CUVÂNT versus INTENȚIE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *    * 

Cuvântul este rostit cu o intenție.

Fie vrei să transmiți ceva, să exprimi sau să ceri, cuvântul este instrumentul direct, practic, de comunicare cu cei din jur.

Dacă între cuvânt și intenție există o armonie, se creează o comunicare deschisă, lejeră, relaxantă.

Dacă, în schimb, ceea ce se spune este mult diferit de intenția cu care s-a creat și rostit cuvântul, apar blocaje în comunicare, conflictele.

Poți spune cuiva cuvinte frumoase, dar cu intenția de a manipula. 

Poți face complimente „izvorâte” din ură, ranchiună, pură răutate. Tot din aceleași intenții sau din frică poți rosti neadevăruri; multe și mari.

De exemplu, poți ascunde sentimentele frumoase din frica de a fi respins(ă) sau poți ascunde sentimente profunde de ură din furia trădării.

Dacă tot ceea ce vrei este să minți și să manipulezi, cuvintele pompoase nu pot acoperi intenția. 

Pentru că auditoriul reacționează la intenție, la ce e în spatele cuvintelor, nu la vorbele rostite.

Nu te mai mira dacă cei din jur reacționează la ceea ce spui, chiar dacă ai rostit lucruri (aparent) plăcute.

Verifică-ți intenția pentru că ea îți dă tonul vocii ce exprimă cuvintele, tonul „culorii” vorbelor rostite în orice împrejurare.

Așa măcar mai faci încă un pas pentru a te cunoaște pe tine.

Așa vei deveni atent(ă) la tine. Dacă vrei!

Binețe, dragă cititorule!

 dr. Edith Kadar
Arad, 09 decembrie 2015

FRICA DE MOARTE ÎMPIEDICĂ VIAȚA

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Ai observat că avem atât de multe frici încât acestea ne ocupă fiecare moment al vieții, fiecare respirație, fiecare locușor al celei mai profunde celulă a noastră?

Cea mai mare frică este cea de moarte. 

Indiferent că este vorba despre o amenințare directă, vizibilă, sau că este doar în imaginația noastră, frica de moarte, de extincție, de dispariție ca individ, distorsionează realitatea de zi cu zi, creând un viitor din ce în ce mai sumbru, mai lipsit de speranță, mai tern, mai limitativ.

Fiecare înțelege altceva prin frica de moarte.
Pentru unii, orice simptom, cât de mic, înseamnă vizită din partea celei cu coasa; pentru alții, auzul unui anumit diagnostic face legătura directă cu magazinul de pompe funebre. Unii consideră că a nu avea bani, a nu putea să-și plătească dările atunci când ei vor, activează o frică de moarte în viața lor.

Avem și expresii foarte plastice care exemplifică acest tip de teamă: „dacă nu reușesc să fac... o să mor!”; sau „să mor eu dacă nu voi....”; sau „acela/aia moare să afle adevărul, dar nu i-l spun, așa, de-al dracu'!”

Fără să ne dăm seama, cu sau fără voia noastră, frica de moarte devine un partener tăcut în viața și traiul nostru.
Chiar îi face din ce în ce mai mult loc, eliberând spațiu ocupat de viața, bucuriile și liniștea noastră sufletească.

Din prea multă frică de moarte ajungem să ne fie teamă să trăim.

Doar că frica de moarte este o plăsmuire a minții noastre. Știai asta, nu?

Deci, o plăsmuire, o himeră, poate să împiedice viața.

Interesant paradox!
Interesantă părere avem despre miliardele de ani de evoluție!

Și mai credem că le știm pe toate, nu?

Binețe, dragă cititorule!

Și, după ce ai citit cele de mai sus, mai ai la dispoziție 5 minute pentru a te lăsa purtat de...vântul eliberării de orice frici? (Vangelis - Will Of The Wind, din albumul Direct)

 dr. Edith Kadar
Arad, 02 decembrie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/01/jocul-de-omulatunci-cand-si-planetele.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

CE SPUI ATUNCI CÂND VORBEȘTI?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Cuvintele sunt cărămizile comunicării, indiferent dacă în scris sau în vorbire.

Dar, e o mare deosebire între A VORBI, A SPUNE, A COMUNICA și ÎNȘIRA CUVINTE; deși sinonime în aparență, ca verbe, ca acțiune, diferă mult ca intenție.

A VORBI este actul de a înșirui cuvinte într-o anumită ordine, utilizând corzile vocale din laringe.
A SPUNE este verbul care împletește vorbirea cu intenția de a transmite ceva.
A COMUNICA încarcă cu suflet vorbirea cu intenție, spunerea.
A ÎNȘIRA CUVINTE reflectă vorbirea fără intenție, spunerea fără suflet, și se produce din automatismul minții de a nu tăcea.

Când vrem să transmitem ceva, VORBIM.
Când avem și mesaj și intenție, SPUNEM ceva.
Când ceea ce spunem și cui spunem sunt importante sufletului nostru, COMUNICĂM, ne deschidem celuilalt.
Iar când simțim că trebuie să vorbim doar pentru a nu tăcea, să spunem din larma minții, când nu ne interesează ce și dacă celălalt mai și răspunde, facem conversație goală de intenție, mesaj și suflet, adică ÎNȘIRĂM CUVINTE.

VORBEȘTE pentru a SPUNE ceva, COMUNICĂ pentru a asculta, nu ÎNȘIRA CUVINTE pe care nu le crezi.

Fii original(ă) și crede în ceea ce spui.
Altfel doar scandezi lozinci. Ca în perioada sărbătorilor.

Binețe, dragă cititorule!

dr. Edith Kadar
Arad, 30 noiembrie 2015

CURAJUL DE A FI NEÎNFRICAT(Ă)

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *    *     *     *     *     * 

Care este opusul fricii?

Curajul sau neînfricarea?

Sunt, aparent, același lucru, aceeași culoare, dar au nuanțe diferite.

Frica este o stare pe care o conștientizezi. Dar ce o face să existe și ce lipsește pentru ca frica să-i ocupe locul și să se manifeste?

Se spune că întunericul nu există ca atare, e doar lipsa luminii; ura este lipsa iubirii, iar tristețea apare atunci când lipsește bucuria, etc.

Și atunci, frica ce este, al cui loc îl „cucerește” prin lipsă?

Curajul este o acțiune conștientă, programată, calculată; se manifestă atunci când sesizezi situația care îți creează frică și vrei să ți-o depășești.
Deci, frica există dar te hotărăști să o înfrunți. Ai curajul să înfrunți o situație sau o persoană, îți faci curaj să înoți deși ți-e frică, etc.

Nesăbuirea este doar o nuanță a curajului, ce apare atunci când refuzi să iei în considerare riscurile.

Și atunci, cum se numește starea de lipsă a fricii, aceea în care situația sau persoana nu îți creează nicio reacție?

Neînfricarea presupune „luarea taurului de coarne” fără ca acel taur să-ți creeze vreo teamă. 

Copiii se nasc neînfricați deoarece nu cunosc termenul „frică”: se aruncă în apă fără probleme, pășesc în gol fără ezitare, se ridică după ce au căzut și merg mai departe. Până când adulții se hotărăsc să le sădească frica deoarece nu e posibil ca cineva să nu aibă angoase, nu-i așa?

Deci, te naști neînfricat(ă), cineva îți spune că acea stare nu e bună și că trebuie înlocuită cu frică. 

Până când ai curajul de a regăsi calea spre darul cu care te-ai născut: neînfricarea. 

Asta, dacă nu faci ceva nesăbuit, între timp, cum ar fi să asculți oameni stăpâniți de frică.

Te-ai născut neînfricat(ă), amintește-ți asta.
Reamintește-ți că fricile nu pot pune stăpânire pe tine decât dacă tu le permiți.

Dă la o parte cortina fricilor, și lasă să intre viața în sufletul tău.

Ai curajul de a fi neînfricat(ă)!

Binețe, cititorule!

 dr. Edith Kadar
Arad, 26 noiembrie 2015

GREȘEALA, „PROFESORUL” VIEȚII

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Nu-ți fie teamă că greșești în viață. E normal să nu-ți reușească totul din prima încercare.

Greșeala o vezi abia după ce a trecut momentul și compari rezultatul final cu ceea ce te-ai așteptat sau ți-a proiectat mintea. Dacă ele nu coincid, rezultatul e numit drept eroare sau greșeală.

Dar, te-ai gândit oare că acel final are ceva să te învețe?

Te oprești, de obicei, să vezi ce, de ce nu a ieșit cum ai vrut și când s-a produs schimbarea? 

Te-ai întrebat vreodată de ce tocmai acel rezultat a ieșit și nu altul?

Și dacă ai greșit de mai multe ori în viață, ți-a trecut, oare, prin minte că așteptările și proiecțiile tale nu ar fi în concordanță cu tine, cu devenirea ta, cu adevărata ta cale spre împlinire și desăvârșire?

În fond, „greșeala” e doar în ochii și mintea cuiva care se așteaptă să primească altceva decât a primit.

Nimic nu e greșit. Totul se întâmplă cu un scop: acela de a învăța o lecție.

Care e acea lecție?

Abia acum începe frumusețea vieții deoarece va trebui să stai, să observi, să înțelegi, să te observi, să te înțelegi.

Până atunci, toate sunt doar constatări, etichetări, interpretări, extrapolări.

Nu-ți fie teamă că greșești în viață. E normal să nu-ți reușească totul din prima încercare.

Și așa începe... viața adevărată!

Binețe, dragă cititorule!

dr. Edith Kadar 

Arad, 23 noiembrie 2015

SIGURANȚA CUNOAȘTERII DE SINE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Oamenii nu te cunosc așa cum ești în realitate, ci așa cum vor ei să te cunoască.

De obicei, ești perceput(ă) după ceea ce se interpretează că ești, ceea ce se crede că simți, și ceea ce ești categorisit(ă) că reprezinți.

Oricât ai încerca să-i aduci pe cei din jurul tău în fața imaginii tale reale, parcă se îndepărtează și mai tare, ajungând să nege ceea ce ai vrea tu să perceapă și chiar să te atace.

Dar, oare, ceea ce vrei tu să se vadă, imaginea ta pentru exterior, este cea reală? 

Sau este o iluzie creată pentru a te menține la un nivel confortabil pentru a socializa comod? 

Ceea ce ești în realitate este aceeași imagine pe care ai vrea să o arăți lumii și aceeași pe care o și afișezi? 

Oare „poza” a ceea ce ești în realitate este aceeași pentru fiecare persoană cu care vii în contact? 

Și, oare, aceluiași om îi arăți aceeași identitate de fiecare dată, la fiecare întâlnire?

Percepția lumii despre tine este mult diferită de a ta deoarece gândirea diferă, criteriile de apreciere sunt altele și etaloanele de comparație sunt personalizate.

Și atunci de ce te afectează dacă cineva te judecă în conformitate cu ce înțelege despre tine? 

E chiar atât de important să fii cunoscut într-un anumit fel? 

De ce, în loc să vezi cum ești perceput și să faci ajustări pentru tine, „lupți” din răsputeri pentru a instaura o anumită imagine? 

Nu crezi că te minți? 

Nu crezi că nu te cunoști deloc, ci doar îți închipui că ești într-un anumit fel?

Oamenii nu te cunosc așa cum ești în realitate, ci așa cum vor ei să te cunoască. 

Și e mai bine așa pentru că te poți detașa, poți observa, poți corecta sau poți sesiza că atunci când îți vorbesc despre tine îți vorbesc, de fapt, despre ei.

Dacă tu știi cine ești, ce importanță are părerea celorlalți?

Iar dacă habar n-ai cine ești, ce imagine vrei să-și facă ceilalți despre tine?

Siguranța cunoașterii de sine sau lupta cu morile de vânt? Alege.

Binețe, dragă cititorule!

 dr. Edith Kadar
Arad, 13 noiembrie 2015

CUNOAȘTE-ȚI DRUMUL VIEȚII

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 * * * * * * * 

În fiecare dimineață, înainte de a-ți începe ziua, stai, privește orizontul vieții tale și gândește-te unde ești, unde vrei să ajungi și ce cale vrei să urmezi pentru a-ți îndeplini menirea.

Nu porni la drum fără să ai în minte destinația, ruta și busola. 

Viața are multe destinații și infinite drumuri. Însă doar una din fiecare sunt ale tale: o destinație și un drum. Restul sunt ale altora.

Nu-ți pierde timp și energie apucând-o pe căile destinate celorlalți pentru a-ți împlini viața. 

Nu numai că te vei rătăci, dar vei sfârși prin a te devaloriza în proprii tăi ochi și te vei trezi în „peștera” disperării, neputinței și fricii. 

Toate acestea doar pentru că ești prea grăbit(ă) dimineața să îndeplinești viitorul altora și nu mai ai timp măcar să ți-l saluți pe al tău.

Fă-ți timp pentru tine în fiecare zi!

Binețe, cititorule!

 dr. Edith Kadar
Arad, 12 noiembrie 2015

RESPECTĂ HOTĂRÂRILE CELORLALȚI

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Atunci când cineva se hotărăște să-și înfrunte demonii trecutului pentru a trăi în prezent, respectă-i alegerea.
Când cineva se hotărăște să se schimbe, să-și schimbe viața, respectă-i hotărârea și nu i-o lua în derâdere.

Apreciază acea persoană în funcție de ceea ce a ajuns și nu după cum a fost sau cum îți amintești tu că a fost.
Apreciază frumusețea zborului pe care l-a învățat și îl practică, și nu-i mai reaminti de mlaștina în care s-a târât în trecut.
Apreciază voința unei persoane de a-și depăși limitele și nu o judeca pentru că și le-a uitat deja, demult.

Acea persoană a făcut pace cu trecutul, de ce nu-i respecți prezentul?

Atunci când refuzi să vezi devenirea unei persoane agățându-te de greșelile convenabile din trecut, când apreciezi păcatele trecutului și nu libertatea prezentului, vorbești, de fapt, despre tine.
Vorbești despre demonii proprii, despre zborurile ratate și despre lipsa de voință care ți-a devenit tovarăș de drum în viață.

Cu toții trecem prin acest stadiu. Diferența constă în alegerea pe care o facem.

Observă, apreciază, respectă, nu judeca și ia-ți zborul, indiferent de părerile celor din jur.
Ce ai de pierdut? Câștigă-te pe tine!

Binețe, dragă cititorule!

 dr. Edith Kadar
Arad, 09 noiembrie 2015

REALITATEA ÎNTREBĂRILOR ȘI REALISMUL RĂSPUNSURILOR

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 * * * * * * * 

Noi vrem să primim răspunsuri la întrebările puse Universului, dar le vrem acum și într-un anumit „ambalaj”, altfel suntem nemulțumiți.

Formulăm rugăciuni și rugăminți sperând și așteptând în secret ca totul să se concretizeze aici, acum și așa cum vrem noi.

Dar, oare din ce realitate a noastră am formulat cererea?

Din cea de om umil, care consideră că nu merită nimic și se adresează cerului cerându-și, parcă, scuze pentru că există și deranjează? 

Din aceea a orgoliului și vanității care ne face să credem că ni se cuvine totul? 

Din realitatea fricilor de care ne lăsăm înconjurați și controlați? 

Din poziția de necunoscător al valorii adevărate ca entitate, suflet, spirit și esență divină? Sau...?

REALITATEA.

Se presupune că e una singură. 

Dar fiecare situație ne creează o altă realitate. 

Într-un fel suntem  ca părinți, altfel ca prieteni sau parteneri; într-un fel ne manifestăm când conducem mașina, altfel când suntem pietoni, etc. 

Indiferent de realitate, noi ar trebui să fim consecvenți în valoarea și manifestarea pe care o avem. 

Dar, dacă habar nu avem cine suntem, ce putem cu adevărat și ce căutăm în viața noastră, fiecare realitate va crea un alt „eu”, impregnat cu energia străină din jur. 

Și atunci, nu înțelegem de ce rugile noastre nu sunt auzite și rezolvate. 

Pentru că răspunsurile la rugăciuni se adresează adevăratei noastre esențe, singura pe care o poate percepe Universul. 

Și nu ego-ului confecționat și întreținut de noi.

Răspunsurile la întrebări vin întotdeauna, dar suntem noi, cei adevărați, tot timpul? Uneori? Vreodată? Niciodată?...

Binețe, dragă cititorule!

dr. Edith Kadar 

Arad, 08 noiembrie 2015