Se spune că „semeni vânt, culegi furtună”. Cu alte cuvinte, tot ceea ce primești este în conformitate cu ceea ce dai.
Binețe, OM fain!
Te invit să-mi fii alături preț de câteva rânduri pentru a povesti despre consecințe.
Furtunile nu vin niciodată din cer, și nici de la Dumnezeu, cum am auzit spunându-se.
Ar însemna să credem într-o divinitate răzbunătoare, furibundă, adică una creată de noi după chipul și asemănarea omului.
De la Dumnezeu vine pace, lumina, iubire, armonie, tot ce e pozitiv.
Furtunile sunt create de om din energiile grosiere pe care le emană înjurând, urând cu sârg, comentând, judecând, negând divinitatea și respingând iubirea fără de condiții.
Mulți spun că astea sunt tâmpenii, și continuă să fie furioși pe tot si pe toate.
Doar puțină fizica ar trebui pentru a ști că orice gând este energie. Mai multe gânduri sunt mai multă energie. Și multe gânduri de la mulți oameni pot aduce pace (dacă sunt pozitive, ca rugăciunile) sau furtuni, adevărate cataclisme, identice cu ceea ce „animă” omul.
Ce este sus este și jos. Ce este înăuntru este si afară.
Păcat că nu suntem conștienți de forța minții care creează lumi sau le devastează.
Păcat că nu înțelegem că singurii pe care îi distrugem suntem chiar noi.
Omul care își reneagă Creatorul prin înjurături, ură și alte emoții-energii negative, devine creatorul anti-cerului, adică al iadului. Care răbufnește din când în când, făcând prăpăd.
Iar omul ce face? Înjură și mai tare.
Iar când cantitatea de energie negativă atinge un punct critic, are loc un cataclism mare, devastator. Ce fac oamenii atunci? Își reamintesc de bunătatea din ei, se mobilizează, ajută și iubesc necondiționat.
Păcat!
Roagă-te, omule! Furiile si negativitatea vor atrage mai multe furii și mai multă negativitate.
Renunță să mai crezi ca altcineva e de vină, chiar dacă asta ți-ar mulțumi și liniști ego-ul. Iar dacă poți crea furtuni, sigur poți crea o lume a liniștii.
Se spune că „semeni vânt, culegi furtună”. Cu alte cuvinte, tot ceea ce primești este în conformitate cu ceea ce dai. Deci, dacă semeni pace, culegi iubire.
Alegerea e a ta, și ține de maturitatea ta emoțională și de înțelepciune.
Alege-te pe tine nu prin furtuni ci prin seninătatea sufletului.
Aprinde o lumânare și hai să ne rugăm împreună!
Binețe, Om fain!
Edith Kadar
Arad, 17 septembrie 2017
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.
Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Cât de des ți-ai condiționat fericirea și starea de bine cu unul sau mai multe „trebuie”? De câte ori te-ai declarat nefericit(ă) și nerealizat(ă) pentru că nu ai îndeplinit niște condiții care nici nu mai știi de unde sau de la cine veneau? De câte ori nu ți-ai refuzat o bucurie doar pentru că ea îndeplinea numai condițiile sufletului tău și nu pe ale societății pe care ai proclamat-o „deținătoarea” de drepturi totale asupra vieții tale? Binețe, cititorule! Pornește, rogu-te, muzica și hai să povestim.
„Atunci când acceptarea de sine este înlocuită cu autoperfecționarea, tu renunți la fericirea la care ai dreptul chiar acum, fiind convins că trebuie mai întâi de toate să îndeplinești anumite criterii, cerințe și condiții. În acest fel… tu ajungi să te simți profund nefericit din cauza nenumăratelor cerințe pe care ți le impui singur(ă) Sinele necondiționat nu cere fericire, căci aceasta este necondiționată. Pe de altă parte, egoul, convins de propriile lipsuri, se comportă din nou ca un antrenor de sport megaloman, creând o listă lungă de „cerințe” care „trebuie” îndeplinite pentru a fi fericit. Spre exemplu, convingerea că „nu sunt suficient de bun” conduce la credința că „trebuie să fac mai mult”; convingerea că „sunt rău” conduce la credința că „trebuie să fiu întotdeauna bun”; convingerea că „greșesc” conduce la credința că „trebuie să fac totul corect”; teama că „nu însemn nimic” conduce la credința că „trebuie să fac ceva”. Iar lista continuă la nesfârșit”. Iată câteva „cerințe” care ne-au „desenat” viața și traiul zilnic: „Pentru a fi fericit(ă) trebuie… • …să fiu simpatizat(ă) de toată lumea • …să am întotdeauna dreptate • …să fiu întotdeauna bun(ă) • …să dețin întotdeauna controlul • …să fiu întotdeauna tratat(ă) corect de ceilalți • …să merit acest lucru • …să fac un efort • …să nu mă înfurii niciodată • …să fiu perfect(ă) • …să nu întârzii niciodată • …să nu las niciodată garda jos • …să îmi ascund sentimentele • …să nu fiu niciodată vulnerabil(ă) Ar fi util să-ți faci o listă cu toate „cerințele” pe care ți le-ai creat singur(ă). În astfel de cazuri, cerințele par mai degrabă legi universale decât iluzii personale.(…) Ego-ul își focalizează tirul judecăților critice, condamnărilor, cerințelor și autoperfecționării asupra corpului fizic. El declară în fiecare zi un război împotriva celulitei, firelor de păr alb, firelor despicate, ridurilor, pielii atârnate, sânilor căzuți, burții, caloriilor și acneei. Cum ai putea fi fericit în condițiile în care colesterolul tău iese din limitele prescrise? Ego-ul încearcă la infinit să-și cosmetizeze fragila fericire printr-o operație de chirurgie cosmetică, prin cultivarea senzualității, prin folosirea măștilor faciale și prin exerciții fizice dure.(…) La infinit, noi ne promitem că după fiecare nou „trebuie” o să fim fericiți pentru totdeauna. Problema e că fără acceptare de sine, autoperfecționarea și „cerințele” nu se termină niciodată. Egoul este dependent de „cerințe”, căci este convins că fericirea necesită condiții perfecte. Mai mult, el nu poate fi niciodată satisfăcut, prin însăși natura sa. El nu poate fi decât cel mult transcens. Prin urmare, noi avem de ales: fie încercăm în zadar să ne ocupăm de toate „cerințele” pentru a fi fericiți, fie luăm decizia de a fi fericiți în orice condiții! Noi putem face acest lucru prin cultivarea acceptării de sine, pornind de la premisa că fericirea este oricum gratuită”. (fragmente din cartea „Fericirea ACUM!” de Robert Holden)
Știi că ești perfect(ă) așa cum ești?
Știi că nu putem fi la 50 de ani la fel ca și la 20 de ani? Altfel, ce rol ar mai avea evoluția? Ar însemna să ne dorim să rămânem imobili în viață într-o perioadă pe care alții au declarat-o optimă. Iar aceasta se numește stagnare.
Știi că nu ne putem încadra cu toții în limitele valorilor pe care alții încearcă să ni le impună, folosindu-se de sentimentul de vinovăție pe care îl acceptăm atât de ușor? Dacă toți am avea măsuri 90-60-90, lumea ar fi plictisitoare. Dacă toți am cântări cât zic alții că e ideal, ar fi o lume de clone retușate la standard. Dacă am fi cu toții la fel, încadrați în normele de „normalitate” atât ca fizic, cât și psihic, dacă toți am avea aceeași tensiune arterială, colesterol sau glicemie, dacă la 80 de ani am arăta ca la 30, am fi cu toții neschimbați, nu ne-am diferenția prin nimic, am fi liniari, plictisitori. Așa vrei să fii? Asta e fericirea pentru tine? Vrei să fii doar unul/una dintre cei mulți sau accepți că ești original(ă), UNIC(Ă)? Acceptă-te așa cum ești, nu-ți mai inventa defecte, nu mai condiționa starea de bine. Toate acestea - fericirea, starea de bine - există deja, dar tu le refuzi, punând condiții. Ești perfect(ă) așa cum ești, slab(ă) sau gras(ă), tânăr(ă) sau bătrân(ă), cu su fără riduri, cu sau fără celulită. Nicio condiționare nu aduce fericire și liniște sufletească, ci doar și mai mult tumult sufletesc și boli. Acceptă-te și vei vedea că viața ta se va schimba fără eforturi. Ea va curge lin pentru că nu va mai întâlni barajele lui „trebuie”. Iar aceasta aduce împlinirea Sinelui. Alege să înțelegi de ce ești așa, ce vrea de la tine Universul și Dumnezeu. Altfel vei ajunge să-l contești pe însăși Creator, considerând că ești mai bun(ă) decât el. Iar când ajungi să te înțelegi așa cum ești aici și acum, eviți orice boală, alegând acceptarea și nu lupta. Alege să te distrezi și să te simți bine în viața ta, evitând „luptele” inutile dictate de ego. Ego-ul te condiționează. Sinele te împlinește. Ce alegi?
Binețe, dragă cititorule!
dr. Edith Kadar
Arad, 05 octombrie, 2014
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Binețe,
cititorule!
Un accesoriu obligatoriu în viața de zi cu zi este umorul, buna dispoziție.
Una din cauzele conflictelor emoționale care duc la îmbolnăvire este dramatismul cu care „încasăm” fiecare situație întâlnită.
Luăm totul personal, chiar dacă interlocutorul nu a avut nicio intenție să facă rău. Căutăm sensuri ascunse în spatele unor simple afirmații, alimentând astfel paranoia cotidiană.
Nu mai știm să vedem sensul figurat al comunicării, totul este la propriu.
Lumea este a noastră, și o apărăm cu îndârjire după propriile noastre legi. Ceilalți încep să devină inamici (sau in-amici) pentru simplul fapt că nu împărtășesc părerile și credințele noastre.
Azi așa, mâine la fel... la un moment dat ne trezim obosiți, neputincioși, lipsiți de vlaga vieții; extenuați de donquijotismul pe care ni l-am asumat singuri.
Iar atunci devenim victime: „de ce eu?... de ce mie mi se întâmplă asta?... eu n-am greșit nimmănui nimic!...”
Ba da! Te-ai trădat pe tine uitând să trăiești, să vezi pădurea și nu fiecare copac, să îți îndeplinești menirea.
Care?
Aceea de a te găsi pe tine, dând la o parte tot molozul vieții celorlalți.
Aceea de a te împlini pe tine, care ești unic, inimitabil, original.
Aceea de a fi liber, trăindu-ți și asumându-ți propriile credințe.
Cum să faci asta într-o lume atât de crudă, vei zice?
Realizând că viața trebuie trăită creând fiecare moment al ei și nu ajustând-o în permanență și adaptând-o la cotidianul celorlalți.
Neuitând să respiri corect aerul care îți împlinește și cizelează viața.
Neluând totul atât de serios, atât de dramatic.
Încearcă să vezi în fiecare situație partea bună, chiar dacă la prima impresie totul îți pare potrivnic și negativ. Nimic nu vine fără o lecție de învățat sau de aplicat.
Folosește umorul pentru a trece mai ușor peste probleme și a vedea lucrurile fără umbra încrâncenării.
Alege să vezi și partea luminoasă a situațiilor, și astfel vei avea detașarea care aduce cele mai bune și mai optime rezolvări.
Nimeni nu are nimic cu tine, în afară de tine însuți!
Alege să nu îți trădezi sufletul, și fă-l să râdă în fiecare zi!
Binețe, cititorule!
dr. Edith Kadar
Arad, 11 noiembrie 2014
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/04/fii-blanda-cu-tine.html)
Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.
Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Binețe, cititorule!
Pornește, rogu-te, muzica înainte de a citi.
IUBIREA...
Oare ce o fi acest cuvânt pe care nu îl înțeleg?
E peste tot, îl aud, și mă gândesc că trebuie să fie important. Cred că ar trebui să încep să pun întrebări.
- Mami, ce e aceea „iubirea”?
- Iubirea e atunci când te bucuri din orice și zâmbești adânc de la un colț la altul al inimii.
Iubirea e atunci când, deși plouă și e frig, poți vedea cerul întreg și nu lacrimile lui.
E atunci când ciripitul păsărelelor este acolo cu tine, în urechea ta, indiferent de gălăgia de afară.
Iubirea e atunci când, deși ești certat și dojenit, reușești să vezi în ochiul celuilalt neputința de a se face înțeles și de a te ajuta.
Iubirea o auzi în fiecare frunză care foșnește, o vezi în ochii oricărui copil, o întâlnești în inima și privirea îndrăgostiților, dar și în cele ale părinților și bunicilor; o asculți în fiecare notă a muzicii adevărate.
- Toți oamenii iubesc, mami?
- Îmi place să cred că da, puiul meu. Cred că orice om încearcă să iubească, doar că pentru fiecare iubirea are o altă definiție. Cred că omul iubește după chipul și asemănarea sufletului său.
- Tu iubești, mami?
-Da! Îi iubesc pe cei ce mă ajută să fiu eu însămi.
Iubesc universul care ne-a dat totul pentru a putea iubi, doar să vrem.
Îi iubesc pe toți cei ce mă ajută să fiu cu tine.
Dar, mai mult, te iubesc pe tine, puiul meu, pentru că îmi bucuri ochii, îmi încânți auzul cu vocea ta, îmi sărbătorești toate simțurile când te pot strânge în brațe și te pot mângâia.
Viața alături de tine este o adevărată... IUBIRE!
- Bine, mami, m-ai ajutat să iau hotărârea. M-ai făcut curios așa că... ne vom vedea peste nouă luni, când mă voi naște!
Abia aștept să te cunosc, să mă ții în brațe, și să o pot cunoaște... IUBIREA!
dr.Edith Kadar
Arad, 30 aprilie 2014 * * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Niciun fragment nu poate fi scos din text.
Prezentul articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nu e nevoie să schimbăm lumea; este suficient doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Lumea este doar ceea ce vrei tu să vezi că este.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Deja de o bună bucată de timp știu că nimic nu e întâmplător.
Adică nu știu doar în teoria, gen: „îhâm, daaa, nimic nu e întâmplător, așa e... Doamne, ce mi se întâmplă?... de ce acum?... de ce mie?... eu n-am făcut nimic să merit asta!...”, ci practic: știu că totul este în conformitate cu ce eman sau emit din interior.
De aceea, când azi nu mi-a venit primul pacient programat, am știut că nimic nu e întâmplător, și că mi se dă posibilitatea de a face altceva; probabil ceva pentru mine.
De când s-a programat persoana am simțit că nu va veni, dar dacă m-ar fi anunțat din timp nu m-aș fi ridicat din pat, și aș mai fi dormit.
Astfel, am venit la cabinet, iar pe drum am primit telefon de la o persoană din București care dorea să vină în Arad, la mine. Am vorbit timp de vreo oră, ca și când ne-am fi cunoscut de când lumea. Povestind, am realizat că Universul, Dumnezeu, îmi aducea în cale o oglindă, una din multele din ultima perioadă.
Oglinzile acestea au darul de a-mi arăta trecutul meu, adică fracțiuni din mine, ceea ce am fost în diferite perioade ale existenței mele, aspecte de-ale mele rămase nerezolvate, și care îmi tulburau periodic prezentul.
Am zâmbit de fiecare dată, recunoscându-mi fragmentul de trecut reprezentat de omul din fața mea.
Au fost acolo fetița băiețoasă, slabă, cu genunchii osoși și mari, care și-ar fi dorit să fie prințesă, dar căreia i se repeta (prea des) că nu e suficient de drăguță ca alte fete.
Am văzut adolescenta fără personalitate proprie, ci cu comportamente împrumutate de la alții, ca niște haine lălâi, prea largi.
Am întâlnit studenta debusolată, singură într-un oraș străin și mare.
Am salutat femeia tânără care habar n-avea ce înseamnă relații, orice relații.
Am zâmbit omului care a confundat iubirea cu posesivitatea, condiționarea și nevoile personale de satisfăcut.
Am întâlnit și mama care se străduiește din răsputeri să fie mamă, fără a ști foarte clar ce naiba o fi însemnând toate astea.
Am dat binețe femeii adulte cu o viață profesională înfloritoare, dar cu o viață personală lăsată pe undeva prin beci.
Am îmbrățișat femeia matură care a descoperit IUBIREA, care nu mai face nimic, nu mai planifică și nu mai controlează deoarece știe că, oricum, Universul ȘTIE mai bine ce, când, cum are nevoie, și îi aduce în cale. Cam ca azi.
Și în timp ce vorbeam cu această persoană drăguță, am realizat că ea are toate informațiile despre cum să-și rezolve problemele în viață, doar nu știa cum să le acceseze. OGLINDA. Din nou.
Având timp liber, am mers să mănânc ceva. Și în timp ce luam un mic dejun-prânz copios, ascultam muzică, mă uitam pe geam la verdeața și la soarele de afară, și procesam ultimele evenimente și trăiri ale mele.
Iar la un moment dat realizez că s-a instalat o stare de liniște... pardon, LINIȘTE; ca și cum timpul s-a dilatat, oamenii trec grăbiți pe stradă, mașinile claxonează, dar eu sunt... undeva în mijlocul a ceea ce sunt EU, dincolo de gălăgia lumii și de timp.
Mi-au trebuit câteva momente pentru ca mintea mea să perceapă că sunt într-un loc plin de liniște situat... în mine însămi!
„Deci asta e prezența în tine? Asta înseamnă să fii în aici și în acum? Să fii prezent în viața ta? Să fii centrat în tine? Asta este trăirea în prezență și în prezent!”, mi-am zis.
Îmi căutam, instinctiv, trecutul și scrutam viitorul. Pauză. Nu era vorba despre refuzul minții de a vedea ceva, ci eu, cu minte cu tot, nu mai simțeam altceva decât momentul.
Deci asta e?!
Și am realizat, încă o dată, că tot ceea ce știi în teorie este ZERO dacă nu e certificat și validat de practica trăirii.
N-am mai găsit nici urmă de copil, de adolescent, de tânără, de adultă, sau alte aspecte de-ale mele, din alte timpuri.
Eram doar EU, prezentă în PREZENT, în ACUM și AICI!
Nu știu dacă va dura, dacă starea va rămâne definitiv, dacă va mai pleca pe coclauri și va reveni. Habar n-am! Ți-am zis că nu mai controlez nimic. Știu doar că m-am apucat să scriu pentru a-ți povesti, iar starea a rămas aici, lângă mine, cu mine, în mine.
Dacă tu ești oglinda mea, și eu sunt a ta; și m-am gândit să-ți spun povestea. N-o fi oare și starea ta? Observ-o. Simte-o. Conștientizeaz-o. Trăiește-o. FII!
Binețe, draga mea oglindă, și-ți mulțumesc că ești!
dr. Edith Kadar
Arad, 06 septembrie 2017, ziua în care Luna e plină și e în zodia Peștilor
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Ai observat cât de mult ne place să ne lăudăm cu teoria pe care o stăpânim în urma a sute de ore de studiu și a mii de lei cheltuiți, dar cât de reținuți suntem în a povesti și efectele practice asupra vieții noastre?
Te-ai gândit vreodată dacă această atitudine impresionează pe cineva în afară de noi? Sau dacă are vreun efect chiar și la noi?
„Teoria ca teoria, dar practica ne omoară!”
Cel puțin așa se spune. Dar dacă așa o fi, cum putem obține...lecțiile vieții?
Te invit să povestim puțin, și nu uita să pornești, mai întâi, muzica, pentru a te însoți printre cuvinte.
Cât de greu este să învățăm o lecție a vieții? Și cât de dispuși suntem să ne-o însușim transformând-o în practică?
Teoretic știm să explicăm, pe larg și pe scurt, despre utilitatea lecțiilor pe care Universul ni le aduce în fața nasului. Suntem doldora de teorie rezultată în urma citirii a mii de cărți, articole și din ascultarea sau vizionarea a sute de filme, zeci de cursuri, conferințe sau prezentări.
Fiecare am ști să scriem sau să vorbim despre importanța de a învăța din fiecare moment trăit. Ba, mai știm și că nimic nu e întâmplător și că totul se produce cu un scop bine determinat. Până ce viața se hotărăște să ne pună teoria la încercare, și pe noi, și ne pocnește peste ochi cu întâmplări practice de vedem stele verzi.
Ce facem atunci? Ne amintim teoria pe care am fluturat-o cu mândrie oricărui „spectator”? Ne oprim să judecăm puțin? Ne reamintim tot ce am acumulat în atâta timp și ne umplea de mândrie?
Nu! Intrăm în panică, sau ne umplem de furii, sau cădem pradă fricilor, deznădejdii sau/și dezamăgirii.
„Cum s-a putut întâmpla așa ceva? De ce eu? De ce mie? Ce am făcut să merit așa ceva? Eu nu am greșit cu nimic! Universul e nedrept! Dumnezeu este nedrept!”
Recunoști lamentările? Eu da! Le-am manifestat sau văzut pe toate cele descrise.
De obicei nu conștientizăm acest tumult, sau nu vrem să o facem. E mai important să ne victimizăm, să susținem variante ale lui „eu nu.....”, și să nu ne dăm seama că, indiferent ce spun cei din jurul nostru și cât de mult empatizează cu noi, tot pe noi ne mințim cu nerușinare.
Bun, am trecut și vom mai trece prin asemenea trăiri. Diferența o face practica.
Teoria ne asigură confortul ego-ului: „mamă, cât de multe am învățat și ce multe știu!”.
Practica este cea care face diferența dintre a învăța o lecție și a amâna pe o perioadă nedefinită însușirea învățămintelor.
Cu toții știm că a rămâne într-un mediu care ne face nefericiți duce la blocarea drumului spre liniște și pace sufletească. Știm să explicăm asta oricui. iar în acest timp noi continuăm să facem aceleași lucruri care ne otrăvesc esența.
Teorie versus practică.
Știm că un loc de muncă prost plătit, cu șefi incapabili și cu un program inuman ne va veni de hac, la un moment dat, și că ar fi bine să-l schimbăm, altfel ne îmbolnăvim și putem muri.
Cel puțin asta știm să spunem oricărei persoane întâlnite, fără să ne dăm seama că ne-am văzut imaginile în oglindă și că ne dăm, de fapt, sfaturi nouă înșine.
Faină-i teoria!
Practica? Găsim tot felul de motive și motivașe de ce nu am făcut schimbarea și de ce nu o putem face nici acum, în ceasul a doișpelea.
Știm că a conviețui cu un/o partener(ă) care nu ne respectă, care ne demonstrează de nenumărate ori că nici nu îi pasă de noi, care ne umilește în public, este nociv pentru respectul și stima noastră de sine.
Și avem grijă să și dăm sfaturi utile tuturor celor care ne intersectează existența, neobservând... OGLINDA!
Cu cât încercăm mai mult și mai cu foc să convingem pe cineva, cu atât ne-o spunem nouă deoarece trecem prin aceleași experiențe.
Faină-i teoria! Practica e deranjantă pentru că ne distruge imaginea pe care ne-am construit-o în minte pentru a nega evidența.
Știm că boala este consecința unei sume de hotărâri neinspirate făcute cu mintea și neținând cont de suflet, de intuiție sau de semnalele primite. Când cineva se îmbolnăvește, știm să vedem obiectiv întreaga situație, și putem identifica exact momentele neinspirate din viață.
Totul până ce ni se întâmplă nouă același lucru; și atunci uităm tot, de parcă ar fi fost șters cu buretele. De ce? Pentru că ne panicăm, ne supărăm pe nedreptatea sorții și luăm cele mai neinspirate (a se citi tâmpite) hotărâri. Atunci suntem atât de victime încât căutăm pe cineva care să ne descâlcească nedreptatea, și care să ne prescrie pastila minune care nu numai să ne însănătoșească instant, dar care să nu ne deranjeze obiceiurile existențiale care ne-au condus la boală; deși știm că boala are rolul de a ne arăta nevoia de schimbare a stilului nociv pentru noi.
Faină-i teoria, dar grea-i practica!
Știm să spunem oricui să fie atent(ă) la semne premonitorii. Până la noi, care zicem că nouă nu ni se poate întâmpla nimic.
Știm, în teorie, că moartea este doar o trecere în altă dimensiune, și că doar nu mai putem percepe cu ochii fizici omul plecat în moarte.
Faină-i teoria!
Până ne moare cineva apropiat. Atunci se anulează tot ce am știut, ne lăsăm cuprinși de durere, supărare, suferință, furie pe Univers, pe Dumnezeu, pe soarta nemiloasă, uitând că sufletul omului a luat hotărârea de a pleca înainte cu 2 săptămâni de moarte, și că nelăsându-l să plece, îl ținem aici, ostatic ego-ului nostru deghizat în suferință.
Am întâlnit persoane care, nici după ani buni de la moartea cuiva apropiat, nu i-a dat drumul, țintuindu-i sufletul aici, în plan fizic, prin plângeri și jeluiri.
Nici el/ea nu învie, nici tu nu te liniștești, dar nici nu îl/o lași să se liniștească.
Practica asta ne omoară!
Exemplele ar putea continua, dar sunt sigură că ai prins mesajul: TEORIA e genială, putem străluci în expunerea ei. Dar PRACTICA e, de cele mai multe ori, diferită pentru că presupune aplicarea în viața de zi cu zi a tot ce am învățat. Iar asta generează LECȚIILE vieții.
Ce avem de învățat de la un loc, o situație, o persoană care ne limitează sau chiar ne anulează trăirea, valoarea?
În primul rând că am ajuns acolo prin voia și alegerea noastră. Nimic nu se poate întâmpla dacă nu permitem asta. Restul sunt doar scuze.
În al doilea rând că ieșim de acolo prin alegerea și voia noastră. Doar că, dacă nu ne alegem pe noi din timp ci alegem să ignorăm semnele și semnalele, viața va rezolva problema când și cum nu te aștepți.
Teoria este extraordinară; dar dacă nu e aplicată practic, e ca și cum ai fi făcut școala degeaba.
Practicarea a ceea ce știm în teorie este adevărata școală pentru care am venit aici, în această viață.
Pentru că LECȚIILE se învață din PRACTICĂ, nu din TEORIE.
Ce ne împiedică să facem pasul de la teorie la practică?
Frica de eșec, de a nu dezamăgi, de a... schimba ceva!
De unde vine această frică?
Din proiecțiile minții, din teoriile servite de educația primită, din limitarea pe care toate acestea ni le oferă.
Un om plin de teorii dar sărac în practică este un om plin de frici, încrâncenări, furii, blindat de scuze și răspunsuri gen „de ce nu...”, în loc de „de ce da...”
Teoria ne încarcă de cunoaștere, însă doar practica ne-o pune în aplicare, ne-o recunoaște.
Teoria este comodă, ne încarcă și ne mângâie ego-ul și orgoliul cu cunoaștere, însă doar practica ne aduce confirmarea valorii.
E bine să știm TEORIE; însă ea nu valorează nimic fără PRACTICĂ!
Iar aceasta este cea mai importantă LECȚIE a VIEȚII!
Zic eu.
Binețe, dragă cititorule!
dr. Edith Kadar
Arad, 03 septembrie 2015
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Binețe, dragă cititor!
Astăzi, mai mult ca oricând, te rog să zăbovești asupra întrebărilor din acest text și să încerci să-ți dai răspunsuri. Ție, că despre tine e vorba.
Nu trece repede peste material, citind fără să înțelegi.
Fă-ți un pic de timp pentru tine, pornește muzica, și conectează-te la tine, decuplându-te, pentru câteva minute, de tumultul vieții.
Cu toții ne-am făcut jurăminte de schimbare de câte ori s-a ivit ocazia. Ne-am făcut planuri, am făcut promisiuni. Mai ales nouă.
Cu ce și cât vom rămâne, se va vedea pe parcursul vieții, după ce trece euforia, entuziasmul și adrenalina promisiunilor, a cuvintelor înșirate fără de gândire și participare a noastră.
Atunci se va intra în recuperare de forțe, iar acesta va fi doar unul din motivele amânării împlinirii promisiunilor, a respectului față de ce am spus, față de noi înșine, în definitiv.
Că doar nu ne-a durut gura să facem frumos și spectaculos la un pahar de distracție cu apropiații, nu?
Și când realitatea ne va pocni direct în sinusuri și în dantură, cine va fi de vină că am făcut promisiuni pe care nici măcar noi nu le-am luat în serios?
Dacă în loc să facem promisiuni ireale am răspunde cu sinceritate la câteva întrebări ale vieții, nu am avea de câștigat mai mult decât manipulând vorbe goale?
Din ce stare facem promisiuni deșarte? Din aceea de victimă a sorții?
Atunci, voi formula câteva întrebări.
Răspunsul va veni dacă îl căutăm.
Dacă nu, trăiască promisiunile deșarte și viața goală de noi înșine!
Dacă ne plângem tot timpul de fiecare lucru, când mai avem timp să găsim soluții?
Dacă întreaga viață o vedem ca o înșiruire de probleme, când mai avem timp să îi vedem frumusețea?
Dacă tot ce vrem să observăm sunt lucrurile negative, partea goală a paharului, când și cum am putea observa părțile pozitive, jumătatea plină a paharului vieții?
Dacă ne centrăm doar pe întrebări, când mai avem energia de a găsi răspunsurile lor?
Dacă ceea ce trăim ni se pare suficient, cum să mai apară curiozitatea lui... altfel?
Dacă hotărâm din start că viața e urâtă, rea, neplăcută, chinuitoare, cu ce ochi mai putem vedea miracolul cu care poate fi încărcat fiecare moment?
Dacă emitem doar condiții, cum putem vedea și înțelege libertatea curgerii normalului necondiționat?
Dacă ne conducem după reguli demult expirate, cum vom mai ști să savurăm noul?
Dacă ne concentrăm pe plâns, cu ce vom mai râde?
Dacă sufletul este ocupat de ploaia tristeții, unde mai are loc soarele bucuriei?
Dacă tot ce vrem să vedem este întunericul din viață, cu ce vom mai vedea lumina ei?
Și, dacă ne-am împrietenit cu moartea, care mai e sensul vieții?
Și dacă tot zăbovim puțin în și cu noi înșine, și suntem la momentul adevărului, poate ar trebui să ne amintim în fiecare zi că:
- disperare nu poate rezulta înțelepciune;
- furia nu generează liniște, calm și armonie, ci doar aceeași furie;
- ura și ranchiuna nu atrag iubirea, ci o îndepărtează;
- frustrarea orbește judecata adâncindu-ne în mocirla anulării de sine;
- dorința de răzbunare nu provine din suflet, ci este o soluție a minții ce ajunge să fie stăpânită de orgoliu;
- foamea de iubire nu poate fi potolită cu condiționări permanente;
- setea de a fi înțeles nu poate fi stinsă cu comentarii sarcastice făcute cu orice prilej doar pentru că ne simțim îndreptățiți.
Dacă ne mințim pe noi, cum vrem să nu mai fim mințiți de cei din jur și de însăși viața?
Dacă suntem sinceri cu noi, cum să nu revină trăirea în viața noastră?
Și dacă ne facem timp pentru noi, ce importanță mai au părerile celorlalți?
Binețe, dragă cititor, și mulțumire de însoțire printre rânduri!
dr. Edith Kadar
Arad, 04 ianuarie 2016
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nu e nevoie să schimbăm lumea; este suficient doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. Lumea este doar ceea ce vrei tu să vezi că este.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Nu fă nimic ce nu rezonează cu sufletul și spiritul tău.
Fă tot ceea ce simți că te împlinește atunci, în acel moment. Nu irosi nicio clipă și nicio oportunitate ce ți se așterne la picioare.
De-a lungul vieții ai formulat multe rugăminți ridicând ochii spre cer; de unde știi că acel moment extraordinar nu îți aduce împlinirea unei speranțe, a unui vis, a unei dorințe?
Vezi ce îți dorești; s-ar putea să se împlinească. Dar nu când vrei și nu cum vrei, ci când și cum trebuie, în conformitate cu drumul pe care ți l-ai ales de la început.
Trăiește-ți viața pentru a avea ce să le povestești nepoților tăi și a nu-i plictisi cu „să vezi ce-aș fi putut eu face cu viața mea dacă aș fi fost stăpân pe ea, aș fi fost hotărât și m-aș fi respectat”.
Frica de a trăi închide sufletul în colivie și calcă în picioare spiritul.
Bucuria le eliberează, iar din recunoștință ele te vor împlini ca om.
Fă ceea ce simți că te împlinește, și astfel vei trăi împăcat(ă) și în armonie cu tine.
Fă tot ce rezonează cu sufletul și spiritul tău.
Frică sau libertate?
Binețe, dragă cititorule!
dr. Edith Kadar
Arad, 25 august 2015
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nu e nevoie să schimbăm lumea; este suficient doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Lumea este doar ceea ce vrei tu să vezi că este.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Am emoții. Mari emoții.
O voi cunoaște, în sfârșit!
Am auzit de ea, se vorbește despre ea, se scrie despre ea. Apare în filme ca personaj principal. Sunt deja multe legende țesute în jurul ei. Iar eu o voi cunoaște! Ea s-a interesat de mine și vrea să mă cunoască.
Am auzit că e frumoasă, e caldă, e primitoare, dar și capricioasă dacă nu o înțelegi și nu încerci să o cunoști. Că te face să te simți un rege atât timp cât stă lângă tine. Știu că te schimbă. Că te face să râzi din orice, te împinge să faci lucruri copilărești, de care altă dată erai rușinat.
Știu că mulți au căutat-o, au crezut că au găsit-o, i-au bătut la ușă în speranța unui semn de acceptare, dar s-au înșelat amarnic.
Și totuși, ea mă caută pe mine. Sunt onorat pentru că ea... se lasă așteptată, și din această cauză poate fi confundată. Unii, fără răbdare, preferă înlocuitoare, lăudându-se totuși că au găsit-o.
Este specială pentru că te face să te simți special, deosebit, unicul, și nu mai cunosc pe cineva care să îți dea atâta importanță fără a ține cont de cine ești.
Poți fi un nimeni, dar ea să te facă un rege, sau poți avea totul, dar să îți dea impresia că până atunci ai fost sărac în viață.
Am știut că va trebui să o caut, dar nu m-am așteptat să mă găsească ea.
Gata. V-am spus că sunt emoționat? Uite-o că vine. Ea este!
E mai frumoasă decât tot ce s-a spus până acum. Vă las acum.
Ah, până nu uit, să vă spun numele ei, să știți cine este atunci și dacă vă găsește.
Ea este...IUBIREA!
Binețe, cititorule!
Te invit să-i asculți muzica.
dr. Edith Kadar
Arad, 27 septembrie 2014
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
