duminică, 11 septembrie 2016

(Un altfel de) JURNAL DE CONCEDIU - BUCURIA ZBORULUI (I)

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *    *     *     *     * 



Da, știu, cu toții mergem în concediu. 

Cu toții avem experiențe de neuitat în acele câteva zile de plecare de acasă. 
Ale mele nu sunt mai speciale, ci doar m-am hotărât să scriu despre ele. 

Mai exact, am simțit nevoia să împărtășesc câteva impresii activate și trăite în acele câteva zile.  
La ora la care scriu m-am întors deja acasă.

Te invit să-mi fii alături la o poveste scrisă în fiecare zi. Oare n-o fi și a ta?  

Binețe, dragă cititorule!   




1. - BUCURIA ZBORULUI   

Sunt în concediu! 
Și, nu numai atât, dar am și plecat în concediu undeva în afara țării. 

Nu am mai avut demult o perioadă de relaxare, ci doar câteva zile de „chiul” de la lucru, „furate” pentru a le petrece acasă sau la ștrandul local.  

Acum, în schimb, am primit cadou (mulțumesc fratelo!) o săptămână în Antalya, Alanya (Turcia).  Știam încă din aprilie de acest concediu, dar începutul lui septembrie era atât de departe încât nici nu merita să pierd timp să mă gândesc le el. 

Acum, cu bagajele făcute în ultima seară, normal, ne îndreptăm spre aeroportul din Timișoara. Adică eu, fiul meu și părinții mei.  

Emoțiile m-au năpădit încă de la începutul săptămânii, fiecare zi fiind bifată ca trecută cu mare bucurie, aducând ziua cea mare mai aproape.   



Stau și mă gândesc: ce anume ne bucură atât de mult atunci când plecăm în concediu? 
Faptul că nu mai lucrăm? 
Că ne destindem și noi făcând ce vor mușchii noștri și când vor ei? 
Că ne rupem de rutina zilnică a vieții noastre? 
Că vom putea da frâu liber, timp de câteva zile, celor mai ascunse pofte și dorințe ale noastre? Câte puțin din fiecare?   

Am ajuns în aeroport. Aici, lume multă și veselă, fremătând de nerăbdarea libertății câtorva zile.  

Copii. Mulți copii. 

Femeile arată impecabil. 
„S-au programat din timp la cosmetică, la coafor, s-au vopsit, epilat, aranjat”, m-am gândit eu, aruncând o privire rapidă la unghiile mele făcute în grabă noaptea la ora 2, și gândindu-mă vinovată la lama de ras pe care nu am avut timp să o folosesc înainte de plecare. Cu toate acestea, eram detașată, hotărâtă să transform concediul în relaxarea de care aveam nevoie.   

Și totuși, nu pot să nu mă întreb: oare de ce ne aranjăm mai mult și mai bine, în special femeile,  atunci când plecăm în concediu? 
Pentru a ne vedea străinii ce frumoase suntem? 
De ce i-ar interesa pe străinii vieții noastre cât de aranjate părem
De ce și de când a devenit mai important să părem ceva pentru a mulțumi ochi străini decât să fim, pur și simplu, ceea ce simțim? 
De ce începem concediul cu renovarea și redecorarea noastră? 
Da, știu că majoritatea îmi veți spune că vă aranjați tot timpul. Dar, care este legătura dintre plecarea în concediu și pavoazarea noastră? 
De ce nu facem același lucru și dacă intrăm în concediu dar rămânem acasă? 
Oare familia nu merită să ne vadă aranjate și acasă? 

Întreb și eu.   

A început îmbarcarea. Avionul e mare și se umple cu oameni ce pleacă spre Antalya. 

La ora anunțată, motoarele avionului au pornit, iar aparatul de zbor se pune în mișcare, rulând pe pistă înainte de a se ridica în aer. Îmi place să zbor cu avionul, dar n-am mai făcut-o de vreo 24 de ani, și doar în țară. 

În ultima perioadă am fost des întrebată dacă nu mi-e frică să vin în această țară cu instabilitate politică. Răspunsul meu a fost și este: NU! Nu mi-e frică de ceva imaginar, de ceva ce începe cu „dacă...”. 
Și nu, nu particip la exercițiile de imaginație ale celor care își construiesc și trăiesc viața prin cărămizile fricii, și care încearcă să-mi transfere gratuit propriile lor temeri. 
Dacă cineva dorește să-și facă din frică partenerul tăcut al vieții, așa să fie; eu am decis altfel.   

Avionul prinde viteză și se desprinde de la sol, ridicându-se încet și îndepărtându-se de pământ. 


Am închis ochii și am început să savurez călătoria mea, înțelegând că ceea ce trăiesc, la propriu, în acele momente, trăim zilnic, la modul figurat: fiecare zi e o nouă călătorie spre o nouă zonă a vieții. Hotărârea rutei și a trăirilor cotidiene ne aparține.  

Lacrimile au început să-mi curgă pe obraji, luându-mă complet pe nepregătite: plângeam de bucurie!   
Era bucuria zborului, a eliberării de cotidian, a libertății noului. Era sărbătoarea cedării controlului vieții mele pe mâinile altora. 
Pentru aproape două ore, viața mea și a celorlalți pasageri ai avionului era în mâinile echipajului. Altă dată aș fi fost neliniștită, dar acum nu.   



Timp de aproape două ore am observat și admirat peisajul, și am trăit câteva turbulențe la trecerea deasupra munților. 
Este atât de bine să ai încredere în profesionalismul celor care iau decizii, indiferent dacă este vorba despre pilot de avion sau despre altcineva aflat la cârma vehiculului din viața ta. 
Iar asta ne include pe noi, „piloții” propriei noastre vieți. 
Dar, avem noi, oare, încredere în deciziile noastre?
   
Dacă tot ce vrem să vedem este rutina, rutină să fie!  Dacă tot ce observăm are o nuanță ternă, pesimistă, nu înseamnă că nu există și alte nuanțe; noi doar am hotărât că asta și atât vrem să vedem. Și dacă am decis că drumul zilnic prin viață este cu turbulențe, așa va fi. 

Depinde ce setări avem în sinea noastră, făcute tot de noi. 
Dacă ne hotărâm să vedem urâtul călătoriei numită viață, cum vom putea vedea frumusețea destinației, a destinului nostru? 
Și dacă am decis că drumul, ca și viața, sunt de doi bani, cine sau ce ar mai putea să schimbe acest „program” devastator pentru trăire și pentru suflet?   



Mă gândeam că mulți dintre cei ce au călătorit cu avionul mi-au spus despre efectele neplăcute pe care zborul l-a produs asupra corpului lor.

Oare intensitatea simptomelor unor pasageri ține și de senzația că le-a fugit pământul de sub picioare, și că au pierdut controlul asupra vieții lor? Înclin să cred că da, și că aceste trăiri își pun amprenta asupra a ceea ce simțim în plan fizic.  

Acolo, în aer, m-am gândit la reacțiile corpului uman atunci când se află la înălțime. Oare există vreo legătură între simptomele simțite, intensitatea lor și trăirile noastre? 

În timpul zborului cu avionul reacționează urechea, în special cea internă, care ne dă echilibrul. Desigur, la mare altitudine  se înfundă urechile deoarece lichidul din acea zonă reacționează la presiunea înaltă. 
Dar, din punct de vedere emoțional, urechea internă reacționează și răspunde la pierderea controlului, la propriu sau la figurat.

E posibil ca cei ce experimentează simptome neplăcute să aibă, de fapt, frica  de a-și pierde controlul asupra „cârmei” propriei vieți?

Da, știu că ai vrea să îmi spui că zborul e zbor, și atât. Dar chiar nu ți-ai pus niciodată problema de ce unii se simt rău, în timp ce alții nu simt decât banalele urechi înfundate, rezultat al schimbărilor de presiune.


Orice destinație presupune o călătorie, indiferent de mijlocul de transport ales. 

Chiar dacă este vorba despre un loc real sau despre unul imaginar, drumul este exact ceea ce vrem noi să fie: o bucurie sau un chin. 

Putem alege să vedem doar neplăcutul, ceea ce deranjează, ceea ce nu corespunde cu ideile noastre despre ceea ce ar trebui să fie fericirea și mulțumirea noastră dacă ni s-ar respecta anumite condiții puse, evident, tot de noi.

Sau putem alege să fim atenți la cale, înțelegând că nu putem ajunge la destinația finală dacă nu ne-am însușit libertatea călătoriei și dacă nu am înțeles că orice drum este altfel decât cel dinainte, și că ne aduce noi și noi experiențe.



Cam ca o călătorie spre o destinație de concediu. 
Când alegem să renunțăm la condiții, condiționări și nevoia de a controla fiecare secundă a vieții noastre, abia atunci apare bucuria de a fi, de a trăi, de a savura, de a observa. 

Atunci ne lăsăm în brațele providenței, convinși că orice ne va aduce în viață va fi în conformitate cu ceea ce ne-am așternut până atunci pe drumul vieții noastre.

Abia atunci ne putem bucura în liniște de... zborul prin viață.

Bucuria zborului sau efectele secundare ale controlului în toate aspectele vieții?

Zic și eu.

Eu am ales și aleg bucuria zborului, bucuria experienței și a trăirilor, inclusiv pe cele ale turbulențelor. 

În zilele următoare îți voi povesti și despre alte impresii de vacanță, împărtășite în acest mini-jurnal de concediu. Un altfel de jurnal.

Binețe ție, cititorule, și mulțumire de însoțire printre rânduri.




dr. Edith Kadar 
Arad, 11 septembrie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

1.- Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

2.- Comentariile anonime NU SE IAU ÎN CONSIDERARE începând din 09 decembrie 2013!!!
Nu te ascunde cu lașitate în spatele rândurilor anonime, ci asumă-ți responsabilitatea răspunsului pe care îl dai.
Tu ştii deja cu cine vorbeşti. Altfel eu aleg să nu îl iau în considerare.
Alege să nu fii un ANONIM în viaţă.

3.- Nu îmi trimite același mesaj de mai multe ori doar pentru că nu-l vezi publicat. Ele îmi vin pe mail și le public sau le răspund când pot. Dacă nu primești răspuns înseamnă că mi-ai pus o întrebare al cărei răspuns fie există deja, deci caută-l, fie este cuprins în material, deci caută-l. Nu sunt răspunzătoare că nu ai răbdare să citești.

Mulţumesc.