(Scrisoare deschisă)...PENTRU SUFLETE DESCHISE...

Nu te mai împăuna degeaba că ai sufletul deschis și că ești plin de bunătate.

Dacă judeci, cataloghezi, ai așteptări și faci proiecții, închide această pagină pentru că nu ești decât o tentativă de om, căruia i se spune non-stop ce să creadă, ce să gândească și cum să acționeze tocmai de către cei pe care îi condamni cel mai mult.

Și dacă există doar un singur om care spune ce gândește, votează cum vrea, acționează cum simte și își asumă responsabilitatea pentru ceea ce spune, crede, face, și vrea să citească acest material, îl salut și îl anunț că nu am nici o pretenție de la el. Dacă vrea să citească ce scriu, e bine. Dacă nu, e bine. Am învățat, în ultimele săptămâni să nu am așteptări și, astfel, să devin stăpână pe propria mea viață.

Binețe, deci, cititorule!

Nu căuta poze în această postare. Imaginile pe care ți le sugerez sunt suficiente. Dacă nu...la revedere!

Sunt mamă a unui băiat de 10 ani.

Sunt posesivă. Extrem de posesivă. 

Pentru că cred că știu mai bine ce e normal, vital și ideal pentru creșterea în armonie a puiului meu.

Eu și peste 99% din părinții din această țară.

Mi-e greu să concep că el, copilul meu, știe mai bine decât mine ce e bine și ce nu pentru el.

Ce, vrei să spui că un pui de om pe care tu îl aduci pe lume știe mai bine decât tine ce e util pentru el și ce nu? S-o crezi tu!!!

E creația ta. Tu l-ai făcut. Tu l-ai creat. Ai drept de veto asupra lui. Tu l-ai făcut, tu îl omori!!!

Sau nu?

E posibil ca un copil să fie un om în toată regula, care să știe ce e bine pentru el (și nu pentru alții), să știe când îi e frig sau foame, fără să îl anunți tu atotștiutor, să știe ce haine să poarte și dacă are chef să poarte, îi tratează pe toți din jur după cum îi dictează instinctul și se comportă pentru că așa se simte el bine în acel moment, scobindu-se la nas, între degetele de la picioare și la zona inghinală, și nu pentru a te face pe tine, părintele mega-știutor, de rușine??

Îți poți imagina vreun moment din copilăria puiului tău în care lucrurile nu se raportează la tine ci, pur și simplu, la el sau ea?

COPILUL. Entitatea. 

Care există deja și se poate manifesta liber, dacă nu ai insista atât de mult tu, părinte, să-i spui cum să fie, să râdă, să se joace, când să plângă, cum să umble, cât să gesticuleze, doar pentru a nu te face pe tine de râs și a te evidenția ca maestru al creației absolute a...marionetei tale!!!...

Și dacă ai accepta că toate cele de mai sus sunt reale, că puiul tău e o entitate de sine stătătoare, care știe să trăiască și care are nevoie doar de anumite repere, unde te-ai situa tu, părinte? Unde ar fi eforturile tale? Unde ar fi lamentările tale? Unde ar fi grija ta cu care îți duci copilul la medic la primul strănut, sau la psiholog sau psihiatru la primul semn de nesupunere la regimul tău părintesco-iubitor și multiplu-știutor al tainelor vieții?

Că dacă tu ai avut doi părinți care te-au transformat într-o oaie bleagă și ascultătoare, tu știi mai bine cum să faci un urmaș diferit de tine, nu? Ai toate datele și informațiile furnizate de frustrările, supărările și furiile acumulate pentru a „construi” un nou om, nu-i așa?

La ce naiba îți mai faci și o copie, te chinui pe tine și mai chinui și urmașul, să refaci un rebut care deja există?

De ce nu-l lași liber, fiind doar atent să-i trasezi câteva repere în viață, cum ar fi ce înseamnă acel „Să fii cuminte!” cretin, repetat la nesfârșit pentru a-ți asigura cugetul că ai făcut totul înspre a educa odrasla, dar, na...seamănă cu neamul celuilalt părinte... 

Te-ai gândit vreun moment că puiul tău nu-ți poate părăsi uterul având în zestrea ADN-ului noțiuni teoretice? Sau că, dacă ai pretenția ca el sau ea să știe ce înseamnă „cuminte” din fragedă pruncie, de ce n-ar ști din naștere și noțiuni de genul „biologie moleculară, „fizică cuantică” sau „supercalifragilistic”?...

E greu cu gândirea, nu?

Crezi că eu am fost altfel?

NU!!!

Până nu demult am crezut că doar eu știu ce e mai bine pentru copilul meu, iar el e o marionetă ce trebuie să fie recunoscătoare până la adânci bătrâneți originii care l-a „concretizat” pe această lume. Că rolul meu de părinte este acela de a-i spune că habar n-are de nimic, că doar eu știu ce e mai bine pentru el și că, din această cauză, va trebui să-mi fie alături până la adâncile mele bătrâneți, slugă smerită cu viața modelată după chipul și asemănarea mea, de om care are pretenția că a accesat vârsta adultă.

Crezi că ești altfel? Crezi că știi ce e mai bine pentru copilul tău, trasându-i în permanență repere ale existenței de zi cu zi? 

Dacă nu ia note mari, pe cine face de râs? Pe el sau pe tine? 

Și de ce crezi că ar trebui să fie premiant în școală pentru a fi fericit?

De ce zici tu, părinte, că e musai să aibă doar note de 10? Pentru el sau pentru tine, pentru a avea cu ce să te lauzi tu la locul tău de muncă în care te simți devalorizat(ă)?

De ce copilul tău trebuie să facă ceea ce tu nu ai făcut, pentru a fi tu mândru? 

Unde este părerea lui, în tot acest timp?

Aaaa, nu te interesează, că odrasla oricum habar n-are, e cretină și îți așteaptă următoarea mișcare de „dresaj” pentru a putea respira, mânca și exista pe lume?

Da, și eu am făcut așa, până când am văzut că puiul meu e nefericit și că face lucruri pentru a-mi face mie pe plac, și nu lui. Atunci m-am speriat.

Râzi de mine? Mă arăți cu degetul? Ești zen-ul părintelui ideal care le-ai știut dintotdeauna pe toate. Bravo!

Dar, hai să-ți zic...

De când copilul meu a fost micuțel, i-am explicat că animalele cu care a crescut în curte, câini, pisici, rațe, găini, porci, trebuiesc respectate, că au un suflet, și că așa cum noi avem pretenția ca ele să nu ne deranjeze, și noi trebuie să respectăm același lucru în viața lor.  

Că atunci când sunt mai mulți câini să îi evite dar, mai ales, ca atunci când este cu tata, mama, bunica sau bunicul să nu plece decât până unde îi poate vedea, să nu-i piardă din vedere. Pe de altă parte am știut noi, adulții, că un copil e ca argintul viu, că dispare din raza vizuală cu o viteză și dexteritate demne de un scamator. Deci, nu am avut pretenții ca cel mic, de 4 ani sau de 7 ani să știe care e calea spre casă și cum să se ferească de pericole. 

Care pericole?

Ei, copiii, nu știu ce înseamnă asta. Noi, adulții, ne iluzionăm că ei știu deoarece le-am spus, nu-i așa, de 165 de ori să stea cuminți și să nu ne facă de rușine.

Și când uiți de tine în parc din cauză de rebus sau alt motiv intelectual, dacă copilului i se întâmplă ceva, tu nu vei fi niciodată de vină.

De exemplu dacă copilul e găsit pe un teren plin se sânge și înconjurat de câini, singurele de vină sunt bestiile, sub nicio formă bunica sau părinții care aveau altceva de făcut decât să-și păzească puiul neajutorat.

Să ucidem câinii!!! 

Asta ne dă un simț al dreptății pe care nu l-am mai gustat de la țâța mamei și ne crează un sentiment de apărător al copiilor.

Vrei să ucizi? Ai avut nevoie doar de un motiv pentru a te umple de sânge în mod legal? Crezi că toată lumea e însetată de sânge? Crezi că asta rezolvă toate problemele societății? Rezolvi violența prin violență? Și mai zici că ești diferit de cei care pornesc războaie pe motiv de.. religie? Sau pornesc războaie pentru că nu e...pace???

Ucigașul e tot ucigaș, indiferent de motivație. Așa ești tu : violent. Nu te mai scuza.

Și mai ești părinte?

Și vrei să-i dai puiului tău o creștere și o educație ca la carte.

Excelent. Felicitări.

Învață-l să ucidă. Să ucidă iubirea, toleranța, răbdarea, bunătatea, inocența și dragostea.

Și vei crea o copie fidelă a ta.

Depinde ce vrei să creezi.

Copiii noștri sunt variantele noastre îmbunătățite.

Ei au în ADN tot ceea ce noi știam deja în momentul conceperii.

Dacă părinții știu să umble la calculatoare, copiii se vor naște cu mouse-ul în mână, cum s-ar zice. Dacă părinții sunt plini de ură, copilul va avea în ADN programul de ură.

De ce vrei să creezi o nouă reprezentare a ta în această viață?

De ce vrei să-l faci pe copil aidoma chipului tău?

Tu deja exiști.

Învață-l toleranța, dar mai presus, lasă-l să se manifeste liber, pentru a-ți putea spune ce știe. 

Nu-l dresa să aștepte de la tine orice comandă, iar când face ce vrea el, o iei razna și dai vina pe oricine, fiind dispus(ă) să-ți dai drumul aspectelor tale violente ținute în frâu, cică, de umanitatea ce te animă. Bleah!!!...

Ce este un câine?

Un prieten loial, un companion, cineva care te apără, te protejează, crede în tine, te iubește până la sacrificiu, te caută o țară întreagă pentru a te găsi, se pune în calea pericolului de orice fel, alegând să moară pentru ca tu să fii bine. Un  suflet care acceptă să stea legat în lanțuri și să trăiască cu un colț de pâine și puțină apă, doar pentru a avea posibilitatea de a primi de la tine o mângâiere, o vorbă, o privire rapidă...

Un „ceva” care este acolo dacă avem nevoie, dar de care scăpăm rapid dacă devine deranjant... când „latră” dacă n-avem chef, când sparge lucruri a căror valoare o înțelegem doar noi, când execută mișcări pe care nu le înțelegem dar pe care le judecăm după chipul și asemănarea noastră. 

De om și nu de câine. De suveran autointitulat asupra sufletelor considerate inferioare nouă, pe care nu facem nici un efort pentru a le înțelege, dar pe care le nimicim la prima noastră toană de stăpâni declarați asupra a tot ce nu vorbește, gândește, înjură, urăște și chinuie ceea ce iese din șablonul necesităților și intereselor proprii.

Sau tocmai am descris copilul tău și nu mi-am dat seama?!?

Nu te mai împăuna degeaba că ai sufletul deschis și ești plin de bunătate.

Dacă ai fi judecat, catalogat, ai fi avut așteptări și ai fi făcut proiecții, nu ai fi ajuns până aici, așa încât îți spun ție : binețe, cititorule!

Dr. Edith Kadar

Arad, 09.09.2013