TEORIA (CONFORTABILĂ) versus (NESIGURANȚA) PRACTICĂ

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Albert Einstein a spus că în teorie, practica și teoria sunt la fel, dar în practică, nu.

Ne place să ne informăm, să citim, să povestim, să schimbăm informații. 

E la modă să citim nenumărate cărți și articole de dezvoltare personală, iar apoi să le discutăm la o șuetă. Iar seminariile și cursurile, mai ales cele gratuite, sunt ascultate și comentate direct sau în scris, pe rețelele de socializare.

Dar, te-ai întrebat vreodată câți dintre cei ce acumulează teorie ajung să o și pună în practică?

De ce teoria este mai confortabilă și mai comodă decât nesiguranța practicii?

Binețe, dragă OM!

Te invit să îmi fii alături pe calea rândurilor și a gândurilor de azi, și să povestim despre TEORIE versus PRACTICĂ.

Nu uita să pornești și muzica pentru a te însoți.

Probabil că după citirea titlului, unii vor sări să (își) spună că ei aleg întotdeauna practica, aducând(u-și) argumente nenumărate. Teoretice. Pentru că ceva aplicat practic nu mai are nevoie de explicații, argumentări, teoretizări menite să convingă pe cineva sau pe sine.

Când faci ceva din convingere și aplici asta în practica de zi cu zi, nu mai simți nevoia să spui tuturor ce și de ce faci, de ce crezi în ceea ce faci, și cum aplici teoria în practică.

Cu cât vorbești mai mult, dai definiții și simți nevoia în permanență de justificări (adică teoretizezi), cu atât, de fapt, nu crezi în ceea ce faci.

De exemplu, cu cât explici mai multor persoane cât de cinstit(ă) ești, cu atât nu crezi, de fapt, în asta, și simți nevoia să îți reamintești în permanență. În fond, dacă ești cinstit(ă), bravo ție, dar nu-ți mai „flutura” virtutea prin fața celorlalți, lasă-i pe oameni să observe și să aprecieze.

La fel și cu credința: cu cât faci mai multă gălăgie „urlându-ți” pioșenia și credincioșia, cu atât, de fapt, nu crezi în ea, dar simți nevoia să acoperi golul din tine cu parada pe care o faci. În fond, puțină simpatie nu strică, nu? Dar din partea cui vine ea? A celor identici cu tine, adică adepții declarațiilor și declamațiilor teoretice, lipsite de susținere practică.

Am folosit două exemple frecvent întâlnite, indiferent de sex, naționalitate, culoare a pielii, mediu social, educație sau religie.

Însă realitatea vieții de zi cu zi arată o creștere îngrijorătoare a numărului „teoreticienilor” față de cei care muncesc (pe bune) practic.

O persoană practică este una tăcută deoarece teoria a fost pe deplin înțeleasă, însușită, și „curge” nestingherită în acțiunile făcute.
Un profesionist adevărat va face cât mai mult în practică, neavând timp să spună definiții și să-și „fluture” conceptele oricui. Și dacă o persoană practică lucrează în și cu tăcere, înseamnă că în jurul ei se va face liniște. Profesionalismul în orice generează respect tacit.

Dacă ne uităm puțin la ce se întâmplă la ora actuală în viața oamenilor, vom vedea că liniștea este (de cele mai multe ori) doar un cuvânt, un concept teoretic, care este sublim, dar lipsește cu desăvârșire (vorba lui nea Iancu). Mărturie stă numărul din ce în ce mai mare de oameni cu afecțiuni psiho-emoționale.

Liniștea aduce sănătate. Gălăgia îmbolnăvește.

Într-o societate în care omul renunță la crezurile și principiile lui pentru a-i mulțumi și a nu-i supăra pe alții, practica liniștită a ajuns demodată, în timp ce demagogia teoriei ajunge să preia, încet-încet, suveranitatea.

Dacă nu mă crezi, privește, rogu-te, la „liniștea” mondială și la „pacea” din fiecare domeniu, fie el personal, sau profesional.
Războaie, foamete, epidemii, boli, discriminări, sărăcie. Toate sunt, oare, pentru că oamenii tac și își fac treaba cu profesionalism și în liniște?

Orice argumente ai avea împotriva celor de mai sus, ele sunt la nivel de teorie.
În teorie, ne rupem în figuri, suntem experți în orice domeniu, știm să spunem oricui ce și unde greșește, și cum ar putea deveni fericit(ă). Totul până la practică.

Cu cât cineva va teoretiza mai mult, cu atât, de obicei, viața sa este mai dezintegrată, mai lipsită de... practică.

Atunci când ai o familie fericită (pe bune!), un/o partener(ă) care te completează, copii echilibrați și prieteni adevărați, nu mai simți nevoia să mai spui oricând și oricui acest lucru. Ești recunoscător, pur și simplu, că ai această liniște.

Cu cât vei tuna și vei fulgera pe un anumit subiect, explicând pe larg și pe scurt oricui virtuțile unui partener adevărat, a unor copii cuminți sau a unei munci care să te împlinească, cu atât realitatea vieții, PRACTICA, este mai diferită.

Iar când se ajunge la domeniul spiritual... urletele, zarva, larma, gălăgia falei și emfazei sunt foarte mari. Ce înseamnă asta? Că oamenii sunt plini de teorii obținute din nenumărate cursuri urmate și cărți citite, că se pricep la tot ce mișcă-n țara asta (să vorbească) - dezvoltare personală, spirituală - dar că aplicarea practică mai are ceva de așteptat. Cât? Până ce omul se satură de vorbe sterile, și va vrea să tracă la fapte.

Să luăm ca exemplu rețelele de socializare.
Ele sunt extraordinare deoarece permit oamenilor din toate părțile lumii să se conecteze instant și să schimbe păreri. Dar s-a favorizat dezvoltarea ego-ului gălăgios, permițând multora să se ascundă după identități false, neasumate, pentru a putea deveni personaje din imaginația lor neîmplinită.

Pășind, astfel, pe nisipurile mișcătoare ale falsului și minciunii, teoria a prins cheag, în defavoarea sincerității practice.
Cu cât omul (se) minte mai mult, cu atât (se) va expune mai mult, afirmând și etalând virtuți la care doar au visat, dar pe care nu au avut curajul de a le trece în practică.

Și cum minciuna este o unealtă a ego-ului (în timp ce sinceritatea este unealta spiritului), asistăm la o expansiune extraordinară a teoriei gălăgioase în detrimentul sincerității practice.
EGO versus SPIRIT.
Astfel, putem vedea și auzi lozinci cu atât mai vehiculate, cu cât sunt mai îndepărtate de realitatea practicii.

„Trebuie să rezonăm unii cu ceilalți! Să ne iubim și să ne respectăm reciproc!”
Da, așa e. Dar, nu cumva astea ar trebui știute instinctiv și aplicate în practică automat? De ce e nevoie să fie (re)postate la nesfârșit?

„Dumnezeu e iubire, iar el ne iubește!”
Da, așa este, e iubire, și atât de mult credem în El încât cu fiecare ocazie, cu fiecare sărbătoare, ne scoatem evlavia de la naftalină, mergem la biserică și apoi chefuim.

„Scopul vieții este să evoluăm spiritual!”
Serios? Stai să înțeleg: suntem esență divină, sămânță dumnezeiască; așa ne naștem, asta ne însuflețește. Și dacă suntem parte din El, înseamnă că avem în noi toată cunoașterea; trebuie doar să o accesăm. Ne-am născut evoluați, dar am uitat pe parcurs!

„Trebuie să facem, să dregem... bla, bla, bla...!”, scandăm cu orice ocazie, de parcă am fi în campania electorală.
Dragilor, dar astea sunt normale, sunt informații pe care le avem în ADN, de ce le mai expunem repetitiv?

Reamintirea esenței, a învățăturilor cu care am venit în codul genetic, se face în liniște, spre liniște și împlinire sufletească.
Și atunci, de ce nu e liniște și pace în întreaga lume? Pentru că ele încep să dispară, încet-încet, din oameni, fiind înlocuite cu teoria zgomotoasă a ceea ce ar trebui sau ar putea fi.

În lipsa liniștii practice, ne mulțumim cu teorii pline de formă dar goale de fond, menite să liniștească mustrările de conștiință.

Teoria este ușoară, este comodă, ne minte frumos atunci când nu e înțeleasă.
Practica ne scoate din zona de confort și ne obligă să fim atenți la noi 24 de ore din 24, și nu la alții.

Teoria dă iluzia siguranței.
Practica aduce nesiguranța (normală) a căutării.

Teoria neaplicabilă în practică e ca un castel de nisip.
Practica înțelegerii teoriei construiește ziduri rezistente, menite să susțină esența, entitatea, adevărul din fiecare.

Doar atunci când vom vrea cu adevărat să ne reamintim toate valorile cu care ne-am născut, putea-vom fi veritabile ființe, oameni cu adevărat.
Până atunci, trăim într-o realitate virtuală.

Totul pornește de la teorie, dar practica aduce liniștea.

Teoria confortabilă sau nesiguranța practicii?

Binețe, dragă OM!

dr. Edith Kadar 

Arad, 04 august 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/08/teoria-confortabila-versus-nesiguranta.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

POVESTE DE ADORMIT NAIVII ȘI DE TREZIT CONȘTIINȚA... (aplicabilă oricui, indiferent de sex, de nume și de data nașterii!)

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti... 

A fost odată o fată simplă, născută în popor. La naștere, ursitoarele i-au menit să fie curajoasă, înțeleaptă, să adune multă cunoaștere și să o dea mai departe celor care vor să audă. I-au spus că va fi doctor, dar nu unul ca toți ceilalți, ci unul care să trateze sufletele oamenilor. 

Dar au pus o condiție: toate acestea se vor întâmpla doar dacă va reuși să fie surdă la părerea celor care ar fi vrut să o convingă contrariul. 

„- Draga mea, tot ceea ce primești acum este dar de la Dumnezeu. Să nu te îndoiești de asta niciodată. Vei avea multe piedici, multe obstacole înainte de a-ți cunoaște și înțelege menirea. Toate au doar rolul de a te căli pe drumul convingerii și pe cel al credinței în tine și în ceea ce ai primit. 

Aceasta este și semnificație prenumelui tău, Edith: „bunăstare prin lupta cu tine”. 

Mai primești încă un prenume: Elisabeta, care înseamnă „dedicată lui Dumnezeu”, pentru a te readuce înapoi, în lumină, de pe căile unde te vei rătăci. 

Te-ai născut într-o familie a cărei nume, Kadar, înseamnă „dogar”, sau lucrător în lemn. Lemnul, draga mea, reprezintă pasiunea, dacă îl cioplești cu răbdare și iubire, dar poate fi și furie, dacă îl irosești, îl arzi în focul patimii.

Suma cifrelor datei tale de naștere este 9, adică ai calea de a-i înțelege pe ceilalți înainte ca ei să spună sau să scrie ceva. 

Iar cifra numelui tău va fi 11, numărul care are mai multe semnificații: poți fi maestrul care îi învață pe ceilalți, sau poți fi doar veșnicul învățăcel, dacă îi lași pe alții să îți stabilească valoarea; poți merge singură pe drumul desăvârșirii sau poți aștepta o viață întreagă să vină cineva să te acompanieze, crezând că doar așa vei fi completă. Sau poți să înțelegi că ești alături de Dumnezeu, de 1, pentru a putea deveni și tu, la rândul tău, 1, și să îi ajuți și pe ceilalți să facă la fel.

Vei întâlni în calea ta oameni mulți. Unii îți vor fi alături pentru scurt timp, alții pentru mai mult, iar puțini, pentru toată viața. Cu cât vei merge mai departe fără să te lași influențată, cu atât vor apărea mai mulți oameni care să te conteste, să încerce să te tragă înapoi, de unde ai plecat și unde au ales ei să rămână. Tu du-te mai departe. 

Calea ta nu e să îi aștepți sau să îi convingi pe alții, ci să devii un exemplu care să le arate celorlalți că totul e posibil. 

Și nu ai voie să te împăunezi. Da, vei reuși prin forțele tale, prin conștientizări, învățări, asumări, dar meritul este că ai înțeles, nu trebuie trâmbițat. Dacă te lauzi, înseamnă că nu ai învățat lecția, și o vei repeta până ce o vei învăța. Iar același tip de oameni îți vor fi readuși în cale. De tine depinde cât vei sta într-o situație sau stare. 

Emoțiile și trăirile tale îți vor fi DOAR barometru pentru a vedea unde te afli: ești fericită, împlinită, plină de iubire, înseamnă că ești în lumină, ești pe calea cea bună. Ești furioasă, îndârjită, plină de frici, înseamnă că ai pășit pe lângă drumul menit ție, și s-ar putea să te rătăcești dacă nu te întorci.

De câte ori vei învăța ceva, vei da mici „examene” cu rolul ca tu să vezi dacă ai înțeles lecția sau nu. Îți vor apărea în cale oameni care vor contesta tot, chiar și pe tine. Nu te speria, du-te mai departe! 

Dacă știi că ești bună, ce importanță mai are părerea celor care îți spun că nu ești bună de nimic? Îi crezi pe ceilalți doar atunci când încă nu ești sigură pe tine. Iar atunci zăbovești asupra lecției.

Vei învăța lecțiile oglinzilor: tot ce este în exterior este doar o oglindire a ceea ce e în interiorul tău. Vei înțelege că tot ce te deranjează la ceilalți este, de fapt, nerezolvat la tine. 

Vei trăi cele 5 răni mari ale sufletului care te împiedică să fii tu: RESPINGERE, ABANDON, TRĂDARE, UMILINȚĂ, NEDREPTATE le vei înțelege și vei povesti despre toate acestea și celor care vor să audă. 

Și nu te îngrijora că nu ești auzită; cu cât înțelegi mai multe, cu atât vocea ta va fi mai puternică și va fi auzită. Nu uita, menirea ta este să îi ajuți pe oameni prin exemplul personal. Nu te îngrijora că nu ești înțeleasă; cine trebuie și e pregătit te va înțelege. Iar rolul tău va fi să le dai informația, nu să îi convingi.

Îl vei avea alături de tine pe Dumnezeu, iar asta o va ști sufletul. Simțurile tale te vor împiedica să îți amintești, să știi, să crezi tot timpul.

Vei avea o cale grea, vei fi contestată, dar vei fi și sprijinită. De aceea te vei naște în zodia Scorpionului, pentru a putea renaște din propria ta cenușă; vei avea Ascendentul în zodia Pești pentru a putea sonda adâncimile subconștientului și a le înțelege, și te vei naște în anul Dragonului de lemn, cel plin de forță, determinare, impetuozitate și caracter. Unii vor încerca să te minimalizeze, dar nu uita, sunt doar pietre de încercare pentru tine.

Ești menită să fii un doctor de suflete curajos, înțelept, să aduni multă cunoaștere, să o dai mai departe pentru ca și alții, la rândul lor, să poată face la fel.

Și, nu uita, oricât ți se va părea de greu, nu vei fi niciodată singură, Dumnezeu va fi tot timpul acolo. Crede asta!”

Fetița a crescut. 

La început nu a crezut. Apoi au apărut obstacole. 

S-a încăpățânat să meargă pe alte drumuri, sortite din start eșecului. Și s-a încăpățânat, crezându-se mai deșteaptă decât Universul. Și s-a îmbolnăvit. Dar tot nu a vrut să se trezească. Iar lecțiile se repetau, bineînțeles. 

Ea credea că e blestemată, că e victima vreunei magii, că Dumnezeu a uitat de ea. Din păcate era doar rătăcită, cu voia ei. S-a afundat tot mai mult în întuneric, cu furie și îndârjire. 

Iar când aproape nu mai vedea luminița, nici măcar pe cea de la capătul tunelului, Dumnezeu i-a mai dat un semn mare: i-a dăruit un copil, un fiu. 

Iar ea, fata, devenită femeie între timp, s-a gândit „oare, aș fi un exemplu bun pentru fiul meu, așa cum sunt acum?”. Iar răspunsul a fost un NU categoric. Și abia atunci s-a hotărât să caute calea de întoarcere. 

A fost un drum anevoios, greu, plin de obstacole, capcane și indicii false. I-au apărut în cale oameni ce păreau drăguți, dar care nu erau așa, și oameni care păreau urâcioși, dar nu erau așa. 

A continuat să se zbată, să iasă, să învețe, să aplice, să înțeleagă, să conștientizeze, gândindu-se tot timpul să nu fie un exemplu negativ pentru fiul primit să-i fie alături în această viață. 

Iar când a învățat multe lucruri (nu toate, că povestea nu e gata!), a venit și lecția IUBIRII. Cea mai grea lecție, pentru că e cea mai puțin înțeleasă. 

Universul i-a scos în cale un om care o oglindea în cele mai mici amănunte: toate fricile, nesiguranțele, neliniștile, vinovățiile, rușinea, furia, minciuna, ranchiuna, iluzia și atașamentele erau reflectate de acel OM. S-a luptat cu ele, ca și cum s-ar fi luptat cu un balaur, dar după fiecare luptă rezultatul era că ea își rezolva acele lucruri, pentru că erau, de fapt, ale ei. Cu cât încerca mai tare să-l schimbe pe acel OM, cu atât se schimba ea mai mult. 

L-a rugat pe Dumnezeu să îl ia de lângă ea că o exaspera (zicea ea). Iar Dumnezeu o asculta; îl lua până ce amândoi aveau o problemă de viață, iar atunci îi readucea împreună să meargă pe același drum al înțelepciunii. 

Și după câțiva ani, în sufletul ei se făcu simțită liniștea aceea profundă, liniștea aceea căreia nu îi pasă de gălăgia lumii de larma ego-ului și a minții.

Era liniștea descoperirii de sine în „decorul” a ceva înțeles profund, și ținut în taină. 

Era IUBIREA, avea femeia să înțeleagă, era acea stare în care îl putea auzi pe Dumnezeu, putea auzi liniștea Universului și muzica sufletului. 

IUBIREA, acea stare ce nu poate fi definită, ce nu are nicio legătură cu iubirea fizică, sexuală, sau cu cea platonică.

Desigur, neștiutorii ar putea-o cataloga pe femeie drept nebună, obsedată, alienată. Dar ea deja știe că IUBIREA nu e o persoană, nu e un loc sau vreo condiție, ci este întâlnirea cu Dumnezeu la nivel profund. 

Femeia știe că IUBIREA i-ar fi contestată, comentată, completată, interpretată și luată în râs de alții. Știe că nici OM-ul nu o înțelege încă, pentru că nu e fizică. 

Dar nici nu mai are nevoie de înțelegerea celorlalți, pentru că a înțeles ea. Și din acel moment, ea devine oglindă pentru cei din jur, pentru a-i ghida pe drumul descoperirii de ei înșiși. 

Toate acestea pentru că se gândea: „dacă eu am reușit, tu de ce nu ai reuși?”.

„Nu încerca să schimbi lumea. Schimbă-te pe tine, și vei constata cu surprindere că ceilalți se schimbă împreună cu tine!”

Unde am auzit asta?

De la o femeie ce a crezut în ea pentru că și Dumnezeu a crezut în ea. 

Și cine e ea să se împotrivească?

Și-am încălecat pe-o șa, și ți-am zis povestea așa cum este ea! :D

Namaste, OM!

dr. Edith Kadar 

Arad, 01 august 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/08/poveste-de-adormit-naivii-si-de-trezit.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

CIOCNIREA TIMPURILOR ȘI BLOCAJELE VIEȚII

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Ți s-a întâmplat să fii tratat(ă), apreciat(ă) sau judecat(ă) de alții nu cum ești acum, ci așa cum ai fost într-un trecut demult apus?

Mai ai vecini care se comportă cu tine ca și cu un copil, deși ai trecut demult de majorat?

Familia ta te tratează ca pe o persoană neajutorată, ca cea care ai fost în copilărie?

Dar, ți s-a întâmplat ca tu să-i judeci pe alții prin prisma trecutului comun, sau să te judeci pe tine conform criteriilor de acum ...șpe ani?

Cum te înțelegi cu ceilalți, cei care trăiesc în alte timpuri? Aveți criterii diferite de discuție? Este ca și cum timpurile în care vă aflați se ciocnesc în permanență?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să (re)citești o postare a mea inspirată, ca de obicei, din trăirile și experiențele mele și ale celor care îmi taie calea vieții.

Nu uita să pornești muzica.

 

                 

Judeci și apreciezi oamenii, situațiile, viața, din timpul în care te afli.

Dacă trăiești în trecut, nu ai cum să înțelegi prezentul sau chiar viitorul în care trăiesc oamenii cu care vii în contact. În această situație nu poate exista o comunicare armonioasă, ci doar contradicții, contraziceri, negare, combatere.

Când tu ai rămas în trecut cu gândirea, trăirea și simțirea, ți se pare că și ceilalți sunt tot acolo cu tine, că acela este prezentul tău, e prezentul tuturor. Atunci apreciezi totul și pe toți prin prisma acelui timp, fără să realizezi că timpul a trecut, dar tu ai uitat să-l însoțești, să-l urmezi.

Cea mai cunoscută situație de acest gen este cea dintre părinți și copii.

Părinții își pot trata copiii ca pe niște neștiutori și neajutorați, chiar dacă aceștia au trecut demult de vârsta majoratului; acest lucru se întâmplă pentru că părinții au rămas în trecutul în care ăl micu' abia a venit pe lume, trebuie hrănit, spălat și schimbat de scutece. 

Creșterea copiilor e rar percepută real de către părinți și, de aceea, mulți doresc să-și dădăcească progeniturile până la adânci bătrâneți deoarece, în viziunea lor, au rămas aceiași bebeluși neajutorați.

La fel se întâmplă și invers. Un copil își va vedea părinții tineri și sănătoși tot timpul; de aceea boala sau moartea lor îi poate devasta, lăsându-le în suflet frica de a nu se descurca singuri, chiar dacă sunt adulți demult.

Sau în cazul partenerilor căsătoriți de mult timp, când boala gravă sau moartea unuia lasă celuilalt sechele mari în suflet și pustiu în trăire.

Dar, ce zici de reîntâlnirea după zeci de ani cu oameni care au făcut parte din viața ta?

Dacă ei sunt în același timp cu tine, conversația curge ușor, la fel ca amintirile depănate și apreciate, acum, prin prisma prezentului.

Dar dacă unul a rămas în trecutul comun, îți vorbește, te judecă și apreciază cu ochii persoanei de atunci, și nu de acum.

Pentru cei înțepeniți în trăirea trecutului, ceilalți vor fi cu nasul pe sus, nerecunoscători, au uitat de unde au plecat, se dau mari, s-au ajuns și nu-și mai cunosc prietenii, sau alte asemenea expresii. Sunt convinsă că le-ai auzit sau chiar le-ai spus în anumite situații.

Cei care uită să lase trecutul și să se adapteze vor avea și argumentele la fel de vechi ca și momentul în care au rămas. Îți aduci aminte de discuțiile cu părinții sau bunicii și de diferența de concepții: muzica prea tare, fusta prea scurtă, anturajul nepotrivit, etc. 

Dar, ai toate șansele ca și tu să faci același lucru cu copiii tăi.

Cei rămași în negurile trecutului vor aprecia și judeca totul prin prisma criteriilor de atunci, deși e posibil să fi trecut zeci de ani între timp, iar tu să te fi schimbat foarte mult pentru că ți-ai însușit lecțiile vieții.

E posibil, însă, ca și tu să fi rămas într-un trecut confortabil și de acolo să îi apreciezi pe ceilalți, găsind tot timpul ceva de comentat și de adăugat; adică să judeci, deși susții că nu, tu nu o faci niciodată. Atunci, toți cei din jurul tău ți se par aroganți, nesimțiți, iar tu ești de neînțeles iar soarta te oropsește.

Viața este, pentru tine, o serie de eșecuri și nu de realizări deoarece criteriile de apreciere sunt demult trecute.

Dacă atunci când ești la liceu vei vrea doar să desenezi bastonașe și să scrii litere ca în clasa întâia, nu te mai mira că nu te înțelegi cu cei de vârsta ta. Tu ești cel/cea care are pretenția ca timpul să stea în loc.

Timpul este o percepție a minții și ne ajută deoarece este un indicator al lecțiilor însușite ale vieții, cele care te vor ajuta să faci lucruri din ce în ce mai mari, mai complexe.

Timpul nu este un dușman al tău. Dacă nu reușești să faci ceva cu viața ta, nu timpul este de vină, ci percepția ta asupra lui.

Timpul nu rezolvă nimic. Tu ești cel/cea care rezolvă lucrurile într-un anumit interval. 

Ce vină are timpul atunci când amâni la nesfârșit să faci ceva important pentru tine, să schimbi ceva, să te schimbi, să te maturizezi, adică să începi să-ți asumi responsabilități folosind abilitățile dobândite în timp?

Timpul nu are nicio vină că în loc să găsești soluții de rezolvare, îți umpli viața cu scuze și justificări de ce nu faci ceva, iar în loc să-ți asumi greșelile și să schimbi ceva, îl irosești găsind țapi ispășitori.

Am întâlnit persoane care susțineau sus și tare că ei nu au greșit niciodată, că doar ceilalți sunt de vină pentru eșecul lor, trăindu-și zilele în furie, alături de băutură și departe de familie.

Am întâlnit persoane care nu au putut trece peste faptul că nu mai arătam fizic ca acum 25-30 de ani. 

Am reîntâlnit vechi cunoștințe care râd de ceea ce fac în prezent deoarece acum două-trei decenii eram altfel.

Am cunoscuți și vecini care mă știu de când eram mică, și mă tratează și acum ca pe copilul de atunci, considerându-mă obraznică dacă le răspund.

Prietenii din copilărie nu-mi iau munca în serios deoarece, pentru ei, sunt aceeași parteneră de joacă.

Cunosc persoane care nu pot trece peste conflicte foarte vechi, aruncându-mi reproșuri de câte ori au ocazia, deși acele neînțelegeri sunt irelevante acum, etc.

Indiferent de timpul în care te afli, comparativ cu ceilalți, ai grijă să te reînnoiești, să te adaptezi în permanență la nou. Altfel timpul în care trăiești se va ciocni în permanență cu al celorlalți.

Trecutul îl știi deja. 

Dar viitorul îl poți accesa doar dacă înveți lecții și rămâi cu mintea deschisă, indiferent de domeniul vieții: personal sau profesional.

Când înțelegi că fiecare experiență vine să te învețe ceva, vei renunța să urmărești un viitor croit de mintea ta; atunci renunți la a te compara cu alții și a-i judeca pe toți.

Abia atunci timpul va deveni irelevant pentru tine, pentru mintea ta.

Atunci sufletul este eliberat de condiții și condiționări, iar spiritul, esența ta, capătă forma sa inițială: a omului venit aici să experimenteze și să învețe cu drag, ajutându-i, astfel, și pe ceilalți

Până atunci, însă, timpul este privit ca un dușman care stă în calea împlinirii visurilor, și nu cheia ce deschide ușa către realitatea creată în timpul prezent.

Dă drumul trecutului, și lasă persoana care ai fost să plece, altfel nu o vei observa pe cea care ești acum.

Binețe, dragă cititorule!

dr. Edith Kadar 

Arad, 02 noiembrie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/07/ciocnirea-timpurilor-si-blocajele-vietii.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

REGRETELE, MACAZ PE DRUMUL VIEȚII

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Ai avut sau ai regrete legate de viața ta din trecut? 

Spui de multe ori „ehei!... dacă atunci aș fi făcut altceva... dacă nu m-aș fi mutat în alt oraș, sau dacă m-aș fi mutat atunci când am avut ocazia... dacă aș fi ales alt loc de muncă... dacă m-aș fi căsătorit cu altcineva...”?

Cum arată acum, gândindu-te retrospectiv, secunda aceea în care ai luat o hotărârea ce te-a adus în acest punct al vieții și nu altundeva?

Și ce anume regreți? Că ai făcut o alegere greșită sau că nu ai înțeles nici măcar acum că totul se întâmplă cu un scop și că nu există accidente ale sorții?

Regretele ți-au schimbat viața în bine sau în rău, cu voia ta?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim despre regrete și despre importanța pe care le-o acordăm în viața noastră.

Pornește, rogu-te, muzica, și hai să începem.

De câte ori nu am regretat o persoană, un loc sau o situație din trecutul nostru care nu mai fac parte din prezent? Un loc în care ne-am simțit bine, sau o persoană cunoscută în adolescență, care ne-a făcut inima să palpite și sufletul să surâdă de fericire?

De multe ori, regretele sunt atât de mari încât tot ce se întâmplă în prezent și nu e conform așteptărilor noastre, le punem pe seama  acelor momente sau situații din trecut: mutarea în alt oraș,  despărțirea de marea dragoste, faptul că am ales ceva sau pe cineva care nu ne mai face acum fericiți, etc.

„Eh!... dacă nu m-aș fi mutat, ar fi fost altceva... dacă m-aș fi căsătorit cu prima mea dragoste, viața mea ar fi fost diferită acum... dacă aș fi acceptat celălalt loc de muncă, nu m-aș fi îmbolnăvit... dacă alegeam eu și nu părinți, aș fi fost fericit(ă)... dacă aș fi avut mintea de acum, nu aș fi ajuns în această situație!...”

Dar, despre ce situație vorbim?

Un loc nu ne dă mulțumirea. Ne face să ne-o conștientizăm, deoarece ea este în noi.

O persoană nu ne dă iubirea, și, în mod sigur, nu o ia cu ea atunci când pleacă din viața noastră. Iubirea este și va rămâne în noi. Acea persoană a avut doar rolul să o activeze; de aceea a fost specială pentru noi.

Alegerile le-am făcut și le facem în conformitate cu ceea ce suntem în acel moment. Putem observa, acum, cum am fost și să schimbăm ce nu ne place, nu să ne irosim în lamentări fără nici un rezultat.

Nimeni nu ne poate da sau lua ceva ce nu avem, cu ce nu am venit înzestrați la naștere. 

Totul este în noi, ca o ladă mare de zestre care - așa cum îi spune numele - ne înzestrează cu tot ce avem nevoie.

Doar că activarea, reamintirea se face în anumite momente, în anumite locuri și în prezența anumitor oameni. 

Iar acești „activatori” vor trebui să reamintească memoriei genetice despre abilitățile ce stau cuminți și își așteaptă rândul să iasă la suprafață.

Asta ar trebui să înțelegem din orice întâmplare din trecut, și nu să ne lăsăm inundați de regrete sufocante.

Un om neplăcut are rolul de a ne reaminti că avem în noi nerezolvată problema pe care o respingem la el și că ura, furia, încrâncenarea sau supărarea sunt doar polii negativi ai emoțiilor pe care le căutăm: iubirea, armonia, echilibrul sufletesc.

Că tot ce putem vedea în viață este răutatea, meschinăria sau negativitatea celorlalți, spune multe despre noi și despre „setările” pe care ni le-am acceptat și fixat.

Sunt oameni care iubesc ploaia, iubesc vântul; alții se bucură de furtuni, de tunete și de fulgere. Și sunt oameni care vor considera toate acestea ca fiind lucruri neplăcute, iar pe cei cărora le place așa ceva îi consideră nebuni, duși cu capul.

Cine are dreptate? Fiecare din ei, pentru că fiecare exprimă ce simte din „lumina” sau „întunericul” pe care îl au în suflet.

E bine? E rău? Nu are importanță atât timp cât respectăm dreptul celuilalt de a avea o altă opinie decât a noastră.

Problemele apar atunci când vrem să impunem altora adevărul nostru și criteriile după care judecăm și apreciem viața. Când considerăm că criteriile noastre de trai sunt perfecte, exemplare, și că toți ar trebui să gândească identic cu noi, altfel....

La fel se întâmplă și cu situațiile, locurile sau persoanele care lasă semne adânci ce ne marchează viața.

Indiferent că le considerăm plăcute sau neplăcute, trăirile generate au rolul de a ne sublinia ceva, de a ne reaminti de cel mai vechi drept pe care l-am avut și care nu ne poate fi luat vreodată: liberul arbitru. 

Adică de dreptul de a face, într-o fracțiune de secundă, alegeri legate de viața și de viitorul nostru.

Pentru unii, acea secundă a echivalat cu o viață întreagă din cauza încărcăturii sufletești.

Acela este momentul care poate schimba întregul macaz al vieții noastre, punctul de cotitură care va rămâne ștanțat în memorie.

Schimbarea vieții după acea secundă este o problemă pentru noi.

De ce? Pentru că din acel moment tot ce urmează în viitor va fi raportat la acea clipă ce (credem noi că) a schimbat tot cursul vieții noastre.

„Dacă aș fi acceptat locul de muncă ce mi-a fost oferit atunci, acum aș fi fost departe!”

De unde știi? Da, sigur că viața ta ar fi fost alta, dar nu poți ști cum; mai bună sau mai rea e doar o presupunere, nu o certitudine.

„Dacă nu m-aș fi mutat din orașul pe care nu-l pot uita, aș fi fost mai fericit și mai sănătos!”

Iar te întreb, de unde știi? Bănuiești, pentru că așa vrei să crezi sau pentru că acel scenariu ar aduce un pic de consolare în amărăciunea actuală?

Dar, dacă mutarea a fost obligatorie pentru a te scoate din confortul și comoditatea care te împiedicau să mai înveți vreo lecție valoroasă a vieții?

Poate, dacă ai fi rămas acolo, în brațele călduțe ale binelui aparent, nu ți-ai fi dat seama cât de puternic(ă) ești, ce oameni deosebiți ai în preajmă și câtă forță și determinare ai în tine, calități care s-au activat abia acum.

Sau, poate că dacă nu te-ai fi mutat atunci, boala descoperită acum și aici ar fi fost fatală pentru... acolo. De ce? Pentru că o viață călduță, mulțumitoare, fără suișuri și coborâșuri, nu mai poate - la un moment dat - să mai activeze nimic din forța interioară și capacitatea de a lupta, de a deprinde noi obiceiuri pentru supraviețuire.

”Oh, ce bine ar fi fost dacă nu mă căsătoream cu acesta/asta!.... sau dacă aș fi avut alți părinți...”

Îhî, indubitabil!

Exact acela/aia a avut darul de a te ajuta să înțelegi adevărul despre tine și să retrezească în tine calități și abilități pe care, altfel, le-ai fi ignorat.

Dacă nu te-ai fi căsătorit cu acea persoană, nu ai fi avut copiii extraordinari pe care îi ai.

Sau dacă nu ai fi avut părinții aceștia, nu te-ai fi ambiționat atât să le demonstrezi cât ești de bun(ă), și nici tu nu ai fi aflat vreodată.

Contrar credinței înrădăcinate, nu comoditatea și trăirea lină, fără denivelări, ne ajută în a fi mai buni, mai performanți ca indivizi. Ele nu ne aduc nicio învățătură, ci ne adorm abilitățile latente.

Ca și la o EKG. Denivelările arată viață; linia plată, izoelectrică, arată dispariția ei, moartea.

Viața mulțumitoare, călduță, poate duce la limitarea deprinderilor ce trebuie activate.

Și pentru a înțelege mai bine, te invit la un exercițiu de imaginație.

Hai să ne gândim la două grupuri de oameni care pornesc într-un concediu de câteva zile la munte.

Primul grup se cazează la o cabană, dotată cu toate utilitățile și tehnologia care fac viața ușoară. Ei vor sta tot sejurul în camere sau în imediata apropiere a cabanei. Vor bea, vor mânca pe săturate, vor chefui, aceasta fiind ideea lor de odihnă. Nicio excursie în aer liber, nimic. 

Apoi, când se vor întoarce acasă, vor arăta tuturor dovezile fotografice ale concediului de odihnă la munte.

Călduț și comod.

Al doilea grup vor pleca în drumeții pe munte, având în spate doar rucsacul cu tot ce au nevoie pentru cele câteva zile de concediu. Vor umbla pe munte pe poteci rar călcate, vor dormi în corturi, în saci de dormit, vor mânca din conserve, se vor spăla și vor bea apă de izvor. Vor trece prin sau pe lângă pericole. Dar vor vedea, auzi și simți lucruri extraordinare. Și, cel mai important, își activează instinctul de a supraviețui, forța de a nu se da bătuți, de a nu renunța, de a continua cu orice preț; abilitatea de a se descurca cu puțin, și capacitatea de a se sprijini, asculta și respecta reciproc.

Când se vor întoarce acasă, nu vor avea prea multe poze pentru a le arăta altora, dar vor avea sufletul plin de imagini ale libertății pe care au simțit-o și de care și-au reamintit.

Și toate experiențele și greutățile trăite le-au întărit forța și determinarea, și le-au reamintit că nimic nu este imposibil și că orice obstacol apare doar pentru a activa capacitatea de a-l depăși.

Deloc comod, activ.

Același munte, abordări diferite.

La fel este și în viață.

Aceeași viață, alți oameni; tot atâtea abordări și soluții.

Nu vom ști niciodată cu certitudine ce-ar fi fost dacă lucrurile s-ar fi întâmplat altfel decât au avut loc, sau dacă, în acea secundă fatidică, am fi luat o altă hotărâre.

Regretele pot schimba macazul vieții: în mai bine sau în mai rău. Depinde ce vrem să vedem și ce așteptări avem.

Dar putem ști cu siguranță că dacă am ajuns acum și aici, pe „muntele” vieții, înseamnă că avem ceva de observat și de reamintit.

Depinde din ce grup vrem să facem parte: comozi și pasivi sau incomozi și activi.

Inerția și platitudinea comodității sau experiența incomodului aparent?

Ce alegem?

Binețe, dragă cititorule, și mulțumire de însoțire printre rânduri!

dr. Edith Kadar 

Arad, 16 ianuarie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.  (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/01/regretele-macaz-pe-drumul-vietii.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

SCHIMBAREA, ȘCOALA VIEȚII

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *    * 

„Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.”

Acesta este motto-ul blogului meu, o concluzie pe care am tras-o în urma interacțiunii cu oamenii atât în viața personală cât și în cea profesională.

Nu trebuie să fii de acord cu el. Nu este necesar să mi-l comentezi sau să mi-l combați. 

Poți să o faci, să aduci argumente, dar acelea sunt ale tale.

Aceasta sunt eu, indiferent cum mă cataloghezi. Cred în ceea ce spun. Iar motto-ul este o mărturisire de credință. A mea.

Binețe, dragă cititor!

Te invit să continuăm povestea pe această temă, a schimbării fiecăruia, care poate porni schimbarea în ceilalți. Îți spun argumentele mele, dar nu vreau să te conving.
Ești liber să crezi că schimbarea e posibilă sau nu, fie că este vorba despre formă sau despre profunzimea fondului, indiferent de gradul de conștiință pe care îl ai conștientizat.

Cu toții vrem schimbare în viața noastră, sau în unul din domeniile ei. Adică vrem și căutăm altceva față de „acum”-ul care nu ne împlinește și nu ne aduce liniștea în suflet.

De schimbat, o facem în permanență. De fapt, ne adaptăm la timpuri, la diferite vârste, la diferite statusuri ale traiului nostru.

Într-un fel suntem în copilărie, altfel în adolescență, complet altfel la vârsta matură.

Fiecare zi aduce schimbare pentru că orice experiență trăită are rolul de a ne învăța cel puțin o lecție.

Iar atunci când înțelegem această lecție și o aplicăm, viața nu mai e aceeași ca înainte; s-a schimbat.

Să ne amintim perioada școlii. În fiecare an învățam altceva, primeam mai multe informații, în conformitate cu abilitățile vârstei. Dacă în clasa întâia am învățat cifrele și literele, în clasele următoare ne-am folosit de ele pentru a învăța mai mult. Abia când am stăpânit anumite cunoștințe de bază, am putut face fizică, geografie, istorie, algebră, geometrie, etc. Dar nu mai repede.

Orice noutate conștientizată și înțeleasă ne schimbă. 

Nu vom mai fi la fel ca înainte de a învăța acel lucru, deoarece așa am primit instrumente pentru a ne descurca din ce în ce mai bine. De noi depinde.

Doar că, din păcate, de prea multe ori ne oprim din învățat după ce ajungem la vârsta adultă, considerând că „am făcut destulă școală; acum vreau să trăiesc!”. Iar de aici începe limitarea și auto-sabotarea noastră.

Creierul se dezvoltă și își creează noi legături pe măsură ce acumulăm informații, indiferent de vârstă.

Depinde de calitatea informațiilor pe care le căutăm și cu care rezonăm.

Dacă tot ce ne interesează este să ne satisfacem nevoile corpului, pe ale minții, orgoliul și vanitatea, sursele de învățătură vor fi pe măsură: știri mondene sau despre scandaluri, cancan-uri, informații despre ultimele tendințe în modă și despre cum ne spun alții că ar trebui să arătăm și să fim pentru a fi noi pe placul lor; dezbateri interminabile, toate ducându-ne, la un moment dat, în zona devalorizării, fricilor, furiilor, neputințelor.

E o „școală” foarte bună, pentru că ne dă posibilitatea de a face alegeri pentru viitor: rămânem în acea zonă, sau optăm pentru altceva, ceva care să ne ajute la schimbare pentru a fi mai buni, mai optimi decât am fost până acum.

Aceasta este, ceea ce eu numesc, „școala primară și gimnazială” a vieții, cu informații legate de instincte, de corpul și traiul zilnic prin prisma ego-ului.

De aici sunt mulți cei care vor să știe mai multe despre ei pentru a-și îmbunătăți traiul, deoarece văd că viața este mai mult decât o supraviețuire de la o zi la alta, de la un salariu la altul, de la o vârstă la alta.

Aceștia încep să citească, să se informeze, să caute ceea ce este dincolo de planul material.

Merg la biserică, devin religioși. Alții caută școli și curente care ajută la dezvoltarea personală și transformarea ca individ.

Depinde de deschiderea cu care primesc informațiile. 

O minte rigidă, blocată, închistată, alege doar informațiile care satisfac ego-ul și orgoliul spiritual.

O minte care se deschide încet și este încă nesigură pe ea (ca un copil ce învață să umble), va citi tot ce îi cade în mână, aproape fără discernământ. Doar înțelepciunea mai poate semnala ce e potrivit și ce nu unei persoane. 

Nu există informație incorectă sau inutilă, ci doar informație care nu rezonează cu construcția și crezul nostru din acel moment.

Acesta este stadiul de „liceu” al vieții, care ne schimbă din temelii modul în care relaționăm cu alții și cu noi înșine, felul în care vedem și înțelegem viața.

Apoi, mai este „facultatea”, „universitatea” vieții, pentru acei câțiva „liceeni” care se încumetă să meargă și mai departe, să exploreze și să înțeleagă lumina divină și esența Universului nemărginit.

Pentru aceștia abilitățile dobândite îi fac să se extindă, să se dezvolte permanent în conștiință. 

Aici apare riscul ca, odată treziți în conștiință, aceste persoane să uite de stadiile anterioare ale școlii vieții, și să le vorbească tuturor de la noul nivel.

Nu e nimic greșit în asta, doar că ceilalți ar putea să nu înțeleagă nimic, pentru că limbajul „academic” e ca o limbă străină pentru cei din „școala primară” și „liceu”. Și, în loc să fie un exemplu, îi pot bloca sau întoarce din drum pe cei care încă buchisesc ABC-ul, și care, în loc să continue studiile, se opresc gândindu-se că ei nu vor putea ajunge vreodată din urmă „academicienii”.

Oricum ar fi, această perioadă aduce multe modificări subtile, care continuă schimbările ca om, ca individ.

Și, nu în ultimul rând, mai sunt cei care, accesând înalta conștiință, aduc toate învățăturile și experiențele în conștientul lor, le „traduc”, le fac accesibile pentru oricine, indiferent de stadiul „școlii”, și le dau mai departe pentru a fi ca o lumină călăuzitoare pentru cei ce se împotmolesc sau s-au rătăcit pe drumul regăsirii de sine.

Ei vor ști să vorbească cu oricine, indiferent de „școala” la care sunt.

Aceștia sunt oamenii care, prin schimbarea lor, îi schimbă pe cei din jur prin puterea exemplului lor.

Cea mai bună școală a vieții este schimbarea și lecțiile ei.

Nu trebuie să ne schimbăm dacă nu vrem, dar adaptarea permanentă la timpuri presupune schimbare.

Cu toții am vrut, cel puțin o dată în viață, să schimbăm lumea. Dar prea puțini am înțeles că lumea suntem noi, deci schimbarea e pentru noi.

Iar când am făcut-o, am constatat cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi!

Binețe, cititorule, și mare mulțumire de însoțire printre rânduri!

dr. Edith Kadar 

Arad, 08 ianuarie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/07/schimbarea-scoala-vietii.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

MATURIZAREA PRIN ALEGERILE FĂCUTE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Știai că...

... a cere ajutorul nu este dovadă de slăbiciune sau de incapacitate, ci o formă de acceptare a ta?

Se întâmplă uneori/des ca hotărârile luate să ducă spre o fundătură.
Ce faci atunci?
Îți activezi orgoliul și rămâi acolo, pe drumul spre nicăieri, doar pentru că ești prea mândru(ă) să recunoști că ai ales neinspirat și pentru ca ceilalți să nu te creadă fraier(ă)?
Sau dai dovadă de maturitate și recunoști că trebuie să schimbi calea?

Când ceri ajutor îți conștientizezi ție, în primul rând, că ai ajuns într-un blocaj de moment, și că îți accepți limitele și limitările actuale. Iar acest lucru nu este o înfrângere sau o recunoaștere a slăbiciunii; este doar o constatare a rătăcirii temporare.

Este ca și cum drumul pe care mergi se termină brusc, mult înainte de a ajunge la destinația propusă.
Ce faci atunci?
Ceri ajutorul pentru a ți se indica posibilitățile de a ieși din acea fundătură.
Persoana căreia i-ai cerut ajutorul îți oferă informații, dar tu alegi calea de întoarcere. 

Este, deci, o formă de eliberare de prejudecăți, de idei preconcepute, de orgolii ieftine și mândrie blocantă, și de acceptare a ta.
Astfel, realizezi că limitele tale nu sunt definitive, ci doar marchează un moment de cotitură a vieții tale.

Alegerile conștiente arată o maturizare, o împlinire ca înțelepciune, și sunt urmarea coerentă a găsirii ajutorului în cea mai de încredere persoană: TU!

De aceea, a cere ajutorul nu este dovadă de slăbiciune sau de incapacitate, ci o formă de acceptare a ta.

Maturizează-te ajutându-te!

Binețe, dragă cititorule!

Iar acum te invit la cele 3 minute ale sufletului în care nu numai să asculți muzica, ci să și urmărești imaginile pentru a-ți reaminti un adevăr simplu: tot universul este reflectat în tine!

 dr. Edith Kadar
Arad, 21 decembrie 2015

            *    *    *    *    *    *    *

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.

Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.  (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/05/maturizarea-prin-alegerile-facute.html)

Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

DE CE NE ÎMBOLNĂVIM? - partea a II-a - mecanismul de acțiune al stresului asupra noastră

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Cititorule, binețe!

În materialul intitulat „DE CE NE ÎMBOLNĂVIM?” (https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/05/de-ce-ne-imbolnavim.html), am adus în discuție motivele îmbolnăvirii noastre, și am început cu cauza principală, cunoscută de toți - stresul.

Dar, oare, cum acționează el asupra noastră că ajunge să producă asemenea schimbări dramatice la nivelul sănătății fizice, psihice, emoționale, spirituale?

Cum poate stresul, care pornește la nivel emoțional, să producă atâtea „daune” fizice?

Cum pot niște trăiri neconștientizate să ducă la scăderea vigorii și energiei noastre, sau chiar la perioade în care suntem scoși pe o linie moartă sau inactivă a căii vieții? 

Pot fi aceste trăiri controlate sau controlabile, și de la ce nivel?

De ce unii nu se îmbolnăvesc, chiar dacă trăiesc sau muncesc într-un mediu stresant? Sunt ei „nesimțiți” sau „lipsiți de suflet” așa cum îi cataloghează alții?

De ce un lucru, o situație sau o persoană pot fi stresante pentru unii, dar pentru mulți alții nu?

De ce stresul acționează diferit asupra noastră, în funcție de starea sufletească?

Dar, ce anume ne face pesimiști și deprimați, condiția din care ia naștere orice mugur de boală, și de ce oamenii pozitivi, catalogați de alții drept „nepăsători” ajung să facă rar vreo boală?

Înainte de a discuta temele de mai sus, aș vrea să repet câteva precizări pentru cei care citesc.

1.- Cele scrise sunt constatările mele din interacțiunea cu oamenii cu care vin în contact atât în plan personal cât, mai ales, profesional. Nu au valoare științifică declarată, ci au doar rolul de a te ajuta să îți înțelegi emoțiile ce generează bolile.

2.- Ceea ce expun, am înțeles, aplicat și am obținut rezultate este în urma aprofundării Științei Vindecării Germanice a doctorului Ryke Geerd Hamer și Recall Healing (prin bunăvoința lui Gilbert Renaud). Acestea ajută la înțelegerea conflictelor emoționale ce stau în spatele bolilor.

3.- Cele scrise nu contestă nicio teorie medicală sau a altui domeniu și nu constituie tratament, ci se doresc a fi doar o provocare la gândire. Ești o entitate de sine stătătoare, deci poți gândi liber.

4.- Nu sunt responsabilă pentru ceea ce înțelegi tu. Eu doar îți dau informația. Dacă nu îți place și nu rezonează cu matricea ta de gândire, nu e nimic. Caută, dacă nu ai găsit deja, ceea ce rezonează cu tine.

Citește cu atenție mai întâi, încearcă să înțelegi întregul, și nu scoate din context o problemă doar pentru că îți deranjează orgoliul.

*    *    *    *    *    *    *    

Știai că există o mare deosebire între emoții și trăiri?

Ceea ce mă surprinde foarte tare în munca și discuțiile cu oamenii este cât de puțini știu să-și numească emoțiile, să le recunoască, și cât de mulți le confundă cu trăirile.

De exemplu, fiecare ne-am simțit supărați, la un moment dat. Dar supărarea nu este emoție, este un rezultat al unei emoții.

Emoțiile sunt factorii declanșatori ai stresului: FRICA, FURIA, DEZNĂDEJDEA, TRĂDAREA, DISPERAREA, ÎNGRIJORAREA, MÂHNIREA, URA, RANCHIUNA, RESENTIMENTE, UMILINȚĂ, COPLEȘIRE, SPAIMĂ, etc.

Aceste câteva emoții dau trăirile noastre: supărare, depresie, nervozitate, durere sufletească, tristețe, devalorizare.
Frica provoacă depresie, nervozitate, tristețe. Ura poate provoca supărare, nervozitate, etc.

O altă confuzie frecventă este între emoții și aprecierile noastre subiective.

„- Ce e cu tine? 

  - Sunt nervos!

  - Dar ce anume te enervează? Zi-mi emoția.

  - Tu nu auzi? Sunt nervos!”

Asta e o constatare, o apreciere subiectivă a rezultatului vreunei emoții. Iar variantele posibile sunt:

„Sunt nervos/nervoasă pentru că X m-a înfuriat prin ce mi-a spus sau a făcut”, sau

„Sunt nervos/nervoasă din cauza fricii că nu mă descurc în viitor, din cauza disperării că nu ajung banii, din cauză că m-am simțit umilit(ă) de atitudinea lui Y, sau din cauza urii pe care o simt față de...Z”.

Fiecare om are trăiri bazate pe emoții, fie că (le) recunoaște, fie nu.

Cei care le neagă, pe motive de educație socială sau religioasă, nu înseamnă că nu le au; ba din contră, la ei sunt mai puternice, tocmai pentru că nu le acceptă, le neagă.Aceștia se află într-un permanent război cu alții, încercând să îi aducă pe calea „cea bună” pe „păcătoșii” ce au propriile lor slăbiciuni

Dacă susții că nu urăști pe nimeni, nu înseamnă că este și adevărat. 

Dacă te bați cu pumnul în piept că nu ai nicio frică, nu înseamnă că ești zen-ul și Feng-Shui-ul încarnat.

Dacă „urli” neîntrebat(ă) că îi iubești pe toți din toată inima, nu înseamnă că nu ești plin(ă) de ură și de venin.

În exemplele pe care le-am dat în materialul anterior am creionat câteva trăiri bazate pe emoții.

Dar, care este mecanismul lor de acțiune?

Cea mai bună modalitate de înțelegere a acestui proces am întâlnit-o în exemplul „rachetei”, primit la un curs pe care l-am urmat (Recall Healing).

www.recallhealing.ro

Noi suntem compuși din 3 părți distincte, care se influențează una pe cealaltă: psihic, creier și corp fizic.

Voi încerca să-ți vorbesc despre rachetă sub forma unei povești.

1. Avem un psihic (partea de sus a rachetei), care este compus din toate emoțiile, trăirile, gândurile noastre, din normele de trai pe care le-am primit prin educație școlară, religioasă, familială, din condiționări, credințe, și felul în care știm să ne rezolvăm problemele.

Este vorba despre toate gândurile care ne bântuie în fiecare moment al zilei și care se manifestă sub forma acelei voci din capul nostru care nu mai tace. Acea voce este MINTEA care ne...MINTE, adică ne spune ce vrem noi să ni se spună.

Dacă suntem obsedați de riduri, grăsimi sau/și de bătrânețe, când ne uităm în oglindă mintea ne spune exact ce ne este frică: „ce urât(ă) ești!... tu nu te vezi cum arăți?... nu ți-e rușine să fii așa?... mai ai curajul să ieși afară?... toată lume se va uita la tine și va râde de tine!... ești bătrân(ă), ce mai!...”

Acestea sunt gândurile noastre pe care, în loc să le sesizăm pentru că arată temerile noastre profunde, să le conștientizăm și să le rezolvăm, le amplificăm în fiecare zi, le hrănim luând cele mai neinspirate hotărâri generate de disperare: fotografii (selfie-uri) făcute fără număr pentru a „stoca” imaginea noastră înainte de a fi definitiv cotropiți de fricile pe care tot noi le-am amplificat.

Exemplele pot fi date în orice domeniu de activitate, atât personal, cât și profesional.

Mintea, cu gândurile ei, ar trebui să fie strict un barometru care ne ajută să ne înțelegem starea de moment, pentru a o rezolva. Din păcate, educația, principiile, orgoliul și falsele standarde de viață ne împiedică să vedem așa problema.

Exemple:

- „ce urâtă, grasă și buhăită sunt, uită-te la mine, normal că sunt nefericită!”. 

Care este, de fapt mesajul, și cum rezolvi problema? Cine sau ce te face să te simți așa? Cine ți-a spus că ești urâtă? De când te simți așa? Din copilărie? După ce te-ai căsătorit? Ești grasă în comparație cu cine? Etalonul tău este, cumva, femeia anorexică ce se plimbă pe podiumuri sau apare la televizor? Crezi că acelea sunt fericite? 

Dar ce te face pe tine fericit(ă)? Aaa, nu știi, nu te-ai gândit, dar știi sigur că ești nefericit(ă)?! Îhî, de-a dreptul fascinant! Și atunci ce faci? Te lupți cu morile de vânt?

- „Ce prost sunt, nu sunt în stare de nimic, dezamăgesc pe toată lumea!...”

Mesaj: cui ai permis să te aprecieze și să te încadreze într-un șablon? Gândește-te, nu doar citi întrebările. Cine ți-a spus că nu ești în stare de nimic? De unde știi că îi dezamăgești pe toți? Îți dai seama că acestea sunt aprecieri subiective? Acestea sunt trăiri, dar care sunt emoțiile din spate? Frica de a nu fi respins, de a nu fi marginalizat, de a nu fi izolat? De către cine? Cineva care te iubește cu adevărat nu te condiționează. 

Adevărata problemă: ar cam trebui să schimbi mediul, iar dacă vrei sănătate vei găsi soluții. Dacă nu, te vei blinda cu scuze.

Deci, mintea ne pune pe tavă probleme de rezolvat, dar noi le luăm ca stări bătute în cuie, ce nu mai pot fi rezolvate. Care e capcana? TOTUL ESTE ÎN MINTEA NOASTRĂ!!! Nu este realitatea, doar noi o transformăm într-una.

Și mai gândiți-vă că nu avem doar o singură problemă în minte, ci mai multe, în jur de 10 pe zi la o persoană normală, fără prea mult stres.

Pentru minte totul este o problemă care trebuie rezolvată, și totul este la fel de important și de urgent: și pacea mondială și ridul din colțul ochiului stâng.

Și ce face mintea cu aceste probleme ce se cer rezolvate? Merge cu ele la „rabinul” șef, CREIERUL.

Privește din nou, rogu-te, poza rachetei.

2. Creierul este setat să rezolve orice problemă inventată de minte. Doar că el are 3 mari caracteristici:

-a) - Nu are simțul umorului.
Fiind programat să găsească soluții pentru a supraviețui, el nu știe să facă deosebirea între real - imaginar - virtual - simbol. Pentru creier totul este real.

„Nu pot să-l înghit pe șeful meu (sau altă persoană sau situație din viața mea)!”

Creierul ia informația ca reală, habar nu are că nu-l înghițim, la propriu, pe om, și crește aciditatea la nivelul stomacului. Așa apar esofagitele de reflux, herniile hiatale, gastritele hiperacide, etc.

-b) - Funcționează ca un computer.
Dar dacă - să presupunem că - cel mai performant computer de la ora actuală ar fi de generația a cincea, prin comparație la ce poate face și complexitatea operațiilor, creierul uman este un computer de generația a cincisprezecea!

Este capabil să caute cele mai optime rezolvări a ceea ce mintea consideră problemă, sondând toate datele înmagazinate în subconștient și stocate din momentul conceperii noastre, plus amintirile și trăirile primite „cadou” de la părinți, depozitate în ADN-ul ovulului și spermatozoidului care ne concep.

„Vreau să scap dintr-o situație de viață, să „fug” de o persoană care mă exasperează”.

Creierul crește nivelul zahărului în sânge, necesar pentru hrănirea imediată a mușchilor pentru a ajuta la „fugă”, iar rezultatul este diabetul zaharat. 

www.recallhealing.ro

-c) - În creier se află toți centrii ce răspund de fiecare organ al corpului.
Niciun organ nu se îmbolnăvește dacă nu a fost, mai întâi, afectat centrul din creier care răspunde de organul respectiv.

Nu faci criză de colecist (fiere) pentru că ai mâncat sarmale, ci pentru că odată, când ai mâncat sarmale, a venit cineva și te-a jignit, ofensat, înfuriat.

Creierul înregistrează această experiență, iar sarmalele (sau orice alt aliment martor la conflict) vor deveni „martorul” care va avertiza creierul să fie atent pentru a nu mai trăi o situație similară.

Ai intoleranțe multiple? Cum este atmosfera în timpul mesei? Atunci dezbați cu familia problemele stringente ale vieții? Urmărești cu mare emoție știrile pesimiste sau citești ziarul cu catastrofe în timp ce mănânci?

Ce vezi și auzi în timpul mesei, aceea înghiți, aceea este „hrana” ta, de fapt.

Copilul tău are intoleranță la lactoză? Cumva te-ai certat cu cineva în timp ce l-ai alăptat? Și crezi că este un simplu copil tâmpit care nu știe și nu înțelege nimic?

Ai intoleranță la gluten sau malabsorbție intestinală? Cine te-a făcut în toate felurile în timp ce ai mâncat pâine?

Faci alergie la un anumit parfum? Ce conflict a avut loc în prezența acelui parfum?

Ai vrut să te desparți, să te separi de o anumită situație sau persoană, dar ele reapar în viața ta? De când zici că ai psoriazisul?

Acestea sunt cele 3 caracteristici ale creierului.

Și acum te rog să-ți amintești câte astfel de probleme creează mintea în fiecare zi și le „aduce” creierului pentru a le rezolva. Și nu apucă să găsească soluții, că apar noi și noi probleme.

Cum și de ce? Pentru că, de cele mai multe ori, suntem axați să vedem doar problemele, dar nu ne „setăm” să vedem și soluțiile și rezolvările.

De exemplu, ne plângem non-stop de lipsa banilor, dar nu ne mai oprim să găsim soluții pentru a depăși starea, pentru că mintea nu aude nimic, și zice „da, dar....”. Recunoști situațiile?

Și așa, încetul cu încetul, creierul devine „sufocat” de probleme și nu mai are când și cum să găsească o soluție.

Și totuși trebuie să facă ceva pentru a nu face scurtcircuit pe motiv de supraîncărcare.

Atunci creierul „zice”: „uite, eu acum nu te pot ajuta, nu știu ce soluție să găsesc, dar „descarc” această problemă undeva, într-un depozit și pun o alarmă să-mi reamintească de ea”.

Unde descarcă creierul problema până ce găsește soluții?... 

3. - ...în corpul fizic. Sub ce formă? Sub formă de BOALĂ, iar simptomele sunt acel beculeț roșu menit să reamintească creierului că încă nu a rezolvat problema.

Deci, boala este cea mai bună soluție de moment a creierului pentru a nu face el scurtcircuit din cauza prea multor gânduri care ne invadează și pe care nu le mai controlăm, ci ajung ca ele să ne controleze pe noi.

De aceea, imaginea rachetei, condusă de psihic, mi se pare cea mai bună pentru a ne ajuta să înțelegem calea prin care stresul - generat de discrepanța dintre gânduri și fapte, dintre așteptări și realitate - ajunge să lase amprente mari în corpul fizic, afectând mai departe starea emoțională, psihică, energetică.

Dar, dacă ne uităm atent la poza „rachetei”, vom vedea că în vârf există o antenă ce poate ghida ansamblul spre rezolvare și liniște.
Acela este spiritul, lumina, Dumnezeu, sau cum vrea fiecare să numească acel aspect ce se află dincolo de corpul fizic.

Prin exerciții de meditație, relaxare sau/și prin rugăciunea aceea reală, din suflet, se ajunge ca mintea, acea voce din cap să tacă, dând astfel posibilitatea creierului să rezolve problemele existente. Și pe măsură ce le rezolvă, bolile nu mai sunt necesare și dispar.

Așa se explică vindecările celor care își amintesc și își reîntorc fața către divinitate (sau cum vrei să o numești)

Acesta este modul în care sintagma „stresul este cauza numărul unu a îmbolnăvirilor la orice nivel” devine realitate.

Ce face un om pesimist sau optimist? Felul în care abordează problemele vieții. 

Optimiștii își ajută creierul să găsească soluții, nelăsându-se copleșiți de probleme. 

Pentru pesimiști există doar probleme, dar nicio rezolvare.

Ce ar trebui să faci tu pentru a ieși din starea în care te afli?

În primul rând, să nu-ți mai plângi de milă. Nu toate ți se întâmplă numai ție, cu dedicație specială din partea Universului și a unei divinități iute de mânie.

Dacă ești convins(ă) că viața actuală este rezultatul „bătăii de Dumnezeu” și că tu nu ai avut niciodată nicio vină, biată victimă, nu vei găsi nicio soluție, iar creierul va face scurtcircuit, ajungându-se la come, paralizii, accidente vasculare cerebrale sau moarte.

Dacă crezi că e prea târziu și nu mai ai nicio șansă, îți reamintesc că dacă așa ai hotărât, creierul nu poate decât să te creadă, și nu va mai găsi soluții, pentru că așa i-ai spus, așa a sunat „comanda”.

Vezi ce-ți dorești, că s-ar putea împlini. 

Dorește-ți sănătate, bunăstare, echilibru, și s-ar putea să ai o surpriză frumoasă. 

Ce ai de pierdut? Frici?

Nu vrei să te recâștigi pe tine?

Încearcă!

Binețe, dragă cititorule!

 dr. Edith Kadar 

Arad, 03 februarie 2016

 *     *    *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/05/de-ce-ne-imbolnavim-partea-ii.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.