SCHIMBAREA ÎN VIAŢĂ - POVARĂ SAU PROVOCARE?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Oamenii nu vor să se schimbe. Ei doar afirmă acest lucru pentru că, de multe ori, iluzia de a vrea ceva devine suficiență și justificare la ATÂT-ul din viața personală.

Binețe, cititorule!

Ai dureri de coloană vertebrală în zona lombară sau lombo-sacrată? Ai hernie de disc, discopatie sau orice alt diagnostic care denumește o afecțiune dureroasă a zonei șalelor?
Te invit să citești următoarele rânduri.

Pornește, rogu-te, muzica.

Schimbarea este unul dintre cele mai greu de făcut lucruri în viaţă. 

Aproape zilnic ne propunem să aducem ajustări, îmbunătățiri, schimbări în viața și traiul nostru. Nu există zi să nu ne promitem în barbă că „de mâine voi face altceva, altfel decât până acum”, dacă ceea ce am avut ne-a nemulțumit profund sau îi deranjează pe cei din jurul nostru.

Afirmăm sus și tare că vrem schimbare, hrănindu-ne cu privirile (interpretate de noi ca) admirative ale ascultătorilor, cu încurajările apropiaților, cu iluzia că putem și suntem în stare. ATÂT!

De cele mai multe ori, acestea sunt doar justificări ale incapacității noastre de a depăși o limită confortabilă și justificativă a vieții de până atunci.

Schimbarea e deranjantă. 
Ea dislocă mari cantităţi de noroi adunat cu multă grijă, zi de zi, în corpul, inima şi sufletul nostru.
Pentru că implică multă determinare şi credinţă atât în forţele proprii, cât şi într-un viitor cu nuanţă mult mai curată, caldă şi roz decât până atunci, dar necunoscut, incalculabil şi imposibil de controlat.

„De mâine mă las de fumat!.
„După revelion nu mai pun o picătură de alcool în gură”.
„Jur să nu te mai bat vreodată, măi nevastă (sau copil)”.
„După Paște (sau Crăciun), sau de săptămâna viitoare, mă apuc de cura de slăbire”....etc.

Sunt doar câteva exemple de afirmații și promisiuni făcute cu hotărâre, chiar cu anumită mândrie. Dar, de cele mai multe ori, acestea sunt doar...vorbe goale. Că doar nu ne doare gura să dăm din ea, nu-i așa? De cele mai multe ori este forma maximă de scuză la „Ăsta/asta sunt, și nu am chef să fac ceva pentru a mă schimba. Mie mi-e confortabil aici, dacă vrei schimbă-te tu. Ia de-aici câteva vorbe și mulțumește-te că fac și atât!”.

Amânarea schimbării și găsirea de scuze au devenit un „sport” practicat, din păcate, mai des decât cel al luării taurului de coarne, asumării de riscuri și a schimbării cu orice preț a ceea ce ne-a făcut rău. Este, de fapt, încercarea de auto-justificare a pragului pe care nu putem, nu vrem sau nu suntem în stare să-l depășim pentru a obține altceva de la viață decât ATÂT-ul de până atunci.
Este triumful teoriei asupra practicii, al comodității asupra necunoscutului, al răului știut asupra binelui posibil.
Este proclamarea consistenței noastre din acel moment. 
Este declarația noastră de existență din viața de până atunci.
Este ATÂT-ul real în comparație cu un potențial AȘ PUTEA...
Este minciuna care ne asigură supraviețuirea călduță de la o zi la alta, în locul unui „mâine” incalculabil și incontrolabil.
Este imobilitatea care omoară sufletul și dezintegrează spiritul.
E oglinda noastră din acel moment.

De ce mâine, de ce nu schimbi ceva de azi?
Pune-ţi întrebările: "ce am de pierdut dacă...?" şi "ce am de câştigat dacă...?", şi fii cinstit(ă) şi corect(ă) în răspunsuri.
De ce amâni?

De ce rămâi lângă partenerul(a) care te ignoră, te batjocoreşte şi îţi arată în fiecare secundă cât de neînsemnat(ă) eşti pentru viaţa sa? Pentru că are bani iar tu ai impresia că nu te-ai descurca fără sprânceana sa ridicată? Pentru că eşti deja îngrozit(ă) de mutrele vecinilor şi de veşnicul iad în care vei arde, în conformitate cu cei care propovăduiesc un Dumnezeu răzbunător şi uşor iritabil pe motiv de păcate, care (zic ei că) te vrea mic, umil, tăcut, cuminte, naiv şi credul?

De ce alegi să rămâi la un loc de muncă prost plătit, în care ești tratat ca un sclav pe plantație, în loc să îți creezi tu munca pe care ai face-o cu plăcere, fără stres, și ai încasa și bani?

De ce accepţi să înghiţi umilinţe şi nedreptăţi care te devalorizează şi te anulează ca om, ca suflet, ca spirit, ca entitate, ca esenţă divină?
Cu ce este mai bun cineva care calcă în picioare tot ce e pur, faţă de tine care ai pretenţia că îi respecţi pe alţii? 

Îţi spun eu: acela sau aceea are prea mult respect faţă de sine, pe când tu nu mai ai, ţi l-au anulat cei cărora le-ai înmânat "volanul" vieţii şi al destinului tău. 

Alegerea căii în viață care conduce la diminuarea sau dispariția respectului în ochii proprii duce la probleme de coloană vertebrală, în special în zona lombară sau lombo-sacrată, deoarece aceasta este zona care ne permite rotirea, răsucirea, aplecarea coloanei. Adică exact mișcările necesare pentru a ne orienta, la propriu sau la figurat, în viață.

Hernia de disc apare, în special, la persoanele care trăiesc în situații care le repugnă, dar nu pot, nu vor sau amână de o viață să se rupă de ceea ce le alungă viața din propria viață.

De obicei, în aceste situații este afectată și musculatura paravertebrală, adică cea situată de-o parte și alta a coloanei, cu rol de susținere. Se poate spune că persoana în cauză se simte nesprijinită, neajutată în fața greutăților.

Și dacă tot pomenim de singurătate, de senzația de „pește pe uscat”, corpul încearcă să ajute oprind eliminarea apei din corp, retenția ei, ceea ce duce la edeme, și la apariția aspectului pufos al persoanei. De fapt, majoritatea celor catalogați drept „grași” au o mare retenție de apă, sunt umflați.


Alterarea respectului în ochii proprii poate duce și la...probleme oculare, de vedere. „Nu văd nicio scăpare din această situație”. Iar subconștientul ia de bună această informație, și dă comanda corespunzătoare, pentru că el ascultă și nu contrazice pe nimeni.

Când te-ai întrebat ultima dată ce îți place ȚIE să faci pentru a fi liniștit(ă), împlinit(ă) și plin(ă) de energie?
Când vei înceta să te întrebi cum să faci pentru ca celorlalți să le fie bine, să fie mai fericiți, chiar cu prețul nefericirii și robotizării tale?

Dacă vei fi sincer(ă) cu tine, vei vedea că singurele lucruri pe care le vei pierde vor fi apăsarea sufletească şi tensiunea în care te-ai obişnuit să supravieţuieşti zi de zi, nesiguranţa şi neîncrederea în tine şi în zâmbetul curat, vei pierde oboseala de a-ţi trăi viaţa. 
În schimb îţi vei recâştiga încrederea în tine, în forţa ta creatoare, cea care "ţese" vitalitatea şi îţi consolidează credinţa în valoarea ta extraordinară; îţi vei readuce lângă tine zâmbetul pur, acela care vine din inimă şi vei începe să vezi lucrurile altfel, ca şi cum un văl ţi s-a luat de pe ochi. Vei găsi soluţii şi vei începe să trăieşti cu adevărat aşa cum vrei şi pentru că vrei TU, nu pentru că aşa ţi-au ordonat "stăpânii". 
Pentru că va dispărea frica, aliata şi însoţitoarea ta de până atunci.
Pentru că te vei regăsi.

Pentru că îţi vei rescrie singur(ă) definiţia TA!

Oamenii nu vor, de cele mai multe ori, să se schimbe. Pentru că în adâncul sufletului nu cred că pot, că ar fi în stare, că ar supraviețui.
Nu vor să-și pună întrebări incomode pentru a obține răspunsuri neplăcute.
De prea multe ori aleg să ignore imaginea distorsionată pe care o văd în oglindă şi care urlă neputincioasă, cerând să i se redea libertatea şi liniştea.
Ei preferă să folosească vorbe, ignorând să observe pe fața apropiaților și în ochii lor dezamăgirea de a  încălca propriile promisiuni, pe care nu le-a cerut nimeni.

Oamenii nu vor să se schimbe. Ei doar afirmă acest lucru pentru că, de multe ori, iluzia de a vrea ceva devine suficiență și justificare la ATÂT-ul din viața personală.

Fii tu altfel.

Fă schimbarea pe care o vrei şi nu mai amâna.
Vei pierde doar frici, dar te vei recâştiga pe tine. 
Iar eu cred cu tărie în acest premiu!


Binețe, cititorule!

dr. Edith Kadar
Arad, 14 iulie, 2013
revizuit şi adăugit la 22 noiembrie, 2013, cu ocazia multor schimbări făcute în viaţa mea.

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/07/schimbarea-in-viata-povara-sau-provocare.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

SCOPUL CARE SCUZĂ MIJLOACELE ÎN DEZVOLTAREA PERSONALĂ

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Se spune că mijloacele folosite în viață pot fi iertate atât timp cât scopul este unul lăudabil, salvator, ajutător de semeni.

Așa este în teorie, dar practica ține de subiectivitatea interpretării fiecărui om. Pentru fiecare individ, „lăudabil, salvator, ajutător de semen” are o altă semnificație, o conotație diferită în funcție de caracterul din dotare.

Ceea ce pentru tine este un scop măreț, pentru mine poate fi foarte josnic, ilegal sau imoral. Sau invers.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim despre un subiect pe care l-ai trăit și experimentat sigur de-a lungul vieții, indiferent de ce parte a baricadei erai.

Fă-te comod(ă), pornește muzica și hai să începem.

Cu toții am avut experiențe de viață în care a trebuit să facem un lucru nu tocmai corect din punct de vedere legal, dar obligatoriu pentru a salva o viață sau o situație.

Atunci când ai copii, te vezi nevoit(ă) deseori să folosești mijloace... originale în scopul de a liniști puiul de om.

Pompierii sunt obligați să distrugă case sau apartamente vecine pentru a stinge un foc sau a salva vieți.

Și exemplele ar putea continua. 

Sunt convinsă că știi despre ce vorbesc.

Dar, există (prea) multe situații în care această zicală devine un slogan de viață pentru cei cu caracter sublim, dar care lipsește cu desăvârșire.

Mă refer la persoanele dispuse să facă orice, pardon, ORICE, pentru a-și împlini aspirațiile, chiar și să calce peste cadavre, să calce peste toți cei ce le stau în calea realizării viselor devenite obsesii. 

De multe ori, ei nu mai au mamă, nu mai au nici tată, nici prieteni, dacă aceștia nu sunt de acord cu planurile lor.

Ei ajung să mintă, să manipuleze, și ajung experți în a-i ataca pe cei ce le intersectează existența și a le răstălmăci vorbele, până ce ajung bietele victime să creadă că ele au luat-o razna, nu maeștrii în orice mijloace.

Eu îi numesc oameni cu caracter mic (să nu zic cu puța mică, nu-i frumos!), ce nu au curajul de a merge pe căi normale, ba chiar le consideră plictisitoare. 

Singura lor valoare și capacitate este de a ieși în evidență folosind ORICE mijloace, doar să-și atingă scopul, egal despre ce este vorba în propoziția existenței lor uniforme și fade.

Dar nu despre ei se vrea a fi acest material. 

Am făcut doar o introducere pentru a fi sigură că știi despre ce tipologie umană vorbesc. 

Nu merită să cheltuim energie și să o investim în neantul existenței lor.

Aș vrea, în schimb, să abordez un subiect foarte sensibil: despre cei ce fac aceste lucruri în domeniul evoluției și transformării personale.

Cum poți recunoaște o persoană care se folosește de dorința și disperarea omului aflat în căutarea definiției lui, a sa însăși, în scopul de a obține beneficii DOAR personale.

Scopul scuză mijloacele, îți amintești?

Și mai e una: drumul spre iad e pavat cu bune intenții.

Cum poți recunoaște o persoană care te poate ajuta cu adevărat, și cum o deosebești de un impostor?

Ai putea-o recunoaște dacă nu ar exista disperarea, „cârligul” care îi atrage ca un magnet pe cei ce mint și vând iluzii.

Cu cât ești mai disperat și mai nerăbdător, cu atât vei ignora semnalele corpului și ale sufletului care îți spun să șezi blând(ă), să te liniștești.

Se spune că atunci când discipolul e pregătit, apare și maestrul.

Dar atunci când ești disperat(ă), te pregătești pentru apariția șarlatanilor.

Să presupunem că vrei să te schimbi, să fii altceva decât până acum.

Dacă pornirea e a ta și vine ca urmare a introspecțiilor tale, vei găsi calea ce ți se potrivește fără frica de a-i supăra pe „binevoitorii” care îți spun că cea mai bună metodă e - indubitabil - a lor.

Atunci totul curge normal, schimbarea curge nestingherită, ca o apă de izvor.

Dar dacă pornirea schimbării vine din singurătate și plictiseală și e motivată de „hai să fac și eu ceva ce e la modă”, îți vei crea propria lume, populată cu iluzia evoluției. 

Atunci aderi la curente, mișcări, urmezi cursuri din care nu înțelegi nici jumătate, citești tot ce îți cade la mână, și nici măcar nu observi că te mulțumești cu o himeră, te minți că evoluezi, dar viața ta rămâne la fel de fadă, anostă și neinteresantă în afara acelor întâlniri cu oameni pe care îi crezi evoluați.

Te înșeli. 

Mulți dintre ei sunt la fel de debusolați ca și tine, la fel de avizi de informație, la fel de însetați de cunoaștere, la fel de înfometați de adevăr, la fel de dornici de a se regăsi pe ei înșiși.

Când căutarea are un scop precis și nu dăunează voit nimănui, la capătul drumului se află liniștea și împlinirea sufletească ce înzestrează cu mijloace utile pentru toată lumea.

Când căutarea nu are nici un scop precis ci doar acoperă timpii morți ai cotidianului tău, la capătul drumului se află disperarea ce supune mijloacele orgoliilor și vanității, ale tale sau ale altora.

Depinde ce alegi.

Nu pot să-ți spun ce și cum să faci. Calea, mijloacele și destinația ta sunt altele.

Pot, în schimb, să-ți povestesc puțin despre mine, despre câteva din încercările mele.

Odată, mai demult, pe la începuturile căutărilor mele, eram înscrisă pe mai multe grupuri de discuții pe teme de spiritualitate, astrologie, transformare personală. Credeam că totul e extraordinar, că oamenii sunt plini de cunoaștere, iar eu eram plină de regrete pentru timpul pe care l-am irosit până atunci.

Mi se părea că toți cei de acolo știu atât de multe, iar eu sunt atât de în afară încât aveam senzația că nu voi reuși să pricep ceva într-o viață. 

Apoi, m-am obișnuit cu „locatarii”; am văzut că erau destule persoane în fiecare grup care aveau ca ocupație distribuirea de materiale tematice fără număr. 

Era când o persoană distribuia zeci de titluri și materiale pe zi. 

Citeam tot ce îmi apărea la orizontul (considerat de mine) îngust al cunoașterii mele.

Unele materiale erau groaznice și ca stil și ca informație, dar mă convingeam că doar ego-ul meu este cel ce se opune. Apoi, în timp, am văzut că așa era, intuiția funcționa bine.

Exista și există multă maculatură spirituală ce nu numai că nu ajută, dar chiar poate distorsiona mult realitatea și îndepărta omul de la adevărata sa chemare.

Și așa am început să vizitez bloguri și site-uri, și să-mi fac o idee despre ce, cum și cât se publică. 

Așa am văzut că sunt multe bloguri sau site-uri care dau copy-paste, nepublicând nimic original. 

Dar am văzut și pagini care publicau materiale al căror stil nu era al posesorului blogului, ci era al unor personalități cunoscute: Aivanhov, Osho, Walsh, sau alții, iar sursa nu era trecută. 

Bineînțeles, cititorul neavizat era vrăjit de profunzimea gândirii lui X, posesor de blog, îl felicita, iar acesta mulțumea cu multă sfioșenie, „uitând” chiar și atunci să spună adevărul. 

Iar dacă te punea sfântul să atragi atenția unei astfel de persoane, se dezlănțuia iadul, și te ataca tot pe tine, reproșându-ți că împiedici răspândirea informației. 

Și știi ce făceau mulți cititori? Îi luau apărarea tot plagiatorului, făcându-te tot pe tine troacă de porci.  

Sigur, se spune că scopul scuză mijloacele, dar nu cred că furtul, plagiatul, sau cum s-o numi, este un mijloc optim pentru scopul de a-i ajuta pe cei aflați pe cărarea căutării de sine.

Ce nu trebuie să uităm este faptul că acești plagiatori-manipulatori-răspândaci sesizează setea omului de a se culturaliza oricum, cu orice preț. 

Iar acest „oricum, cu orice preț” creează persoanele cu moralitate îndoielnică, avide după atenție, dispuse să obțină acel preț.

Cum îi poți recunoaște și cum te poți feri?

Ți-am spus, nu mai fi disperat(ă), nu mai fi umil(ă).

Întâlnesc des mesaje gen: „vreau să evoluez spiritual; puteți să-mi sugerați site-uri unde să pot descărca gratis cât mai multe cărți?”

Fascinant! Îți începi călătoria printr-o minciună, printr-un furt, prin ceva ce blochează nu duce la evoluție?

Cum poți crede că te vei lumina la creierul capului dacă înșeli, furi, plagiezi? 

Cum crezi că poți elimina întunericul necunoașterii și ignoranța crasă înșelând, iluzionându-te pe tine, de fapt?

Una din capcanele ego-ului spiritual este să crezi că ți se cuvin toate, doar ești pe cale să devii F.Z.L. adică ființă zburătoare în/de lumină. 

Cum îți ridici un pic căpșorul ce începe să se trezească, cum ai pretenția ca totul să-ți vină gratis, că totul ți se cuvine, și că cei care cer ceva la schimb sunt scârbe și vor arde în focul iadului de nestins.

Serios? Dar du-te tu la serviciul tău și lucrează fără bani. Care este diferența?

Tot ce ți-am povestit am trăit și eu, am experimentat, am făcut cucuie de la atâta dat cu capul.

Și eu am vrut să evoluez spiritual călăuzită de ego și de orgoliul spiritual.

Am căzut, m-am ridicat, am încercat altfel; am mai căzut, m-am mai lovit, dar, la un moment dat, am văzut că nu mă mai doare nimic, nici măcar orgoliul sau vanitatea, și că singura care a avut de câștigat am fost tot eu. 

Nu știu să îți spun care este calea ta.

Dar știu să-ți spun cu siguranță un lucru: dacă ai răbdare cu tine, dacă nu vrei evoluție contra cronometru și dacă nu lași mintea să îți „croșeteze” o destinație cum zic alții, sigur te vei regăsi într-o zi.

Nu fi disperat(ă) și nu crede chiar tot ce ți se spune. 

Capacitatea de a cerne binele de rău și de a-ți asculta intuiția nu se demodează niciodată, și nu-ți poate fi luată.

Ai încredere că vei ajunge acolo unde ți se cuvine.

Când acesta este scopul, mijloacele apărute sunt optime pentru tine și pentru cei din jur.

Dacă vrei evoluție pe repede-înainte, vei aduna informație inutilă ție ce-ți va îngropa vigilența și îți va adormi simțurile. 

Atunci vor apare toți „binevoitorii” pentru care scopul scuză orice mijloace, iar „bunele” lor intenții vor pava calea spre propriul tău infern.

Ai încredere în tine, pentru că acolo se află întreaga ta cunoaștere.

Când crezi că te împotmolești, universul îți scoate în cale persoana care să te ajute temporar pentru a-ți regăsi calea spre tine.

Nu ai nevoie de cineva anume care să te dirijeze.

În tine și în jurul tău sunt toate mijloacele de care ai nevoie. Care este scopul tău?

Binețe, dragă cititorule!

 dr. Edith Kadar 

Arad, 23 decembrie 2015

 *     *     *     *     *     *    * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2015/12/scopul-care-scuza-mijloacele.html)

Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

FORMA versus FOND

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Trăim vremuri în care se pune mare accent pe formă. 

Indiferent că vorbim despre corp, haine, mașini ultimul răcnet, case, bani fără număr, acestea devin importante, și se consideră că fără ele ești nimic. Sufletul devine ceva desuet, depășit, neimportant, iar cei care îl au ca prioritate sunt luați în derâdere, ridiculizați și marginalizați.

Strălucirea e la mare preț, iar esența e ignorată.

Într-o lume din ce în ce mai debusolată, mai nefericită, mai departe de esență, nu e greu să realizezi că superficialitatea formei câștigă în fața profunzimii miezului, fondul. 

Diferența o face alegerea personală.

Formă sau fond?

Superficial sau profund?

Minciună sau adevăr?

Binețe, dragă OM!

Te invit să povestim cu seriozitate despre neseriozitate, să analizăm adevărul minciunii, să abordăm superficialitatea cu profunzime, să discutăm despre forma fondului și despre fondul formei alese.

FORMĂ versus FOND.

Forma se modelează după fond, și nu invers.

Este logic, dacă (ai chef să) stai să te gândești: un balon ia forma a ceea ce îl umple; până atunci e o simplă gumă flască, inutilă. El poate fi rotund sau lunguieț, poți modela animale sau alte obiecte din el, dar nu poți face asta dacă în interiorul său nu există fondul - aerul.

Sau imaginează-ți un ciorap: pe picior ia forma lui. Dar dacă îl umpli cu făină sau cu orez, poți modela diferite figurine, spre deliciul copiilor.

Forma se adaptează după conținut, după fond, și niciodată invers deoarece este însăși definiția formei: se formează după ceva.

La fel se întâmplă și în cazul oamenilor: forma exterioară urmează cu conștiinciozitate fondul interior, pe care se mulează. Restul e minciună și iluzie!

Atunci când forma se deteriorează, se dezintegrează, se strică, nu ea trebuie reparată, ci ar trebui verificat fondul: poate e învechit, poate e plin de amărăciune, de ură, de ranchiună, de frici, de resemnare, de non-valoare, de tristețe și de nesiguranță.

Ce faci atunci? Umbli la formă? 

Îți faci injecții, tratamente interminabile ce costă direct proporțional cu disperarea pe care o simți? 

Ții diete drastice, te înfometezi, faci sport cu îndărătnicie pentru a-ți schimba rapid forma?

De ce? Pentru a te bucura de ceea ce vezi în exterior, cu ochii, și a putea ignora ce simți în interior?

Iar când ochii ți se vor obișnui și cu noua formă, ce vei face pentru a nu auzi murmurul sufletului, al fondului? Mai multe injecții, mai multe tratamente, mai drastice diete, antrenamente mai intense?

Până când? Cât vei amâna să observi că problema este fondul, și că forma este doar reflexia sa perfectă?

Poți încerca la nesfârșit să impresionezi prin exteriorul tău; vei fi admirat(ă) preț de câteva secunde sau minute de către cei ca tine, pentru care forma este importantă iar fondul e neglijabil.

Când discrepanța dintre formă și fond este mare, minciuna în care te scalzi „erupe”, dând acel aspect artificial.

Amintește-ți de ceea ce vezi și auzi zilnic în presă și pe paginile de socializare: artiști care încearcă să impresioneze prin formă, dar care ascund în interior drame majore, traume sufletești devastatoare, ce duc la dependențe grave, deviații ale stilului de viață, până la moarte. 

De ce? 

Deoarece lumea cere forma, considerând fondul ca fiind o pierdere de timp.

Și cine cere de la ceilalți forma? Cei al căror fond este în dezintegrare, dar refuză să audă strigătele interioare, alegând să îngroașe rândurile celor ce arată cu degetul spre alții pentru a nu se vedea pe ei.

Forma nu va putea modela niciodată fondul. Oricât de mult ar încerca cineva să o facă (a se citi „se încăpățânează”), nu va reuși.

Dar fondul va putea întotdeauna să dea strălucire formei.

Cu cât vei fi mai îndârjit(ă) să oprești timpul în loc schimbându-ți forma, cu atât fondul e mai afectat.

Atunci când sufletul e gol de trăire, sau ignorat, el este cel ce trebuie ajutat, remarcat, observat, îngrijit. Iar când se hrănește fondul (sufletul), exteriorul va lua forma lui: apare acea strălucire interioară, acea liniște și pace ce nu pot fi „zugrăvite” prin nicio operație estetică, dietă, tratament sau medicament.

Când fondul - esența, sufletul - este liniștit, această liniște se poate citi pe chipul omului, se poate vedea în formă, în corpul fizic.

Un fond îngrijit menține sufletul tânăr, aduce trăiri line, fără excese, ceea ce va „modela” totul într-o formă extraordinară, plină de armonie.

Amintește-ți oamenii frumoși pe care i-ai văzut, indiferent de riduri, greutate sau alte criterii formale.

Sau câți oameni ai văzut care, în ciuda aspectului impecabil afișat, ți s-au părut „ciobiți” sau chiar urâți.

Armonia dintre interior și exterior se poate vedea și simți ușor.

Dacă îți hrănești doar exteriorul, te minți doar pe tine, și o faci pentru a „cerși” aprecierile altora.

Dacă îți hrănești interiorul, sufletul, acesta înflorește și se va reflecta în fiecare celulă a corpului fizic.

Forma se modelează întotdeauna după fond, și nu invers.

Restul este o minciună și o iluzie. A ta.

Ce alegi?

Binețe, OM înțelept! 

dr. Edith Kadar 

Arad, 14 iunie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/06/forma-versus-fond.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

UNDE PLEACĂ SUFLETUL ATUNCI CÂND UITĂM DE EL?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles

 *     *     *     *     *     *     * 

                       
Cititorule, binețe!

Pornește muzica și stai de ascultă o poveste. Oare n-o fi a ta?

Un murmur... o stare... un moment....

Încerc să fiu ceea ce cred eu că ar trebui să fiu, ceea ce cred eu că vor alții, ceilalți să fiu. Și încerc atât de mult, și de atât de mult timp încât am uitat să fiu eu însumi...Am uitat CUM să fiu eu însumi!

Din grijă pentru imagine, am uitat originalul...am uitat cum să fiu original...cum să mă manifest original... Am ajuns o copie!

Am preluat o povară pe care nimeni nu mi-a dat-o, pe care nimeni nu mi-a cerut să o duc în spate.

M-am învelit în pătura seriozității și a minei grave, și mi-am luat în serios rolul de binefăcător, de salvator al tuturor... deși nimeni nu mi-a cerut-o...

Oare de aceea nici nu văd recunoștință?...

Sunt serios, sunt grav... Am uitat să râd.

Cum e râsul? Ce trebuie să simți când râzi? De ce nu mai simt nimic când râd? Nicio bucurie, fără destindere... vreo emoție, ceva acolo... Nu, nu e nimic...

Și atunci de ce râd?... Mă descarc nervos, așa zici tu?

Râsul e manifestarea bucuriei sufletului... așa am auzit.

Dar, dacă nu mai simt nimic... dacă e gol acolo, înseamnă că lipsește sufletul? A plecat, sau ce? Unde e? S-a ascuns de mine? L-am ascuns de mine? Dar, când a plecat? Nici măcar nu am observat că nu mai e... Păcat!...

Oare se mai întoarce, știe cineva?

Cum să-l chem?

Și dacă vine, cum îl recunosc dacă nici măcar nu am văzut că a plecat?

O fi fost tot timpul cu mine? L-am avut de la naștere? Auzi... cică da!...

Și eu de ce nu am știut? De ce nu se anunță așa ceva?

De ce nu am fost anunțat că am fost dotat cu un suflet? Sună prea mecanic, zici? Bine, dar cum?... Înzestrat... așa se zice?... Aha, e cadou!... păi, nu i-am văzut fundița roșie...

Ce cadou o mai fi fost și ăsta? Mi s-a cântat „mulți ani trăiască” la primirea lui? Lume multă, fast, mâncare și felicitări... nu-mi amintesc. Nu, sigur nu l-am primit cadou!

Sunt prea egoist zici?... Hm... un inel, un telefon, un lanț, o mașină, bani... astea sunt cadouri pentru că sunt reale și știu când le primesc... Momentul ăla e clar. 

De aceea îl prefer!

Cum? Sunt superficial? Adică la suprafață? 

De suprafață... așa zici?

Cum adică nu pot compara sufletul nepalpabil, neștiut, tăcut, cu un obiect real, vizibil și „zgomotos” prin aspect?

Nu e bine, zici? Aha... nu se cuvine... Nu se pot compara? Dar obiectele sunt utile, îmi folosesc... le folosesc...

Nu-mi folosesc? Mă folosesc ele pe mine?...

Și sufletul, pe care nici măcar nu-l văd, la ce-mi folosește? Îmi dă valoare?... Adică îmi dă bani?... Valoarea pe care o dă sufletul nu se estimează în bani?... De ce?... Totul e în bani!... Nu și sufletul?... De ce?... Poate dacă l-aș vedea pe Suflet, l-aș prețui mai mult...

Tocmai asta e... ce?... pa-ra-doxul.... stai să văd ce înseamnă... Ăsta e pe bani? Nu? E un obiect pe care să-l văd?... Cum zici? E ceva ce vine în contradicție cu adevărul acceptat?... E greu!... prea greu!...

Vreau ușor!... Să-l văd și să mă folosesc de el... De suflet, cum de cine?... Nu merge așa?

Și de ce e, mă rog, un para... de ăla cum ai spus? Paradox, așa... Pentru că este cu atât mai valoros cu cât nu îl putem vedea sau palpa, ci doar simți?... hai că m-ai pierdut!

Cum zici?... stai să scriu, că e greu... cu majuscule?... bine, zi...

UN LUCRU NEPALPABIL, FĂRĂ VALOARE ÎN BANI, CARE NE DĂ VALOAREA UMANĂ, PE CARE TREBUIE SĂ-L PREȚUIM DEOARECE NE FACE INESTIMABILI ȘI NE DĂ CEA MAI MARE BOGĂȚIE..... despre ce vorbim?.... aaaa.... SUFLETUL! 

Poate face el așa ceva din noi?.... interesant!....

Deci, sigur nu mașina îmi dă valoare?... nici hainele?... dar casele, averea?  Nici măcar școlile pe care le-am terminat?... N-au nicio valoare fără suflet?... Păi, și atunci de ce le-am mai bifat pe toate dacă nu au nicio valoare?.... Ar trebui să-mi susțină sufletul, dar au ajuns să mi-l înlocuiască?.. Hm.......

Prea lungă tăcerea?... 

Tocmai am aflat că ceea ce era valoros pentru mine nu are, de fapt, nicio valoare. 

Că ceea ce este important pentru mine, nu mă face important. 

Că ceea ce este la mare preț pentru mine este, de fapt, nul, iar ceea ce consideram a fi fără valoare este inestimabil!... 

Da, mă simt bine, doar că....

Sufletul.... nu am știut....cât timp irosit....cât timp m-am irosit!...

Unde e?.... nu e!... unde a plecat?... când a plecat?... de ce a plecat?...

Unde ești Suflete? Nu am știut, nu am vrut să știu că ești atât de important! 

Am crezut că „importantul” se vede, se simte, se numără, se etalează, primește laude și onoruri...

Am crezut că dacă ești aici, pur și simplu, e de datoria ta să exiști, să mă servești, să-mi servești la ce vreau eu.

Am considerat că te pot călca în picioare de câte ori vreau, pentru a ajunge la obiecte. 

Tăcerea și discreția ta m-au deranjat pentru că am vrut ceva care țipă...

Am vrut să te pun la respect fără să te respect.

Am vrut să te umilesc pentru a mă simți important.

Am vrut să te înfrâng pentru a fi câștigător... pentru a-i câștiga pe ceilalți.

Am vrut... să mă golesc de tine, Suflete, pentru a mă umple de lucruri, cuvinte, promisiuni, obiecte, oameni...

M-am umplut, dar acum sunt gol pe dinăuntru... atât de multe lucruri, obiecte, oameni... dar nu simt nimic! 

Sunt multe emoții, dar nici o trăire...

Atâtea sentimente, dar nici o exprimare...

Atâtea obiecte, dar nici o valoare...

Atâta aglomerație pentru...NIMIC!

Stai, îmi amintesc... bucurie, împlinire, plinătate, iubire....parcă astea erau, nu? Unde sunt acum? La suflet? Sunt ale sufletului? Le vreau înapoi!

Suflete!.... Suuufleteeeee!!!!... Te vreau înapoi!

Tăceți voi, obiecte inutile, voi, nulități gălăgioase... voi, sticle strălucitoare pe care v-am tratat ca pe diamante...voi, banalități pe care v-am divinizat odată.... Tăceți! Afară! Ieșiți afară din mine! Mă lepăd de voi, nimicnicii ale frivolității mele! Afaaarăăăăăă!!!

Gol... liniște... Suflete, aici erai? Unde ai fost plecat? Nicăieri? Aici ai fost tot timpul? Ești sigur? Era prea mare gălăgia obiectelor, zici?

De ce nu ai mai vorbit cu mine? Aaaa, ai vorbit tot timpul, dar eu nu te-am auzit.

Cum? Am plecat urechea la șoaptele ispitelor? 

Am fost chior, surd și paralizat fără tine, dragă Suflet. Am fost incomplet și muribund în lipsa ta.

Am fost...obiect fără viață, ca cele care m-au locuit.

Stai, ce e melodia asta? Mi se pare cunoscută. E cântecul tău? Aha! Dar de unde îl știu? Din perioada în care eram tot timpul împreună?

Mult timp a trecut, dacă abia mi-o amintesc...

Dar, ce e senzația asta... de zbor?

Bucuria iubirii... împlinirea înălțării... Ești tu, SUFLETE!

Ha, ha, ha, ha, ha....ce e asta? Râs?

Râd! Simt plinătatea, mă simt împlinit...mă simt... ÎNTREG!

Și totul era, de fapt, aici, în mine.

Mulțumesc, Suflete!

                          

                                         *    *    *    *    *    *    *    *    *

Oare n-o fi povestea ta? Dă-mi de veste.

Cititorule, binețe!

dr. Edith Kadar

Arad, 03 ianuarie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/06/unde-pleaca-sufletul-atunci-cand-uitam.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

COPILUL, PARTEA UITATĂ DIN TINE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Ai observat că atunci când se joacă, copiii mici o fac instinctiv, interacționează din toată inima și socializează necondiționat?

Pentru ei, vârsta, religia, apartenența politică, naționalitatea, culoarea pielii sau limba maternă nu au nicio relevanță, nici măcar nu înțeleg aceste concepte.

Condițiile și condiționările le învață atunci când noi, oamenii (cică) maturi, din prea multa dragoste și atenție fata de ei, începem marea educație.

Dar dacă noi, adulții, am avea aceleași criterii de socializare ca și copiii, adică doar bucuria interacțiunii și comunicarea reală?
Dacă nu am ști și nu ne-ar interesa nimic decât momentul acela în care ne putem simți bine?
Dacă funcția omului nu ar avea nicio relevanță, nici veniturile, nici ce scrie pe eticheta hainelor?
Mașina ar avea doar utilitate practică indiferent de firmă, iar casele ar fi doar locuri de stat și de dormit, așa cum au și fost concepute, de fapt?

Din ce moment al vieții devine mai important cum arată omul decât ce spune el?
De când începem să privim totul în jur prin prisma formei și nu a fondului?
De când felul în care ne percep alții că suntem și trăim a devenit mai important decât suntem și trăim noi înșine?
Care este momentul în care uităm să fim copii, ne lepădăm de bucurii și acceptăm cu drag „hainele” restrictive ale condiționărilor?
Din ce moment al vieții a devenit mai important să-i dezumanizăm pe copii, în loc să stăm, să-i privim, să ne reamintim și să aplicăm?
De când societatea face copilul și nu copilul modelează societatea?

Care este momentul în care am renunțat la copilul din noi, și de ce am făcut-o? Pentru că așa ni s-a spus? Din goana după maturitatea ce (se presupune că) asigură integritatea societății?

Privind puțin în jur, nu poți să nu te întrebi de ce sunt atâtea anomalii, nedreptăți și războaie; oare de la prea multă maturitate neînțeleasă sau/și neasumată?

Copiii sunt puri. De când au devenit puritatea și inocența depășite, învechite?

Abia când îți vei aminti de partea uitată din tine, copilul, te vei maturiza cu adevărat!
Privește în fiecare zi un copil și reamintește-ți esența ta!

Binețe, dragă cititorule!

dr. Edith Kadar
Arad, 16 decembrie 2015

            *    *    *    *    *    *    *

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.

Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/06/copilul-partea-uitata-din-tine.html)

Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

CÂT DE PREZENT(Ă) EȘTI ÎN VIAȚA TA?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Unde ești tu când viața te trăiește?

Unde ești atunci când vorbești, când umbli pe stradă, când lucrezi, când stai cu familia, când faci dragoste, când faci promisiuni și declarații, când viața ta are loc în fiecare zi?

Chiar dacă, aparent, întrebarea ți se pare complet deplasată, aiurea și complet nerealistă (repet, ți se pare), îți spun sigur că în cea mai mare parte a zilelor din viața noastră noi nu suntem prezenți în momentele trăirii.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit astăzi la o incursiune în conștiența sau inconștiența trăirii fiecărui moment care ne compune viața, pentru a înțelege că de multe ori luăm hotărâri sau acționăm în timp ce mintea e plecată în alt timp, în alt loc.

Fă-te comod(ă), pornește muzica pentru a-ți fi alături pe cărarea vorbelor, și hai să începem.

Amintește-ți de câte ori ai ajuns undeva și te-ai gândit: „...dar cum am ajuns până aici, că nu-mi mai amintesc nimic despre drumul parcurs?... parca m-am întâlnit cu cineva... am vorbit... dar ce am vorbit?... am spus ceva?... am promis, oare, ceva?... și plasa asta cu cumpărături de când o am în mână?... când am făcut cumpărăturile?... parcă mi-a spus ceva copilul, dar ce, că nu-mi mai amintesc... oare ce m-a întrebat omul acesta, din fața mea?...”

Recunoști măcar o parte din monologul interior descris mai sus?

Cu toții avem momente de absență din propria viață, clipe în care ne aflăm, parcă, în cu totul altă parte decât suntem, de fapt.

Adevărul este că de (prea) multe ori, mintea noastră nu este în același timp și spațiu cu corpul fizic, fiecare trăindu-și propriul prezent.
Dar, de ce se întâmplă așa? De ce mintea și corpul sunt două entități care, în loc să acționeze unitar, să colaboreze, se ignoră și lucrează în contratimp, sabotându-se, parcă, reciproc?

Pentru a înțelege mai bine, amintește-ți despre desenul rachetei (luat de la Recall Healing) din articolul  „ DE CE NE ÎMBOLNĂVIM? - mecanismul de acțiune al stresului asupra noastră” (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/05/de-ce-ne-imbolnavim-partea-ii.html).

Am vorbit acolo despre cele trei aspecte ale noastre:
1.- PSIHIC, compus din totalitatea gândurilor, trăirilor, emoțiilor, regulilor de conviețuire în societate, și  care este reprezentat de mintea simțită de noi prin acea voce din capul nostru care nu mai tace;
2.- CREIER, setat să găsească o soluție la toate problemele pe care mintea le ridică la rangul de foarte important și extrem de urgent. Reamintesc că el se comportă ca un computer, deci nu știe să facă deosebirea între real-imaginar-virtual și simbol; pentru creier orice gând e real și trebuie rezolvat.
3.- CORPUL FIZIC, unde creierul „descarcă” problemele la care nu găsește soluții în acel moment sub formă de boli, ale căror simptome au menirea de a reaminti creierului să caute soluții în continuare.

Doar că mintea aduce, non-stop probleme noi de rezolvat, iar creierul nu mai apucă să le rezolve pe cele vechi.

Acum, gândește-te că putem avea probleme rămase nerezolvate încă din copilărie, din adolescență, sau orice altă perioadă a vieții.

În viața de zi cu zi ne atrage atenția, ne deranjează și constituie o problemă pentru minte doar acele aspecte rămase nerezolvate de creier și depozitate în corp.

Imaginează-ți că faci un drum, indiferent unde, indiferent cum. În mod normal, ești atent(ă) pe unde calci, la trecerea de pietoni, să nu te ciocnești de alții. 

Și la un moment dat vezi o persoană care îți displace, sau îți creează orice altă reacție în corp. De ce nicio altă persoană din drumul tău nu ți-a atras atenția, ci tocmai aceea? Ce ai observat la ea? Că e grasă? Că e urâtă? Că are nasul sau fundul mare? Că e îmbrăcată aiurea?

De obicei nu facem acest gen de analiză pentru a ajuta creierul să rezolve problema, ci rămânem doar cu constatarea și cu starea neplăcută ce va amplifica angoasa transmisă prin emoțional.

Ce persoană din viața ta îndeplinește acele caracteristici, și ce ți-a făcut neplăcut? Și, mai ales, în ce moment al vieții a avut loc acea întâmplare?

De ce este important acest amănunt? Deoarece la fiecare observație care îți rămâne în minte, te întorci și în timp, în momentul în care a avut loc incidentul rămas nerezolvat.

Voi da câteva exemple pentru a înțelege. Indiferent ce voi scrie, încearcă să înțelegi și nu te opri la adjective. Așa gândim cu toții. Că nu recunoști, nu înseamnă că nu e adevărat.

Exemplu: vezi o femeie mare, grasă, cu aspect neplăcut, ce îți amintește de o mătușă din copilărie care tot timpul te certa și nu avea nicio vorbă bună pentru tine. Atunci, când faci această constatare, redevii copilul cu vârsta emoțională de 5-6 ani, ca atunci când s-a întâmplat lucrul neplăcut. Cum te vei comporta în acest moment? Ca un copil, nemaifiind atent(ă) pe unde calci, dacă vine mașina, dacă bagajele sunt toate la tine și nu le-ai uitat pe undeva, pe parcursul cumpărăturilor.

Și în această stare, mergând mai departe, vezi un bărbat care înjură și urlă la alții. Îți atrage atenția pentru că seamănă cu un profesor de liceu care te teroriza? Nu ieși din starea de copil de 5-6 ani, că intri în cea de adolescent licean, cu toate trăirile, reflexele și reacțiile de atunci.

Ajungi acasă și, chiar dacă ești demult la vârsta adultă, vorbești cu unul din părinții tăi care te tratează ca pe un copil și acum. Cum devii în acel moment? Copilul neajutorat care acceptă și acum ca mama sau/și tata să-l dojenească și să îi conducă viața, nefiind capabil(ă) să îi spui cu ești deja la vârsta la care nu mai ai nevoie de ajutor.

Am dat doar 3 exemple, dar gândește-te că zilnic trăiești cu mult mai multe asemenea experiențe care alimentează psihicul, mintea, și dă de lucru creierului.

Putem trage concluzia că fiecare dintre noi suntem o sumă de aspecte diferite ale aceleiași persoane: într-un fel ne manifestăm ca părinți, altfel ca fii sau fiice; într-un fel ca parteneri de viață sau de serviciu, altfel ca vecini. Când traversăm strada suntem într-un fel, când conducem mașina ne schimbăm, etc. 

Fiecare situație sau persoană întâlnită scoate la iveală o altă fațetă a noastră.

Acum, gândește-te că multitudinea aceasta de aspecte s-a manifestat în toate momentele vieții, de la naștere și până în prezent. Câte variante ale noastre au existat și există? Nenumărate, fiecare trăind și rămânând în propriul timp și spațiu, cu propriile probleme și conflicte.  

Cred că ai înțeles ce am vrut să spun, așa încât voi repeta întrebările de la începutul articolului: unde ești atunci când vorbești, când umbli pe stradă, când lucrezi, când stai cu familia, când faci dragoste, când faci promisiuni și declarații, când viața ta are loc în fiecare zi?

În care moment ești? Iei o hotărâre actuală cu mintea rămasă în trecut? Cum arată viața ta de acum? Ai rămas blocat(ă) în trecut? Compari totul numai cu trecutul?

Cât de prezent(ă) ești tu în momentul prezent al vieții tale?

Nu poți să fii bine, și nu poate să-ți fie bine dacă nu te ancorezi 100% în aici și acum.

Cum poți face asta? Încheind capitole vechi, închizând uși ale trecutului care te atrag înapoi.

Nu intra într-o nouă relație dacă nu ai încheiat-o pe cea dinainte, indiferent de ce natură e. Dacă nu închizi capitolul, te vei arunca în următoarea relație cu toate bagajele celei anterioare, și vei proiecta pe celălalt imaginea predecesorului. Și așa vei rămâne defazat(ă), și nu înțelegi de ce tu nu ai noroc în prietenie sau în dragoste.

Dacă o prietenie veche s-a terminat urât, spune ce ai de spus acelei persoane, mulțumește-i pentru că prezența în viața ta te-a ajutat să înveți anumite lecții, și dă-i drumul. 

Nu te încrâncena, nu te încăpățâna. Viața nu este despre a demonstra că ai dreptate, ci pentru a învăța lecții prețioase. Înțelepciunea aduce infinite beneficii, cu condiția să o lași să se manifeste.

Nu pierde timp prețios cu emoții care îți devorează sufletul, ele nu îți aduc nicio lecție nouă. Ura, ranchiuna, resentimentele, încăpățânarea, te vor roade pe dinăuntru, indiferent dacă accepți că așa e sau te minți că ești cea mai zen persoană plină de boli.

Fii atent(ă) la propria viață, la propriile trăiri. La început ți se va părea greu să fii atent(ă) la tine, la trăirile și emoțiile tale pentru că ai fost obișnuit(ă) să fii atent(ă) doar la alții. Dar, încetul cu încetul vei vedea că în sufletul și mintea ta se va instala liniștea și pacea.

Abia în acest stadiu, când te hotărăști să te concentrezi la tine, se produce conectarea la cea de-a patra componentă a omului, spiritul sau esența sa divină. 

Dar, până ce nu iei hotărârea, poți încerca orice tehnică de relaxare; vei rămâne cu frustrări și cu falsa credință că oricine poate doar tu nu. Nici măcar rugăciunea nu o poți spune ca lumea, fără ca mintea să nu fugă în altă parte.

Ești suma hotărârilor pe care le iei în fiecare moment. 

Dar ce ești atunci când faci alegerile inconștient și lipsești în cea mai mare parte a vieții din prezentul tău? 

Ce ești în absența ta? Ești produsul minții care te fragmentează în toate direcțiile și timpurile vieții tale!

Fii prezent(ă) în viața ta amintindu-ți că ai venit aici pentru a învăța, a evolua, a deveni varianta ta din ce în ce mai bună, și nu pentru a-i servi pe alții, pe cei prea leneși să-și facă lecțiile.

Dacă vei face treaba pentru alții, dacă vei fi prezent(ă) doar în viața celorlalți, cine se va ocupa de tine, de lecțiile și evoluția ta? 

Tot ce ai de făcut este să închei situații și relații rămase în coadă de pește, să închizi, astfel, uși din trecut și să conștientizezi în fiecare moment prezentul ce ți-e dăruit pentru a-l trăi așa cum ți-l dăltuiești.

Și care e cheia dispariției bolilor din corpul tău? Nu trăi nici în trecut nici în viitor.

FII PREZENT(Ă) ÎN MOMENTUL PREZENT AL VIEȚII TALE!

Încearcă, ce ai de pierdut?

Binețe, dragă cititorule!

dr. Edith Kadar 

Arad, 06 februarie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/07/cat-de-prezenta-esti-in-viata-ta.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.