CONDIȚIONĂRILE VIEȚII

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Ai vreo boală autoimună? Tiroidita Hashimoto, psoriazis, lupus, boala Crohn, sclerodermia, hepatită, spondilită anchilozantă, sau altceva? Ar trebui să citești asta. Deoarece cauza emoțională comună a tuturor bolilor autoimune este CONDIȚIONAREA cu nuanțele ei cu tot (conform Recall Healing).

Pentru mai multe detalii te invit să urmărești materialul: https://youtu.be/E7M9rBXD7_g
 

*   *   *   *   *

Ai fost vreodată atent(ă) câte condiții pui pentru a fi fericit(ă), mulțumit(ă), împlinit(ă)?

Că trebuie să ai mulți bani, că trebuie să fii slab(ă), că e musai să arăți și să fii îmbrăcat(ă) într-un anume fel; să ai un anumit tip de mașină, un anume standard de viață, etc.

Altfel ești câh!, și nu ai nicio valoare. Iar fără acele „trebuințe”, ești complet și profund nefericit(ă).

Serios? Bravo! Tocmai te afli într-un cerc vicios din care nu ai șanse să ieși dacă nu te trezești la viață.

Iar ca să te trezești la viață, trebuie să-ți dai seama că tu deja ai o viață, și că ea e perfectă așa cum e!
Ai în fața nasului fericirea, bucuria și liniștea sufletească, dar le condiționezi în permanență.
Îți condiționezi niște stări existente deja în tine prin obiecte și lucruri.
Fascinant!

Binețe, dragă cititorule!

Hai să povestim un pic despre viața pe care ți-o creezi zilnic folosind ca unic șablon condițiile și condiționările altora, a celor care crezi că sunt experți în traiul fericit al celor străini de ei, șablonul celor pe care îi doare fix în cot de tine.

Pornește muzica, fă-te comod(ă) și hai să încpem.

Copiii se nasc perfecți; sunt fericiți și liniștiți sufletește, până intervin adulții pentru a le da marea lecție a vieții: CONDIȚIONAREA.
Și încet, dar sigur, îi transformăm în companioni ai noștri pe drumul epuizant al fricilor, frustrărilor, furiei, neputințelor. Că doar suntem adulți responsabili, nu-i așa?

Cu mare grijă, din prea multă „dragoste” le spunem că mami, tati, bunicii, vecinii, poștașul, se supără dacă nu se comportă și nu vorbesc după cum are atunci, în acel moment, chef „desăvârșitul” adult. Cu alte cuvinte, le spunem  că e greșit să fie ei înșiși, adică copii, și că e musai să fie altcineva, adică „cei mari”.
Altfel....urmează condiționările.

Și așa află copiii că sursa nefericirii adulților sunt chiar ei pentru că nu papă tot, nu o salută pe tanti-vecina cea acră, și că îi face de rușine pe membrii familiei dacă aleg să fie ei înșiși și să se manifeste  cum le dictează libertatea cu care s-au născut.

„Și, cum, să nu le mai dăm educație?”, am fost întrebată de multe ori.
Asta e educația, te întreb, tremurând de nerăbdare să-ți aud răspunsul.
Să-l înveți pe ăla micu' că trebuie să îndeplinească condiții pentru a ajunge fericit, odată, cândva, când o ajunge mare...probabil...
Că, în rest, este cât se poate de nefericit, de închistat, de blocat, de depresiv, de bolnav la suflet, minte și corp.

Hai s-o discutăm p-aia dreaptă: ai fost chiar atât de fericit(ă) pentru că ai tăi părinți ți-au spus că ceea ce simți și îți place e greșit, și că ești bun(ă) (de acceptat) doar dacă faci într-un anume, mare, fel care îți displace total și nu te reprezintă?
Ai simțit o bucurie de nedescris când ți s-a tot repetat că dacă nu ai medie mare nu vei reuși în viață?
Te-ai simțit foarte valoros pentru că ai stat și ai „tocit” materia pentru a intra la școala aleasă de alții pentru ca tot ei să se poată lăuda cu mare mândrie?

Nu ți-ai pus niciodată problema că adolescența și copilăria sunt „nașpa” și că nu se mai termină odată, pentru a ajunge și tu „adult responsabil”, așa cum ți-au promis sloganele celorlalți?

Și, după ce ai trecut prin toate perioadele - de la copilărie, la pubertatea cea cu hormoni zburdalnici și adolescența plină de năbădăi - te trezești adult, și îți dai seama că nimic nu s-a schimbat, de fapt.
Ești, în continuare, condiționat(ă) de ceilalți; doar că acum, ca adult, ai învățat deja să fii ascultător, să nu mai (prea) comentezi.

Acesta este marele câștig al maturizării: știi să înghiți totul, să te prefaci a fi fericit, preocupat de ce zic ceilalți; știi cum să te îmbraci, cum să te comporți și cum să jalonezi printre minciunile și condiționările celor de care (ai impresia că) depinzi.

Ai învățat, în atâta amar de timp, cum să-ți agăți de buze un zâmbet gol de conținut, pentru a-ți ascunde tumultul din sufletul care nu poate fi condiționat și care îți „urlă”: „Asta e tot ce te-am învățat? Le ai pe toate aici, în mine, și tu te chinui să te convingi că fericirea și împlinirea vin  din exterior, că sunt condiționate de cei care nu le cunosc, tocmai pentru că le-au uitat? Chiar trebuie să fii ca toți ceilalți? Ți-am dat un bagaj cu de toate; iar tu nu-l deschizi pentru că e mai ușor să copiezi, să imiți, să cauți să îndeplinești condiții, decât să te descoperi din interior? La naiba!”

Cam asta ai auzi de la suflet dacă l-ai asculta și nu l-ai considera depășit, neimportant.

Să presupunem că ai avut note neasemuite în fiecare moment al școlii, ai ascultat tot ce ți-au spus binevoitorii tăi părinți și dascăli.
Ai devenit ce au vrut ei, ai o slujbă extraordinară, bani, situație materială de invidiat.
Te-ai căsătorit cu cineva la nivelul statutului tău social, ai făcut copii. Sau nu.

Ok. Te rog să-mi povestești despre fericirea și despre libertatea din sufletul tău.
Nu despre ce ai vrea tu să fie, despre ce îți „urlă” mintea pentru a-ți distrage atenția că... „afară-i vopsit gardul, înăuntru...bate vântul!”.
Povestește-mi, nu din gură, ci din ochi, din fiecare celulă a ta; și doar atunci te cred!

Fericirea este o stare de spirit, nu o emoție de moment.
Nu poți fi fericit doar în anumite condiții.
Fericirea nu are condiții pentru a ți se dărui, de ce îi atașezi tu clauze?

Uită-te în ochii mei, pune-ți mâna pe inimă și spune-mi că toate condiționările vieții te-au „inundat” de cea mai înaltă fericire; iar atunci eu te voi privi în ochi și îți voi arăta, fără reținere, degetul meu din mijloc.
Știi de ce? Pentru că nicio condiționare nu aduce libertatea, independența și pacea interioară pe care le denumim generic „FERICIRE”. Nu există condiții interne, externe, de temperatură, presiune și stare care să determine fericirea. Și nici iubirea!
Ele există sau nu. Punct. Fără condiții.

Tu, însă, ai fost condiționat să le vezi. Nu îndrumat, nu sfătuit. CONDIȚIONAT.

Cât timp ești în „programul” condiționărilor te comporți identic cu marea masă și vei întâlni oameni care să îți sublinieze întregul spectru de condiții.
Îi vei observa și comenta pe cei care (ți se pare că) au prea multe sau prea puține în comparație cu „etalonul” tu; îi vei observa pe „fraierii” care se mulțumesc cu puțin, vei țâțâi nemulțumit(ă) din buze când vei auzi despre gesturi rebele și oameni care sfidează regulile societății.
Vei participa la conversații plictisitoare, fără vreo finalitate constructivă, pentru că...„așa se face, așa-i frumos!”
Vei sta alături de persoane care îți repugnă, dar... „ce zic vecinii dacă mă despart?”
Te vei îmbrăca și te vei comporta cum hotărăsc „experții” în oricine în afară de ei.
Vei afla cu stupoare că trebuie să fii într-un anume, mare, fel la 30 de ani, la 40, la 50, și că de la 60 de ani ești deja depășit(ă) bine și că ar cam trebui să te pregătești să-ți faci ieșirea din viață.

Care viață? A ta, condiționată de alții? Sau a ta, descoperită, asumată și trăită în liniște, pace și armonie sufletească?

Scopul tău, aici, nu este să îndeplinești condiții puse de alții, și nici să pui condiții dictate de frustrările și neîmplinirile tale.

Scopul tău, în această viață, este să te regăsești din labirintul lui „trebuie” și a lui „dacă...”, și să înveți să fii tu însuți/însăți, așa cum ești, să te accepți și să înțelegi că ești unic(ă), și că nu poți fi o copie a dorințelor neîmplinite ale altora.

Iar dacă nu înțelegi, nu-i nimic. Mai vii o dată și vei întâlni aceleași situații și condiționări, până vei pricepe că FERICIREA și IUBIREA există deja; cu ele te naști!

Tu exiști deja! De ce simți nevoia să te re-creezi prin condiții și condiționări?
Exiști deja! Oprește-te și observă.
Ce ai de pierdut?
Pe tine? Nu! Doar condiționările.

Iar asta înseamnă regăsirea ta!

Binețe, dragă cititorule!

 dr. Edith Kadar
Arad, 23 iulie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2015/07/conditionarile-vietii.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

REGĂSIREA DE SINE - ILUZIE SAU ADEVĂR?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Regăsirea de sine. Un subiect des discutat și disputat în această perioadă, indiferent unde și cine îl dezbate ca temă a domeniului „dezvoltare personală, profesională și/sau spirituală”.

Pentru a te regăsi pe tine trebuie ca, mai întâi, să te pierzi, să te divizezi, să te împrăștii în toate colțurile zării și ale vieții. Presupune a te rupe pe tine de tine însăți, de ceea ce ești ca esență, pentru ca, apoi, luminat(ă) de vreo străfulgerare metafizică să te hotărăști că gata, îți ajunge cât de departe ești tu de tine, și că vrei înapoi, la nava mamă, adică tot tu.

De unde știi când ești întreg, și care sunt semnele că te-ai pierdut tu pe tine de inițiezi acțiunea „regăsirea de sine”?

Și dacă trebuie să te regăsești, cine sau ce îți spune că ar trebui să pornești în căutarea ta? 

Cine vorbește atunci când tu (îți) lipsești?

Binețe, dragă cititorule!

Aceste întrebări m-au frământat în ultima perioadă de mari schimbări în dinamica vieții. Nu-ți pot da răspunsuri general valabile, dar îți pot împărtăși cu drag răspunsurile care m-au ajutat pe mine.

Regăsirea de sine nu este despre a găsi și a te aduna de pe drumuri ca niște bucăți împrăștiate, ci despre a nu te pierde pe tine pe cărarea aflării sensului vieții, a nu te rătăci pe potecile altora pentru a te înțelege pe tine; despre a-ți înțelege rolul, rostul și menirea acestei existențe.

Nu te poți reîntâlni pe tine dacă vei urma traseele stabilite de alții, de cei care nu-ți cunosc și nu-ți înțeleg datele vieții tale. Așa cum nu te poți pierde dacă îți urmezi instinctul care te călăuzește, ca o stea ce-ți luminează pașii.

Tu nu „umbli” prin viață pentru a te regăsi. Te-ai pierdut pentru că nu ai înțeles că  pur și simplu TU EȘTI călătoria, tu ești însăși viața.

Față de cine sau de ce anume te-ai pierdut sau rătăcit pentru a putea, apoi, afirma cu tărie și mândrie că te-ai regăsit?

Și atunci, cine este cel/cea care îți trăiește viața în fiecare moment, dacă tu nu ești prezent(ă) să o faci? Iar în această situația, cum se numește, cum definești, denumești, ceea ce tu intitulezi atât de pompos „VIAȚĂ”?

Cine sau ce a stabilit că ești un rătăcitor pe ale vieții căi, și nu un călător conștient că fiecare pas îl poartă pe drumul cunoașterii și a înțelegerii esenței sale?

Imaginează-ți că ai pornit la drum într-o mașină, iar dacă cineva te întreabă încotro mergi, îi vei spune că îți vezi de drumul tău. 

Unii îți vor spune că nu e bună ruta, fără a te întreba sau a le păsa unde vrei tu să ajungi. Alții îți vor garanta că doar calea lor este cea mai bună. 

Unii vor încerca să te convingă că mașina aleasă de tine nu e bună, că nu e întreagă, că are piese lipsă, și că ei îți pot indica locul de unde să procuri piesele de schimb, fără să aibă habar cum arată mașina ta pe dinăuntru. 

Apoi, vor fi și cei care îți vor ține adevărate lecții despre cum ar trebui să conduci mai bine, mai optim, mai...altfel decât o faci, fără să îi intereseze cum conduci tu, de fapt.

Iar acum te rog să-ți reamintești că tu te afli la volanul mașinii; tu ai ales-o, tu o cunoști, îi știi performanțele, știi cât de departe poți ajunge cu ea, cât consumă, cum să o întreții și care este traseul optim pentru călătoriile tale.

Dacă uiți aceste lucruri și îi asculți pe alții, considerându-i „mecanici experți” în viața ta, s-ar putea să ai impresia că te-ai pierdut, te-ai rătăcit și că trebuie să te regăsești.

Dar dacă ești constient(ă) că tu conduci și nimeni altcineva nu o poate face în locul tău, vei înțelege că niciodată nu te poți rătăci, nu-ți poți pierde drumul drept. De ce? Pentru că dacă nu ai fi tu, șofer, construirea mașinilor nu ar avea niciun rost. Dacă nu ai fi tu și mașina ta, nu ar exista nici drumuri. Tu ești cel care le creează pe toate, care le dă o semnificație.

La fel este și în viață. Existența ta creează căile, mijloacele și oportunitățile. Fără tine nu ar avea nici un sens.

Tu ești însăși viața, și indiferent care este drumul pe care îl parcurgi, acesta are doar rolul de a-ți (re)aminti cât de multe știi deja, și că orice traseu are doar rolul de a-ți îmbunătăți calitățile și abilitățile cu care te-ai născut.

Când ești conștient că tu creezi atât „mașina” vieții cât și traseele pe care le urmezi în funcție de ceea ce ai nevoie, vei ști cu siguranță că nu te poți rătăci vreodată de sinele tău și că, deci, nu ai nevoie să te regăsești.

Ai doar nevoie să-ți reamintești că fiecare om își urmează calea optimă pentru a fi din ce în ce mai bun în ce și-a propus să facă, chiar dacă poteca va trece prin zone mai puțin plăcute.

Tu ești deja pentru că te-ai creat. Amintește-ți, și nu vei mai trăi în iluzia regăsirii. Iar acesta este adevărul.

Binețe, dragă cititorule!

 dr. Edith Kadar 

Arad, 05 mai 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/05/regasirea-de-sine-iluzie-sau-adevar.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

CÂND VIITORUL E ANIHILAT DE TRECUTUL PREZENT ÎN VIAȚĂ

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este.

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *    *

Vrei să fii ferit de atacuri de panică, crize de anxietate, depresii, psihoze maniaco-depresive sau alte „minunății” întâlnite din ce în ce mai des în aceste zile?

Vrei să știi cum apar toate acestea, și cum le „hrănești” zilnic, găsind scuze și motive de a rămâne acolo, a amplifica toate acestea și a amâna la nesfârșit rezolvarea lor?

Nu-ți mai pierde timpul privind înapoi.

Dacă nu ai fi avut acest trecut, nu ai fi putut ajunge la viitorul pe care îl începi astăzi. Ceea ce înseamnă că în fiecare zi ai posibilitatea să-ți creezi „mâine"-le care să te mulțumească.

Binețe, cititorule!
Ai pornit muzica pentru a-ți fi însoțitor pe drumul rândurilor mai jos așternute?

                                    

Ce zici?!!...  
                                                                   

Sunt oameni care tot ce au în viață este trecutul lor.

Un trecut atât de important încât le ocupă tot prezentul și le anihilează din memorie și din codul genetic ideea de viitor.

Un trecut atât de prezent în viața lor încât trebuie povestit și menționat cu fiecare ocazie și de fiecare dată când la orizont apar persoane noi, nefamiliarizate cu ce ar fi putut fi sau face povestitorii noștri.
Un trecut atât de valoros încât nu mai lasă loc la nimic și nimeni nou.

                                                                 

Puțini trăiesc 100% în prezent. Cei mai mulți dintre noi avem o parte, mai mică sau mai mare, rămasă într-un trecut confortabil.

Se spune că viitorul este un vis, o dorință, o himeră. 

Prezentul nu poate fi conștientizat decât după ce a trecut, și astfel....

Trecutul este singurul reper sigur, singura piatră de hotar a unui concept unanim acceptat, dar greu de explicat : MEMORIA...

Din copilărie avem multe dorințe pentru viitor : să fim prinți sau prințese, să avem cele mai frumoase jucării, cei mai buni prieteni, mereu premianți la școală, mulți bani, o slujbă bună, o familie pe măsura talentului și orgoliului nostru în visul spre perfecțiune, o senectute plină de lumină și o moarte în somn...if you please!!!

Apoi, vine realitatea și ne pocnește frontal în sinusuri, arătându-ne că nu întotdeauna e cum vrem noi, și că ea ne poate arăta adevărata față a lucrurilor. Doar ea. Realitatea.

În realitate, dorințele și visele noastre cele mai pure și mai sincere sunt, rareori, sprijinite de cei din imediata noastră apropiere. 
De multe ori există, parcă, concursuri pe tema „Cum putem tăia aripile imaginației copiilor și tinerilor”.
Mulți copii și adolescenți aud, în loc de „dă tot ce poți și te voi sprijini”, cuvinte ca „ce prostie! S-o crezi tu că te faci... (ce vor ei); ai să fii doctor sau avocat”, sau altă slujbă care va mângâia orgoliul părintelui frustrat că, la rândul lui, a avut parte de același tratament, de tăiere a aripilor, din partea propriilor părinți.

Avem multe vise în copilărie și în perioada de tinerețe a sufletului. Multe din ele s-ar împlini dacă familiile, în special părinții și bunicii, nu ar fi atât de porniți și împinși de propria lor nerealizare, sau de credința că doar ei știu ce este mai bine, în munca de demolare, cărămidă cu cărămidă, a ideilor generației tinere. Și asta pe motiv că „Ce știu ei! Visează cai verzi pe pereți și nu-s în stare de nimic!”.

Un părinte cu aripile frânte ale viselor proprii se va „răzbuna”, de cele mai multe ori, pe proprii lui copii, încercând să le „plaseze” visele lor neîmplinite și cu perioada de valabilitate expirată. Un astfel de părinte este, de obicei, surd la tot ce zice „ăla micu' și neștiutorul”, inconștient că egoismul lui va împinge progenitura la a împlini soarta altcuiva decât pe cea proprie. Uneori, un asemenea părinte va trage sfori pentru ca progenitura-i să umble la școli cu ștaifuri, pentru ca tot el, părintele, să se simtă mândru de fapta-i deosebită.

Există varianta ca, din prea multă dragoste, părinții să exacerbeze voit abilitățile și capacitățile copilului, pentru a-l face să aibă încredere în el. Este admirabil, doar că atunci când ele nu corespund realității se poate împiedica dezvoltarea corectă și armonioasă a viitorului adult, creându-i false iluzii, întreținute și susținute de unul sau ambii părinți iresponsabili.

E posibil ca, după ce puiul de om ajunge la școală, să aibă parte de profesori foarte dedicați și înzestrați cu har, care să intuiască destul de repede la ce e bun, să îi dezvolte acele aptitudini și abilități, și să facă astfel încât și celelalte materii să pară floare la ureche.

Dar e posibil ca profesorul sau profesorii să se afle în școală pe alte criterii decât cele de dascăli, și să considere că fiecare moment de interacțiune cu „obrăznicăturile” din clasă este un supliciu, un instrument de tortură pentru nervii lor întinși deja pe moațe (sau bigudiuri), ce trebuie răzbunat. Cum? Transmițându-le în mod deschis părerea despre ei, și repetându-le cât mai des adjective de genul „bou”, „cretin”, „incapabil”, „ratat”, sau propoziții scurte gen „oricum nu se va alege nimic de tine!” sau „ești o pierdere de vreme!”. Totul „asezonat” cu note sau calificative sub piciorul broaștei.

Repetând de prea multe ori unui suflet tânăr că nu valorează nimic, că e o dezamăgire, sau că este un geniu, iar el nu e nici pe departe așa, acesta va ajunge să se „impregneze” cu informația ce i-a fost servită, și să se comporte în conformitate cu ea. 
Un copil căruia i se tot spune că e prost sau tâmpit, va deveni așa. Doar ești părintele sau profesorul în care el are încredere. Deci, de ce nu te-ar crede? La fel și cel căruia i se repetă că e cel mai bun; va ajunge să creadă cu lumea e invidioasă doar pentru că e de altă părere decât părintele mincinos.
Când spui cuiva că nu e în stare de nimic, crezi că va prinde avânt revoluționar pentru a-ți demonstra contrariul?

Cunosc o situație în care un tânăr, mediocru la neuroni, a fost „cărat” în spate de mă-sa în toată școala, ea făcându-i temele chiar și în liceu, profesorii fiind bine „unși” de ea să ofere candidei progenituri note înălțătoare, cu atât mai mari cu cât „atențiile” erau mai consistente. Iar după terminarea liceului, ce credeți că i-a trecut mamei prin cap? Nu, nu un glonte, cum i s-ar fi potrivit!... S-a gândit că i-ar prinde bine un...doctor pe lângă casa omului. L-a înscris la medicina aia particulară, că pe bani se poate orice, și au urmat împreună facultatea. El absentând, că îl durea la banană de doctoria lu' mă-sa, iar ea întocmindu-i, silitoare, fișe de curs. Să ne ferească Sfântul să ajungem pe mâna lui!

Cunosc persoane care au terminat ca șefi de promoție atât liceul, cât și facultatea. Și...atât! După aceea...neantul. Au fost atât de încântate de performanța lor încât așteaptă și acum, după 20-30 de ani de la absolvire, să le bată cineva la ușă și să le ofere postul de director la Microsoft sau la vreo bancă cu ștaif. Până atunci, trăiesc din pensia părinților, lăudându-se oricui este dispus să asculte cât de buni au fost odată, și cât de geniali ar putea fi într-un viitor care să le recunoască meritele și valoarea.

Știu persoane care, în ciuda loviturilor sorții și a piedicilor întâlnite sau puse de cei apropiați, s-au îndârjit să demonstreze contrariul. Au luptat, au reușit să ajungă sus, iar odată ajunși acolo s-au oprit pentru că targetul lor a fost doar să demonstreze celorlalți că pot, nu să-și depășească condiția și să devină din ce în ce mai buni. Acestea au pierdut totul, dar și la ora actuală se comportă ca și cum ei sunt regii regilor. Sunt surzi la toate încercările celor din jur de a-i aduce cu picioarele pe pământ, considerând că toți ceilalți sunt doar invidioși pe ei.

Sunt multe exemple de acest gen, iar astfel de personaje pot fi întâlnite prin baruri, birturi sau spitale de psihiatrie. 
Singurul lor prieten este...TRECUTUL și persoana care ar fi putut ei deveni dacă prezentul n-ar fi stat în calea viitorului!

Sunt oameni care tot ce au în viața lor este trecutul.

Un trecut atât de important încât le ocupă tot prezentul și anihilează din memorie și din codul genetic ideea de viitor.

Un trecut atât de prezent în viața lor încât trebuie povestit și menționat cu fiecare ocazie și de fiecare dată când la orizont apar persoane noi, nefamiliarizate cu ce ar fi putut fi sau face povestitorii noștri.
Un trecut atât de valoros încât nu mai lasă loc la nimic și nimeni nou.

Pentru aceștia păstrăm un moment de reculegere.
Adică, să ne reculegem din cioburile situațiilor sparte, să conștientizăm ce am avut și ce avem. Să mulțumim Universului că noi nu suntem ca ei (încă!), să ne îndreptăm coloana vertebrală, să privim viitorul în față și să spunem : „Fie-le țărâna nepăsării ușoară!” 

Ne atașăm de obiecte, de oameni, de situații, de perioade din viață. Nostalgia ne poartă sau ne „îngheață” într-o zonă din trecutul nostru unde ne-am simțit vii, puternici și utili. De noi depinde să găsim forța și inspirația de a merge mai departe, chiar dacă au fost multe sau mari  nereușite. Ele au rolul doar de a ne ambiționa și a ne face să căutăm altă cale.

E bine să visezi. E frumos să ai vise. E fantastic să știi să ți le împlinești, indiferent ce îți aduce realitatea. Pentru că tot ce îți aduce poate fi în sprijinul tău și nu împotrivă, cum ai tendința de a crede, de multe ori!

Nu-ți mai pierde timpul privind înapoi! 

Dacă nu ai fi avut acest trecut, nu ai fi putut ajunge la viitorul pe care îl începi astăzi.

- Nu te mai aprecia prin ochii altora.

- Nu-i lăsa pe alții să-ți stabilească valoarea, și nu ți-o însuși. Este viața ta, tu ești stăpân(ă), tu administrezi ceea ce ai.

- Ascultă părerile altora doar pentru a verifica ce percep alții despre tine.

- Tot ce spun alții despre tine și despre cum ar trebui să-ți așterni viața e, de fapt, reflexia propriilor lor probleme nerezolvate. Același lucru e valabil și când tu emiți judecăți de valoare și te oferi să fii „salvatorul neamului”.

- Nu-ți hrăni regretele și nu lăsa amintirile să preia controlul asupra vieții tale prezente

- Închide ușa trecutului pentru că altfel nu vezi viitorul! 

- Observă-te și apreciază-te prin prisma prezentului și nu a unei perioade demult apusă din viața ta. 

- Nu transforma o emoție negativă sau trăire de moment într-o stare definitivă și definitorie pentru restul vieții tale.

- Centrează-te pe prezent și vorbește despre problemele tale ACUM, doar așa le faci temporare.

- Nu mai căuta răspunsuri în afara ta, de la alții. Comoara este în tine. Caut-o!

- Ai curajul să renunți la trecut, să-ți asumi prezentul pentru ca viitorul să fie ceea ce meriți în conformitate cu valoarea ta adevărată.

 „Eu am această problemă ACUM, dar ea există pentru a-mi arăta că am luat hotărâri neconforme cu adevărata mea valoare. Problema, sau ce percep eu ca problemă,  are rezolvare și nu mă împiedica în evoluție, ci mă ajută. Îmi acord ........zile (spune exact câte) pentru a găsi soluția și a schimba viața mea în bine. Universul m-a făcut perfect, valoros și unic, și mi-a dat răspunsurile la întrebările pe care le am. Toate răspunsurile se află în mine deja, trebuie doar să le scot la suprafață. Aleg să văd adevărul potrivit pentru mine și pentru evoluția mea.

Am fost ceva, voi fi ceea ce trebuie și sunt ceea ce sunt acum!”

Folosește-ți înțelepciunea și experiența trecutului pentru ca de azi să-ți croiești un „mâine” pe placul tău.

Binețe, cititorule!

dr. Edith Kadar
Arad, 25 iulie, 2013,
revăzută la 18 iulie, 2014

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2013/07/cand-viitorul-e-anihilat-de-trecutul.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

Ești TOTUL sau NIMIC?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Știai că...

... banalele „nu sunt în stare de nimic”, „nu mă pricep la nimic”, „nu știu să fac nimic” nu numai că nu sunt adevărate, dar pot deveni adevărate „programe” de dezintegrare ale încrederii în tine, în ceea ce știi și poți?

Aceste afirmații sunt făcute cu tentă de generalizare, de parcă acel moment se va extinde la întreaga ta viață.

Probabil că nu ești în stare de nimic acum, în acest moment, dar peste câteva secunde sigur vei fi în stare de ceva. Chiar și să râzi de ceea ce ai spus la nervi sau disperare.

E posibil să ai senzația că nu te pricepi la nimic într-o situație dată; dar dacă respiri adânc și îți spui că totul e posibil, te vei pricepe la tot ce îți propui. Chiar și să cânți de bucurie.

Sunt șanse să crezi că nu știi să faci nimic într-o anumită conjunctură; dar momentele următoare schimbă situația, iar tu poți realiza că știi să faci tot ce vrei. Chiar și să dansezi liber(ă).

Afirmațiile de moment îți pot devia întreaga viață deoarece, spuse cu convingere, îți vor distorsiona realitatea, schimbând informația din codul tău genetic.

Chiar crezi că un moment de disperare e atât de important încât să-și pună amprenta asupra ta pentru tot restul zilelor? Și dintr-o realitate deviată și populată de „nimic”, cum crezi că poți avea „totul” la care ai visat până când ai început să emani cu convingere... nimicuri?

Dacă un singur moment îți poate schimba traiectoria vieții, alege ca acela să fie venit din bucuria acceptării și a sincerității față de tine.

„Totul” există în tine; nu-l transforma în „nimic”!

Binețe, dragă cititorule!

Acum, te invit din nou să-ți lași sufletul să se bucure de muzică. 4 minute. Sigur e mai mult decât nimic, și, dacă vrei, poate fi totul, în acel moment.
Bucură-te!

dr. Edith Kadar
Arad, 14 iulie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/04/esti-totul-sau-nimic.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

Despre... DEPENDENȚA DE PĂRERILE ALTORA

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Cât de importantă este, pentru tine, părerea celorlalți? 

Cât de mult te ghidezi în viață după ceea ce spun ceilalți? 

Câți pași poți să faci în viață fără ca cei din jur să-ți spună dacă e bine sau nu ceea ce faci, sau fără ca tu să aștepți părerea-sentință a altora? 

Cât de dependent(ă) ești de așa ceva?

S-ar putea să spui că tu nu ai o astfel de dependență. Și totuși, îți spun că nu există om care să nu fie influențat - într-un grad mai mic sau mai mare - de părerea celorlalți.

Nu ne comportăm întotdeauna cum vrem noi în acel moment, ci așa cum „trebuie”, cum se așteaptă lumea de la noi. 

Nu facem ceea ce vrem, ci, de cele mai multe ori, facem ceea ce e „corect”. 

Nu ne îmbrăcăm cum avem chef, ci așa cum se așteaptă societatea.

Dincolo de regulile impuse ale lui „trebuie”, „așa e normal” și „să nu se supere cumva, cineva”, oare de ce facem ceea ce place societății, dar care ne împovărează sufletul?

Deoarece există această dorință a noastră de a fi iubiți, de a fi plăcuți, de a „da bine”, de a fi în „vorbele bune” ale celorlalți.

Iar atunci când primim câte un feedback negativ, câte o părere neplăcută nouă, câte o opinie care nu este pe placul sufletului nostru, ai văzut că, parcă, ne ofilim în interiorul nostru, ca și cum întreaga vitalitate a luat-o la sănătoasa?

Oare de ce, chiar dacă afirmăm că nu ne interesează părerea altora, totuși, indiferent ce facem, ținem cont de părerea celorlalți, în special a celor mai apropiați nouă: familia și prietenii?

Care este influența acestor păreri asupra noastră, asupra valorii noastre, asupra derulării în condiții optime a vieții din sufletul nostru?

Pentru a afla răspunsurile mele la aceste întrebări, și la altele legate de acest subiect, urmărește, rogu-te, videoclipul conceput, realizat și prezentat de mine, apăsând pe linkul de mai jos..

Nu uita să îmi spui și părerea ta.

Îți mulțumesc de însoțire.

Binețe, dragă cititor!

https://youtu.be/_izj3ba3sLE

dr. Edith Kadar 

Arad, 10 aprilie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/04/despre-dependenta-de-parerile-altora.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

TU EȘTI „SPECIALUL” FIECĂREI ZILE!

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Se vorbește mult despre „specialul” diferitelor zile: „azi e o zi specială....; în data de... va fi o zi cu totul specială...; peste trei luni vom trăi cu toții o zi foarte specială...”, etc.

Dar, ce face o zi să fie specială? 

De ce una este mai specială decât alta? 

De ce nu pot fi toate zilele speciale?

Cine sau ce anume stabilește „specialul” fiecărei zile?

Binețe, dragă cititor!

Te invit la o vorbă și o muzică pentru a petrece alături, cu voia ta, câteva minute speciale. Pornește muzica, rogu-te, și hai să începem.

Ai văzut câtă fascinație provoacă zilele decretate și declarate ca „speciale”?

22 decembrie 2012; Floriile; Paștele, Crăciunul, date în care zilele, lunile, anii sunt aceleași, zile onomastice, zile de sfinți, sărbători religioase, etc. 

Indiferent care este semnificația lor, „specialul” anunțat cu multă pompă prin mijloacele mass-media produce un impact emoțional foarte puternic asupra unor/mulți oameni. Dar de ce? Este ca și cum semenii noștri nu s-ar putea bucura fără motiv, ci musai trebuie găsit unul.

De ce ne pierdem vremea să căutăm sau să dăm semnificații unui singur moment al unei...VIEȚI SPECIALE? 

De ce ne mulțumim cu puțin, când putem avea tot? 

De ce observăm doar o cărămidă din întreaga clădire, când putem admira și avea întregul?

Și, încet, au început să se așeze „cărămizile” înțelegerii mele.

Căutăm frânturi pentru că nu mai putem vedea întregul. 

Avem nevoie de o anumită dată calendaristică pentru a ne permite să fim speciali într-o viață monotonă, blazată și plină de rutină.

Avem nevoie de momente semnificative pentru a ne simți importanți. 

Avem nevoie de date subliniate cu roșu în calendarul vieții pentru a simți că trăim.

PENTRU CĂ TRĂIM MOMENTE ALE VIEȚII, ȘI NU NE TRĂIM VIAȚA!

În condițiile unei existențe marcată de rutina zilnică, de supraviețuirea de la o zi la alta, zilele speciale aduc un plus de trăire, un pic de trezire din fad, din banal, din „nimic interesant nu mi se mai poate  întâmpla!...”

Zilele decretate „speciale” de către biserică, de unii oameni, de diferite curente spirituale, ne încarcă și pe noi, parcă, de „special”, făcându-ne să dezbrăcăm uniformele ponosite ale existenței și să luăm haine de sărbătoare care să ne facă să strălucim puțin, pe un termen scurt. Ca o cenușăreasă care a reușit să evadeze de la muncile silnice și să participe la balul plin de culoare.

Și totuși.... Avem nevoie să ne simțim speciali, și cum nu prea mai știm cum să o facem fără ajutor, ne folosim de momente ale existenței etichetate cu adjectivul „special”.

Iar, dincolo de teorie, realitatea este că ne simțim al naibii de bine în anumite zile, comparativ cu altele.

De ce oare?

Să luăm, de exemplu, sărbătorile religioase, adică zilele indicate de biserică drept speciale: Paște, Crăciun, zile ale unor sfinți. Ce se întâmplă atunci?

Atunci ne amintim de esența noastră divină, ne rugăm, aprindem lumânări și ne veselim pentru că am primit dezlegare la bucurie și celebrare. 

Sufletul se umple, astfel, de lumină, se ușurează de povara cotidianului și primește un răgaz să facă ceva ce este excepție și nu regulă zilnică.

Bucuria stimulează producerea de serotonină, „hormonul fericirii”, corpul este inundat de substanțe care liniștesc sistemul nervos vegetativ și inițiază refacerea organelor și vindecarea bolilor.

Sufletul se liniștește, își reamintește de vibrația înaltă pe care o are, reușind să-și curețe „petele” lăsate de frici, frustrări, disperări, limitări și de artificialul vieții impus de regulile societății.

Cu cât ne bucurăm mai mult, cu atât „lumina” fiecăruia din noi este mai puternică, iar asta readuce în prim plan emoțiile pozitive: iubirea, compasiunea, empatia.

Dacă ne bucurăm des, perioadele „negre” se reduc ca durată, permițându-ne să ne păstrăm „conectați” la starea de bine.

Iar dacă o masă critică de oameni se bucură, se simt speciali pentru o perioadă mai lungă, se atenuează trăirile negative din subconștientul colectiv.

Amintește-ți cât durează euforia și liniștea sufletească după revelion sau după ziua de naștere.

Și, apropo, de ce ne simțim atât de speciali de ziua noastră? Oare pentru că cei apropiați ne fac să ne simțim așa? Pentru că, în sfârșit, ne permitem să recunoaștem „specialul” din noi, pe care îl punem, apoi la păstrare până la următoarea aniversare?

Dragul meu prieten cititor, e bine să te bucuri în zile declarate speciale. Îți umpli sufletul de bucurie și de liniște, dai corpului un impuls de regenerare. 

Dar dacă lucrurile stau așa, te întreb: de ce nu faci ca fiecare zi să fie specială? Dacă o zi e compusă din momente, permite-ți să fii tu special(ă).

„Cum?”, vei spune.

Ah, încă nu ai aflat? Atunci dă-mi voie să-ți spun: TU EȘTI SPECIAL(Ă)! 

Așa te-ai născut, așa ești ca esență. Zilele și datele doar îți reamintesc ceva ce există.

Nu un moment te face special, pe tine sau trăirile tale, ci TU DAI „SPECIALUL” FIECĂRUI MOMENT AL VIEȚII TALE!

Reamintește-ți. E acolo în tine. Nu simți?

Binețe, dragă cititor special, și mulțumesc de onoarea de a mă însoți printre rânduri și a mă bucura de SPECIALUL din tine!

 dr. Edith Kadar
Arad, 28 septembrie 2015

 *     *    *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2015/09/specialul-fiecarei-zile.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

Despre... COMODITATEA ȘI CONFORTUL SUFERINȚEI

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Ai întâlnit sau ai auzit despre persoane care duc o viață plină de suferințe emoționale, psihice, fizice, sufletești, dar care nu fac nimic pentru a ieși din această stare în afară de a se lamenta și a arăta cu degetul pe oricine altcineva în afară de ei?

Ai întâlnit sau ai auzit despre persoane care inventează tot felul de scuze de ce să nu schimbe ceva, în loc să pornească schimbarea; persoane care la fiecare soluție a vieții vor găsi o problemă ce va începe cu „da, dar...”?

Aceștia sunt oameni care se complac în confortul și comoditatea suferinței, alegând să rămână în „răul cunoscut”, în loc să caute mai bine-le într-un loc necunoscut.

Binețe, dragă cititorule!

Astăzi te invit să povestim despre un subiect incomod pentru ego, destul de des întâlnit și intens negat de către cei ce fac subiectul materialului: despre confortul călduț al suferinței.

Ca de obicei, apelez la înțelepciunea ta, sugerându-ți să nu îmi răspunzi din profunzimile ego-ului, ci să citești, mai întâi, ce am de spus. Altfel, pot spune că povestea actuală este chiar despre tine.

                                         

Sufletul știe când ai nevoie de schimbare, de orice schimbare, și îți scoate în cale oportunitățile, dar și oamenii care să te ajute, să te sprijine. Mintea este cea care se opune, care neagă, care sabotează, evidențiindu-ți doar aspectele negative, spunându-ți doar de ce să nu faci acel lucru, acea schimbare, acea transformare.

Sufletul e tăcut, mintea e gălăgioasă, iar omul - conform obiceiului - va asculta și va auzi vacarmul minții, pentru că liniștea nu poate fi auzită, ci doar simțită.

Într-o lume bazată pe cele 5 simțuri, perceperea liniștii e plictisitoare, e nefirească, e nefolositoare.

Pentru a auzi liniștea sufletului cu ale sale mesaje, e nevoie ca omul să își antreneze voința, să își exerseze liberul arbitru și să treacă peste hotărârile minții, alegând calmul.

Omul este sclavul obiceiurilor sale. Tot ceea ce este cunoscut are prioritate în fața necunoscutului.

O cărare știută, bine conturată și bătătorită de rutină este preferată întotdeauna în locul unui drum al vieții nou, necunoscut, necontrolabil.

Doar că acea cărare știută te va duce în aceleași locuri, iar la capătul ei se află aceleași destinații pe care le știi deja, nu altele.

E mai simplu să spui „nu pot”, decât să încerci. E foarte simplu să-ți pui armura lui „asta nu se poate... nu e bine... nu voi reuși...”, decât să calci pe drumul noului, acolo unde totul e posibil, doar să vrei.

E mai simplu să te ghiftuiești spunând că nu poți avea grijă de sănătate și de siluetă, decât să și încerci să vezi că poți orice, doar să vrei.

E infinit mai simplu să mergi la medic și să iei pastile cu pumnul pentru că așa ți s-a zis, decât să schimbi stilul de viață care te-a îmbolnăvit, iar la capătul drumului schimbării să (re)găsești sănătatea.

E ușor să pășești pe poteca scuzelor, decât pe drumul necunoscut al soluțiilor.

E atât de simplu să nu faci nimic pentru tine și să ceri ca toți ceilalți să îți îndeplinească ție dorințele, să fie sclavii comodității tale, decât să lucrezi zi de zi la dorințele care te pot scoate din rutină, din mocirla lui „eu nu pot”.

Nu există „nu pot!”, ci doar „nu vreau... nu am chef... mi-e lene... mi se cuvine tot, restul să trăiască după toanele mele, după placul meu, după indicațiile prețioase pe care le dau din comodul loc al lui „totul mi se cuvine!”.

E greu să te scuturi de praful neputinței, să-ți dai jos haina rutinei și să îmbraci noile straie ale lui „tot ce vreau este posibil”.

Este greu să nu mai dai vina pe nimeni pentru viața ta ternă, și să începi să îți asumi responsabilitatea pentru tot.

Este foarte greu să observi că nimeni nu îți poate face vreun rău decât dacă tu permiți asta.

Viața ta de acum este suma hotărârilor pe care le-ai luat pe binecunoscutul și comodul drum al rutinei.

Același drum te va duce în aceleași locuri, nu altundeva.

Vrei altceva? Schimbă drumul. Ieși de pe cărarea suferinței și încearcă altă cale.

Nu este suficient să citești kilometri de texte motivaționale, să dai like-uri fără număr, să le distribui, dar viața ta să rămână neschimbată: aceeași rutină, aceleași blocaje, aceleași suferințe, aceleași boli.

A-i ajuta pe alții la nesfârșit și a uita de tine nu este altruism, ci este uitare de sine, este negare de sine; este respingere de sine!

A-i ajuta pe alții să revină pe drumul bun, nu te aduce pe tine pe drumul cel bun.

E mai simplu să vorbești despre Biblie, biserică și religie, decât să aplici credința în tot ceea ce faci, și să asculți vocea divinității din tine.

Este atât de simplu să îi ții pe cei apropiați sclavi ai bolilor tale, care trebuie să îți îndeplinească orice moft că doar ți se cuvine; boala îți dă drept de veto asupra vieții celorlalți.

E foarte greu să alegi să îți asculți corpul și să faci ce spune el, că doar are soluția vindecării în ADN.

E atât de simplu să lași boala să te reprezinte în societate, în fiecare conversație, în tot ce faci, în loc să observi că sănătatea și boala sunt alegeri personale.

Sănătatea și bunăstarea sunt ca o grădină ce trebuie îngrijită, arată, semănată, întreținută. Dacă nu faci asta zilnic, apar „buruienile” bolii.

E atât de simplu să ne fluturăm suferința în fața tuturor, în loc să ieșim din ea.

E facil și aduce capital de simpatie să povestești tuturor cât de greu este că ți-au plecat copiii de acasă, în loc să îți vezi de viața ta și să le respecți hotărârile lor. Sau să te plângi non-stop că ai rămas singur/singură după ce soțul/soția ți-au murit de mulți ani, în loc să mergi mai departe cu viața, cinstindu-le, astfel, memoria.

E mai simplu să amesteci în aceeași oală bărbații sau femeile, denigrându-i și alegând, în final, tot tipologia care te face să suferi, în loc să stai să observi unde greșești, pentru a schimba ceva.

Este atât de simplu să rămâi într-un loc de muncă prost plătit, cu șefi și colegi care nu te respectă, decât să schimbi locul de muncă.

Da, dar plângerea de milă și fluturarea cu orice ocazie a suferinței, afișarea ei ca pe o pancartă , aduce un val de simpatie și de compasiune, dă subiecte siropoase de discuție, dă un sens de apartenență la grupul majoritar al „celor ce au o viață foarte grea”.

Suferința, indiferent de cauza ei, devine laitmotivul vieții, și un motiv clar al rămânerii pe drumul previzibil al autodistrugerii.

Când viața devine o serie de teorii și afirmații goale, lipsite de conținut și de susținere practică, deznodământul e ușor de bănuit: boli, suferințe, iar, în final, moartea.

Când a vorbi despre boală, despre suferință, ajunge să fie mai plăcut decât a povesti despre viață, sănătate, frumos, drumul vieții tale devine tot mai întunecat, sfârșind în prăpastia lui „eu nu pot... și ce pot să mai fac... e prea târziu pentru mine...”.

Când a găsi scuze devine mai important pentru tine, îți ocupă tot timpul vieții, și când găsirea soluțiilor este o activitate pentru alții, nu pentru tine, te afli deja pe panta descendentă a devalorizării și involuției ca individ.

De ce se ajunge aici? De ce alegi problemele și nu rezolvările, de ce optezi pentru drumul autodistrugerii și nu al împlinirii?

Pentru că alegi gălăgia minții și nu liniștea sufletului.

Pentru că alegi declarații stufoase în locul credinței tăcute.

Pentru că alegi lamentarea ca limbaj, în locul demnității tacite.

Pentru că suferința strigată atrage simpatie și oameni care să te ajute ( a se citi „slujească”), pe când liniștea nu aduce pe nimeni.

Când asculți gălăgia minții, nu te mai auzi pe tine, nu mai auzi sufletul, nu mai auzi vocea divinului din tine.

Sufletul știe când ai nevoie de schimbare, de orice schimbare, și îți scoate în cale oportunitățile, dar și oamenii care să te ajute, să te sprijine. Mintea este cea care se opune, care neagă, care sabotează, evidențiindu-ți doar aspectele negative, spunându-ți doar de ce să nu faci acel lucru, acea schimbare, acea transformare.

Sufletul e tăcut, mintea e gălăgioasă, iar omul - conform obiceiului - va asculta și va auzi vacarmul minții, pentru că liniște nu poate fi auzită, ci doar simțită.

Cum știi că asculți gălăgia minții?

Textul acesta ți se va părea prea lung, ca orice text ce depășește două paragrafe, adică limita pe care ți-a fixat-o mintea, la care te-a limitat. Apoi, vei aduce argumente multe în vorbe nenumărate de ce tu nu îți asculți mintea ci sufletul, și nu observi că este tot gălăgia și emfaza ego-ului. Te vei justifica de ce tu faci ceva, și nu faci altceva. Vei găsi contraargumente de ce nu faci schimbarea, în loc de ce să o faci.

Îmi vei spune că mie mi-e simplu pentru că eu nu am trecut prin ce treci tu.

Și, cel mai evident, vei continua să trăiești ca și până acum, nefăcând nicio modificare în viața ta.

Un text nu îți poate schimba viața dacă tu nu vrei. De fapt, nimic nu îți poate schimba viața în mai bine dacă ai hotărât că drumul cunoscut și bătătorit al suferinței este mai comod decât orice altă cale necunoscută.

Poți citi, poți da like-uri, poți urma zeci de cursuri de dezvoltare personală.

Dacă nu schimbi nimic în viața ta și rămâi în aceeași suferință, se numește că alegi să rămâi în comoditatea și confortul suferinței.

Mintea e gălăgioasă, sufletul e tăcut.

Minte găsește probleme, sufletul caută soluții.

Mintea afirmă și declamă că va face schimbare; sufletul tace și face.

Atunci când alegi confortul suferinței, pierzi magia transformării de sine, de tine.

Totul este o alegere. Se numește LIBER-ARBITRU.

Nu mă interesează ce alegi, o faci pentru tine; dar fii conștient(ă) că tot ce urmează după alegere este responsabilitatea ta, nu e vina cuiva.

Alege. Alege-te!

Binețe, dragă cititor, și mulțumire de însoțire printre rânduri!

dr. Edith Kadar 

Arad, 04 aprilie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/04/despre-comoditatea-si-confortul.html)

 Nicio schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

PASIUNEA, CULOAREA DIN VIAȚA TA

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este.

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Pasiunea este condimentul care îți salvează viața în orice situație, în orice moment.

Când îl adaugi în tot ceea ce faci, fiecare clipă a vieții se umple cu esență, cu forța vieții, cu siguranță și detașare.

Atunci nu te mai interesează cine și ce spune despre tine pentru că pasiunea a devenit „partenerul” trăirii de...tine.

Zilele și situațiile lipsite de pasiune sunt terne, fade, lipsite de valoare și semnificație, împrumutând aceste „calități” trăirilor tale. Lipsa de pasiune ia din culorile sufletului, storcându-l de fiecare picătură din lumina vieții, a trăirii.

Pasiunea pusă în tot ceea ce faci îți va aduce bucuria conștientă a fiecărei clipe pentru că „îmbracă” secundele în lumină, culoare, bucurie și conștiență de sine.

Pasiunea este un mod de viață, o calitate, o alegere și nu o destinație.

Nu situațiile și lucrurile creează pasiunea de a trăi. Ea există în tine și transformă totul în trăire pură.

E adevăratul alchimist al vieții tale. 

Poți să transformi fiecare secundă în „aur” pur sau în pete cenușii. Alegerea îți aparține.

Culoare sau tern?

Binețe, dragă cititorule!

 dr. Edith Kadar
Arad, 23 septembrie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2015/09/pasiunea-culoarea-din-viata-ta.html)

 Nicio schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.