A ASCULTA versus A AUZI

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Dacă ar fi să faci un raport între cât asculți și cât auzi, cam ce valoare ar ieși?

Cât din ceea ce ți se spune mai și auzi?

Binețe, dragă cititorule!

De câte ori asculți fără să auzi nici un cuvânt din ce ți se spune?

Și de câte ori nu dai răspuns la ceea ce crezi tu că ți s-a spus, sau la ce ai înțeles atunci, în conformitate cu locația minții tale din acel moment?

De câte ori ai „vânat” un răspuns, un gest, o afirmație, o declarație de la cineva, dar pentru că nu ți s-a spus ce ai vrut tu, tot ce ai auzit a fost un „bla, bla, bla, bla...”?

De câte ori ai catalogat pe cineva drept „prost”, „tâmpit”, „cretin”, „incult” doar pentru că ceea ce ți s-a spus nu a corespuns cu ceea ce ai așteptat tu să ți se spună?

Dar, de câte ori nu ai judecat sau înjurat pe cineva (în gând, că în realitate tu nu înjuri; doar alții o fac!) doar pentru că nu ți-a bănuit sau intuit gândurile tale măiestre?

    

De câte ori îți vezi interlocutorul, partenerul(a) de conversație altfel decât îl cataloghezi și îi aplici ștampila, altfel decât vrei tu să-l vezi, altfel decât îți permit așteptările pe care ți le-ai făcut, altfel decât imaginea pe care ți-ai proiectat-o în minte despre cei/cele cu care vii în contact?

Spune-mi, de câte ori nu ți-ai făcut partenerul/partenera insensibil(ă) doar pentru că nu ți-a spus ce ai vrut, când ai vrut și exact sub forma pe care ai așteptat-o?

De câte ori nu ți-ai făcut colegii nesimțiți doar pentru că nu ți-au răspuns cu promptitudinea pe care o așteptai și pe care ai ridicat-o la rang de lege a universului?

De câte ori ai îndepărtat din viața ta persoane doar pentru că ceea ce auzeai de la ele nu era în conformitate cu așteptările și proiecțiile minții tale de guvernator al galaxiei?

Și, de câte ori ți-ai jignit copiii proprii doar pentru că, la vârsta copilăriei nu ți-au dat răspunsul pe care l-ai așteptat tu, la cei ...șpezeci de ani pe care îi ai în dotare?

Și chiar crezi că ceea ce emiți rămâne fără răspuns în Univers?

Crezi că dacă emiți doar pretenții, vei primi iubire și armonie 100%? Serios? Dar cine ești tu?

Dar, oare, de câte ori nu ai fost în situația de a fi chiar tu interpretat, neînțeles de alții? De câte ori nu ți s-au pus în gură cuvinte pe care, nu numai că nu le-ai spus, dar nici nu le-ai gândit vreodată?

Te recunoști în vreo ipostază? Fii sincer(ă) cu tine.

Poate că ai tendința de a (te) minți și a(-ți) spune că nu, tu nu interpretezi spusele nimănui, că ceea ce auzi e autentic 100% ca folclorul românesc, și că doar ceilalți, răii de ei, au ceva cu tine, și îți vorbesc repezit, biată victimă ce ești! Buhuhuhuuuuuu!!!... Ok, ai terminat să-ți plângi de milă?

Imaginează-ți lumea în care trăiești ca pe un lac de munte. Îți aduci aminte cu câtă plăcere aruncai pietricele în apă doar pentru a vedea cum se formează cercurile concentrice care se extindeau din ce în ce mai mult? Dar, în căderea ei spre fundul lacului, acea pietricică crea unde la toate nivelurile, putând spune că o piatră mică a mișcat un întreg lac.

Acum, închipuie-ți că lacul este universul, iar pietricelele sunt vorbele pe care le „arunci”, dublate de gândurile care au stat la baza intenției. Orice vorbă, cât de mică, provoacă unde în jurul tău, afectându-i pe cei din apropiere sau pe cei despre care vorbești. Ai emis gândul, intenția, vorba, ele își văd de drum, influențând tot ce le iese în cale, și pe toți.

Atunci când emiți judecăți de valoare, când cataloghezi sau interpretezi doar pentru că nu ai avut răbdarea de a auzi mesajul și de a-l înțelege, ceea ce emiți nu va fi în conformitate cu adevărul, și va „polua” tot ce întâlnește în drum. 

Gândește-te, acum, că acest comportament este zilnic. Oare ce tip de unde emiți? Pline, cumva, de iubire și armonie? Sau te ascunzi după „dar eu nu am vrut să se întâmple asta!”? Serios? Și atunci de ce nu te abții?

Dacă în fiecare zi interpretezi cele auzite, în loc să le înțelegi, cu timpul ajungi să „poluezi” tot ce este în jurul tău. Și, ghici ce primești înapoi? Stări zen? Nu! Primești ceea ce ai emis, ceea ce ai „zămislit”. 

Acum imaginează-ți că nu ești singurul(a) care aruncă pietricele în lac, ci sunt mulți alții, și emisia fiecăruia produce mișcare a apei. 

Când se adună un număr suficient de mare de „aruncători”, lacul va deveni din ce în ce mai agitat, nemaiavând timp să se liniștească.

Atunci când un anumit număr de oameni doar emite judecăți de valoare fără a mai auzi adevăratul mesaj transmis, începe să fie afectat întregul mediu: nimeni nu mai ascultă, toți fac presupuneri, a auzi mesajul devine irelevant. 

Și așa se formează comunități „poluate” de dezinteres, lipsă de empatie, respingerea înțelegerii și armoniei.

În concluzie, ceea ce primești este rezultatul a ceea ce ai emis.

Îți place? Continuă.
Nu-ți place? Oprește-te din ce faci și începe să faci ceea ce ai vrea să ți se facă, ceea ce ai vrea să primești, la rândul tău.

Vrei liniște? Emite liniște.

Vrei să fii perceput(ă) corect? Fă și tu același lucru.

Dar nu amâna, și nu aștepta ca alții să înceapă.

Fii tu însuți/însăți ceea ce vrei să ți se întâmple. , 

Iar asta se numește creație.
Pentru că tu ești un CREATOR!

Dar, știai asta deja, eu am vrut doar să-ți reamintesc.

M-ai auzit ce ți-am spus?

Binețe ție, ascultătorule!

Îți propun să mai zăbovești câteva minute aici pentru asculta o muzică binecuvântată (Benedictus) care are rolul de a calma tumultul sufletesc pentru ca ceea ce emiți să fie plin de liniște.
Spune-mi ce auzi.

 dr. Edith Kadar
Arad, 11 decembrie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/10/a-asculta-versus-auzi.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

LAȘITATEA, BAROMETRUL DEVALORIZĂRII DE SINE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Ai fost vreodată umilit(ă) în public de persoane (pe care le-ai considerat) apropiate?

De câte ori s-a întâmplat? O dată? E bine! De mai multe ori, de prea multe ori? Tot timpul? Ce-i cu tine, unde ți-e respectul față de tine?

Dar tu? De câte ori ai pus pe cineva într-o postură penibilă doar pentru că ai considerat că o merita?

Se spune că drumul spre iad e pavat cu bune intenții. 

Cu cele mai bune intenții poți umili un om, îi poți mototoli stima de sine și îi poți răni de moarte sufletul.
Toate acestea, din dorința și cu intenția de a ajuta persoana care (ți se pare că) nu știe să se descurce singură, nu face lucrurile suficient de bine și de repede ca tine, fiind prea neajutorată, conform viziunii tale.

Sau poți fi tu umilit(ă) de acest gen de oameni.

Dar cum se numesc cei care își găsesc bucuria și satisfacția în călcarea celorlalți în picioare? 

Eu îi numesc LAȘI!

Binețe, dragă cititor!

Hai să stăm la o cafea de vorbă, însoțiți de ritmul muzicii.

                                 

Ai observat că sunt persoane care, profitând de bunul tău simț, îți fac observație sau îți spun un lucru neplăcut exact când ți-e lumea mai dragă și alte persoane de față?

Ce faci atunci? Zâmbești și te prefaci și tu amuzat(ă) și, dacă ai „antrenament” și nu este pentru prima dată, spui și tu o replică ce se vrea plină de umor?

Dar, ce este în sufletul tău, de fapt?
Ce simți atunci când ți se întâmplă așa ceva?

Negi și spui că nu e nimic, că așa e persoana aceea, amuzantă și glumeață? 

Mda, și tu erai singurul subiect de glumă, nu putea găsi nimic altceva în momentul în care erai și tu prezent(ă), nu?
Nu putea să spună poanta când erați doar voi doi, să râdeți una bună și să înțelegi mesajul subtil? Trebuia să-ți dea o lecție de față cu toată lumea pentru ca tu să te înveți minte foarte repede, nu? 

Deși știe cât de sensibil(ă) ești, trebuia să atingă exact subiectul care te face vulnerabil(ă), care te expune, în prezența spectatorilor.

Dacă o astfel de persoană îți mai și spune în față că face totul din prea multă iubire pentru tine, te întreb, atunci, unde este iubirea ta pentru tine?

Iubirea nu jignește, nu ofensează, nu pune în dificultate, nu pune în inferioritate, nu creează momente penibile. Ea împlinește, dă liniște și te face să te simți în siguranță, protejat(ă) alături de persoana în care ai încredere.

O persoană care vrea să iasă în evidență doar călcându-i pe alții în picioare, este o persoană care, la rândul ei, a suferit din copilărie astfel de traume emoționale ce i-au rănit sufletul.

Însă asta nu este o scuză.

Mulți oameni au avut traume sufletești de-a lungul timpului, și totuși aleg să nu facă la fel cu cei/cele care au fost incapabili(e) să se bucure altfel decât făcându-i pe ceilalți să sufere.

Alegerea face diferența!

Trauma nu este o scuză pentru nesimțire sau lipsă de empatie, și nu dă dreptul cuiva  să calce în picioare integritatea sufletească umană.

Ce anume împuternicește un om să-l folosească pe altul pentru a se evidenția?

Nimic, îți spun eu. 

Și îți mai pot zice că acea persoană este atât de devalorizată în ochii proprii încât nu mai știe cum să-și reactiveze stima de sine și să se ridice la cotele de auto-respect din trecut; iar asta n-o poate face decât trăgându-i și pe ceilalți în mlaștina neputinței sale și împroșcându-i cu venin și rahat pe toți cei ce îndrăznesc să intre în raza sa de acțiune. Atât.

Aceștia sunt oamenii lași, adică lipsiți de curajul asumării și găsirii de sine, dar plini de entuziasm și bucurie când îi pot pune pe alții în situații stânjenitoare.

Lașii nu își asumă nimic, niciodată, decât „superioritatea” autodeclarată față de alții. 

Ei doar arată cu degetul, învinuiesc, aruncă bomba de răutate și fug; iar apoi neagă cu atâta vehemență că ar fi făcut așa ceva și îi atacă verbal pe toți cei ce susțin contrariul, încât ajungi și tu să te întrebi dacă ai văzut sau înțeles bine.

Da, așa a fost, dar un laș nu va recunoaște niciodată asta. Singura lui bucurie sufletească este să-și savureze „victoria” umilirii celorlalți; de aceea, momentele sunt alese când „victima” nu se așteaptă și nu e singură.

Bucuria unei astfel de „reușite” spune multe despre întunericul care a înghesuit în colțuri orice urmă de umanitate, de empatie, din sufletul lașului.

Nu încerca să schimbi astfel de persoană, nu vei reuși. Pentru că nu vrea și nu poate să se schimbe. Ar însemna să accepte ceea ce este, să recunoască faptul că nu se mai iubește demult, iar asta l-ar putea îmbolnăvi de moarte.

Amintește-ți doar că suntem imaginile în oglindă unii pentru ceilalți și, deci, că tot ce îți face sau îți spune ție, și-o adresează, de fapt, sieși.

Dacă înțelegi asta, vei putea trece mai ușor peste umilința suferită. Dar, nu mai încerca să schimbi și nu mai spera că va reveni la linia de plutire.

Nu-i poți salva pe oameni de ei înșiși, indiferent că este vorba despre partener(ă) de viață, prieten(ă), părinți, colegi de serviciu, șefi, vecini, etc.

Nu vei reuși să schimbi pe nimeni altcineva decât pe tine însuți/însăți.

Nu-ți mai irosi timpul și nu-ți transforma viața în misiune de suflet pentru salvarea celor de nesalvat. Te vei irosi și te vei oferi pe tavă, în continuare, pentru a fi ținta glumelor nesărate a celor care fug de responsabilitate, a lașilor.

Vezi-ți de viața și de sufletul tău!

Salvează-te pe tine, timpul și sufletul tău, și găsește-ți zona din viață unde să nu te simți atacat și umilit din prea multă „iubire”.

Fă cum vrei, dacă rămâi lângă astfel de persoane găsindu-le în permanență scuze, nu te mira dacă vei sfârși bolnav și neputincios, în timp ce lașul ce se „hrănește” cu demnitatea ta te va învinui că nu îi mai stai la dispoziție și că doar te prefaci că nu te simți bine.

Amintește-ți de tine și de faptul că nu ai primit o viață doar pentru a fi preș pentru oamenii devalorizați, ce fug de răspundere - lașii.

Dar, oare, de câte ori ai pus tu pe cineva într-o postură penibilă doar pentru că ai considerat că o merita? Tot din prea multă iubire ai făcut-o, nu?

Lașitatea este o otravă pentru suflet, iar persoanele lașe sunt toxice pentru toți cei ce „îndrăznesc” să înflorească în jurul lor.

Faci de vrei cu viața ta. 

Poți înflori sau te poți veșteji. 

Depinde ce oameni accepți în jurul tău și pe care te hotărăști să-i „hrănești” prin atenția acordată.

Oare, când te vei alege, în sfârșit, pe tine?

Binețe, dragă cititorule, și îți mulțumesc de însoțire!

                                    

 dr. Edith Kadar
Arad, 20 septembrie 2015

*    *    *    *    *    *    *

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.

Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
( http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/10/lasitatea-barometrul-devalorizarii-de.html)

Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

DEZAMĂGIREA, OTRAVA VIEȚII DE ZI CU ZI...

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

O vezi în ochii persoanelor care contează pentru tine.

O auzi în vocea celor importanți pentru traiul tău.

O simți împlântându-ți-se în suflet ca o săgeată trimisă de cei cărora le-ai acordat un loc în existența ta, aici.

Te invadează atunci când așteptările îți tulbură realitatea.

Binețe, cititorule!

Hai să mai povestim un pic despre tine, despre noi. 
Așează-te comod, ia-ți ceva de băut și pornește, rogu-te, muzica pentru a ne însoți pe cărarea vorbelor.

                                           


Ai simțit vreodată că indiferent ce ai face, orice ajustări ai aduce, oricât ai încerca să faci pe plac cuiva, nu vei reuși să obții decât un zâmbet rece în colțul gurii celuilalt, un rictus rezultat din chinul buzelor de a opri nemulțumirea?

Dar, de câte ori nu te-ai „dezumflat” chiar tu dacă ai primit altceva decât la ce te așteptai, ce sperai, dacă auzeai o altă „muzică” decât cea cerută celor cu care ai venit în contact?

Ți s-a întâmplat să fii bosumflat(ă) toată ziua pentru că nu ai primit răspunsul sperat, telefonul așteptat, gestul preconizat sau cadoul visat?

Ai fost vreodată trist(ă) pentru că nu ți s-a răspuns la telefon în momentul dorit, sau pentru că puiul tău a venit de la școală cu o notă care te face de rușine în fața vecinilor, cărora oricum nu le pasă de tine?

De câte ori nu ți s-a spus că gesturile tale sunt neconforme cu așteptările și că ar trebui să-ți revizuiești trusoul de atitudini din dotare?

Știi despre ce vorbesc?

Dezamăgirea...

... așteptarea celuilalt de a fi tu cum nu va putea fi el...
... amintirea neîmplinirii proprii, proiectată pe cel promițător...
... triumful așteptărilor asupra crudei realități...
... rezultatul proiecțiilor personale asupra celor ce nu pot fi stăpâniți...
... preludiul dorinței de a controla...
... deziluzia împlinirii personale prin munca și efortul altuia...
... victoria imaginarului în fața realității...

Dezamăgirea... atunci când teoria confortabilă este preferată practicii solicitante...
Dezamăgirea... atunci când imaginea reală este ignorată în favoarea iluziei...
... când minciuna este aleasă în detrimentul adevărului...
... când îți stabilești valoarea proprie după standarde...din basme...

Dezamăgirea... pentru atunci când, în lipsa trăirilor proprii, „croiești” viața altuia ce are altă gândire...
Dezamăgirea... pentru atunci când refuzi să-ți vezi propriile limite și să le înțelegi pe ale altora...
Dezamăgirea... locul unde se oprește realul și începe proiecția lui „a fost odată”... 

Dezamăgirea...
... garanția înăcririi sufletului...
... prietena tristeții și deznădejdii...
... paravanul împotriva fericirii și liniștii sufletești...
... chemarea spre cumetrire a frustrării, fricii, furiei, supărării...
... drumul sigur spre pustiul interior...
... iluzia raiului savurată din cazanele iadului!

         *     *     *     *     *     *     *   

O vezi zilnic în ochii celor ce contează pentru tine.

O porți zi de zi cu tine ca pe un accesoriu nelipsit pe care ți-l pui atunci când așteptările tale, ceea ce ai proiectat, sunt total diferite de ceea ce primești.

În doze moderate este chiar utilă pentru că o poți folosi ca etalon al realismului cu care ești înzestrat.
Poți fi dezamăgit că nu ai ajuns la timp, că ai pierdut ceva drag din neatenție, că ai amânat atât de mult un lucru încât a devenit neimportant, că proiectul la care ai muncit nu a ieșit cum ai vrut și că l-ai făcut de mântuială, etc.

Dezamăgirea este cu atât mai mare cu cât ținta e mai ruptă de realitate.

Am întâlnit persoane dezamăgite că tratamentul nu i-a vindecat în 2 zile, deși boala era veche de câțiva ani buni.
Sunt mulți cei nemulțumiți de partenerul/partenera de viață pentru că nu îndeplinesc condițiile pe care le-au proiectat pe ei.
Există persoane dezamăgite că nu aud ceea ce vor, când, cum vor sau pe tonul care consideră că li se cuvine.
Mai sunt și cei dezamăgiți că nu au destul din orice, fără a putea defini acel „destul”, iar asta îi aruncă într-o luptă cu morile de vânt.

Dacă ținem cont de faptul că cei care ne înconjoară pot fi considerați oglinzile noastre, putem lesne realiza de ce ne lăsăm amprentați de emoții distructive.

De fapt, suntem dezamăgiți de noi!

Când copilul ia notă mică sau nu ia locul întâi în orice, suntem dezamăgiți că nu ne putem lăuda noi cu marea reușită.

De obicei, cauza este la nivel subconștient, iar mentalul blochează conștientizarea, menținându-ne într-o zonă a iluziei, în care noi avem întotdeauna dreptate.

Nu contează că nu ținem cont de individualitatea celuilalt, de limitele și putințele lui reale. De multe ori refuzăm să acceptăm că cei din jur sunt altfel și funcționează după alți parametri.
Acest refuz de a vedea realitatea este principalul generator de dezamăgiri.

Fii sincer cu tine și cu ceilalți. 
Acceptă că cei apropiați nu sunt ca tine, nu mai încerca să-i modelezi cum vrei pentru a nu fi dezamăgit(ă).
Acceptă că ceea ce te nemulțumește la alții, este - de fapt - dezamăgirea față de tine.

Dezamăgirea duce la amărăciune sufletească și la devalorizare proprie, iar acestea generează boli ca : 
- diabetul (refuz să văd „dulceața” din viața mea), 
- probleme de ficat (furii îndreptate împotriva noastră), 
- crize de colecist sau fiere (furie pentru că „viața mea ar fi perfectă dacă ceilalți m-ar asculta, pentru că eu știu cum e mai bine”), 
- boli ale inimii („dacă nu se face cum vreau eu, refuz să te mai iubesc”), sau 
- probleme osteo-articulare (devalorizări profunde de genul „nu sunt în stare să...”),

- alcoolism („nu mai suport să mă văd și să mă aud fără a-mi amorți simțurile”).

Dacă ai adoptat statusul „dezamăgit perpetuu”, nu te mira că cei din jurul tău reacționează și nu te mai poți înțelege cu nimeni, biată victimă! 
Este exact lumea pe care ai ales să o creezi, înțeleasă doar de tine.

Dacă ai ales să-ți trăiești fiecare zi e vieții tale pentru a-i schimba pe ceilalți și nu pentru a te descoperi pe tine, nu te mira dacă te trezești într-o zi că viața a trecut pe lângă tine și ai ratat multe șanse fiind ocupat(ă) să urăști bine și responsabil.

Iar dacă ți-ai putut crea o lume bazată pe dezamăgiri, sigur îți vei putea crea și una a realității și a armoniei.

Ești dezamăgit(ă) de tine? Schimbă-te!
Ești dezamăgit(ă) de ceilalți? Schimbă-te!
Ai dezamăgit pe alții? Fii tu însuți!

Binețe, dragă cititorule și îți mulțumesc de însoțire!

dr. Edith Kadar
Arad, 23 mai 2014

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/09/dezamagirea-otrava-vietii-de-zi-cu-zi.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

INTERNETUL - COMUNICARE sau DEPENDENȚĂ? - (Un altfel de) JURNAL DE CONCEDIU (II) -

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Binețe, dragă cititorule!

Continui povestea mea de vacanță, depănată sub forma unui altfel de JURNAL DE CONCEDIU.

Așa cum ți-am spus (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/09/un-altfel-de-jurnal-de-concediu-i.html), cu toții avem experiențe de neuitat în acele câteva zile de plecare de acasă. 

Ale mele nu sunt mai speciale, ci doar m-am hotărât să scriu despre ele. 

Mai exact, am simțit nevoia să împărtășesc câteva impresii activate și trăite în acele câteva zile.  

La ora la care scriu m-am întors deja acasă.

Te invit să-mi fii alături la o poveste scrisă în fiecare zi. Oare n-o fi și a ta? 

Nu are importanță unde călătorim, în ce parte a globului ne lăsăm purtați, dorința de a comunica rămâne la fel de intensă pentru mulți oameni.

Pentru mine, impresiile și emoțiile noului sunt atât de puternice încât simt nevoia să le strâng, să le adun undeva într-un săculeț al memoriei, într-un buzunar al sufletului, să le păzesc bine ca nu cumva să îmi scape ceva, să uit vreun amănunt, vreun miros, vreo priveliște, vreo trăire.

Totul e atât de nou, atât de intens, atât de... altceva!

Am ajuns cu bine în Antalya. De la aeroport am fost preluați de un microbuz și duși spre Alanya preț de vreo două ore.

Nu mi-am făcut planuri și nu mi-am lăsat mintea să „țeasă” așteptări și proiecții pentru simplul motiv că nu am mai trăit până acum așa ceva.

Chiar, de ce insistăm să ne facem planuri în mintea noastră de fiecare dată când mergem undeva unde n-am mai fost, sau întâlnim situații inedite? 

Adică, de ce încercăm să compunem cu mintea și în minte imaginea a ceea ce credem noi că ar trebui să fie sau să arate experiența ce urmează să înceapă? 

Nu am putea, pur și simplu, să ne golim mintea pentru a putea prelua și prelucra noile impresii, în loc să tot comparăm realitatea cu imaginarul inutil „croșetat” cu atâta migală în orb, pe necunoscut? Comparația cu iluzoriul e consumatoare de energie și poate crea mai degrabă frustrări decât bucurii.

Adică, habar n-avem unde mergem, dar mintea știe deja cum va trebui să arate locul respectiv; nu avem nicio idee cum arată sau cum sunt persoanele pe care le von întâlni, dar deja știm bine cum ar trebui să fie totul pentru a ne fi pe plac și a ne face plăcere. Că de nu...!

Iar dacă alții aplică aceeași tactică și asupra noastră, și ne judecă în conformitate cu ceea ce credeau ei că ar trebui noi să fim și să ne comportăm, ne supărăm tare rău și ne plângem de nedreptatea care ni s-a făcut gratuit. 

Noi avem voie, dar alții nu!

Sunt (sau mă consider) o persoană comunicativă.
Indiferent dacă cunosc sau nu persoana, cred în acel ceva care ne poate conecta la prima vedere pe noi, oamenii. Cred că nu e nevoie de multe teorii și mari filozofii pentru a face pe cineva, oricine, să comunice cu tine, sau ca tu să intri în contact cu cineva.
Cred că zâmbetul sincer, acela venit din profunzime sufletului, este „cheia” ce deschide porțile ferecate impuse de restricțiile și condiționările minții.

Mult timp m-am întrebat de ce mi-e atât de ușor să comunic cu necunoscuți, în timp ce alții întâmpină greutăți sau adevărate baraje în acest domeniu, de parcă ar fi nevoie de vreo știință studiată intens și de vreo practică îndelungată. Cred că nu mi-e frică nici de oameni, dar nici să zâmbesc.

„Comunicare la prima vedere - fără probleme, fără condiționări, fără obstacole!
Poți învăța să accepți, să lași la ușă condiționările, să fii tu însuți/însăți în prezența necunoscuților!
Totul la un preț derizoriu: un zâmbet sincer de persoană!
Pachetul promoțional poate fi al tău dacă renunți acum la falsele teorii cu care ți-ai îmbogățit viața de până acum!
Comunicare sinceră la preț de un zâmbet!”

Așa îmi trece prin mintea-mi stufoasă și jucăușă că ar suna  o reclamă la comunicarea deschisă.

Revin la concediul meu de poveste (sau de povestit) :D

După cazare am început să adulmec noul, să caut, să văd, să simt, să aud, să mă bucur.
Totul era nou, totul era extraordinar pentru simțurile mele obișnuite cu rutina. Și, bineînțeles, aș fi vrut ca totul să fie notat și comunicat.

Și atunci au apărut problemele: internetul era sublim dar lipsea cu desăvârșire, în ciuda reclamei de internet gratis, că doar era ultra all inclusive. Desigur, au avut și ei dreptate: accesul la internet era gratis după ce ai plătit o anumită sumă.
Am zis „fie!”, și am scos banii. Conexiunea era infernală, în ciuda sumei piperate pe care am dat-o în schimb, trebuia să mă reloghez la fiecare jumătate de oră, și era valabilă doar pentru un singur aparat: ori laptop, ori unul din telefoane.

În prima zi de internet mi-a venit să sparg tot de frustrare că nu am internet de calitate. Unde era internetul din România, cu cea mai mare viteză din lume, și pe care îl poți găsi peste tot?

După câteva ore bune de „luptă” cu tehnologia, am văzut privirea fiului meu de 13 ani, surprinsă de reacțiile mă-sii.
„Îmi tot atragi atenția că stau prea mult în fața computerului, dar și tu faci la fel. De ce tu ai voie și eu nu?”, mă întreabă înțeleptul meu urmaș.

Iar atunci m-am oprit, i-am spus că are dreptate, și am hotărât să intru doar câteodată, pentru a-mi verifica mesajele.
Atunci am realizat că am fost pe punctul de a strica momente, ore, zile de concediu, consumându-le cu emoții negative, în loc să mă umplu de frumos, calm și relaxare, așa cum ar trebui într-un concediu.

E copleșitor cât de repede suntem dispuși să renunțăm la bine doar de dragul de a împlini niște dorințe, așteptări și proiecții pe care mintea le face.
E înfricoșător cât de rapid renunțăm la calm doar pentru că VREM ceva plăsmuit de ego.
E tulburător cât de orbi putem deveni în fracțiune de secundă, alegând cu bună știință să nu vedem realitatea.
E trist cât de rapid și de ușor mintea anihilează sufletul, tulburându-l, întristându-l!

Am văzut că dorința mea de a comunica și altora impresiile la cald s-a întors împotriva mea.
Atunci am înțeles că eram dispusă să renunț la liniștea mea doar pentru a comunica ceva, cuiva, unor oameni care fac parte din viața mea virtuală, și nu cea reală.

De câte ori nu renunțăm la liniștea din familie, la pacea din noi, la tăcerea din jur, la realul vieții noastre doar pentru a ne conecta la iluzoriu, la virtual?
A ajuns, oare, să ne fie frică de reacțiile directe, preferându-le pe cele ale emoticoanelor?
De când a ajuns să fie mai important, mai mulțumitor un „îmi place” exprimat din buton decât un zâmbet sau o încruntătură reală?
Când am permis ca realul să devină inutil, iar virtualul să devină realitatea noastră?

Comunicarea este extraordinară, iar internetul este un instrument al naibii de util. Însă, dacă nu suntem atenți, internetul se va transforma din mijloc de comunicare în dependență. Dacă nu s-a și transformat.
Și atunci unde va mai fi liniștea noastră?

Și am știut că voi scrie abia după ce mă întorc, iar dacă cineva va fi interesat, bine; dacă nu, iar e bine, doar concediul a fost al meu.

Așa încât am continuat să le zâmbesc celor din jur, să le mulțumesc celor ce asigurau serviciile, uimită și încântată cât de rapid și ușor răspundeau cu aceeași monedă, înlocuind încruntarea cu destinderea.

Comunicarea directă ne face umani. Internetul ne transformă în imagini false a ceea ce suntem cu adevărat.
Real sau virtual?
Adevăr sau minciună?
Comunicaare sau dependență?

Binețe, dragă cititorule, și mulțumire îți spun!

dr. Edith Kadar 

Arad, 14 septembrie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

( http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/09/un-altfel-de-jurnal-de-concediu-ii.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

(Un altfel de) JURNAL DE CONCEDIU - BUCURIA ZBORULUI (I)

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *    *     *     *     * 

Da, știu, cu toții mergem în concediu. 

Cu toții avem experiențe de neuitat în acele câteva zile de plecare de acasă. 

Ale mele nu sunt mai speciale, ci doar m-am hotărât să scriu despre ele. 

Mai exact, am simțit nevoia să împărtășesc câteva impresii activate și trăite în acele câteva zile.  

La ora la care scriu m-am întors deja acasă.

Te invit să-mi fii alături la o poveste scrisă în fiecare zi. Oare n-o fi și a ta?  

Binețe, dragă cititorule!   

1. - BUCURIA ZBORULUI   

Sunt în concediu! 

Și, nu numai atât, dar am și plecat în concediu undeva în afara țării. 

Nu am mai avut demult o perioadă de relaxare, ci doar câteva zile de „chiul” de la lucru, „furate” pentru a le petrece acasă sau la ștrandul local.  

Acum, în schimb, am primit cadou (mulțumesc fratelo!) o săptămână în Antalya, Alanya (Turcia).  Știam încă din aprilie de acest concediu, dar începutul lui septembrie era atât de departe încât nici nu merita să pierd timp să mă gândesc le el. 

Acum, cu bagajele făcute în ultima seară, normal, ne îndreptăm spre aeroportul din Timișoara. Adică eu, fiul meu și părinții mei.  

Emoțiile m-au năpădit încă de la începutul săptămânii, fiecare zi fiind bifată ca trecută cu mare bucurie, aducând ziua cea mare mai aproape.   

Stau și mă gândesc: ce anume ne bucură atât de mult atunci când plecăm în concediu? 

Faptul că nu mai lucrăm? 

Că ne destindem și noi făcând ce vor mușchii noștri și când vor ei? 

Că ne rupem de rutina zilnică a vieții noastre? 

Că vom putea da frâu liber, timp de câteva zile, celor mai ascunse pofte și dorințe ale noastre? Câte puțin din fiecare?   

Am ajuns în aeroport. Aici, lume multă și veselă, fremătând de nerăbdarea libertății câtorva zile.  

Copii. Mulți copii. 

Femeile arată impecabil. 

„S-au programat din timp la cosmetică, la coafor, s-au vopsit, epilat, aranjat”, m-am gândit eu, aruncând o privire rapidă la unghiile mele făcute în grabă noaptea la ora 2, și gândindu-mă vinovată la lama de ras pe care nu am avut timp să o folosesc înainte de plecare. Cu toate acestea, eram detașată, hotărâtă să transform concediul în relaxarea de care aveam nevoie.   

Și totuși, nu pot să nu mă întreb: oare de ce ne aranjăm mai mult și mai bine, în special femeile,  atunci când plecăm în concediu? 

Pentru a ne vedea străinii ce frumoase suntem? 

De ce i-ar interesa pe străinii vieții noastre cât de aranjate părem? 

De ce și de când a devenit mai important să părem ceva pentru a mulțumi ochi străini decât să fim, pur și simplu, ceea ce simțim? 

De ce începem concediul cu renovarea și redecorarea noastră? 

Da, știu că majoritatea îmi veți spune că vă aranjați tot timpul. Dar, care este legătura dintre plecarea în concediu și pavoazarea noastră? 

De ce nu facem același lucru și dacă intrăm în concediu dar rămânem acasă? 

Oare familia nu merită să ne vadă aranjate și acasă? 

Întreb și eu.   

A început îmbarcarea. Avionul e mare și se umple cu oameni ce pleacă spre Antalya. 

La ora anunțată, motoarele avionului au pornit, iar aparatul de zbor se pune în mișcare, rulând pe pistă înainte de a se ridica în aer. Îmi place să zbor cu avionul, dar n-am mai făcut-o de vreo 24 de ani, și doar în țară. 

În ultima perioadă am fost des întrebată dacă nu mi-e frică să vin în această țară cu instabilitate politică. Răspunsul meu a fost și este: NU! Nu mi-e frică de ceva imaginar, de ceva ce începe cu „dacă...”. 

Și nu, nu particip la exercițiile de imaginație ale celor care își construiesc și trăiesc viața prin cărămizile fricii, și care încearcă să-mi transfere gratuit propriile lor temeri. 

Dacă cineva dorește să-și facă din frică partenerul tăcut al vieții, așa să fie; eu am decis altfel.   

Avionul prinde viteză și se desprinde de la sol, ridicându-se încet și îndepărtându-se de pământ. 

Am închis ochii și am început să savurez călătoria mea, înțelegând că ceea ce trăiesc, la propriu, în acele momente, trăim zilnic, la modul figurat: fiecare zi e o nouă călătorie spre o nouă zonă a vieții. Hotărârea rutei și a trăirilor cotidiene ne aparține.  

Lacrimile au început să-mi curgă pe obraji, luându-mă complet pe nepregătite: plângeam de bucurie!   

Era bucuria zborului, a eliberării de cotidian, a libertății noului. Era sărbătoarea cedării controlului vieții mele pe mâinile altora. 

Pentru aproape două ore, viața mea și a celorlalți pasageri ai avionului era în mâinile echipajului. Altă dată aș fi fost neliniștită, dar acum nu.   

Timp de aproape două ore am observat și admirat peisajul, și am trăit câteva turbulențe la trecerea deasupra munților. 

Este atât de bine să ai încredere în profesionalismul celor care iau decizii, indiferent dacă este vorba despre pilot de avion sau despre altcineva aflat la cârma vehiculului din viața ta. 

Iar asta ne include pe noi, „piloții” propriei noastre vieți. 

Dar, avem noi, oare, încredere în deciziile noastre?

   

Dacă tot ce vrem să vedem este rutina, rutină să fie!  Dacă tot ce observăm are o nuanță ternă, pesimistă, nu înseamnă că nu există și alte nuanțe; noi doar am hotărât că asta și atât vrem să vedem. Și dacă am decis că drumul zilnic prin viață este cu turbulențe, așa va fi. 

Depinde ce setări avem în sinea noastră, făcute tot de noi. 

Dacă ne hotărâm să vedem urâtul călătoriei numită viață, cum vom putea vedea frumusețea destinației, a destinului nostru? 

Și dacă am decis că drumul, ca și viața, sunt de doi bani, cine sau ce ar mai putea să schimbe acest „program” devastator pentru trăire și pentru suflet?   

Mă gândeam că mulți dintre cei ce au călătorit cu avionul mi-au spus despre efectele neplăcute pe care zborul l-a produs asupra corpului lor.

Oare intensitatea simptomelor unor pasageri ține și de senzația că le-a fugit pământul de sub picioare, și că au pierdut controlul asupra vieții lor? Înclin să cred că da, și că aceste trăiri își pun amprenta asupra a ceea ce simțim în plan fizic.  

Acolo, în aer, m-am gândit la reacțiile corpului uman atunci când se află la înălțime. Oare există vreo legătură între simptomele simțite, intensitatea lor și trăirile noastre? 

În timpul zborului cu avionul reacționează urechea, în special cea internă, care ne dă echilibrul. Desigur, la mare altitudine  se înfundă urechile deoarece lichidul din acea zonă reacționează la presiunea înaltă. 

Dar, din punct de vedere emoțional, urechea internă reacționează și răspunde la pierderea controlului, la propriu sau la figurat.

E posibil ca cei ce experimentează simptome neplăcute să aibă, de fapt, frica  de a-și pierde controlul asupra „cârmei” propriei vieți?

Da, știu că ai vrea să îmi spui că zborul e zbor, și atât. Dar chiar nu ți-ai pus niciodată problema de ce unii se simt rău, în timp ce alții nu simt decât banalele urechi înfundate, rezultat al schimbărilor de presiune.

Orice destinație presupune o călătorie, indiferent de mijlocul de transport ales. 

Chiar dacă este vorba despre un loc real sau despre unul imaginar, drumul este exact ceea ce vrem noi să fie: o bucurie sau un chin. 

Putem alege să vedem doar neplăcutul, ceea ce deranjează, ceea ce nu corespunde cu ideile noastre despre ceea ce ar trebui să fie fericirea și mulțumirea noastră dacă ni s-ar respecta anumite condiții puse, evident, tot de noi.

Sau putem alege să fim atenți la cale, înțelegând că nu putem ajunge la destinația finală dacă nu ne-am însușit libertatea călătoriei și dacă nu am înțeles că orice drum este altfel decât cel dinainte, și că ne aduce noi și noi experiențe.

Cam ca o călătorie spre o destinație de concediu. 

Când alegem să renunțăm la condiții, condiționări și nevoia de a controla fiecare secundă a vieții noastre, abia atunci apare bucuria de a fi, de a trăi, de a savura, de a observa. 

Atunci ne lăsăm în brațele providenței, convinși că orice ne va aduce în viață va fi în conformitate cu ceea ce ne-am așternut până atunci pe drumul vieții noastre.

Abia atunci ne putem bucura în liniște de... zborul prin viață.

Bucuria zborului sau efectele secundare ale controlului în toate aspectele vieții?

Zic și eu.

Eu am ales și aleg bucuria zborului, bucuria experienței și a trăirilor, inclusiv pe cele ale turbulențelor. 

În zilele următoare îți voi povesti și despre alte impresii de vacanță, împărtășite în acest mini-jurnal de concediu. Un altfel de jurnal.

Binețe ție, cititorule, și mulțumire de însoțire printre rânduri.

dr. Edith Kadar 

Arad, 11 septembrie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

( http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/09/un-altfel-de-jurnal-de-concediu-i.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

VREI, SIMȚI și ȘTII? POȚI, cu siguranță!

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles

 *     *     *     *     *     *     * 

Fiecare om își caută drumul și sensul în viață.

Cel puțin așa afirmă prin gânduri, vorbe și fapte.

Își caută împlinirea (materială, emoțională, sufletească, spirituală) în conformitate cu idealurile, crezurile, planurile și talentele de care dispune.

Aceasta e teoria.

Practica începe cu realismul fiecăruia și cu aprecierea justă a ceea ce poate, față de ceea ce își dorește.

Dacă omul doar VREA ceva, fără a verifica dacă poate sau este în stare să facă acel lucru, se poate alege cu o tonă de frustrări pentru tot restul vieții sale, considerându-se incapabil să realizeze ceva și negândindu-se că drumul îi e deschis spre altceva.

Dacă persoana VREA și SIMTE că poate, dar e obișnuită să îi asculte pe toți cei din imediata apropiere, există mari șanse de a fi convinsă că nu poate sau nu merită efortul; atunci, furiile, părerea de rău și tristețea îi vor deveni companionii tăcuți pe drumul deviat al restului vieții sale.

Dar dacă cineva VREA, SIMTE și ȘTIE că poate face orice, în ciuda a ce spun alții, își va putea finaliza drumul prin viață, indiferent cât de anevoios este. Atunci, orice frustrare, furie, părere de rău sau tristețe sunt tratate doar ca stări trecătoare, ca „umbre” care să îi determine să regândească tactica, să-și regrupeze forțele și să le întărească convingerea că sunt pe drumul bun.

Dacă VREI, SIMȚI și ȘTII cine ești și de ce ești capabil(ă), POȚI ajunge pe cele mai înalte piscuri. 

Dacă nu, rămâi în mlaștină pentru a spune altora povestea zborului care ar fi putut fi.

Tu unde te situezi?

Binețe, dragă cititorule!

 dr. Edith Kadar
Arad, 21 septembrie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/08/vrei-simti-si-stii-poti-cu-siguranta.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

CÂT DE MULT ÎȚI IUBEȘTI BOALA?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

ATENȚIONARE!

Tot ceea ce este scris în acest material reflectă întâmplări reale din experiența mea de medic. Oricât ți s-ar părea de ciudate anumite dialoguri, ele au fost adevărate, inclusiv cele interioare, care mi-au fost relatate de pacienți după ce ne-am cunoscut mai bine.

Astfel încât dacă ți se pare că totul este o exagerare, așa este, ți se pare. Realitatea este alta decât o cred sau și-o imaginează mulți oameni. 

Nu vreau să te conving de nimic. Dacă nu-ți vine a crede că ceea ce scriu este o frântură de realitate, nu este nicio problemă. Întoarce-te la viața ta, și ține-ți capul în pământ. Doar că, vezi tu, dacă nu crezi ceva nu înseamnă că nu există în realitate.

Unii oameni sunt atât de îndrăgostiți de boala lor încât nu ar renunța la ea pentru nimic în lume. Orice ai face, oricât ai încerca să le prezinți o altă variantă, să le vorbești despre sănătate, te vei trezi tu, medic, neputincios în fața ploii de contraargumente ce ți se aduc în apărarea bunului câștigat, prietenului și aliatului, BOALA!

Poți să răgușești de câte ori repeți că medicul tratează, dar că vindecarea e în mâinile proprii și personale ale fiecăruia.

Că boala e o încercare a organismului de a atrage atenția că ceva din traiul zilnic și în obiceiurile ștanțate în ADN sunt contrare vieții; și că dacă schimbi aceste obiceiuri, corpul tău nu mai are motiv să fie supărat și bolnav.

Atunci când cineva caută orice motiv pentru a-ți povesti despre boala sa, a-ți vorbi despre simptomele și tratamentele sale chiar dacă nimeni nu întreabă, aceea este o persoană care își iubește boala care devine, în timp, partenerul tăcut pe drumul vieții.

Se știe una și bună; „E boala mea, și nu las pe nimeni să îmi spună că pot scăpa de ea!”. 
Și mai zici că unii nu-și iubesc boala?

Ți-am atras atenția? Bun! Pornește și muzica, rogu-te!

Binețe, cititorule!

                     

*    *    *    *    *    *    *

„S-o fi tâmpit și asta, cu titlul ei cu tot!

Ce întrebare cretină mai e și asta?? Și cică e doctoriță! Pffff!... Halal!

Cum să fiu eu în relații cu boala? Cum să îmi iubesc boala, că mă apucă revolta?!
Nu am nici o boală, iar dacă am, o urăsc!

Auzi la ea, relație cu boala!... 
Când sunt bolnav(ă), mă duc la doctor, iau medicamente, mă internez, fac tot posibilul să scap cât mai repede. Fac tot ce zice doctorul, că doar el știe mai bine! Și ce drăguță e doctorița la care merg de 20 de ani! Mi-a schimbat rețeta de câte ori a crezut ea că e bine pentru mine. Și a mai adăugat pastile, că iau vreo 10 feluri acum. Mi-ar fi dat cineva dacă nu ar fi interesat de mine? E drept că mi-e rău din când în când; am și leșinat pe stradă, dar asta e numai din cauza bolilor mele. La început am avut doar o problemă minoră, dar în timp s-au adăugat. Că doar nu mai sunt tânăr, nu? Așa a zis amabila doctoriță (sau doctor) de familie.

Tâmpita, asta nu e doctor! Nici un medic nu m-a mai întrebat de relația mea cu boala. 
Mi se prescriu medicamente...multe...și mă fac mai bine....după un timp...dacă nu e prea târziu...

Și dacă e o boală lungă... Of, ce mă mai enervez pe nedreptatea ce mi se face! 
Eu trebuie să muncesc, să câștig bani, nu am timp pentru boli. Iau medicamente, stau la cozi pentru rețete, îmi fac analize amănunțite, că așa mă trimite doctoru'. Știe el, că e cu școală și îmi vrea binele. Și ce bine e când stau la coadă la rețete în fiecare lună! Mi-am făcut deja cunoștințe printre oameni cu probleme, ca și mine, săracii de noi! Și cu câți am vorbit (cu mulți, har Domnului!), toți sunt la fel de supărați și furioși pe neputința care a dat peste ei. Că doar n-om fi noi de vină că ne-am îmbolnăvit, nu? Povestim despre toate necazurile noastre, și trece vremea. Nici nu observăm cum trec cele câteva ore petrecute în sala de așteptare ticsită de oameni neputincioși de boală.

Proasta! Relația lu' pește prăjit cu boala!

Hai să mai citesc un pic, să văd ce cretinisme mai îndrugă!...”

                                                *   *   *   *   *   *   *   

Să ne înțelegem din start: materialul nu se vrea o ofensă la adresa oamenilor bolnavi, nici o lipsă de respect la adresa persoanelor care nu se simt bine, și nici vreo voce ridicată împotriva vreunui sistem sanitar mondial.

Următoarele rânduri conțin propriile mele observații făcute ca medic, și pot fi valabile oricărui locuitor al Terrei.
Orice interpretare făcută în necunoștință de cauză reflectă strict limitările și interpretările tale, la fel ca și graba de a te revolta fără să vezi până la capăt articolul. 
Nu te obligă nimeni să citești.

Nu te aștepta să te mângâi protector pe creștet și să-ți plâng, alături de tine, de milă. Nu asta e treaba unui medic, indiferent ce ai întâlnit până acum. 
Rolul meu este să te trezesc din starea de victimă și să te ajut să  te recuperezi cât mai repede din neputință. Iar dacă pentru a te urni din victimizarea în care te-ai abandonat va trebui să te enervez, o voi face.

Aproape nu există zi să nu întâlnesc o persoană îndrăgostită la maxim de boala pe care o posedă, de starea de neputință și de victimă pe care a adoptat-o cu mult drag.

Cum? Gândește-te. 
Câte persoane cunoști care se plâng la nesfârșit, dar nu fac nimic pentru a le fi mai bine?
Câte persoane nu știi care se lamentează într-una din cauza multiplelor și numeroaselor suferințe, dar refuză să ia orice tratament care i-ar ajuta, știind din start că ”e o porcărie, ăla nu e bun..., ăla nu-mi face bine..., celălalt e românesc, iar altul e prea străin..., știu sigur că nu e bun pentru mine!”. Și asta fără să se sinchisească să încerce ceva.

De câte ori nu ai stat călare pe internet, te-ai documentat despre diferite tratamente alternative recomandate cunoscuților sau membrilor familiei, ai conspectat, ai scos kilometri de hârtie cu informație pentru a putea ajuta, și tot ce ai primit a fost o privire încărcată cu milă, de nuanța ”ce știi tu, eu nu pot fi ajutat, și voi suferi în continuare”, spre mirarea și furia ta?

Îți sună cunoscut?
Dacă nu îndrăznești să o spui tu, las' că mă exprim eu în locul tău.
Acelea sunt persoane care preferă să fie victime deoarece acest lucru le asigură un mare capital de atenție din partea apropiaților!!!

Boala nu este o stare care vine pe capul tău pentru a te nenoroci doar pentru că așa a hotărât Universul sau Dumnezeu.
Boala apare în urma unor hotărâri nefericite pe care le-ai luat atunci când îți era cald și bine, și când răul era o perspectivă demnă de filmele de la Hollywood; atunci când credeai că lucrurile rele li se întâmplă doar altora, fraierilor, și nu ție.

Și a venit ziua în care ai început să te simți rău. Prima întrebare este „de ce eu?” și se continuă cu „...ce am făcut?...nu am făcut niciodată nimic rău nimănui...până ieri mi-a fost bine, de ce azi?...”, etc.

Bun! OK! Cu toții trecem prin asta la un moment dat.
Boala este ce ne aseamănă. Reacția noastră la boală și hotărârile luate în aceste momente ne diferențiază.

Am întâlnit și am avut în tratament mulți bolnavi diagnosticați cu cancer. Toți aveau boala, dar fiecare a reacționat altfel. Cei mai mulți intră în panică la simpla auzire a bolii cu C: cancer!!! Adică bau-bau... moarte sigură.. sicriu cumpărat... așteptăm moartea... sfârșitul lumii...etc. Victime. 
Ei aleargă la medici și le încredințează lor întreaga viață, întreaga soartă pentru ca aceștia (și nu ei) să le rezolve problema, de parcă nu ar fi vorba despre ei înșiși. De aceea, mulți acceptă orice tratament, fără să le treacă prin minte că e dreptul lor de a consulta alți 100 de medici, și că e dreptul lor de a-și asculta propria intuiție, că nu e momentul să-i lase pe alții să hotărască pentru ei, doar pentru a nu-i supăra pe ceilalți, săracii de ei! Chiar cu prețul vieții proprii.
Mulți nu înțeleg că tocmai acela e momentul în care trebuie să-și recâștige controlul asupra propriei vieți și voințe, cedat cu atâta ușurință.

Alții au văzut în diagnostic oportunitatea de a schimba ceva în viață, de a avea și perspectiva sufletească, și de a considera totul un nou început. 
Ghici cine supraviețuiește, și încă foarte bine? Nu, nu victimele, nu cei care se dau bătuți alegând să lase boala să le conducă restul de viață. Ci cei care știu că răspunsul nu stă nici în medicamente, nici în sfaturile celor sănătoși, ci chiar în ei.
Iar acest lucru este valabil pentru orice boală.

                                               *    *    *    *    *    *    *

În urmă cu câțiva ani a venit la mine o domnișoară în jur la 33 ani, plină de ifose, țâfne și plictiseli. M-a catalogat cu o privire plină de dispreț, și mi-a explicat că a venit la mine doar la insistențele unor prietene bune care m-au lăudat mult, și nu pentru că ea așa a vrut, să-mi fie clar! Am întrebat-o de ce a venit totuși, pentru că nu am văzut pe nimeni să o fi târât-o cu forța, și mi-a spus că ea are o boală gravă, de care va muri, iar cei din jur nu înțeleg asta, ducând-o la diverși medici. Am așteptat cu sufletul la gură să aflu de ce boală este stăpânită,  experiența mea precum și discrepanța între aspectul sănătos, tonul scârbit al vocii și drama pe care încerca să o construiască  prevenindu-mă că am în fața mea o victimă profesionistă.

- Hai, nu ghiciți ce am? Mă dezamăgiți! îmi îngână arătarea.

Am numărat adânc în barbă, am inspirat și mai profund și i-am recunoscut cu mare rușine că tocmai în acea zi mi-am uitat globul de cristal acasă, cel în care le ghicesc pacienților. 
A clipit des de câteva ori, semn că nu se aștepta la obrăznicia asta din partea mea.
- Spondilită anchilozantă!, a tunat domnișoara.
Pauză.
- Și? îndrăznesc eu.
- Cum „și”? Ai măcar habar ce e asta?
- Păi, așteptam să-mi spuneți de boala mortală...și aștept în continuare...
- Ce dracu' o fi văzut prietenele mele la dumneata, că îmi pari cam proastă! a venit sec verdictul.
Recunosc, deja începea să mă amuze jocul, așa că am continuat pentru a vedea până unde poate merge.
- Aaaa, vă referiți la boala considerată autoimună care afectează coloana la vârste relativ tinere  începând  cu zona lombară, apoi urcând la vertebrele toracale și cervicale, cuprinzând și zona sacro-coccigiană, iar în final majoritatea articulațiilor?
- Da! spuse ea, încântată că în sfârșit am arătat un semn de inteligență.
- Și? Nu mai puteți umbla?
- Ba da!
- Nu mai puteți dormi de dureri?
- Ba da, dorm fără probleme.
- Luați deja prea multe medicamente și nu-și mai fac efectul?
- Nu, iau din când în când.
- Sunteți căsătorită, aveți copii? întreb.
- Băi, tu chiar ești proastă? Nu auzi ce bolnavă sunt? Cum să mă căsătoresc și să am copii, când toți medicii mi-au spus că la un moment dat voi muri? Ești sigură că ești doctor?
- Da, acolo pe perete e diploma.Și eu voi muri la un moment dat! Dar ce lucrați?

- Nu, că deja îmi vine să te iau la palme! Ești cretină? Nu lucrez nicăieri și nu am lucrat niciodată că mi s-a pus diagnosticul de la 20 de ani. Stau acasă cu maică-mea și cu taică-meu.
- Și ce faceți toată ziua? Ceva mișcare faceți?
- Nu, că deja depășești orice limită! Mai lipsește să îndrăznești să-mi spui și că boala se poate trata, și te scuip în față!
- Da, se poate trata! Cât despre scuipat, vă provoc să o faceți!
- Nesimțito!!! a început să urle. Cum îndrăznești să-mi spui că mă pot face bine, că pot să umblu și că va trebui să lucrez să mă întrețin? Ai mei m-au făcut, ei să mă întrețină, că eu n-am cerut să vin pe pământ!
În acel moment m-am ridicat, i-am deschis ușa de la intrare și am poftit-o afară, să meargă să-și îndeplinească visul de a muri puțin.

Acesta este doar unul din exemplele pe care le-am întâlnit.

                                                  *    *    *    *    *    *    *

 Acum vreo 5 ani am intrat în magazinul naturist unde aveam cabinetul, și la prima ochire mi-am dat seama că tinerele vânzătoare ascultau cu foarte mare atenție o doamnă de aproximativ 60 de ani care povestea ceva. După câteva minute m-am dumirit care era povestea care le-a impresionat pe fetele cu care colaboram: doamna explica despre boala ei care nu reacționează la niciun leac. Era vorba despre o cardiopatie ischemică cu hipertensiune arterială.

- Am 4 copii, fiecare cu familia lor. Și de câte ori fac câte un puseu de tensiune, ei mă duc peste tot. Am fost la Cluj, la Târgu Mureș, București, Budapesta, Viena, Paris...La cei mai mari specialiști m-au dus, dragii mei copii!!! Peste tot mi-au căutat baiul, mi-au făcut toate analizele, mi-au dat tot felul de medicamente și...nimic! Tensiunea crește în continuare. Se pare că eu nu am niciun leac! Rămâne doar ca atunci când nu mă simt bine, să-mi sun copiii și își lasă cu toții familiile și mă duc peste tot. Copiii mei!!!
- Ce frumos! au spus cele două tinere vânzătoare. 
Naive și credule. Pentru că non-verbalul doamnei spunea cu totul altă poveste decât vorbele.
- Doamna doctor, oare dumneavoastră nu o puteți ajuta pe doamna cu tratamente naturiste și cu biorezonanța? (pe atunci nu făcusem cunoștință încă cu Noua Medicină Germană).
- Pot încerca, dacă doamna vrea.
- Desigur, încerc orice, îmi zise doamna.
- Dar, am o întrebare care nu-mi dă pace și trebuie să v-o pun, i-am zis vizitatoarei.
- Sigur, vă rog!
- Ați spus că peste tot vi s-au dat medicamente, nu?
- Daaa, zeci de cutii!
- Spuneți-mi, ați luat măcar o dată, un singur medicament din tot ce vi s-a dat de-a lungul timpului? am întrebat.
S-a lăsat o liniște profundă. Fetele s-au roșit de rușinea nesimțirii mele, iar doamna respira de parcă primise un pumn în plex.
- Doamna doctor!!! au strigat fetele a reproș. Iar în acel moment doamna a izbucnit într-un râs de nu se mai putea opri. A râs vreun minut, lăsându-le consternate pe naivele vânzătoare.
- Sunteți primul medic în atâția ani care îmi pune această întrebare. Nuuuuu, n-am luat în viața mea niciunul din medicamente, le-am aruncat la wc!, a continuat doamna, înecându-se de râs.
Fetele erau în pragul plânsului când au realizat ce se întâmplă.
- Înțeleg că, de fapt, dumneavoastră vreți ca fiii dumneavoastră să vină alergând când vă e rău, și că de aceea nu vreți să luați vreun tratament, nu? Dacă n-ați avea probleme și-ar vedea și ei de familiile lor, nu?
- Da! Bată-vă norocul, doamna doctor, cum v-ați dat seama?!!!

Și exemplele ar putea continua.

Repet, materialul nu se vrea o ofensă la adresa oamenilor bolnavi, nici o lipsă de respect la adresa persoanelor care nu se simt bine, și nici vreo voce ridicată împotriva vreunui sistem sanitar mondial, ci conține propriile mele observații făcute ca medic.
Orice interpretare făcută în necunoștință de cauză reflectă strict limitările și interpretările tale, la fel ca și graba de a te revolta.

Boala nu este o pedeapsă pe care ți-o dă cineva nemilos și nesimțitor, ci este rezultatul mai multor hotărâri neinspirate, greșite, pe care le-ai luat, iar vindecarea apare NUMAI atunci când te hotărăști să schimbi ceva în stilul de viață care te-a îmbolnăvit.

Nu te poți vindeca păstrând toate obiceiurile distructive!

Nu există nici o pastilă minune care să te schimbe. Asta e treaba ta, și numai a ta!

Dacă tu crezi că un medic sau tămăduitor știe mai bine decât tine ce are nevoie corpul și sufletul tău, ești foarte departe de adevăr. Ei te pot doar îndruma, dar hotărârile sunt ale tale!

Ai curaj și privește-te în față, asumă-ți responsabilitatea pentru starea ta și schimbă ceva!
Și nu îți mai folosi problemele de sănătate pentru a-i putea manipula pe cei apropiați ție! Dacă asta trebuie să faci pentru a nu te simți singur(ă) și părăsit(ă), îți meriți pe deplin soarta!

Într-unul din materialele următoare îți voi vorbi, tot din observațiile mele, despre piedicile care stau în fața vindecării.

Până atunci, ai grijă de tine!

Binețe, cititorule!

dr. Edith Kadar
Arad, 19 august, 2014

*    *    *    *    *    *    *

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.

Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.  
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/06/cat-de-mult-iti-iubesti-boala.html)

Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.