dracu' de tămâie”. Într-adevăr, nu vrei să ajungi ca ei. Dar, tu nu ești ca ei! Ești o entitate se sine stătătoare, capabilă să-și creeze singur(ă) viitorul. Știai asta?

„Să nu faci copii, eu nu vreau asta. E mai bine fără copii, îți spun eu. Tu numai greutăți ne-ai creat, așa că stai potolit(ă)!”

Bravo!!! Celor care nu pot avea copii le sugerez să-și caute prin cotloanele memoriei să vadă dacă nu găsesc o asemenea afirmație „ghidușă” în programul timpuriu din viață.

„Nu vei lucra, te duci la facultate, că doar n-o să râdă lumea de noi că nu te dăm. Nu te duci unde vrei tu, că e prea scump; alege ceva ieftin și aproape, aici în oraș, să nu mai plătim chirie”.

Îți urăști cumva munca, te doare în față și la dreapta de ceea ce ai de îndeplinit ca sarcini, lăsându-i pe alții, mai pasionați, să le îndeplinească cu drag și spor? Întrebam doar.

Și pe când să-și înceapă omul viața pe picioarele lui, este deja epuizat din cauza luptei continue de a nu-i dezamăgi pe alții și a le împlini aspirațiile lor. Dar deja este plin de „programe” de viață create de condiționările celor din jur.

Sigur că omul ajunge frustrat, și datorită progrămelelor încrustate deja în minte și subconștient, va începe să facă și el la fel cu ceilalți din jurul lui. Va pune condiții, va proiecta pe alții frustrările lui, va da vina pe alții și va fi plin de așteptări ca ceilalți să se schimbe, căci în sinea lui se simte blocat de visele, așteptările și proiecțiile celor care i-au populat viața până atunci.

Este de vină guvernul, conducătorii, conspirațiile, chimicalele din mâncare, dârele de avion, cei de altă religie sau rasă, partenerul, șeful, copilul, cățelul, etc. Iar starea de stres se perpetuează și se consolidează pe zi ce trece pentru că nu mai vede nicio rezolvare.

Dintr-o stare de nemulțumire nu poți genera decât nemulțumire.

Dacă încerci să rezolvi o problemă din același stadiu de negativitate, nu vei obține decât și mai multă negativitate. Mintea care te-a dus la probleme nu poate genera rezolvări favorabile, decât ceva care agravează stresul.

Iar de aici până la boală nu mai este decât un mic pas.

Desigur, pe parcurs au existat tot felul de semnale de avertizare, dar nu au fost luate în seamă. Dureri în diferite zone, răceli repetate, stări de oboseală, epuizare fizică, perioade depresive, etc.

Momentan mă opresc aici, urmând să continui într-un alt episod cu modificările care se produc în plan fizic în timpul stresului, precum și cu alte cauze ale îmbolnăvirilor.

Până atunci îți zic cu mare drag și mulțumire

Binețe, cititorule!

P.S. Nu uita să citești și continuarea materialului intitulat „DE CE NE ÎMBOLNĂVIM? - partea a II-a - mecanismul de acțiune al stresului asupra noastră” (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/05/de-ce-ne-imbolnavim-partea-ii.html)

dr. Edith Kadar 

Arad, 12 octombrie, 2014

 *     *      *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
 (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/05/de-ce-ne-imbolnavim.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

CONTROLUL ÎN VIAȚĂ - cine îl deține?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Suntem în căutarea unor momente - unul, mai multe - care ne-au marcat sau ne vor marca viața, lăsând urme adânci, dâre în deșertul vieții, și care ne înseamnă pentru tot restul zilelor, creându-ne bornele din drumul existenței noastre.

Nevoia de a controla totul face parte din viața oamenilor, chiar dacă ei recunosc asta sau nu.
Indiferent că este vorba despre comportament, îmbrăcăminte, vorbire, scriere, socializare, dorința de a respecta regulile societății și de a ni se respecta regulile proprii a devenit un accesoriu normal al vieții de zi cu zi.

Dorința de a avea mereu dreptate sau de a avea ultimul cuvânt, nevoia de a ne fi recunoscută valoarea pe care ne-o atribuim (și nu cea a observatorului), visul de a fi apreciați într-un anumit fel, reprezintă forme ale controlului.

Cu toții facem asta într-o măsură mai mare sau mai mică, direct sau indirect, subtil sau pe față. Diferența o face încrederea pe care o avem în noi, credința în unicitatea noastră. Cu cât ele sunt mai mari, cu atât nevoia de control se atenuează. Cu cât omul se simte mai nevaloros și nerespectat, cu atât nevoia de control crește.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să citești despre o temă foarte actuală, dar am două rugăminți la tine: pornește muzica pentru a-ți fi alături, și nu comenta până ce nu citești întregul material și ai încercat să vezi despre ce vorbesc.
Păreri despre ce crezi tu că ar fi trebuit să spun te rog să le așterni în propriul tău material.

Îți mulțumesc, și te rog să-ți exprimi părerea despre articol acordând un calificativ la sfârșitul lui.

                                                     *     *     *     *     *     *     *

„Singurele momente în care îmi permit să plâng (tu auzi cum sună asta?) sunt filmele sau melodiile care îmi ating o coardă sensibilă. Atât! Ajunge! În rest... E o prostie să plângi!...O slăbiciune. De ce să îți activezi canalele lacrimale? Pentru ca ceilalți să te vadă sau să te creadă slab(ă)? Asta nu!! Nu cât sunt eu în viață! Nu cât dețin controlul!!!...”

Recunoști povestea sau tipologia de gândire? Te încadrezi aici, sau auzi des așa ceva din partea celor apropiați?

Dacă da, te anunț oficial că tu sau apropiații aveți o problemă, și încă una mare, cu controlul asupra vieții. A ta și a altora. Nu are importanță, control să fie!

Nevoia de control face parte din viața noastră de zi cu zi. Fie că vorbim despre viața personală ce trebuie programată la secundă, fie că e vorba despre viața celor apropiați nouă. 

Viața noastră trebuie ajutată și ajustată pentru a ne fi pe plac în acel moment, pentru a ne putea confirma performanța în comparație cu criteriile stabilite de noi pentru alții, sau de alții pentru noi, din „grijă” prea mare de a nu ieși din șablonul hotărât de societate.

Cine este societatea? 

Este entitatea pe care noi o împuternicim să ne spună oricând, la orice oră, dacă corespundem unor standarde stabilite de alții pentru a ne defini pe noi.

Este ceea ce alegem atunci când noi absentăm din viața noastră.

Este ceea ce credem că ne reprezintă în lipsa unei imagini clare despre noi înșine.

Este clona a ceea ce știm în interiorul nostru, dar am uitat din prea multă rătăcire.

Este cea care îți stabilește ora exactă a trăirii și devenirii tale, din lipsa sau pierderea ceasului propriu.

Este ceea ce îți indică sensul, dacă ți-ai pierdut busola.

Este ceea ce te va înlocui oricând ești dispus să te uiți sau să te pierzi.

Este ceea ce te va face să te trădezi și să încalci ceea ce știi, doar de dragul câtorva aplauze false, din partea unor oameni neadevărați.

Este lenea ta de a trăi și de a înfrunta greutățile și probele la care ești supus, refuzul tău de a-ți da examenele după ce viața ți-a predat lecțiile care te-ar putea ajuta în viitor.

Este absența ta din viața proprie, înlocuirea pe care tu însuți ai aprobat-o din prea multă frică, nesiguranță și neîndrăzneală.

Este imaginea ta într-o oglindă deformantă.

Este ceea ce accepți atunci ești prea obosit sau prea laș să te susții pe tine în fața celor ce habar n-au să fie ei înșiși.

Este definiția ta scrisă de alții.

Societatea. 
Manifestarea ta când tu îți lipsești. Cea căreia îi înmânezi controlul atunci când ești prea obosit de a fi tu însuți.

Control.

Încercarea ta de a fi, de a exista, de a te manifesta îmbinându-te pe tine  cu nevoia de a nu supăra cumva, vreodată, pe cineva care nu te ajută cu nimic.
Nevoia ta disperată de a-ți demonstra utilitatea atunci când ți-ai pierdut-o de dragul societății.

Controlul.
Nevoia de a te manifesta demonstrând și nu trăind normal.
Nevoia de a stăpâni și nu de a coexista.
Nevoia de a crea, în permanență, o lume atunci când o uiți pe a ta.
Nevoia de a te manifesta prin alții, după ce ai urcat pe un piedestal ce crezi că ți se cuvine prin simpla ta existență.

Controlul. Pentru atunci când devii doar o vagă amintire pentru tine însuți.

                                                   *     *     *     *     *     *     *  

Viața este plină de urcușuri și coborâșuri, a căror alternanță are rolul  de a ne menține pe linia de plutire; ne ajută să apreciem tot ce avem. Întunericul ne face să apreciem lumina, dar dacă ar fi doar lumină, nu am ști cum să o apreciem, lipsindu-ne contrastul. Totul ar fi o linie dreaptă, plictisitoare deoarece știi că nu mai poate urma altceva decât starea pe care o cunoști atât de bine.

Ai văzut vreodată un EKG, adică un aparat care monitorizează activitatea inimii, înregistrând-o pe o hârtie subțire, roz?
Sunt acolo niște denivelări ca niște zig-zag-uri, situate deasupra și dedesubtul liniei de mijloc, numită linie izoelectrică.

Desfășurarea vieții e foarte asemănătoare cu „desenul” unei electrocardiograme. 
Linia  de mijloc e echilibrul.

Denivelările situate deasupra sunt momentele noastre de fericire, de împlinire, de bucurie, de reușită, de iubire intensă, de pasiune în orice facem, de trăire maximă a vieții, momentele care te lasă fără respirație, tot ceea ce îți dă valoare ție, ca suflet, ca entitate, ca om trecător prin fiecare zi a vieții tale. 
Sunt clipele în care zbori fără frică, surd(ă) la tot ceea ce societatea îți spune că nu faci în conformitate cu normele ce au rolul doar de a te ține la pământ, nu pentru că asta te-ar ajuta, ci pentru că asta nu-i ajută pe cei de lângă tine.
Sunt vârfurile tale, unde tot ceea ce se întâmplă lasă un marcaj puternic asupra întregii existențe, urme adânci, dâre în nisipul vieții.

Prima privire a nou născutului tău, primul cuvânt rostit de copil, primul lui pas.
Întâlnirea întâmplătoare cu o persoană, care te lasă fără suflare, făcându-te să te întrebi de ce inima ta a scăpat de sub control, de ce s-a făcut brusc cald și de ce simți nevoia să rămâi în această stare de început?
Un banal dans într-o sală de restaurant goală, și o privire de o fracțiune de secundă ce ai senzația că a găzduit în ea o viață întreagă.
Muzica tinereții tale, a vremii în care erai invincibil(ă), le știai pe toate, iar piedicile erau doar cuvinte din dicționare.
Mirosul ierbii proaspete, sau orice alt moment în care ți-ai permis să treci dincolo de orice barieră.
Momente de tine însuți, de eliberare, de trăire la maxim a vieții.
Marcajele noastre.

Revenind la comparația cu desenul unui EKG, denivelările situate în josul liniei de mijloc reprezintă momentele de tristețe, descurajare, frică, amărăciune, dezamăgire, de neîmplinire, de neînțelegere a rolului nostru în traiul și zilele noastre și ale altora. Clipe de disperare date de negăsirea noastră, a sufletului nostru în viața pe care am acceptat-o croită de alții, sau am ales-o fără prea multă chibzuință, doar din frica de a nu rămâne vreun gol neacoperit în existență, Doamne ferește!

O școală aleasă de părinți pe criterii numai de ei știute.
O meserie făcută doar pentru a face ceva și a scăpa de criticile vecinilor.
O căsătorie în grabă, „nu contează că nu există iubire, dar are situație și e de familie bună”, etc.
Momente de „lipsă” a ta, de constrângere, de anihilare a voinței, pentru a-i mulțumi pe cei binevoitori cu tine.

Ideal ar fi ca cele două aspecte, de urcuș și coborâș, să alterneze pentru a menține echilibrul în viață. 

Când cineva încearcă să-ți impună ceva sau pe cineva, tu să alegi ceea ce e bine pentru tine, cu riscul ca cei din jur să se supere.
Când simți că ceva nu mai merge și că sufletul tău începe să moară, să pleci din acea situație sau legătură, cu riscul să pierzi financiar.

Dar, din păcate, nu este întotdeauna așa.
Frica de a nu fi respins(ă), de a nu fi iubit(ă), de a nu rămâne singur(ă), de a nu fi un paria al societății, te împinge la compromisuri.

Societatea.  
Manifestarea ta când tu îți lipsești. 
Cea căreia îi înmânezi controlul atunci când ești prea obosit de a fi tu însuți. 
Definiția ta scrisă de alții. 
Ceea ce accepți atunci ești prea obosit sau prea laș să te susții pe tine în fața celor ce habar n-au să fie ei înșiși.

Și uite așa, încetul cu încetul, nu ne mai regăsim noi pe noi, cei care, la un moment dat, am fost sus, acolo unde ne-am simțit importanți și stăpâni pe noi și pe viața noastră un minut, o zi sau câteva săptămâni.
Ceva sau cineva ne-a făcut să ne trădăm pe noi înșine, să credem că nu merităm să ocupăm un loc important în viața și traiul nostru.
Ceva sau cineva a devenit, la un moment dat, mai important decât noi în propria noastră existență.
Și asta cu voia noastră.
Ajungem să ne uităm noi pe noi, imaginea proprie estompându-se, și făcând loc unui hibrid „emanat” după chipul și asemănarea celor cărora le-am înmânat cheile persoanei noastre.

Nimeni nu poate prelua controlul vieții, inimii, sentimentelor și a însăși existenței fără voia și aprobarea noastră. Tacită sau nu, conștientă sau inconștientă.

Controlul. 
Ceea ce vom face și noi cu ceilalți din uniformizarea pe care am acceptat-o doar de dragul societății. 
Dar o vom face și noi cu noi, împiedicându-ne, încetul cu încetul, accesul la emoțiile și sentimentele care ne-au dus, de multe ori, acolo sus, în vârfuri.

„Singurele momente în care îmi permit să plâng (tu auzi cum sună asta?) sunt filmele sau melodiile care îmi ating o coardă sensibilă. Atât! Ajunge! În rest... E o prostie să plângi!...O slăbiciune. De ce să îți activezi canalele lacrimale? Pentru ca ceilalți să te vadă sau să te creadă slab(ă)? Asta nu!! Nu cât sunt eu în viață! Nu cât dețin controlul!!!...”


Când apare nevoia de a te manifesta demonstrând și nu trăind normal, nevoia de a stăpâni și nu de a coexista, nevoia de a crea în permanență o lume atunci când o uiți pe a ta sau nevoia de a te manifesta prin alții, amintește-ți și rememorează câteva din bornele care te-au ținut sus. Ascultă o muzică, plimbă-te prin iarbă, dansează, îndrăgostește-te.

Pentru a nu deveni doar o vagă amintire pentru tine însăți.

Binețe, cititorule!

dr. Edith Kadar
Arad, 20 mai 2013

*     *      *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.

 (https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2013/05/controlul-in-viata-cine-il-detine.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

IMAGINEA TA VĂZUTĂ DE CEILALȚI - REALITATEA TA SAU A LOR?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *    * 

Oamenii nu te cunosc așa cum ești în realitate, ci așa cum vor ei să te cunoască.

De obicei, ești perceput(ă) după ceea ce se interpretează că ești, ceea ce se crede că simți, și ceea ce ești categorisit(ă) că reprezinți.

Oricât ai încerca să-i aduci pe cei din jurul tău în fața imaginii tale reale, parcă se îndepărtează și mai tare, ajungând să nege ceea ce ai vrea tu să perceapă și chiar să te atace.

Dar, oare, ceea ce vrei tu să se vadă, imaginea ta pentru exterior, este cea reală? 

Sau este o iluzie creată pentru a te menține la un nivel confortabil pentru a socializa comod? 

Ceea ce ești în realitate este aceeași imagine pe care ai vrea să o arăți lumii și aceeași pe care o și afișezi? 

Dar, se poate ca imaginea percepută de ceilalți să fie, de fapt, cea reală, iar tu să te minți tot timpul? 

Oare „poza” a ceea ce ești în realitate este aceeași pentru fiecare persoană cu care vii în contact? 

Și, oare, aceluiași om îi arăți aceeași identitate de fiecare dată, la fiecare întâlnire? 

Percepția lumii despre tine este mult diferită de a ta deoarece gândirea diferă, criteriile de apreciere sunt altele și etaloanele de comparație sunt personalizate.

Și atunci de ce te afectează dacă cineva te judecă în conformitate cu ce înțelege despre tine? 

E chiar atât de important să fii cunoscut într-un anumit fel? 

De ce, în loc să vezi cum ești perceput și să faci ajustări pentru tine, „lupți” din răsputeri pentru a instaura o anumită imagine? 

Nu crezi că te minți?

Dacă imaginea ta - cea în care crezi și care îți dă încredere în tine - este cea bună, de ce mai are importanță ce cred alții, cei străini de viața și trăirea ta?
Dacă tu crezi în tine, așa cum ești, de ce să mai depui efort să convingi pe ceilalți că ești așa cum ești? Nu te crezi pe tine?

Oamenii nu te cunosc așa cum ești în realitate, ci așa cum vor ei să te cunoască.
Și e mai bine așa pentru că te poți detașa, poți observa, poți corecta sau poți sesiza că atunci când îți vorbesc despre tine îți vorbesc, de fapt, despre ei.

Dacă tu știi cine ești, ce importanță are părerea celorlalți?

Siguranța cunoașterii de sine sau lupta cu morile de vânt? Alege.

Binețe, dragă cititorule!

 dr. Edith Kadar
Arad, 06 octombrie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2015/10/imaginea-ta-vazuta-de-ceilalti.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

MULȚUMIREA DE SINE PRIN MULȚUMIREA ALTORA ?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Cât de mult timp din viață îți consumi pentru  le face altora pe plac, pentru a-i mulțumi?
Și cât la sută din acest timp îți aloci ție pentru a goli din prea-plinul problemelor și a-ți reîncărca rezervele sufletului cu bucurie și lumina liniștii?

Dacă vrei să vorbești despre „virtutea” de a te jertfi pentru a-i ajuta pe alții cu prețul vieții tale, și crezi că a te mulțumi pe tine e un act de egoism sau vanitate, te anunț că nu ai nimerit nici materialul și nici omul care să abordeze un asemenea subiect. Închide materialul și caută ceea ce dorești.

A spune că îți obții mulțumirea sufletească prin mulțumirea altora este ca și cum ai spune că te saturi hrănindu-i doar pe alții.

Mă adresez ție, celui/celei care ai înțeles că nu poți mulțumi pe nimeni atât timp cât sufletul tău e „orfan” de mulțumire.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit din nou pe calea rândurilor, amintindu-ți să pornești și muzica pentru însoțire.

Nu-i poți mulțumi pe toți. Nu mai încerca!

Nu te poți mulțumi nici măcar pe tine. Nici nu încerca. Nu acesta este scopul vieții! 
În tot ce faci nu ești singur, ești UNICAT. 
Să nu uiți asta niciodată!

                                         *    *    *    *    *    *    *

De mici copii suntem formați să fim cuminți, ascultători, respectuoși pentru a fi apreciați și a nu-i supăra pe cei din jur.

„Stai cuminte...nu te mai mișca...se supără tanti (sau nenea)”

„Taci, nu mai vorbi, că îi deranjezi pe oameni...”

„Dă muzica mai încet și nu mai cânta, că îi superi pe vecini...”

„Te-a întrebat cineva, ceva, că faci gălăgie?”....ș.a.m.d.

De mici suntem „setați” ca niște mici roboței pentru a nu deranja „ceva” sau „pe cineva”, de parcă asta ar stabili viteza de rotire a Pământului în jurul axei proprii, sau chiar în jurul Soarelui.

În urmă cu câțiva ani fiind pe stradă cu fiul meu, care avea, pe-atunci, 4-5 ani, ne întâlnim cu o doamnă, cunoștință a mea. O salut iar copilul, vorbăreț de obicei, tace mâlc. Îi zic puiului binecunoscuta formulă a părinților: „cum spui?... salut-o pe tanti...”. Copilul...nimic. Doamna : „cum zici puișor? spune-mi săru-mâna”. „Ție nu-ți zic”, îl aud pe fiul meu, spre marea mea rușine (de atunci).

„De ce?”, întreb.

„Mami, tu nu vezi ce urâtă și rea e tanti asta?”, îmi răspunde cu fermitate moștenitorul, provocându-i doamnei o criză aproape de sufocare. 
În paranteză fie spus, doamna corespundea exact descrierii făcută de moștenitorul meu.

Sigur, multora le va trece prin minte că așa a fost învățat (la fel cum a gândit și doamna), că puiul este obraznic și răsfățat, neținut sub control. Un Goe al zilelor noastre. 
El, însă, doar și-a exprimat simțirea și părerea lui din acel moment, emoții pe care eram gata să i le înăbuș pentru a nu supăra o străină.
Câți nu fac la fel sau nu acceptă astfel de condiționări în fiecare zi a vieții?

Și exemplele ar putea continua la nesfârșit.

Să recapitulăm.

De mici ni se implantează reguli stricte de comportament, ținută, etică. Oare în scopul de a ne fi nouă bine? Da, așa se zice, dar numai după ce celorlalți din jurul nostru le va fi foarte bine. 

Suntem programați, deci, să ne extragem fericirea, mulțumirea și însăși viața, din resturile rămase de la cei din jur, din „scursurile” pe care le pândim cu aviditate în reacțiile celor cu care venim în contact. 
Dacă mama, tata, bunicii, vecinii, profesorii, colegii, șefii sunt mulțumiți de comportamentul, tonul, vorbele noastre, aceasta este încuviințarea că mai putem trăi un timp. Doar până la următorul „test” al celor străini de noi, și care ne știu, indubitabil, drumul pe care ar trebui să pășim pentru a fi acceptați. De ei. Cei care stabilesc ordinea universală, ora exactă și sensul de rotire al Terrei.

Ne naștem, deja programați din burta mamei, cu un caracter unic, o personalitate determinantă pentru noi și pentru viața care abia începe. 
E normal să fie așa. Ovulul și spermatozoidul care se întâlnesc pentru a „sculpta” viitorul om, poartă nu numai genele mamei și ale tatălui, ci și informații referitoare la constituția fizică și energetică, caracter, forță vitală, etc. 

Din 2 părinți care se iubesc, se respectă tot timpul și își respectă independența, va rezulta un copil armonios, cu caracter bine definit, cu personalitate independentă, care nu va avea nevoie să i se spună ce, cum și când să facă. Va ști singur.

Din doi părinți care se ceartă non-stop, urlă, se bat fizic sau doar în cuvinte (pentru a stabili ierarhia, de fapt), și pentru care „armonia” e doar un nume de magazin, copilul se naște cu aceleași impulsuri, nu are cum să fie întruchiparea zen-ului. 
Iar dacă unul din părinți își torturează psihic consortul(a) în scopul de a-l umili și de a-l minimaliza, chiar anula, sper că nu vă așteptați ca puiul nou venit pe lume să fie solid, puternic, fără nicio boală. Din contră, s-ar putea ca părinții să se descarce, acum, pe el. Fie pentru că plânge, fie că nu e ce l-au visat părinții, fie pentru că prea seamănă cu celălalt părinte.

„Cum adică să știe un copil singur ce să facă și să zică?” , vor spune unii. Și de ce nu ar ști? Doar pentru că „expertul” din noi nu crede asta? 
Un copil este un suflet care sălășluiește într-un corpușor, coordonat de un creier care nu are suficiente legături formate pentru a-i permite să se exprime așa cum simte că poate.

Copilul știe din start ce și cine îi place sau nu. Și se exprimă în conformitate cu vârsta, vocabularul și bagajul emoțional din dotare. 
Bebelușii plâng deoarece este singurul limbaj accesibil pentru ei. Creierul lor e plin de neuroni, dar nu există legături între ei. Formarea acestor legături și consolidarea lor dă viteza cu care copiii își pot manifesta abilitățile. 
Un copil care umblă la 9 luni nu e mai bun sau mai deștept decât unul care face primii pași la un an și ceva. E doar diferit.

Și acum ajungem la miezul problemei: ispita încadrării în șablon.

Cum putem ști dacă copilul nostru e mai bun sau mai rău decât al vecinului? Prin comparare. Se ia una bucată copil personal, se apreciază după chipul și asemănarea proprie, și se cataloghează : bun, bunicel, nu cum aș fi vrut, „să mai încercăm o dată”...

Iar dacă nu știm nici noi să ne apreciem copilul, se iau de bune aprecierile tuturor binevoitorilor dătători cu părerea de pe suprafața pământului. 

Și uite așa iese imaginea deformată a propriului pui, ca o pictură a lui Picasso din perioada cubistă. 
Asta nu poate însemna decât că noi nu dispunem de suficiente resurse, abilități și coloană vertebrală pentru a ne aprecia propria operă, ci avem nevoie în permanență de opinii din exterior. 

Dar dacă criticul de artă, cel căruia îi cerem sau îi ascultăm părerea e la fel de debusolat ca și noi?
Dacă și el/ea au fost deformați, la rândul lor, de aceleași cauze? 

Și dacă așa facem cu copiii noștri, cu creațiile noastre, cu operele noastre de artă, ce putem face cu cei străini nouă?

Și dacă acești copii, despre care am vorbit, cresc și se transformă în...noi?!!
Dacă noi, în educația noastră deformantă, ajungem să ne mulțumim doar cu ceea ce am primit și primim de la alții, uitând că nu mai suntem la vârsta copilăriei? 
Cum putem ști dacă suntem „originali” sau doar niște copii, imitații ale celor cărora le-am acordat pe viață dreptul de a ne „picta” viața de zi cu zi?

Condiționăm pentru că am fost condiționați.

Ne uităm în curtea celuilalt pentru că nu am fost învățați să ne-o examinăm pe a noastră.

Cerem altora ce nu am primit noi.

Nu dăm pentru că nu am primit.

Suntem zgârciți cu alții pentru că nu știm să fim buni cu noi.

Ajutăm pe alții pentru că noi avem nevoie de ajutor dar nu știm cum sau nu vrem să-l cerem.

Vrem ca ceilalți să fie perfecți pentru că noi habar n-avem cum suntem. Nu ne cunoaștem definiția.

Le aranjăm altora viața pentru a nu rămâne singuri cu noi și a constata cât de goi suntem, de fapt, pe dinăuntru.

Sunt copii care nu se pot desprinde de părinți, indiferent de vârstă, pentru că undeva, pe parcursul vieții, au tot înlocuit părticele din ei cu ale celor considerați apți, pierzându-se pe ei înșiși, și păstrând, astfel,  o legătură cu bucățile lipsă din ei.
Sunt soți/soții, parteneri(e) care rămân cu handicap emoțional și sufletesc pentru că, în încercarea de a-și mulțumi jumătatea, au tot cedat părți din ei/ele pentru a-și câștiga liniștea aparentă, confortabilă social, liniștitoare pentru vecini, sau oricine ar avea ceva de comentat.

Nu încerca să-i mulțumești pe toți. Nu vei reuși. Pentru că nici ei nu se pot mulțumi pe ei, neavând habar ce vor de la ei și de la viața lor. Atunci apare copierea. „Vreau mașină ca ăla...”, sau „vreau să arăt ca aia...”. 

Nu am auzit decât foarte rar „Vreau să arăt ca mine. Îmi place cum sunt, mi-e drag de mine”. Iar aceștia sunt imediat catalogați și împinși la marginea îngustului univers cunoscut prin prisma altora.

Nu-i poți mulțumi pe toți. Nu mai încerca!
Nu te poți mulțumi nici măcar pe tine. Nici nu încerca. Nu acesta este scopul vieții!

Încearcă să fii mulțumit de tine așa cum ești, în orice moment al vieții tale, acceptându-te cu mult drag și multă iubire. 
Acesta este scopul vieții.

Dă la o parte zugrăveala pe care ți-au pus-o alții, și din ce a rămas construiește-te pe tine așa cum simți, așa cum te vezi cu ochii minții, fără influența mediului înconjurător.

Nu-i lăsa pe alții să-ți spună cum ești. Bun, rău, frumos, urât, deștept, prost, sunt doar adjective ale altora. 

Nu căuta să-i mulțumești pe ceilalți pentru că te crezi sau te simți singur(ă).
Tu ești UNICAT. Să nu uiți asta niciodată! 

A mulțumi pe ceilalți nu e viață.

Dar mulțumirea de sine îți poate da energia de a face tot ceea ce ți-ai propus, iar ceilalți au spus că nu e posibil.

Iar pentru aceasta poți să-ți mulțumești!...

Binețe, dragă cititorule!

dr. Edith Kadar

Arad, 27 ianuarie 2013

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2013/01/a-multumi-pe-ceilaltimultumirea-de-sine.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.