CONTROLUL ÎN VIAȚĂ - cine îl deține?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Suntem în căutarea unor momente - unul, mai multe - care ne-au marcat sau ne vor marca viața, lăsând urme adânci, dâre în deșertul vieții, și care ne înseamnă pentru tot restul zilelor, creându-ne bornele din drumul existenței noastre.

Nevoia de a controla totul face parte din viața oamenilor, chiar dacă ei recunosc asta sau nu.
Indiferent că este vorba despre comportament, îmbrăcăminte, vorbire, scriere, socializare, dorința de a respecta regulile societății și de a ni se respecta regulile proprii a devenit un accesoriu normal al vieții de zi cu zi.

Dorința de a avea mereu dreptate sau de a avea ultimul cuvânt, nevoia de a ne fi recunoscută valoarea pe care ne-o atribuim (și nu cea a observatorului), visul de a fi apreciați într-un anumit fel, reprezintă forme ale controlului.

Cu toții facem asta într-o măsură mai mare sau mai mică, direct sau indirect, subtil sau pe față. Diferența o face încrederea pe care o avem în noi, credința în unicitatea noastră. Cu cât ele sunt mai mari, cu atât nevoia de control se atenuează. Cu cât omul se simte mai nevaloros și nerespectat, cu atât nevoia de control crește.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să citești despre o temă foarte actuală, dar am două rugăminți la tine: pornește muzica pentru a-ți fi alături, și nu comenta până ce nu citești întregul material și ai încercat să vezi despre ce vorbesc.
Păreri despre ce crezi tu că ar fi trebuit să spun te rog să le așterni în propriul tău material.

Îți mulțumesc, și te rog să-ți exprimi părerea despre articol acordând un calificativ la sfârșitul lui.

                                                     *     *     *     *     *     *     *

„Singurele momente în care îmi permit să plâng (tu auzi cum sună asta?) sunt filmele sau melodiile care îmi ating o coardă sensibilă. Atât! Ajunge! În rest... E o prostie să plângi!...O slăbiciune. De ce să îți activezi canalele lacrimale? Pentru ca ceilalți să te vadă sau să te creadă slab(ă)? Asta nu!! Nu cât sunt eu în viață! Nu cât dețin controlul!!!...”

Recunoști povestea sau tipologia de gândire? Te încadrezi aici, sau auzi des așa ceva din partea celor apropiați?

Dacă da, te anunț oficial că tu sau apropiații aveți o problemă, și încă una mare, cu controlul asupra vieții. A ta și a altora. Nu are importanță, control să fie!

Nevoia de control face parte din viața noastră de zi cu zi. Fie că vorbim despre viața personală ce trebuie programată la secundă, fie că e vorba despre viața celor apropiați nouă. 

Viața noastră trebuie ajutată și ajustată pentru a ne fi pe plac în acel moment, pentru a ne putea confirma performanța în comparație cu criteriile stabilite de noi pentru alții, sau de alții pentru noi, din „grijă” prea mare de a nu ieși din șablonul hotărât de societate.

Cine este societatea? 

Este entitatea pe care noi o împuternicim să ne spună oricând, la orice oră, dacă corespundem unor standarde stabilite de alții pentru a ne defini pe noi.

Este ceea ce alegem atunci când noi absentăm din viața noastră.

Este ceea ce credem că ne reprezintă în lipsa unei imagini clare despre noi înșine.

Este clona a ceea ce știm în interiorul nostru, dar am uitat din prea multă rătăcire.

Este cea care îți stabilește ora exactă a trăirii și devenirii tale, din lipsa sau pierderea ceasului propriu.

Este ceea ce îți indică sensul, dacă ți-ai pierdut busola.

Este ceea ce te va înlocui oricând ești dispus să te uiți sau să te pierzi.

Este ceea ce te va face să te trădezi și să încalci ceea ce știi, doar de dragul câtorva aplauze false, din partea unor oameni neadevărați.

Este lenea ta de a trăi și de a înfrunta greutățile și probele la care ești supus, refuzul tău de a-ți da examenele după ce viața ți-a predat lecțiile care te-ar putea ajuta în viitor.

Este absența ta din viața proprie, înlocuirea pe care tu însuți ai aprobat-o din prea multă frică, nesiguranță și neîndrăzneală.

Este imaginea ta într-o oglindă deformantă.

Este ceea ce accepți atunci ești prea obosit sau prea laș să te susții pe tine în fața celor ce habar n-au să fie ei înșiși.

Este definiția ta scrisă de alții.

Societatea. 
Manifestarea ta când tu îți lipsești. Cea căreia îi înmânezi controlul atunci când ești prea obosit de a fi tu însuți.

Control.

Încercarea ta de a fi, de a exista, de a te manifesta îmbinându-te pe tine  cu nevoia de a nu supăra cumva, vreodată, pe cineva care nu te ajută cu nimic.
Nevoia ta disperată de a-ți demonstra utilitatea atunci când ți-ai pierdut-o de dragul societății.

Controlul.
Nevoia de a te manifesta demonstrând și nu trăind normal.
Nevoia de a stăpâni și nu de a coexista.
Nevoia de a crea, în permanență, o lume atunci când o uiți pe a ta.
Nevoia de a te manifesta prin alții, după ce ai urcat pe un piedestal ce crezi că ți se cuvine prin simpla ta existență.

Controlul. Pentru atunci când devii doar o vagă amintire pentru tine însuți.

                                                   *     *     *     *     *     *     *  

Viața este plină de urcușuri și coborâșuri, a căror alternanță are rolul  de a ne menține pe linia de plutire; ne ajută să apreciem tot ce avem. Întunericul ne face să apreciem lumina, dar dacă ar fi doar lumină, nu am ști cum să o apreciem, lipsindu-ne contrastul. Totul ar fi o linie dreaptă, plictisitoare deoarece știi că nu mai poate urma altceva decât starea pe care o cunoști atât de bine.

Ai văzut vreodată un EKG, adică un aparat care monitorizează activitatea inimii, înregistrând-o pe o hârtie subțire, roz?
Sunt acolo niște denivelări ca niște zig-zag-uri, situate deasupra și dedesubtul liniei de mijloc, numită linie izoelectrică.

Desfășurarea vieții e foarte asemănătoare cu „desenul” unei electrocardiograme. 
Linia  de mijloc e echilibrul.

Denivelările situate deasupra sunt momentele noastre de fericire, de împlinire, de bucurie, de reușită, de iubire intensă, de pasiune în orice facem, de trăire maximă a vieții, momentele care te lasă fără respirație, tot ceea ce îți dă valoare ție, ca suflet, ca entitate, ca om trecător prin fiecare zi a vieții tale. 
Sunt clipele în care zbori fără frică, surd(ă) la tot ceea ce societatea îți spune că nu faci în conformitate cu normele ce au rolul doar de a te ține la pământ, nu pentru că asta te-ar ajuta, ci pentru că asta nu-i ajută pe cei de lângă tine.
Sunt vârfurile tale, unde tot ceea ce se întâmplă lasă un marcaj puternic asupra întregii existențe, urme adânci, dâre în nisipul vieții.

Prima privire a nou născutului tău, primul cuvânt rostit de copil, primul lui pas.
Întâlnirea întâmplătoare cu o persoană, care te lasă fără suflare, făcându-te să te întrebi de ce inima ta a scăpat de sub control, de ce s-a făcut brusc cald și de ce simți nevoia să rămâi în această stare de început?
Un banal dans într-o sală de restaurant goală, și o privire de o fracțiune de secundă ce ai senzația că a găzduit în ea o viață întreagă.
Muzica tinereții tale, a vremii în care erai invincibil(ă), le știai pe toate, iar piedicile erau doar cuvinte din dicționare.
Mirosul ierbii proaspete, sau orice alt moment în care ți-ai permis să treci dincolo de orice barieră.
Momente de tine însuți, de eliberare, de trăire la maxim a vieții.
Marcajele noastre.

Revenind la comparația cu desenul unui EKG, denivelările situate în josul liniei de mijloc reprezintă momentele de tristețe, descurajare, frică, amărăciune, dezamăgire, de neîmplinire, de neînțelegere a rolului nostru în traiul și zilele noastre și ale altora. Clipe de disperare date de negăsirea noastră, a sufletului nostru în viața pe care am acceptat-o croită de alții, sau am ales-o fără prea multă chibzuință, doar din frica de a nu rămâne vreun gol neacoperit în existență, Doamne ferește!

O școală aleasă de părinți pe criterii numai de ei știute.
O meserie făcută doar pentru a face ceva și a scăpa de criticile vecinilor.
O căsătorie în grabă, „nu contează că nu există iubire, dar are situație și e de familie bună”, etc.
Momente de „lipsă” a ta, de constrângere, de anihilare a voinței, pentru a-i mulțumi pe cei binevoitori cu tine.

Ideal ar fi ca cele două aspecte, de urcuș și coborâș, să alterneze pentru a menține echilibrul în viață. 

Când cineva încearcă să-ți impună ceva sau pe cineva, tu să alegi ceea ce e bine pentru tine, cu riscul ca cei din jur să se supere.
Când simți că ceva nu mai merge și că sufletul tău începe să moară, să pleci din acea situație sau legătură, cu riscul să pierzi financiar.

Dar, din păcate, nu este întotdeauna așa.
Frica de a nu fi respins(ă), de a nu fi iubit(ă), de a nu rămâne singur(ă), de a nu fi un paria al societății, te împinge la compromisuri.

Societatea.  
Manifestarea ta când tu îți lipsești. 
Cea căreia îi înmânezi controlul atunci când ești prea obosit de a fi tu însuți. 
Definiția ta scrisă de alții. 
Ceea ce accepți atunci ești prea obosit sau prea laș să te susții pe tine în fața celor ce habar n-au să fie ei înșiși.

Și uite așa, încetul cu încetul, nu ne mai regăsim noi pe noi, cei care, la un moment dat, am fost sus, acolo unde ne-am simțit importanți și stăpâni pe noi și pe viața noastră un minut, o zi sau câteva săptămâni.
Ceva sau cineva ne-a făcut să ne trădăm pe noi înșine, să credem că nu merităm să ocupăm un loc important în viața și traiul nostru.
Ceva sau cineva a devenit, la un moment dat, mai important decât noi în propria noastră existență.
Și asta cu voia noastră.
Ajungem să ne uităm noi pe noi, imaginea proprie estompându-se, și făcând loc unui hibrid „emanat” după chipul și asemănarea celor cărora le-am înmânat cheile persoanei noastre.

Nimeni nu poate prelua controlul vieții, inimii, sentimentelor și a însăși existenței fără voia și aprobarea noastră. Tacită sau nu, conștientă sau inconștientă.

Controlul. 
Ceea ce vom face și noi cu ceilalți din uniformizarea pe care am acceptat-o doar de dragul societății. 
Dar o vom face și noi cu noi, împiedicându-ne, încetul cu încetul, accesul la emoțiile și sentimentele care ne-au dus, de multe ori, acolo sus, în vârfuri.

„Singurele momente în care îmi permit să plâng (tu auzi cum sună asta?) sunt filmele sau melodiile care îmi ating o coardă sensibilă. Atât! Ajunge! În rest... E o prostie să plângi!...O slăbiciune. De ce să îți activezi canalele lacrimale? Pentru ca ceilalți să te vadă sau să te creadă slab(ă)? Asta nu!! Nu cât sunt eu în viață! Nu cât dețin controlul!!!...”


Când apare nevoia de a te manifesta demonstrând și nu trăind normal, nevoia de a stăpâni și nu de a coexista, nevoia de a crea în permanență o lume atunci când o uiți pe a ta sau nevoia de a te manifesta prin alții, amintește-ți și rememorează câteva din bornele care te-au ținut sus. Ascultă o muzică, plimbă-te prin iarbă, dansează, îndrăgostește-te.

Pentru a nu deveni doar o vagă amintire pentru tine însăți.

Binețe, cititorule!

dr. Edith Kadar
Arad, 20 mai 2013

*     *      *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.

 (https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2013/05/controlul-in-viata-cine-il-detine.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

IMAGINEA TA VĂZUTĂ DE CEILALȚI - REALITATEA TA SAU A LOR?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *    * 

Oamenii nu te cunosc așa cum ești în realitate, ci așa cum vor ei să te cunoască.

De obicei, ești perceput(ă) după ceea ce se interpretează că ești, ceea ce se crede că simți, și ceea ce ești categorisit(ă) că reprezinți.

Oricât ai încerca să-i aduci pe cei din jurul tău în fața imaginii tale reale, parcă se îndepărtează și mai tare, ajungând să nege ceea ce ai vrea tu să perceapă și chiar să te atace.

Dar, oare, ceea ce vrei tu să se vadă, imaginea ta pentru exterior, este cea reală? 

Sau este o iluzie creată pentru a te menține la un nivel confortabil pentru a socializa comod? 

Ceea ce ești în realitate este aceeași imagine pe care ai vrea să o arăți lumii și aceeași pe care o și afișezi? 

Dar, se poate ca imaginea percepută de ceilalți să fie, de fapt, cea reală, iar tu să te minți tot timpul? 

Oare „poza” a ceea ce ești în realitate este aceeași pentru fiecare persoană cu care vii în contact? 

Și, oare, aceluiași om îi arăți aceeași identitate de fiecare dată, la fiecare întâlnire? 

Percepția lumii despre tine este mult diferită de a ta deoarece gândirea diferă, criteriile de apreciere sunt altele și etaloanele de comparație sunt personalizate.

Și atunci de ce te afectează dacă cineva te judecă în conformitate cu ce înțelege despre tine? 

E chiar atât de important să fii cunoscut într-un anumit fel? 

De ce, în loc să vezi cum ești perceput și să faci ajustări pentru tine, „lupți” din răsputeri pentru a instaura o anumită imagine? 

Nu crezi că te minți?

Dacă imaginea ta - cea în care crezi și care îți dă încredere în tine - este cea bună, de ce mai are importanță ce cred alții, cei străini de viața și trăirea ta?
Dacă tu crezi în tine, așa cum ești, de ce să mai depui efort să convingi pe ceilalți că ești așa cum ești? Nu te crezi pe tine?

Oamenii nu te cunosc așa cum ești în realitate, ci așa cum vor ei să te cunoască.
Și e mai bine așa pentru că te poți detașa, poți observa, poți corecta sau poți sesiza că atunci când îți vorbesc despre tine îți vorbesc, de fapt, despre ei.

Dacă tu știi cine ești, ce importanță are părerea celorlalți?

Siguranța cunoașterii de sine sau lupta cu morile de vânt? Alege.

Binețe, dragă cititorule!

 dr. Edith Kadar
Arad, 06 octombrie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2015/10/imaginea-ta-vazuta-de-ceilalti.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

MULȚUMIREA DE SINE PRIN MULȚUMIREA ALTORA ?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Cât de mult timp din viață îți consumi pentru  le face altora pe plac, pentru a-i mulțumi?
Și cât la sută din acest timp îți aloci ție pentru a goli din prea-plinul problemelor și a-ți reîncărca rezervele sufletului cu bucurie și lumina liniștii?

Dacă vrei să vorbești despre „virtutea” de a te jertfi pentru a-i ajuta pe alții cu prețul vieții tale, și crezi că a te mulțumi pe tine e un act de egoism sau vanitate, te anunț că nu ai nimerit nici materialul și nici omul care să abordeze un asemenea subiect. Închide materialul și caută ceea ce dorești.

A spune că îți obții mulțumirea sufletească prin mulțumirea altora este ca și cum ai spune că te saturi hrănindu-i doar pe alții.

Mă adresez ție, celui/celei care ai înțeles că nu poți mulțumi pe nimeni atât timp cât sufletul tău e „orfan” de mulțumire.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit din nou pe calea rândurilor, amintindu-ți să pornești și muzica pentru însoțire.

Nu-i poți mulțumi pe toți. Nu mai încerca!

Nu te poți mulțumi nici măcar pe tine. Nici nu încerca. Nu acesta este scopul vieții! 
În tot ce faci nu ești singur, ești UNICAT. 
Să nu uiți asta niciodată!

                                         *    *    *    *    *    *    *

De mici copii suntem formați să fim cuminți, ascultători, respectuoși pentru a fi apreciați și a nu-i supăra pe cei din jur.

„Stai cuminte...nu te mai mișca...se supără tanti (sau nenea)”

„Taci, nu mai vorbi, că îi deranjezi pe oameni...”

„Dă muzica mai încet și nu mai cânta, că îi superi pe vecini...”

„Te-a întrebat cineva, ceva, că faci gălăgie?”....ș.a.m.d.

De mici suntem „setați” ca niște mici roboței pentru a nu deranja „ceva” sau „pe cineva”, de parcă asta ar stabili viteza de rotire a Pământului în jurul axei proprii, sau chiar în jurul Soarelui.

În urmă cu câțiva ani fiind pe stradă cu fiul meu, care avea, pe-atunci, 4-5 ani, ne întâlnim cu o doamnă, cunoștință a mea. O salut iar copilul, vorbăreț de obicei, tace mâlc. Îi zic puiului binecunoscuta formulă a părinților: „cum spui?... salut-o pe tanti...”. Copilul...nimic. Doamna : „cum zici puișor? spune-mi săru-mâna”. „Ție nu-ți zic”, îl aud pe fiul meu, spre marea mea rușine (de atunci).

„De ce?”, întreb.

„Mami, tu nu vezi ce urâtă și rea e tanti asta?”, îmi răspunde cu fermitate moștenitorul, provocându-i doamnei o criză aproape de sufocare. 
În paranteză fie spus, doamna corespundea exact descrierii făcută de moștenitorul meu.

Sigur, multora le va trece prin minte că așa a fost învățat (la fel cum a gândit și doamna), că puiul este obraznic și răsfățat, neținut sub control. Un Goe al zilelor noastre. 
El, însă, doar și-a exprimat simțirea și părerea lui din acel moment, emoții pe care eram gata să i le înăbuș pentru a nu supăra o străină.
Câți nu fac la fel sau nu acceptă astfel de condiționări în fiecare zi a vieții?

Și exemplele ar putea continua la nesfârșit.

Să recapitulăm.

De mici ni se implantează reguli stricte de comportament, ținută, etică. Oare în scopul de a ne fi nouă bine? Da, așa se zice, dar numai după ce celorlalți din jurul nostru le va fi foarte bine. 

Suntem programați, deci, să ne extragem fericirea, mulțumirea și însăși viața, din resturile rămase de la cei din jur, din „scursurile” pe care le pândim cu aviditate în reacțiile celor cu care venim în contact. 
Dacă mama, tata, bunicii, vecinii, profesorii, colegii, șefii sunt mulțumiți de comportamentul, tonul, vorbele noastre, aceasta este încuviințarea că mai putem trăi un timp. Doar până la următorul „test” al celor străini de noi, și care ne știu, indubitabil, drumul pe care ar trebui să pășim pentru a fi acceptați. De ei. Cei care stabilesc ordinea universală, ora exactă și sensul de rotire al Terrei.

Ne naștem, deja programați din burta mamei, cu un caracter unic, o personalitate determinantă pentru noi și pentru viața care abia începe. 
E normal să fie așa. Ovulul și spermatozoidul care se întâlnesc pentru a „sculpta” viitorul om, poartă nu numai genele mamei și ale tatălui, ci și informații referitoare la constituția fizică și energetică, caracter, forță vitală, etc. 

Din 2 părinți care se iubesc, se respectă tot timpul și își respectă independența, va rezulta un copil armonios, cu caracter bine definit, cu personalitate independentă, care nu va avea nevoie să i se spună ce, cum și când să facă. Va ști singur.

Din doi părinți care se ceartă non-stop, urlă, se bat fizic sau doar în cuvinte (pentru a stabili ierarhia, de fapt), și pentru care „armonia” e doar un nume de magazin, copilul se naște cu aceleași impulsuri, nu are cum să fie întruchiparea zen-ului. 
Iar dacă unul din părinți își torturează psihic consortul(a) în scopul de a-l umili și de a-l minimaliza, chiar anula, sper că nu vă așteptați ca puiul nou venit pe lume să fie solid, puternic, fără nicio boală. Din contră, s-ar putea ca părinții să se descarce, acum, pe el. Fie pentru că plânge, fie că nu e ce l-au visat părinții, fie pentru că prea seamănă cu celălalt părinte.

„Cum adică să știe un copil singur ce să facă și să zică?” , vor spune unii. Și de ce nu ar ști? Doar pentru că „expertul” din noi nu crede asta? 
Un copil este un suflet care sălășluiește într-un corpușor, coordonat de un creier care nu are suficiente legături formate pentru a-i permite să se exprime așa cum simte că poate.

Copilul știe din start ce și cine îi place sau nu. Și se exprimă în conformitate cu vârsta, vocabularul și bagajul emoțional din dotare. 
Bebelușii plâng deoarece este singurul limbaj accesibil pentru ei. Creierul lor e plin de neuroni, dar nu există legături între ei. Formarea acestor legături și consolidarea lor dă viteza cu care copiii își pot manifesta abilitățile. 
Un copil care umblă la 9 luni nu e mai bun sau mai deștept decât unul care face primii pași la un an și ceva. E doar diferit.

Și acum ajungem la miezul problemei: ispita încadrării în șablon.

Cum putem ști dacă copilul nostru e mai bun sau mai rău decât al vecinului? Prin comparare. Se ia una bucată copil personal, se apreciază după chipul și asemănarea proprie, și se cataloghează : bun, bunicel, nu cum aș fi vrut, „să mai încercăm o dată”...

Iar dacă nu știm nici noi să ne apreciem copilul, se iau de bune aprecierile tuturor binevoitorilor dătători cu părerea de pe suprafața pământului. 

Și uite așa iese imaginea deformată a propriului pui, ca o pictură a lui Picasso din perioada cubistă. 
Asta nu poate însemna decât că noi nu dispunem de suficiente resurse, abilități și coloană vertebrală pentru a ne aprecia propria operă, ci avem nevoie în permanență de opinii din exterior. 

Dar dacă criticul de artă, cel căruia îi cerem sau îi ascultăm părerea e la fel de debusolat ca și noi?
Dacă și el/ea au fost deformați, la rândul lor, de aceleași cauze? 

Și dacă așa facem cu copiii noștri, cu creațiile noastre, cu operele noastre de artă, ce putem face cu cei străini nouă?

Și dacă acești copii, despre care am vorbit, cresc și se transformă în...noi?!!
Dacă noi, în educația noastră deformantă, ajungem să ne mulțumim doar cu ceea ce am primit și primim de la alții, uitând că nu mai suntem la vârsta copilăriei? 
Cum putem ști dacă suntem „originali” sau doar niște copii, imitații ale celor cărora le-am acordat pe viață dreptul de a ne „picta” viața de zi cu zi?

Condiționăm pentru că am fost condiționați.

Ne uităm în curtea celuilalt pentru că nu am fost învățați să ne-o examinăm pe a noastră.

Cerem altora ce nu am primit noi.

Nu dăm pentru că nu am primit.

Suntem zgârciți cu alții pentru că nu știm să fim buni cu noi.

Ajutăm pe alții pentru că noi avem nevoie de ajutor dar nu știm cum sau nu vrem să-l cerem.

Vrem ca ceilalți să fie perfecți pentru că noi habar n-avem cum suntem. Nu ne cunoaștem definiția.

Le aranjăm altora viața pentru a nu rămâne singuri cu noi și a constata cât de goi suntem, de fapt, pe dinăuntru.

Sunt copii care nu se pot desprinde de părinți, indiferent de vârstă, pentru că undeva, pe parcursul vieții, au tot înlocuit părticele din ei cu ale celor considerați apți, pierzându-se pe ei înșiși, și păstrând, astfel,  o legătură cu bucățile lipsă din ei.
Sunt soți/soții, parteneri(e) care rămân cu handicap emoțional și sufletesc pentru că, în încercarea de a-și mulțumi jumătatea, au tot cedat părți din ei/ele pentru a-și câștiga liniștea aparentă, confortabilă social, liniștitoare pentru vecini, sau oricine ar avea ceva de comentat.

Nu încerca să-i mulțumești pe toți. Nu vei reuși. Pentru că nici ei nu se pot mulțumi pe ei, neavând habar ce vor de la ei și de la viața lor. Atunci apare copierea. „Vreau mașină ca ăla...”, sau „vreau să arăt ca aia...”. 

Nu am auzit decât foarte rar „Vreau să arăt ca mine. Îmi place cum sunt, mi-e drag de mine”. Iar aceștia sunt imediat catalogați și împinși la marginea îngustului univers cunoscut prin prisma altora.

Nu-i poți mulțumi pe toți. Nu mai încerca!
Nu te poți mulțumi nici măcar pe tine. Nici nu încerca. Nu acesta este scopul vieții!

Încearcă să fii mulțumit de tine așa cum ești, în orice moment al vieții tale, acceptându-te cu mult drag și multă iubire. 
Acesta este scopul vieții.

Dă la o parte zugrăveala pe care ți-au pus-o alții, și din ce a rămas construiește-te pe tine așa cum simți, așa cum te vezi cu ochii minții, fără influența mediului înconjurător.

Nu-i lăsa pe alții să-ți spună cum ești. Bun, rău, frumos, urât, deștept, prost, sunt doar adjective ale altora. 

Nu căuta să-i mulțumești pe ceilalți pentru că te crezi sau te simți singur(ă).
Tu ești UNICAT. Să nu uiți asta niciodată! 

A mulțumi pe ceilalți nu e viață.

Dar mulțumirea de sine îți poate da energia de a face tot ceea ce ți-ai propus, iar ceilalți au spus că nu e posibil.

Iar pentru aceasta poți să-ți mulțumești!...

Binețe, dragă cititorule!

dr. Edith Kadar

Arad, 27 ianuarie 2013

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2013/01/a-multumi-pe-ceilaltimultumirea-de-sine.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

COPII SAU CÓPII?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Copiii sunt variantele îmbunătățite ale părinților.

De câte ori te uiți la copiii tăi, te privești, de fapt, pe tine, în varianta mai înțeleaptă, mai bună, mai rezistentă; pentru că le-ai transmis în codul genetic tot ceea ce ai moștenit și tu, la rândul tău, de la părinți și ai acumulat de-a lungul timpului până în momentul conceperii urmașilor tăi.

Tocmai de aceea, copiii știu bine ce au de făcut, și au nevoie doar să le fii alături pentru a le îndruma primii pași, dacă au nevoie, sau doar a-i asista în tăcere, încurajându-i.

Cu baza de date pe care le-ai transmis-o, urmașii au nevoie să testeze, să experimenteze totul, dar în felul lor, cu gândirea și abilitățile lor.

Nu interveni indicându-le ce cale să urmeze; aceea este a ta.

Nu ești curios să vezi cum aplică cunoașterea ta prin noi modalități?
Nu vrei să vezi cum funcționează prototipul tău îmbunătățit?
Chiar vrei să-ți creezi clone, dresându-i? Nu e cam plictisitor?

Dacă în urmașii tăi nu ai încredere, încrede-te măcar în moștenirea genetică pe care ai transmis-o. Este suficientă pentru a-l sprijini pe noul „tu” pe drumul devenirii.

Copil sau copie?

Binețe, dragă cititor!

dr. Edith Kadar
Arad, 25 iunie 2015

*    *    *    *    *    *    *

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.

Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.  
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/06/copii-sau-copii.html)

Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

                                     

SEMNELE TIMPULUI ÎN VIAȚA ȘI CORPUL NOSTRU

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Ne este frică de bătrânețe și de efectele ei asupra corpului nostru.

Riduri, celulită, îngrășare, încărunțire, nu mai sunt privite ca semne ale acumulării de experiență și de înțelepciune, ci urme ce prevestesc expirarea noastră; doar asta ni se repetă la nesfârșit, nu?

Încet, semnele timpului asupra corpului fizic au ajuns mai importante decât efectele experiențelor și însușirea înțelepciunii pe care ne-o aduc.

Superficialitatea fațadei a ajuns să primeze în fața profunzimii fondului.

Halal să ne fie!

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să citești acest material, sugerându-ți să pornești muzica pentru a-ți fi alături pe drumul cuvintelor.

De ce ne este atât de greu să acceptăm trecerea timpului și semnele pe care le lasă asupra corpului nostru?

De ce este atât de rău să îmbătrânim?

De ce suferim atunci când la 40, 50, 60 de ani nu mai arătăm ca la 20?

De ce facem tot posibilul pentru a arăta mai tineri?

De ce e rău să ne schimbăm? De ce schimbarea e bună, în general, dar nu și în cazul trecerii timpului?

De ce nu acceptăm forma pe care ne-o dă fiecare perioadă a vieții noastre?

De ce am ajuns să considerăm urmele timpului pe corpul nostru drept un blestem?

Nu înaintarea în vârstă este o problemă pentru noi; abia dacă percepem curgerea zilelor.

Problema reală este acceptarea ei, a faptului că nu mai suntem așa cum (ne imaginăm că) am fost: frumoși, viguroși, plini de viață, veseli, fără griji, debordând de energie și de sănătate.

Perioada numită de noi „a tinereții” a fost înregistrată de mintea noastră ca având caracteristicile enumerate mai sus, și stabilită drept etalon pentru întreaga viață; doar așa ni se spune din toate părțile, nu-i așa?

Dar, ce ne ajută să facem aceste legături?

Oglinda, desigur.

Indiferent că este vorba despre oglinzi reale sau doar de imaginile oglindite și exprimate de ochii celorlalți, mintea umană reține acele stări și le înmagazinează în sertarele memoriei; iar apoi, la nevoie, le scoate pentru a le folosi ca termen de comparație:

„Ce tineri eram!”

„Ce frumoși eram!”

„Ce veselă era viața atunci!”

„Câte prostii făceam și ce bine ne simțeam!”

Dar, de ce vorbim doar la timpul trecut, după o anumită vârstă? 

Care este limita până la care durează binele, de unde încep grijile, și cine stabilește această linie de demarcație? 

Când am părăsit momentele bune, fericite și pline de bucurie, intrând în zona întunecată a grijilor?
Când hotărâm că este destul cu distracția, că nu mai avem vârsta și că trebuie să devenim serioși? Adică, până atunci nu am fost serioși în libertatea și nebunia noastră?

De ce nu putem fi veseli, frumoși și liberi de constrângeri indiferent de vârsta din buletin?

Cum ar fi viața noastră dacă nu am avea oglinzi și nu am avea acces la „minunatele” mijloace de influențare în masă: presă, televiziune și paginile de socializare, care să ne spună (și pe care să le credem) cine este tânăr și cine e bătrân?

De când viața a devenit un drum presărat cu (prea) multe limitări, restricții și devieri de la normal?

Adevărul este că uităm că tinerețea și veselia sunt stări de spirit și nu au nicio legătură cu vârsta. 

Fizicul se menține în formă atât timp cât ne ocupăm de el. 

Nicăieri nu scrie că dacă începem să muncim, ne căsătorim și avem copii este interzis să ne distrăm, să ne bucurăm, să ne îngrijim de corp și nu să-l neglijăm considerând că toate astea sunt doar ale tinereții acțiuni.

Începem să îmbătrânim din momentul în care ne comparăm cu alții sau cu noi, cei de ieri.

Îmbătrânim din momentul în care începem să ținem contabilitatea riguroasă a anilor din viață, uitând să trăim viața însăși.

Îmbătrânim din momentul în care adunăm cu asiduitate poze, fotografii, selfie-uri, catalogându-le pe luni și ani, pentru a îndosaria timpul, nu viața.

Îmbătrânim din momentul în care am hotărât că bucuria și iubirea sunt apanajul tinereții, și că dragostea după o anumită vârstă e demodată și deranjantă pentru cei din jur.

Îmbătrânim atunci când hotărâm să uităm dansul, mișcarea, râsul din inimă, când o durere cât de mică devine mai importantă decât ignorarea ei, așa cum făceam mai demult.
Îmbătrânim atunci când decidem că părerea celorlalți este mai importantă decât a noastră și începem să ne abandonăm visele.

Iar când decidem că nu mai merităm nimic, că viața este deja grea, problemele prea mari, responsabilitățile prea copleșitoare, suntem deja prea bătrâni, indiferent de cifra anilor.

Dacă permitem minții să ne compare cu cei de ieri, alaltăieri, vom ajunge să căutăm cu sârg semne ale trecerii timpului, inventându-le. 

Vedem riduri, celulită, piele căzută acolo unde nu e, ajungând să le declarăm război, și considerând că lupta împotriva lor e mai importantă decât însăși trăirea vieții. Și, din frica de ele, ajungem să le creem și să le amplificăm.

Nu trecerea timpului este o problemă pentru noi, ci semnele pe care le lasă asupra corpului fizic. 

Iar acestea au ajuns să fie mai importante decât efectele experiențelor și însușirea înțelepciunii pe care ne-o aduce vârsta.

Superficialitatea fațadei a ajuns să primeze în fața profunzimii fondului.

Maturitate fără maturizare.

Halal să ne fie!

Binețe, dragă cititorule!

 dr. Edith Kadar
Arad, 03 noiembrie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/06/semnele-timpului-in-viata-si-corpul.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

SUFLETE COMPLEMENTARE, SUFLETE PERECHE, ÎNTÂLNIRI KARMICE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Cu toții am auzit la un moment dat despre aceste trei concepte, indiferent că am crezut în ele sau a fost doar o simplă curiozitate.

S-au scris și se scriu sute de materiale pe această temă. Este un subiect din acela ce nu poate fi demonstrat științific, dar care este real pentru toți cei care își prețuiesc sufletul propriu.

Dar, oare ce-o fi sufletul pereche, cel complementar, și care e diferența dintre ele? Ce-o fi însemnând întâlnire karmică? Cine are parte de asemenea întâlniri, și cum pot fi recunoscute sufletele pereche și cele complementare?

Răspunsurile pot fi date din două perspective: a persoanei care nu și-a cunoscut sufletul complementar, deci nu este complet (conștient sau nu) și a aceleia care a avut bucuria și privilegiul de a-și întâlni geamănul, cel/cea care completează.

Atât timp cât nu îți cunoști complementarul, poți emite păreri despre cum ar trebui să fie, cum ar trebui să îl/o recunoști, și alte noțiuni care nu au nicio legătură cu realitatea. Pentru că ea, realitatea, te pocnește direct în sinusurile frontale, iar întâlnirea cu sufletul complementar te lasă fără suflare. 

Imaginează-ți un copil care nu a văzut niciodată o minge, dar a auzit multe despre ea. El nu are de unde să își facă o idee despre adevăr, imaginându-și diferite variante, și povestind tuturor ceea ce crede el despre minge. Dar atunci când primește una, vede că nimic din ce a crezut sau vorbit nu este aproape de adevăr.

La fel cu sufletele complementare sau gemene, confundate deseori cu sufletele pereche.

SUFLETELE PERECHE sunt acele suflete care vin în viața noastră pentru a ne învăța lecții importante: stima de sine, iertarea și iubirea de sine, respectul față de noi înșine, valorizarea în proprii ochi, etc. Aceste lecții pot fi învățate fie întâlnind persoane bune, blânde, care ne transmit exemplul lor, fie oameni duri, violenți, nepăsători, care calcă totul în picioare, de la stima noastră de sine, la suflet și spirit. Aceștia din urmă apar doar atunci când uităm de noi înșine și ne dedicăm întreaga viață și energie celorlalți, iar rolul lor este să ne facă să ne reamintim de noi și de nevoile noastre.

Cu cât uitarea și neglijența față de noi înșine este mai mare, cu atât este mai dură experiența cu cei din jur, ei reflectând cu acuratețe războiul în care ne aflăm cu noi înșine.

SUFLETELE COMPLEMENTARE sunt acele suflete care se caută neîncetat pentru a se găsi și a reface întregul, dumnezeirea. Sunt două părți identice ale aceluiași întreg care s-a divizat la coborârea lui în materie. De aceea, ele se mai numesc și SUFLETE GEMENE. Bărbatul și femeia ce compun UNUL sunt identici în majoritatea situațiilor și credințelor lor: aceleași tipuri de traume, aceleași preocupări, principii de viață și trecut. Sunt atât de asemănători încât nu simt nevoia să vorbească mult deoarece știu instinctiv ce nevoi are celălalt; doar sunt imagini identice.

Rolul sufletelor complementare este să reflecte cele mai profunde temeri și neliniști ale noastre pentru a ne putea desăvârși unicitatea divinului.

Sufletele complementare nu se pot recunoaște decât după ce mare parte din lecțiile perechilor au fost înțelese și însușite.

Dacă refuzăm să trecem mai departe în viață și alegem să rămânem înrădăcinați în credințele care ne limitează și ne îngrădesc (relații toxice, locuri de muncă ce blochează creativitatea și stiluri de viață ce scurg energia din noi), apar bolile, ce au mesajul de a face schimbarea binemeritată în viața noastră.

Dacă acceptăm schimbarea în gândire, obiceiuri și comportament, dispar blocajele, iar viața ne va aduce în cale suflete cu care rezonăm.

Atragem în viața noastră ceea ce emitem, nici mai mult, nici mai puțin. 

Dacă emitem frică, nu putem atrage iubire; furia nu aduce bucurie, iar sentimentul de vină permanentă nu poate produce satisfacție.

ATRAGEM CEEA CE SUNTEM!

Nu ne place ce avem? E rezultatul a ceea ce emitem și trăim. Atât timp cât așteptăm ca ceilalți să se schimbe, iar noi să amânăm sau să refuzăm orice tentativă de modificare a stilului de viață și gândire, vom atrage oamenii care reflectă exact ceea ce simțim și trăim. SUFLETE PERECHE.

Dacă avem curajul schimbării, ne asumăm consecințele, acționăm și acceptăm purgatoriul curățirii de tot ce ne face nefericiți și neîmpliniți, va apare lumina în sufletul nostru, care va atrage alte lumini, adică oameni care au trecut prin aceleași transformări. Iar pe acest drum asumat al regăsirii de sine, va apare, la un moment dat, sufletul care ne întregește și ne potolește dorul pe care îl simțim și pe care nu îl știm defini: acela care ne completează, sufletul identic cu noi, geamănul întru dumnezeire.

Atât sufletele pereche, cât și cele complementare sunt întâlniri karmice, adică le-am mai întâlnit și cu altă ocazie, în alte existențe.

Indiferent ce suflete întâlnim, rolul lor este să ne facă să ne reamintim de noi înșine, de esența noastră divină, acel duh sfânt în jurul căruia se „croșetează” trupul fizic, materia.

Dacă refuzăm să vedem dincolo de credințele limitative ce ne-au fost transmise prin educația de acasă sau de la școală, ne îmbolnăvim și pierdem șanse și oportunități extraordinare ale vieții.

Dar dacă acceptăm și îmbrățișăm tot ce ne aduce viața, știind că tot ce ni se întâmplă are rolul de a ne ajuta să creștem și să ne dezvoltăm ca ființe de lumină ce locuiesc vremelnic într-un corp fizic, apare pacea, liniștea, armonia, bucuria. Dumnezeu, într-un cuvânt.

Sufletele pereche ne ajută să ne vedem întunericul și să îl curățim.

Sufletele complementare ne ajută să ne vedem și să ne iubim lumina, dumnezeirea din noi.

Cei care nu sunt curioși de lumina din ei alegând să fie victime ale vieții, nu vor înțelege cu adevărat complementaritatea sufletului geamăn, și vor considera că totul este doar o simplă speculație.

Însă cei ce s-au întregit prin întâlnirea cu sufletul complementar știu că totul este posibil, și nu vor simți nevoia să-și strige în gura mare lumina liniștii și a împlinirii de sine. 

Și când te gândești că totul este o alegere.

Ce alegi? 

Te invit să urmărești emisiunea „Câte-n Lună și-n stele” de joi, 25 mai 2017, difuzată la Tv Arad, unde am povestit cu mult mai multe lucruri despre sufletele complementare și sufletele pereche.

Nu uita să-mi dai de veste.

Îți mulțumesc de însoțire, și îți dau binețe, OM drag!

https://youtu.be/78KfiPINtr8

 dr. Edith Kadar 

Arad, 25 mai 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/05/suflete-complementare-suflete-pereche.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

TRATARE versus VINDECARE IV (medic vs. pacient)

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Medicul tratează, bolnavul se vindecă. Dacă crede cu adevărat în el și în forțele lui, și nu doar afirmă că vrea. E o mică nuanță subtilă.

Binețe, dragă cititorule!

Pornește muzica, rogu-te, și hai să povestim.

Ca medic, mi-am pus de multe ori problema cum aș putea să-i ajut cu adevărat pe oamenii care îmi cer ajutorul. 

Am văzut că medicamentele nu vindecă, ele estompează simptomele. 

Am văzut că diminuarea simptomelor nu înseamnă vindecare. Mi-am dat seama că ele, semnele, simptomele, rămân latente și găsesc o altă cale de a ieși la suprafață. 

Am văzut pe pielea mea că operațiile nu rezolvă o problemă; ea rămâne acolo și se manifestă în aceeași zonă, chiar dacă organul nu mai există. 

Cum să-i ajut pe oameni? Majoritatea celor cu probleme știu doar că trebuie să ia medicamente, iar în unele cazuri sunt informați că vor avea de făcut acest lucru pentru tot restul vieții lor.

Așa au început căutările mele. 

Mai întâi am realizat că neimplicarea omului în propria lui viață, în boala lui, în vindecarea lui, este principala cauză a nevindecării. 

Oamenii preferă ca alții să-și asume responsabilitatea pentru tot ce ține de ei, așteptând ca, pentru o sumă de bani, medicul, psihologul sau alt terapeut să le spună pas cu pas ce anume vor avea de făcut de acum încolo. A devenit o modă să prescrii cearșafuri întregi de medicamente, iar oamenii să meargă cuminți să și le cumpere, să le ia zilnic, chiar dacă efectele secundare și reacțiile adverse îi îmbolnăvesc și mai tare.

„Știe doctorul mai bine!”, aud mai des decât aș dori. 

Nu, medicul nu are de unde să știe cum se potrivește un medicament, o substanță chimică, cu chimia corpului tău. Tu ești cel care observi lucrurile astea, iar dacă doctorul îți spune „da de unde, ți se pare, ia-l mai departe!”, iar tu faci asta și nu îți cauți alt medic, că doar e dreptul tău, devii răspunzătorul direct al consecințelor viitoare. În fond, nimeni nu poate deveni stăpân pe corpul tău, pe viața, traiul și sănătatea ta, fără ca tu să-i permiți acest lucru. Este ca și cum cineva vine în casa ta, în care locuiești de mult timp, și îți zice cum să-ți așezi lucrurile, ce să scoți afară, ce să aduci în plus, iar tu asiști fără comentarii. Cine îi permite, nu tu?

Sigur, au existat și există persoane și instituții care au sesizat oportunitatea de a obține și altfel de beneficii, profitând de naivitatea, încrederea și disperarea oamenilor care și-au pierdut starea de bine și s-au îmbolnăvit. Așa încât, deja face parte din sistem să le spui oamenilor că au nevoie de ajutor și că ei nu se pot descurca singuri.

Și eu am făcut parte din această categorie, doar fac parte din societate. Doar că, datorită vârstei, am putut vedea în copilărie alte tipuri de tratamente care aveau randament extraordinar.

Facultatea de medicină m-a învățat multe lucruri, dar este meritul profesorilor și a asistenților pe care i-am avut de a mă învăța să pun accentul pe factorul uman. 

Pacientul nu era dor un simplu ins; era un om despre care trebuia să știm totul în discuțiile despre antecedentele familiale, altfel... la toamnă!
Omul trebuia să aibă un nume atunci când vorbeam despre cazul lui, despre diagnostic diferențial sau tratamente. 

Am fost învățați să gândim, să ne folosim logica.

Când administrezi anumite substanțe în urgențe, și nu altele; când pui perfuzie și când nu; ni s-a atras atenția de nenumărate ori că valorile analizelor medicale sunt ORIENTATIVE pentru a ști ce strategie să abordăm în munca cu pacientul. Ni s-a subliniat până la saturație că valorile analizelor se modifică odată cu vârsta, că doar la 60-70 ani nu putem avea aceeași tensiune sau colesterolul, sau mai știu eu ce, ca în copilărie sau ca la 20 de ani. Iar un diagnostic nu se pune decât după ce îi repeți analizele de câteva ori, în condiții și momente diferite, pentru a se vedea dacă nu cumva e doar o reacție a corpului la ceva de moment.

Ni s-a insuflat ideea de a lucra cu omul, cu stilul lui de viață, și de a-l implica în schimbarea obiceiurilor nesănătoase. Medicamentele erau doar pe perioade determinate, până ce pacientul își recăpăta controlul asupra vieții lui proprii. Se insista pe regim alimentar și de viață, discutat și pus la punct ÎMPREUNĂ cu pacientul.

Lucrurile s-au schimbat. Studenții la medicină vorbesc despre „cazuri”, elementul uman se estompează din ce în ce mai mult pe măsură ce vechea generație de medici iese la pensie, iar „protocolul” a devenit cuvântul de ordine când vine vorba despre tratamente. 

Intervalul de valori normale ale analizelor se restrânge pe an ce trece, deși unitățile de măsură au rămas aceleași, iar oamenii nu s-au transformat, peste noapte, în mutanți, sunt aceiași.

Acum, dacă o persoană de 60 de ani are tensiunea arterială 90/150 mm Hg, este deja luată în evidență cu hipertensiune arterială, și i se prescriu minim 2-3 medicamente pentru aceeași boală, care au același efect.

Mai demult, valorile considerate normale ale glicemiei (zahărului din sânge) erau între 80 și 120 mg/dl, dar am fost „avertizați!” că 121 sau 130 nu înseamnă diabet, ci înseamnă doar să-l mai chem pe acel om încă o dată peste o săptămână, să-i spun ce să nu mănânce în această perioadă, și ce să nu mănânce cu 24 de ore înainte de analiză. Abia dacă a treia oară ieșeau valori mult peste cele considerate normale, se lua hotărâre legată de tratament: regim alimentar sau/și tratament medicamentos. Insulina se administra doar la valori peste 450-500 mg/dl, pe o perioadă determinată, sub observație. Acum, toate acestea sunt învechite. 

Studenții sunt învățați ca la orice valoare crescută de analize să prescrie medicamente. Sigur, ei sunt convinși că fac bine ce fac, nu au nicio vină, doar așa li se spune.

Și uite așa, încet-încet, nimeni nu se mai gândește de ce într-un prezent în care medicina evoluează cu pași repezi, iar medicamentele și farmaciile au „explodat” ca număr, oamenii sunt din ce în ce mai bolnavi, bolile sunt din ce în ce mai frecvente, iar numărul celor care mor este din ce în ce mai mare. Nu ar trebui ca modernizarea medicinei să ducă la scăderea cazurilor de boală și la eradicarea multor boli?

Într-o societate în care diagnosticul de cancer cu metastaze a ajuns să fie pus la ecografie (!!!), fără alte investigații suplimentare pentru confirmare sau infirmare, care acceptă ca un copil vesel și neastâmpărat să fie diagnosticat cu tot felul de boli doar pentru că îndrăznește să fie altfel decât ceilalți, unde oamenii sunt „amenințați” de către medici că dacă nu le urmează sfatul vor muri în 3 luni (sau altă perioadă), sau unde „sănătatea” a devenit un cuvânt demodat sau variantă a lui „nu s-a descoperit încă boala”, oamenii sunt cei care poartă vina dezintegrării lor.

Oamenii sunt cei care au cedat controlul asupra vieții și stării de bine altora, străini de ei,  pe care îi consideră mai buni, mai experți în existența lor zilnică. Medicii fac ceea ce știu ei mai bine, nu intenționează să facă rău. Așa au învățat, așa aplică.

Dar tu, omule, de ce crezi că eu, medic, aș ști mai bine decât tine cât mai ai de trăit? Nu ești mulțumit, du-te în altă parte, mai cere alte păreri; e dreptul tău și îndatorirea pe care o ai față de viața ta.

Așa cum am spus, neimplicarea omului în propria lui viață, în boala lui, în vindecarea lui, este principala cauză a nevindecării. Pentru că tu, omule, până să ajungi să iei medicamente, iei hotărârea că propriul corp e „rău și obraznic” și că trebuie dus la „mecanic” pentru revizuiri tehnice.

Doar că ai uitat un factor important: nu ești un robot care să aibă doar un corp fizic!!! Mai ai și alte aspecte care îți influențează această parte fizică, corpul tău. Este vorba despre psihic, care e influențat de emoțional, care se hrănește după chipul și asemănarea sufletului tău, a spiritului, a esenței tale divine. Dacă uiți acest „mic” amănunt și nu tratezi decât locul unde totul iese la suprafață - corpul - nu te vei vindeca niciodată. 

Iar sufletul, esența ta divină, nu pot fi tratate și vindecate cu medicamente. Ele sunt apanajul tău, aici tu ești medicul pentru că tu îți cunoști trăirile, emoțiile, reacțiile.

Am văzut, deci, că doar cei care se implică în propria refacere ajung să învingă boli considerate permanente.

Eh, și aici a început adevărata muncă a mea ca medic, dar mai ales ca om-terapeut. De ce? Pentru că numărul celor dispuși să se implice în propria tratare și apoi vindecare este foarte mic în comparație cu numărul total al bolnavilor. Cu toții afirmă sus și tare că vor să se facă bine, desigur! DAR..... și încep condițiile, puse tot de ei. La fiecare argument adus de mine de ce și cum se pot face bine, mi se aduc zece contra-argumente de ce ei nu se vor face bine, nedându-și seama că, de fapt, își apără cu îndârjire „bunul” lor, boala.

Acesta este cel mai greu aspect al muncii cu un om bolnav: să-l convingi că trebuie să facă o schimbare radicală în sistemul de gândire, în rutina zilnică, în traiul lui, și că nu se pot vindeca în aceleași condiții care l-au îmbolnăvit. Rezistența este, de multe ori, atât de mare, „zidurile” construite de frici, furii, frustrări, au ajuns atât de groase încât, de prea multe ori, se alege varianta cea mai comodă, care duce la blocaje și la moarte. Pentru că schimbarea este grea, e deranjantă pentru rutina cu care omul s-a obișnuit, ia timp, te împiedică să zaci și te pune la muncă, te scoate din lâncezeala în care te-ai complăcut și aduce acțiune în viață.

Abia când îți depășești comoditatea încep să apară efectele benefice.

Dar, mai este un hop de trecut pe drumul vindecării: trebuie eliminate blocajele energetice dar și boala/bolile. 

Eliminarea bolilor din organism aduce cu sine simptome neplăcute; doar nu te aștepți ca un  medicament sau vreo procedură, să „topească” boala instant, nu? Organele trebuie refăcute, dar mai întâi se elimină celulele bolnave. Cum? Prin dureri, sângerări, puroi, etc. Adică exact pentru ce dai fuga repede la medic. Organele se refac singure, că doar nu am evoluat atâtea miliarde de ani pentru a muri acum, pentru că așa ne spune nu știu ce știință!

Eliminarea bolii și simptomele neplăcute sunt un alt punct vulnerabil al vindecării, pe care mulți nu reușesc să-l treacă. Pur și simplu nu cred în ei. Nu au credința că pot, că organismul lor poate.

Celulele, organele, sunt „animate”, întreținute în viață de curenți de joasă frecvență de vibrație, care circulă peste tot în corp. Organele comunică între ele, iar dacă nu o mai fac, apare boala. 

Acesta este blocajul energetic. Pentru vindecare, trebuie înlăturat acest blocaj. Iar pentru asta nu mai este suficient ceea ce știi, ci e nevoie de cunoaștere la alt nivel, cu mult mai subtil decât cel fizic. Și uite așa începe căutarea spirituală, fiecare având propriul drum, în funcție de ceea ce rezonează cu matricea fiecăruia. 

Pe măsură ce se deblochează și se înlătură toate piedicile, nivelul vibrațional devine din ce în ce mai curat, mai rafinat, mai subtil. Și fiecare din aceste etape rezonează cu o anumită treaptă de cunoaștere, pentru că fiecare nivel vibrațional își are propriile drumuri spre vârf. 

Ridicarea vibrației prin cunoașterea proprie duce la eliminarea tuturor blocajelor din corp, acestea fiind vindecările normale, naturale, în conformitate cu „munca” depusă de fiecare pentru schimbare.

Aici apare o altă tentație: aceea ca omul să se „îndrăgostească” de curente spirituale, de rituri, ritualuri, de diferiți maeștri pe care nu-i mai iau ca pe îndrumători ci ajung să îi idolatrizeze și să le admire capacitățile, uitând să se mai concentreze pe ei înșiși și pe schimbarea lor. Menținerea identității spirituale este o probă destul de grea, atât timp cât ispita asemănării cu alții și a idolatriei este foarte mare.

Abia când treci toate aceste hop-uri, ajungi să te regăsești pe tine și să înțelegi că boala a avut rolul de a te avertiza că ai luat-o pe drumuri greșite pentru tine, străine de evoluția ta, de devenirea ta. 

Iar din acel moment TU devii stăpânul propriei tale vieți, și spectrul oricărei boli va avea doar rolul de barometru; atunci vei ști să vorbești cu tine, să vezi ce nu ai făcut în conformitate cu nivelul tău vibrațional, și să faci corecturile de rigoare.

Acesta este stadiul de trăire în armonie cu tine însuți. 

Iar dacă la fiecare 7 ani organismul nostru se regenerează integral, cine ne poate opri să trăim atât cât vrem?

Indiferent de calea aleasă, tu ești cel în mâna căruia stă vindecarea.

Și, dragii mei, nu aș fi putut să vă povestesc toate acestea și să vă ajut pe cei care m-ați căutat ca medic, dacă...nu aș fi aplicat eu, în primul rând, toate acestea!

Nu-ți pot cere ție să fii altfel, dacă eu nu aș fi făcut la fel. 

Nu ți-aș putea sugera să zbori dacă eu nu aș fi cunoscut bucuria zborului.

Nu ți-aș putea vorbi despre schimbare pentru vindecare, dacă nu aș fi trecut și eu prin „purgatoriul” schimbării, prin bucuria regăsirii de mine. Prin DEVENIREA de eu însămi!

Iar dacă eu am putut, te anunț oficial că oricine poate. Asta am vrut să-ți spun.

Totul e să vrei să te regăsești pe tine, și îți garantez că meriți efortul! 

Încearcă! Ce ai de pierdut?

Binețe, dragă cititorule!

dr. Edith Kadar

joi, 05 martie 2015, Arad

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/05/tratare-versus-vindecare-iv-medic-vs.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.