CINE SUNT EU versus CINE CREZI TU CĂ SUNT EU

Binețe, dragă OM!

Am început, deja, cu toții, un nou an de parcurs în viața noastră. El va fi așa cum ni-l așternem conform experienței și înțelepciunii pe care am acumulat-o de-a lungul timpului.

Dar, înainte de a privi în față viitorul și a lua taurul de coarne, cum s-ar zice, e bine să analizăm puțin trecutul.

PREZENTUL este ceea ce suntem în conformitate cu ceea ce am înțeles din TRECUT. Doar așa putem accesa VIITORUL.

Nu știu cum a fost pentru tine trecutul ce te-a adus în momentul de acum, dar eu am trecut prin multe schimbări care m-au făcut să înțeleg cine sunt.

Și pentru că m-ai întrebat prin multe mesaje cine sunt, dă-mi voie să mă prezint. Poate că nu sunt cine crezi sau cine îți imaginezi că sunt.

Sunt Edith.

Sunt ortodoxă, sunt catolică, sunt musulmană, sunt evreică, sunt neoprotestantă, sunt budhistă, sau orice altă religie îți trece prin minte. 

Și asta pentru că nu mă interesează religia cuiva, și nu judec omul după religie.

Sunt româncă, sunt maghiară, sunt mongolă, sunt etiopiană, sunt orice naționalitate vrei tu. 

Și asta deoarece naționalitatea nu afectează statutul de OM.

Am pielea albă, o am neagră, o am galbenă sau orice altă nuanță.

Și asta pentru că anatomia și fiziologia corpului uman sunt identice, indiferent de culorile exterioare.

Sunt vegetariană, sunt vegană, sunt carnivoră, sunt ovo-lacto-vegetariană, sau orice altceva îți trece prin minte. 

Și asta pentru că nu judec omul după ce bagă în gură, ci țin cont de ceea ce scoate pe gură.

Sunt democrată, sunt liberală sau orice altă orientare politică. 

Și asta pentru că nu judec omul după politică, ci am politica de a nu judeca omul.

Nu mă interesează cine ne conduce țara din moment ce acesta este rezultatul alegerilor. 

Aaaa, nu am votat? Atunci ce am de comentat? Și dacă comentez în surdină, pe Facebook, se schimbă ceva?

Sunt heterosexuală, sunt homosexuală, sunt lesbiană, sau cum vrei tu. 

Și asta pentru că nu mă interesează ce face omul în momentele lui de intimitate și cu cine.

Cred în dreptul fiecăruia de a alege ce formă de manifestare are în această viață.

Iar eu aleg să îmi trăiesc viața fără să țin cont de ce fac și gândesc alții.

Cred într-un Dumnezeu care înseamnă IUBIRE, FRUMOS, ARMONIE, COMPASIUNE, BUCURIE, LINIȘTE și GINGĂȘIE. 

Refuz să cred într-un Dumnezeu răzbunător, care pedepsește oamenii după cum i se pune lui pata, care ține contabilitatea greșelilor pe care mintea noastră le cataloghează drept... păcate!

DUMNEZEU NU ARE RELIGIE!!!

Dumnezeu este același pentru toți oamenii planetei și pentru toate entitățile Universului.

Creștinii, musulmanii, evreii, budhistii, neoprotestanții cred în aceeași forță divină, indiferent de denumirea pe care o are.

A ți-l aroga pe Dumnezeu ție și religiei pe care ți-ai ales-o sau pe care ți-au ales-o părinții tăi, este o manifestare egotică periculoasă care poate duce la habotnicie și chiar războaie ce au loc în numele urii profunde din tine, pe care o intitulezi „dumnezeu”.

Din punctul meu de vedere ești liber(ă) să fii ceea ce vrei și cu cine vrei, să mănânci și să bei tot ce îți trece prin cap, poți fuma câte pachete de țigări vrei tu. Asta nu îți schimbă cu nimic calitatea ta umană.

Nu mă interesează dacă aparții unei mișcări, inițiative sau vreunui curent atât timp cât nu îți afectează calitatea umană și nu începi să condiționezi. 

Sunt tânără. Sunt bătrână. Sunt trecută. Sunt o noutate. 

Adică sunt tot ceea ce sunt, în conformitate cu experiența pe care am acumulat-o de-a lungul timpului, și pe care, sper că, am asimilat-o.

Nu mai sunt aceeași ca cea de acum câțiva ani; nu mai pot fi aceeași nici măcar ca persoana de ieri.

Celulele corpului uman se adaptează la noutatea fiecărei secunde, regenerându-se după matricea nou programată.

Ceea ce am fost este trecutul. 

Ceea ce sunt este prezentul. 

Ceea ce voi fi vor hotărî deciziile mele viitoare.

Dar ce aspect al meu îl alegi sau îl preferi, spune totul despre tine, nu despre mine.

Am un limbaj colorat, înjur când am chef și nu mi-e teamă că TU mă ameninți cu pedeapsa divină, de parcă Dumnezeu te-ar fi însărcinat direct să-i fii mesager, iar eu nu am propria mea comunicare cu divinitatea, și propria asumare în tot ceea ce fac.

Sunt slabă, sunt grasă, sunt perfectă!

Nu cred că niște etaloane propovăduite de „industria” frumuseții ne pot apropia, ci cred că ele au rolul de a ne îndepărta de esența noastră umană.

Dacă nu mă iubești la greutatea pe care o am și la aspectul meu actual, sunt slabe șanse să mă iubești CU ADEVĂRAT la altă greutate! 

Verifică-ți problemele tale legate de greutate, înainte să te legi de alții!

NU CRED ÎN DIETE!!!

Nu cred că a-ți înfometa corpul este o rezolvare pentru „urletul” profund al sufletului care te trimite la frigider să îți potolești foamea... de iubire, frumos, armonie, compasiune, bucurie, liniște, gingășie... într-in cuvânt, de DUMNEZEU!

Nu cred în medicamente FĂRĂ a-ți trata cauza emoțională a problemelor care te-au adus acum și aici.

Chiar crezi că substanțele chimice îți pot rezolva noianul de emoții îngropate adânc, acolo, în tine însuți/însăți? 

(ATENȚIE!!! Nu am spus că nu cred în tratamente! E problema ta ce ai înțeles tu că am vrut să spun!).

Nu cred că vreun medic, terapeut, tămăduitor sau oricine altcineva te poate vindeca de vreo boală fără ca tu să te implici în tratamentul pe care îl primești.
Nu meriți nimic de pomană! Ești suma hotărârilor luate de-a lungul timpului și produsul credințelor tale.

Nu ești cu nimic mai special sau mai deosebit decât ceilalți. Depinde unde vrei să aparții: celor care reușesc cu orice prilej pentru că se implică în propria viață, sau celor care susțin că vor să reușească, dar inventează scuze la minut pentru a rămâne imobili în neschimbare. Alegerea e a ta.

Nu cred în evoluția spirituală și în salturile vibraționale făcute cu hei-rup-ul conform „strigătelor” mijloacelor de socializare. 

CRED în evoluția la care fiecare persoană pune osul la treabă, și face ceva PRACTIC, în afară de a împrăștia TEORII pline de formă dar goale de conținut.

Nu cred în apariția vreunui personaj istoric mesianic care să își asume întreaga soartă a omenirii păcătoase, pentru ca ea, omenirea, să își poată continua trăirea în neschimbare.

Sunt bogată. Sunt săracă. Sunt așa cum sunt.

Mă îmbrac și mă aranjez după cum mă simt în acest moment, și mă cunosc suficient de bine să nu am nevoie de binevoitoarele sfaturi ale stiliștilor. 

MODA este un curent care îi ia pe sus pe cei nepregătiți pentru viața cu ei înșiși.

MODA este „sertarul” la care apelezi atunci când fie nu știi cine ești tu, fie știi, dar ți-e rușine de tine și cu tine în fața atâtor....atotcunoscători în tine însuți/însăți.

MODA - pentru atunci când chiar și tu îți lipsești.

Nu mă interesează ce faci, cum te îmbraci, ce mănânci, ce și cât bei, ce greutate ai, ce sex, religie, naționalitate, etnie, culoare de piele sau orice altceva ai, atât timp cât nu aștepți ca și ceilalți să fie la fel ca tine. 

Dacă pui condiții, nu mă mai interesezi deloc.

PRIETENIA exclude condiționarea.

IUBIREA exclude condiționarea.

CRED într-un DUMNEZEU care ne iubește necondiționat, indiferent de religie, sex, naționalitate, rasă, îmbrăcăminte, orientare politică și sexuală!

CRED în acel DUMNEZEU care ne apropie, nu în cel ce ne îndepărtează!

Iar dacă Dumnezeu ne iubește necondiționat, cine sunt eu să pun condiții?  

Sau cine ești tu să crezi că iubirea și prietenia sunt același lucru cu condițiile puse în dreapta și-n stânga?

Dragă cititorule, să nu crezi că nu știu că prea puțini ajung să citească aceste rânduri după parcurgerea integrală a materialului.

Să nu crezi că nu știu că e un material greu de citit. Nu pentru că e scris greoi, ci pentru că ne pune față în față cu iluziile cu care ne-am „ornat” viața.

Dar, dacă ai parcurs integral materialul, îți mulțumesc. Înseamnă că rezonăm în gândire.

Dacă ai cea mai mică așteptare de la mine, oricare, în orice domeniu, te rog să te „desprietenești” de mine.

Eu sunt și voi rămâne aceeași, indiferent de părerea ta și a celorlalți. 

Eu sunt doar ceea ce sunt, nu pot fi ce vrei, ce crezi sau ce visezi tu!

CRED ÎN DUMNEZEU, CRED ÎN LUMINĂ, CRED ÎN IUBIRE, CRED ÎN MINE!

EU SUNT CEEA CE SUNT!

Namaste, cititorule!

dr. Edith Kadar 

Arad, 02 ianuarie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/01/cine-sunt-eu-versus-cine-crezi-tu-ca.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

CÂND CINEVA VORBEȘTE DESPRE TINE, VORBEȘTE, DE FAPT, DESPRE EL ÎNSUȘI

De câte ori nu ți s-a întâmplat să auzi vorbindu-se despre tine în termeni nu foarte măgulitori, chiar defăimători? Fie ai spus ceva sau ai scris ceva ce nu a fost pe placul unora, ai fost „atacat(ă)” și pus(ă) la colțul infamiei de către cei (nu mulți, din fericire) care țin să-ți dea o lecție de viață.

Dar, de câte ori nu ai făcut chiar tu acest lucru, fie cu copilul tău, fie cu alte persoane apropiate care, pe motiv că „habar n-au ce vorbesc, ce e bine”, ai simțit nevoia să îi aduci la „normalitate”. A ta, bineînțeles.

De ce ni se întâmplă așa ceva, și ce avem de învățat din această lecție a vieții?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să citești materialul pe care l-am scris, ce are un subiect de care ne lovim frecvent, indiferent de domeniul vieții: atacurile la persoană ale celor ce contestă totul în calea lor. Se mai numesc și hateri (de la englezul „to hate” = a urî)

Nu uita să pornești muzica pentru a-ți fi alături pe calea gândurilor și a rândurilor.

Ascultă ce spune cineva despre tine, și vei ști că îți va vorbi despre el/ea.

Citește ce scrie un om despre tine, și vei ști că citești propria lui poveste.

Știi de ce?

Pentru că în descrierile sale, indiferent de figurile de stil folosite (epitete, comparații, etc.), omul folosește un etalon: pe al său propriu.

Toate criteriile de apreciere sunt ale sale, iar ceea ce vede la tine e trecut prin sita proprie.

De unde să știe dacă ceva nu e bine pentru tine, decât din propria lui experiență.

De unde să știe ce fel de om ești decât dacă te compară cu el/ea, cu criteriile sale, în special cu cele ireale, pe care le-ar vrea pentru sine, dar de care se îndepărtează din diferite cauze ce țin de orgoliu și vanitate.

Când cineva te caracterizează fără să te cunoască, fără să îl intereseze cine ești, proiectează pe tine propriile sale neputințe, limitări, eșecuri, dezamăgiri. Altfel de unde le-ar înșirui atât de bine fără a te cunoaște?

Când cineva nu numai că nu e de acord cu tine, cu ceea ce ești, ce faci, ce spui, dar simte nevoia să te pună la punct, își vorbește sieși. Nu ceea ce spui sau scrii este neadevărat sau fantasmagorie (așa cum îți subliniază în mod repetat), ci propria neputință de a face ceva cu viața sa.

Există oameni a căror unică valoare este să denigreze, să scuipe pe alții dejecțiile propriei lor vieți nefericite. Ei nu vor să învețe nimic pentru că sunt anulați de propria lor ignoranță. Cu cât persoana pe care o atacă este mai importantă, cu atât textul cu părerile și aprecierile proprii este mai lung, mai stufos, cu mai multe argumente. De ce? Nu pentru că tu nu ai dreptate, ci pentru că ei nu au primit și nu primesc nicio atenție din partea apropiaților.

Ei s-ar lua la trântă și cu Dumnezeu dacă l-ar întâlni în carne și oase. I-ar spune că nu așa se conduce lumea, Universul, că nu e bine ce face, că ar trebui să-și schimbe strategia, și că ei, oamenii atotștiutori și cu părerile la purtător, i-ar putea arăta lui, lui Dumnezeu, cum să facă totul mai bine.

Dar dacă ajungi să știi câte ceva despre astfel de oameni, vei vedea că în sufletul lor e pustiu.

Cu cât vor țipa mai tare (la propriu, sau în scris, folosind majuscule), cu atât vor să-și acopere urletul propriei lor neputințe, al devalorizării de sine, al lipsei de direcție clară în viață.

Un om țipă atunci când crede că propria lui voce nu merită auzită, atunci când se îndepărtează de adevărul optim pentru el; când se îndepărtează de el, de esența lui - sufletul. Și pentru a se auzi, urlă.

El, omul, crede că strigă la alții, doar că ceilalți reprezintă propria lor imagine în oglindă.

Cei ce contestă tot ce întâlnesc, ce citesc, ce aud, nu o fac pentru că ar ști mai bine care este adevărul. Nu! Nici măcar nu îi interesează așa ceva. Singurul adevăr valabil pentru ei este că doar ei știu adevărul, doar părerea lor contează, doar vocea lor trebuie auzită. Toți ceilalți sunt neimportanți, inculți, neștiutori, și trebuie educați și aduși pe calea adevărului absolut. Deținut de ei, desigur!

Din cauză că doar ei trebuie să aibă dreptate și ultimul cuvânt, se numesc și MEGALOMANI, sau oameni cu sindromul „Dumnezeu”.

Ei sunt cei care văd în fiecare afirmație o judecată de valoare, și nu o constatare, o observație sau o părere asumată. Pentru ei, chiar și specialiștii într-un domeniu, aceia care vorbesc din practica experienței, sunt niște ignoranți, care vorbesc doar prostii.

De ce ajung acești oameni așa?

Pentru că au crescut într-o familie în care „a contesta” a fost verbul de bază, „asezonat” cu umilința, jignirea, batjocura.

Ai întâlnit asemenea persoane?

Dar, oare, tu nu ai făcut niciodată așa ceva, la un nivel mai mic sau mai mare?

Cu toții am făcut așa ceva, la un moment dat în viață. 

Diferența este că unii se opresc, își înțeleg lecția, și fac schimbarea în gândire și comportament.

Alții, care continuă să trăiască în același mediu care i-a creat, se vor adânci mai mult în prăpastia urii și în întunericul sufletului.

Cu cât ești mai contestat, cu atât ești mai puternic, cel puțin în ochii contestatarului. În fond, nimeni nu irosește timp și energie  cu o persoană slabă, neimportantă.

Nu încerca să convingi asemenea persoane că nu au dreptate, că tu ai vrut să spui altceva, că nu au înțeles bine, și să-i aduci pe calea înțelegerii corecte a ceea ce ai vrut să spui. Irosești timp prețios, și le alimentezi furia și ura. 

Ce lecție ai de învățat în asemenea situații?

Aceea că dacă te simți ofensat(ă), jignit(ă), nedreptățit(ă) de părerea celor ce contestă tot, haterii, ai în interiorul tău lucruri nerezolvate.

Te simți ofensat(ă) că te face cineva prost, incult sau incompetent? Așa te simți tu în interiorul tău; persoana doar a pus degetul pe rană.

Este lecția oglinzilor.

NIMIC NU TE POATE OFENSA DACĂ ESTE UN ADEVĂR ÎN CARE CREZI ȘI PE CARE L-AI INTEGRAT ÎN TINE!

Dacă ai încredere în tine, în forțele tale, în cunoașterea și în valoarea ta, poate să vină oricine să îți urle contrariul. Tu ȘTII mai bine cum ești!

Dar dacă nu știi, îți vor fi aduși în cale oameni care vor contesta tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul, până ce nu te mai afectează nimic.

De aceea, trebuie să le mulțumim acestor „oglinzi” ce tulbură confortul suficienței noastre, pentru că ne ajută să devenim mai buni, mai siguri, mai liniștiți, mai împăcați cu noi.

Când cineva vorbește despre tine, vorbește, de fapt, despre el însuși.

Ascultă ce spune cineva despre tine, și vei ști că îți va vorbi despre el/ea.

Citește ce scrie un om despre tine, și vei ști că citești propria lui poveste.

Nu încerca să schimbi părerea celorlalți despre tine, ci schimbă-ți-o tu.

Și vei vedea cu surprindere că și ceilalți și-o schimbă odată cu tine.

Fii propria ta oglindă, altfel vei întâlni imagini distorsionate.

Încearcă, ce ai de pierdut? 

Pe cuvânt!

Binețe, draga mea oglindă!

dr. Edith Kadar 

Arad, 06 iunie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/06/cand-cineva-vorbeste-despre-tine.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

DE CE E ATÂT DE GREA SCHIMBAREA?

Cu toții ne dorim fericire, bunăstare, bucurii, pace, armonie și iubire în viața noastră. 

Și totuși, puțini le și găsim, iar căutarea lor ajunge să fie ca un basm cu „ar fi fost odată dacă aș fi găsit...” ce am enumerat mai sus.

Dar, oare de ce aceste deziderate sunt atât de greu de atins? De ce, în loc să ne apropiem de ele, parcă ne îndepărtăm odată cu timpul din viața noastră.

De ce e atât de ușoară schimbarea în teorie, dar atât de grea în practică?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim despre un subiect mult discutat la toate nivelurile: social, profesional sau personal. În teorie, că practica ne cam omoară. Fă-te comod(ă), dă drumul la muzică pentru a te însoți pe calea rândurilor și a gândurilor, și hai să pornim.

De ce e atât de greu să ne aliniem la nou, să îl accesăm, să îl acceptăm pentru a schimba ceea ce ne face nefericiți și provoacă suferință în viață?

Pentru că am uitat un lucru foarte important: să dăm drumul trecutului și balastului pe care le-am acumulat de-a lungul anilor.

Imaginează-ți că ai o casă veche și ți-ai propus să o renovezi, să o faci frumoasă, luminoasă, primitoare, nouă. Cum procedezi? Mai întâi faci planurile pentru cum vrei să arate casa la sfârșit.

Apoi faci calcule cam câți bani îți poți permite să investești în casă. Nu uita, totul este pentru ca tu să te simți bine într-un final.

După care te apuci și scoți afară tot ce este vechi, și care nu te mai ajută, nu îți mai folosește în viitor. 

Acesta este un pas delicat deoarece s-ar putea să nu vrei să arunci nimic, fiecare obiect amintindu-ți de câte un moment, o persoană sau o situație din trecutul tău sau al familiei tale. 

Și uite așa, din dependența față de suveniruri și de obiecte, vei fi atașat de trecut, iar acesta devine prezentul care îți va deschide viitorul. Același ca trecutul tău nefericit. 

Adică vei renova casa pe dinafară și pe dinăuntru, dar mobilierul și obiectele vor rămâne aceleași. Vechi, greoaie, încărcate cu amintiri care nu îți sunt de niciun folos. 

Aceeași Mărie cu altă pălărie, cum s-ar spune.

Sau arunci tot ce este vechi, și aduci noi obiecte, pentru a face loc unei vieți noi, primenite, unei energii creative neîntinate; pentru a face loc la noi amintiri, știind că viitorul e în fața ta și este creat de tine, de nimeni altcineva.

Acesta este un exemplu pentru a înțelege că mecanismul este același și pentru noi.

Acum imaginează-ți că tu ești casa ce are nevoie permanentă de ajustare, de reparații, de renovare, de schimbare.

Degeaba ai grijă de exteriorul tău și investești în „renovarea” formei tale, dacă nu schimbi nimic în interior, iar amintirile rămân acolo făcându-te să trăiești în același trecut prăfuit.

Unde să aibă loc bucuria, când sufletul tău e plin de ranchiună, încrâncenare, dezamăgiri, furii și supărări?

Cum să recunoști IUBIREA dacă tot ce hrănești e opusul ei, FRICA?

Cum ai putea înțelege pacea cât timp întreții războiul din tine?

Armonia nu-ți va spune nimic atât timp cât ești rupt(ă) în mii de bucăți pentru a-i mulțumi pe alții, iar dezordinea devine cuvântul de ordine al trăirii din viața ta.

Cum ai putea să îți găsești pacea, iubirea și armonia în relația cu partenerul/partenera dacă este mai important să îi faci observații, să comentezi și să contești tot ceea ce face doar pentru că nu le face ca tine sau cum ai vrea tu?

Sau cum ai putea să-ți găsești partenerul ideal de viață dacă nu renunți la toate concepțiile și ideile învechite despre ceilalți parteneri, care te-au adus aici, în acest punct de nefericire? Dacă toți bărbații „e” porci iar femeile „e” curve, cum e posibil ca tu, singura persoană neprihănită, să fii atât de nefericită, însingurată și depresivă?

Atât timp cât omul nu dă drumul la vechi: la amintiri, relații, atașamente, obiecte, concepții învechite, nu poate primi noul, adică opusul a ceea ce a avut până acum.

Sunt persoane care vor spune: „și cum să dau drumul la vechi, spune-ne!”. Acelea nu pot, încă, să renunțe la trecut, și mai au nevoie de suferință. Pentru că suferința este cea care ne trezește, ne face să vrem altceva decât am avut, ceva nou.

Până nu se satură de suferință, de lipsuri, de întunericul sufletului, omul nu se poate debarasa de vechile obiceiuri, și să facă adevărata schimbare în viață. 

La fel și în casă: doar când totul devine prea apăsător, irespirabil, de neîndurat, se aruncă pentru a face loc noului, viitorului. Nu mai repede!

Întrebând în dreapta și în stânga „și eu cum să fac?”, aștepți să vină cineva din afară și să îți dea soluția creată după viața și principiile sale, nu ale tale. Iar tu să poți spune „nu, nu e bine!... vezi, dacă am ascultat de tine?!...”

Suferința este barometrul care indică cel mai bine nevoia de schimbare. Depinde ce faci în această situație.

Când vrei să faci schimbarea cu adevărat, vei găsi soluții. Până atunci îți vei umple viața cu aceleași scuze învechite, sufocante, inutile.

Neschimbarea, vechiul, trecutul, aduc suferința.

Suferința aduce schimbarea, noul, lumina, viitorul. Când te saturi de ea și vei vrea să vezi ce se află de cealaltă parte a „răului cunoscut”.

Tu hotărăști. Ce alegi?

Binețe, dragă OM curajos!

dr. Edith Kadar 

Arad, 08 ianuarie 2018

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2018/01/de-ce-e-atat-de-grea-schimbarea.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

SINDROMUL SALVATORULUI sau SALVAREA ALTORA CU ORICE PREȚ

Cât de des îi ajuți pe alții? Dar, de câte ori ți s-a și cerut acest lucru?
Ajuți pentru că ți s-a cerut sau pentru că tu presupui că omul ar fi neajutorat?
Și cât de tare te superi când vezi că celălalt nu a reacționat la acțiunea ta de salvator așa cum ți-ai imaginat că ai merita?

Binețe, dragă OM!

Te invit să povestim despre un subiect pe cât de sensibil pentru orgoliu și vanitate, pe atât de actual: sindromul salvatorului.

Dedic acest material tuturor celor ce își imaginează că lumea asta nu ar exista fără ei.

A ajuta este un act de bunătate, de respect, de empatie, de iubire. Dacă ți se cere ajutorul. Dacă nu... se numește interpretare a ego-ului, și apare riscul să ți-o iei de la soartă sau de la cel pe care l-ai catalogat drept neajutorat. Iar atunci tu te dai victimă, iar ajutatul este un agresiv nerecunoscător.

Ajutorul pe care îl dai altora spune multe despre tine.

Sunt două situații:
1.- când ți se cere ajutorul și
2.- când nu, doar presupui că omul e neajutorat.

1.- Dacă ți se cere ajutorul și nu ajuți, înseamnă că fie nu poți ajuta, fie nu știi cum, fie nu vrei să ajuți.
Dacă nu poți ajuta sau nu știi cum, ai grijă doar să comunici acest lucru; spune-l, altfel gestul tău va fi interpretat greșit.
Dacă nu vrei să ajuți, deși știi cum și poți, asta spune multe despre caracterul tău, și înseamnă fie că nu îți place acea persoană, fie că te hrănești cu nefericirea și disperarea altora. Înseamnă că ești atât de jos ca valoare în ochii tăi proprii, încât unica bucurie este să îi vezi și pe ceilalți la fel de mizerabil cum te vezi tu, sau cum te-au făcut alții să te simți.

2.- Dacă sari în ajutor fără să ți se ceară, ai sindromul „salvatorului”. Îi ajuți pe toți, oricând, oriunde; dacă trebuie, dacă nu, tu te bagi în viața omului că doar „trebuie” să ajuți.

Faptul că nu ți s-a cerut ajutorul este, pentru tine, un amănunt nesemnificativ, și nici nu mai stai să realizezi acest lucru și că invadezi teritorii private, vieți, doar din dorința de bine dictată de ego-ul tău.

Imaginează-ți că stai, pur și simplu, pe marginea unui drum, și vine cineva care, fără a te întreba, presupune că vrei să treci strada. Și, bazându-se doar pe bănuiala lui, te ia pe sus și te duce pe partea cealaltă. Tu, nu numai că vei fi revoltat, dar îi vei și spune vreo două „binefăcătorului” care a vrut să te salveze.

Tu vei rămâne cu supărarea, iar el se va plânge tuturor că a făcut un mare bine, iar tu ești un nerecunoscător care nu i-ai spus nici măcar „mulțumesc”. 

Ți se pare cunoscută situația? Ai fost în vreuna din ipostaze?

Dacă faci fapte de „bine” bazate pe presupunerile minții tale, se cheamă că ești egoist(ă) deoarece crezi că gândirea ta este atât de bună încât e valabilă pentru toți, și că ceilalți sunt incapabili să se ajute singuri doar pentru că nu o fac ca tine.

Oprește-te din a presupune ceva, a interpreta, a crede despre și a proiecta pe alții părerile tale. Oamenii vor reacționa neașteptat, iar tu te vei victimiza considerându-i pe ceilalți nu doar nerecunoscători, ci și agresivi. Și uite cum balanța s-a răsturnat: „binevoitorul” devine victimă, iar „ajutatul„ devine agresor.

Drumul spre propriul tău iad este pavat cu bune intenții... și presupuneri... și interpretări... și proiecții... și credințe false. 

Fă cale întoarsă, spre tine, până nu e prea târziu!

Binețe, dragă cititorule!

 dr. Edith Kadar
Arad, 21 iulie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2018/01/sindromul-salvatorului-sau-salvarea.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

CUM TE VEZI ÎN 2018?

„Cum îți așterni, așa dormi”, spune o veche zicală populară, izvorâtă din experiența și înțelepciunea cuiva.

2017 e deja istorie. Ca tot ce a făcut parte din viața noastră de până acum.

2018 e viitorul, e fila albă ce așteptă, tăcută și răbdătoare, să-i fie scrise rândurile pentru istorie. Cea viitoare.

Iar istoria e scrisă de noi, individual.

Binețe, cititorule, la cumpăna dintre ani!
Nu uita nici acum să pornești muzica.

Fiecare ne scriem rândurile vieții proprii prin faptele, vorbele și gândurile noastre. A ceea ce putem, vrem și trecem în filele pe care le semnăm zilnic la capitolul „Existență”.

Istoria reține doar adevărul. Nu ceea ce vrem noi să pară adevăr.

De aceea, nu putem minți.

Nu putem avea pretenția ca lumea să-și amintească de noi prin ceva ce am fi vrut să facem, dar neputința, comoditatea și reala limitare ne-a oprit.

Dacă ai făcut ceva rău, istoria va consemna ca atare.

Dacă nu ai făcut nimic, ci doar ai povestit cât de multe ai fi putut face, istoria va reda întocmai. Fără înflorituri, fără revizuiri și adăugiri. Forma brută. Asta e istoria.

Iar dacă ai acționat, dacă ai făcut tot posibilul să treci de la stadiul de gând la cel de vorbă și ai reușit să finalizezi cu o faptă, ești marele câștigător!

Pentru simplul motiv că ai reușit extraordinara performanță de a transpune teoria în practică. Lucru demn de Sisif, cel condamnat la eterna corvoadă a muncii fără finalitate.

Pentru că acțiunea, schimbarea, transformarea și evoluția ne definește, ca umanitate, și lasă o semnătură clară în registrul istoriei.

Cât de mult îți place ce ai făcut, ține de forma coloanei vertebrale a vieții proprii.

Cât de mult îți asumi din ceea ce ai făcut sau nu ai reușit să faci, ține de rezistența coloanei clădite după chipul și asemănarea principiilor tale. Dacă ele există. Dacă nu...despre ce discutăm?!!...

Nu poți fi ceea ce nu ești.

Nu poți fi ceea ce doar gândești.

Nu poți fi ceea ce doar vorbești.

Nu poți fi ceea ce nu vrei să faci.

Dar categoric poți fi ceea ce transpui în acțiune!

Poți fi nemernic, mișel, laș, trădător...

Poți fi cel care lansează zvonuri, sau cel ce crede în ele...

Poți să povestești tuturor ce ai fi putut fi....dar nu ai apucat să fii vreodată...

Poți să povestești cât de măreț te visezi, dar să recunoști că ceea ce vrei e imposibil. Acum. Dar poate mai târziu, când mai înveți......

Și poți să povestești tuturor despre aripile care ți-au crescut pentru că ți-ai făcut toate lecțiile, ai urmat toți pașii în ordinea firească, ai avut răbdare....

Povestește-le, nu pentru a te lăuda, ci pentru că îți recunoști marea realizare de a trece de la vorbă la faptă, de la neputință la putință, de la incapacitate la îndârjire, de la teorie la practică.

Povestește-le, pentru că așa știi să îți recunoști propriile tale merite, fără a aștepta note date din exterior de la cei cărora tu însuți  le-ai acordat competența de a te aprecia.

Asta nu este o laudă. Este o recunoaștere, o înțelegere și o asumare a propriilor talente pe care abilitățile le-au transpus din vorbe în fapte.

Este recunoașterea ta!

Oricum, cei care încă se târăsc în noroiul pe care și l-au creat nu te vor crede, și vor încerca să te tragă în jos, pentru că doar așa își vor putea justifica, lor înșile, impotența zborului...

Alții vor încerca să îți explice, pe larg și pe scurt, cum ar fi făcut ei și ce ar schimba (invariabil) în ceea ce ai făcut tu, în niciun caz ei, pentru a obține perfecțiunea....Nu contează că ei/ele au o viață ternă, fadă, liniară, justificată de frici...„dacă nu reușesc...”, „dacă nu va fi bine...” , „dacă ceilalți nu vor fi de acord...”, etc.

Dar despre aceștia  istoria nu va vorbi. Noi știm. O știu și ei, de aici disperarea cu care își aruncă propriile mizerii și neputințe în cârca oricui este dispus să nu supere pe cineva și să nu reacționeze din prea multă bună-creștere.

2017 a fost un an bun sau rău, în funcție de implicarea fiecăruia în propria viață, în scrierea propriei istorii.

2018 va fi un an bun sau rău, după rodul propriilor dorințe, în funcție de însușirea lecțiilor de viață. 

Vrei să îți fie bine, îți va fi bine. 
Nu dai doi bani pe tine și te lași la mâna Universului, acesta îți va da ceea ce meriți. Nici mai mult, nici mai puțin. După chipul și asemănarea ta. A gândurilor, și abilităților tale. A capacității tale de a-ți țese viitorul. A feței tale adevărate, și nu a celei care vrei tu să fie văzută. 
Vina „emanației” viitoare îți aparține în totalitate.

2018 va fi numai al tău, cu bune, cu rele. 

Dacă pentru reușite totul ți se cuvine, la fel este și pentru cele mai puțin plăcute orgoliului, vanității și ego-ului din tine. 

Dacă pentru cele bune ești propriul creator, ar fi incorect ca pentru rateuri să fie de vină șeful, soțul sau soția, soacra, copilul sau...Dumnezeu!

2017 e deja istorie.

2018 e fila albă, încă nescrisă în registrul istoriei. 

Îți doresc să ai un 2018 exact așa cum ți l-ai proiectat, cum l-ai programat, cum ți-ai imaginat că trebuie să fie! 
Îți doresc să ai curajul să faci ceea ce sufletul tău știe că are de făcut, dar mintea îl oprește din prea multă rațiune, bun simț. și frica de a nu-i deranja pe cei importanți ție.

Și toate astea pentru a fi persoana pe care Universul o merită, după ce a investit atâta încredere, și ți-a scos în cale atâtea oportunități, situații și persoane pentru a deveni...altfel... mai bun, mai conștient, mai conștiincios.

Să ai parte de multă înțelepciune și mult discernământ pentru a putea alege realul de imaginar, adevărul de ispită, acel adevăr croit după meritele tale.

Încearcă să găsești fericirea și încântarea fiecărui moment, chiar dacă acestea nu se supun unui standard poetic, sau al tău personal. 

În fond, ce ai „emanat” până acum este ceea ce ai. 
Eşti efectul istoriei de până acum. Eşti propria ta creaţie!
Ești mulțumit? Mergi mai departe. Nu ești mulțumit? E momentul să faci și altceva decât să te plângi...

Îți doresc ca fiecare zi să fie bogată în lumină, iubire și sănătate.

Un 2018 așa cum ți-l dorești și cum ți-l croiești!

LA MULȚI ANI, 2018!!!

Mulțumesc că ai călcat pragul blogului meu.

Te aștept cu mult drag și la anul.

Binețe, dragă OM înțelept!

dr. Edith Kadar 

Arad, 31 decembrie 2017

 *     *     *     *     *    *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/12/cum-te-vezi-in-2017.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

SĂRBĂTORILE, ÎNTRE GĂLĂGIA EXTERIOARĂ ȘI LINIȘTEA SUFLETULUI

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

În fiecare an, luna decembrie și începutul lui ianuarie reprezintă perioada de maximă agitație a oamenilor care trăiesc în țările civilizate, adică acelea în care comerțul este încurajat la maxim.

Același lucru este valabil, de fapt, pentru orice sărbătoare ce atrage atenția.

Majoritatea oamenilor se agită pentru a face cumpărături, a face cadouri, a face pregătiri pentru întrunirile de familie și întâlnirile cu prietenii.

Adică ceva ce se (poate) face în fiecare zi a anului fără a fi nevoie de definiții pompoase, de atitudini festiviste și de declarații pline de formă, dar goale ca simțământ.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să facem o incursiune în realitatea sărbătorilor pentru a vorbi despre manifestările exterioare versus trăirile dinlăuntrul nostru.

Ca de obicei, te rog să nu te grăbești să tragi concluzii până ce nu citești ceea ce am de spus. Cum e scris la începutul fiecărui material, sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles.

Nu uita să pornești muzica pentru a-ți fi alături.

În această perioadă a sfârșitului de an 2017 și început de 2018 se vorbește mult, dar se spune foarte puțin.

Adică se folosesc o multitudine de fraze și urări pompoase pentru că „așa se face, e frumos să fii bun de sărbători, nu-i așa?!”

E atât de mult festivism implicit în perioada sărbătorilor încât nici nu se mai observă marea minciună la care suntem cu toții părtași: s-a uitat adevărata semnificație a sărbătorilor de iarnă, înlocuindu-se cu una convenabilă, comercială, plină de pompă și de falsitate.

Dacă ar fi să te întreb care este semnificația sărbătorilor de iarnă, mi-ai spune, probabil, că este bucuria alături de cei dragi, momentul din an în care iubirea și empatia se împletesc cu viața de zi cu zi pentru a crea magia hibernală a Crăciunului. 

Sau mi-ai spune că este sărbătoarea nașterii lui Iisus.

Iar eu te-aș întreba, rugându-te să fii 100% sincer(ă) cu tine: unde este sărbătoarea, oricare ar fi ea - în sufletul tău sau în afara ta? Repet, fii sincer(ă) pentru că răspunsul ți-l dai ție, nu mie. 

Eu nu contez, doar observ ceva ce se repetă an de an, și, în loc să se atenueze, se amplifică.

Cu cât în suflet este mai gol, mai pustiu de iubire, bucurii și armonie, cu atât este mai mare gălăgia cu care omul își declamă și își declară exact acele sentimente de care duce lipsă.

Nu mă înțelege greșit, sau înțelege-mă după cât și cum poți: nu sunt împotriva a ceva, dar dacă ești cu adevărat plin de iubire, armonie, bunătate și empatie de sărbători, nu ești așa în fiecare zi, 365 de zile pe an? De ce atunci suntem darnici, suntem buni unul cu altul, pentru ca apoi să revenim la vechile emoții și trăiri negative?

De ce sărbătorile sunt doar pauze luate de frici, furii, ură, dezbinare, etc?

Eu cred cu toată ființa că bunătatea, bucuria și solidaritatea manifestate de sărbători sunt prezente în permanență în fiecare persoană, și că nu pot fi scoase la înaintare de sărbători ca o haină de la naftalină sau ca o insignă atârnată în piept.

Dragă cititorule, ce vreau să te întreb nu este de ce ești pozitiv, plin de bucurie, entuziasm și optimism de sărbători, ci vreau să te întreb DE CE NU EȘTI AȘA ÎN FIECARE MOMENT AL VIEȚII TALE, 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână, 52 de săptămâni pe an?

Este ca și cum ai aprinde lumina și ai porni căldura în casă doar de sărbători, pentru ca, în restul timpului, să te complaci în frig și întuneric.

Optimismul sărbătorilor există deja în tine, dacă el se manifestă sincer. Nu-l poți inventa, împacheta și prezenta celor din jur ca un iepure scos din pălărie.

Iar dacă în restul timpului ești încruntat(ă), agitat(ă), plin(ă) de venin, frici și furii, dă-mi voie să te anunț că ceea ce afișezi și postezi de sărbători este o mare minciună, iar singura persoană pe care o minți cu adevărat ești chiar tu!

Și, dă-mi voie să te mai întreb ceva, dar te rog să îți dai ție răspunsul: ce îți mai face SUFLETUL? 

Știi tu, acea esență a ta, acel ADEVĂR ce există în tine, care are, de fapt, menirea de a folosi corpul fizic pentru a ajunge acolo unde așteaptă experiențele noi pentru a-l îmbogăți, și nu să fie aruncat la gunoi pentru a împlini nevoile fizicului.

Ce-ți mai face SUFLETUL cel de plin de trăiri, emoții, experiențe, acela care îți aduce adevărata cunoaștere și adevărata bogăție a ta? Acea lumină din tine pe care o cauți în afara ta, în ornamentele și cuvintele false pe care le utilizezi pentru a-i impresiona pe alții.

Ce mai face SUFLETUL tău iubitor de liniște, bucuros de iubirea față de tine, hrănit de atenția pe care i-o dai și ți-o dai? 

Știi tu, SUFLETUL, acea bucată din lumina divină cu care ai venit aici, și care a „îmbrăcat” haina fizică pentru că avea nevoie de un vehicul pentru a căuta ceea ce e de găsit în fiecare viață?

SUFLETUL, locul unde sălășluiește liniștea și pacea, mai știi?

SUFLETUL, care conține toate experiențele de care ai nevoie pentru a trăi în liniște, pace și armonie cu tine, mai întâi, și apoi cu ceilalți.

Te gândești să îmi dai un răspuns standard, stas, ceva politicos, corect social, dar care nu conține decât cuvinte desprinse din banalul educației rigide primită?

Nu are rost. Eu nu contez, oricum, pentru viața ta. Și nimeni altcineva nu ar trebui să conteze mai mult decât TU pentru tine.

Dacă Sufletul tău e împăcat și liniștit, vei ști asta, și nu mai simți nevoia să declari și să declami lozinci fade. Iar asta îți va aduce sărbătoarea în fiecare clipă a vieții tale, în fiecare respirație a ta.

Dar dacă înlăuntrul tău e tern, fad, trist, e întunericul singurătății în mijlocul oamenilor, nu crezi că acolo ar trebui să faci ordine, și nu să încerci să aduci gălăgia și comercialul sărbătorilor pentru a-ți „popula” viața de sărbători? Este ca și cum deschizi o ușă pentru a-ți intra în casă lumina de pe stradă.

Nu contează cum ai fost până atunci, dar sărbătorile - indiferent care sunt ele - sunt un punct de cotitură important pentru viața și sufletul fiecăruia. 

Crăciunul nu este despre cumpărături impulsive, gătit de mâncare care, apoi, să fie aruncată mai mult decât jumătate.

Crăciunul nu este despre a ține 6 săptămâni de post de mâncare, în timp ce mintea e lăsată să „populeze” sufletul cu gânduri toxice, pentru ca după aceea să se mănânce și să se bea în 2-3 zile cât pentru toată perioada de abstinență, că doar trebuie recuperat, nu?

Crăciunul nu este despre a-l sărbători pe Moș Crăciun, ci pe copilul de lumină care există în fiecare om.

Crăciunul este despre nașterea luminii în fiecare dintre noi. 

Este momentul în care (ar trebui să) ne reamintim că suntem lumină divină, duh sfânt, energie a iubirii, sau cum vrei tu să-i spui. Iar asta se face în liniște.

Se spune că ce este înăuntru este și afară, ce este sus este și jos.

Oare, atunci, bradul pe care îl împodobim cu atâta grijă și drag în fiecare an, nu reprezintă sufletul fiecăruia, ce simte nevoia de a fi ornat cu ghirlandele armoniei, globurile bucuriei și luminițele iubirii sincere, necondiționate?

Dacă Sufletul este complet și conectat la întreaga ființă, sărbătorile sunt petrecute în liniște pentru a putea auzi cântecul prea-plinului interior.

Dacă nu, folosește aceste momente pentru a te reconecta la ceea ce există deja în tine, dar ochii-ți au uitat să mai vadă.

Nu te mulțumi cu ceea ce îți oferă societatea care te vrea un consumator model și nu un om care își dă seama că le are, deja, pe toate.

Nu mai căuta în afara ta ceea ce există deja în tine.

Și nu mai confunda sclipiciul ornamentelor exterioare cu lumina interioară cu care te-ai născut.

Nimeni și nimic nu îți poate da ceea ce ai nevoie cu adevărat. Știi de ce? Pentru că ceea ce cauți există deja și așteaptă să fie descoperit de tine pentru a deveni ființa întreagă menită să fii.

În gălăgia exterioară nu vei găsi niciodată liniștea sufletească.

Caut-o, e acolo în interior.
În fond, acesta este rolul sărbătorilor: pentru a-ți oferi momente cu tine și de tine!

Am vrut doar să-ți reamintesc.

Binețe, dragă cititor, și sărbători în liniște și pace cu tine și cu sufletul tău!

NAMASTE! 💓

dr. Edith Kadar 

Arad, 28 decembrie 2016

*     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/12/sarbatorile-intre-galagia-exterioara-si.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

ORICE CĂLĂTORIE DUCE SPRE... SUFLET

Ne place să călătorim, și încercăm să o facem cât mai des, fie că este vorba despre drumuri făcute la propriu, fie în imaginație.

Dar, te-ai gândit vreodată ce anume căutăm în aceste călătorii? Să plecăm de acasă, să fugim de rutină, să evadăm din cotidianul vieții? Să vedem lucruri și locuri frumoase? Să nu facem nimic, pur și simplu, în acea perioadă?

Și, oare, de ce alegem anumite destinații de călătorie, și nu altele? De ce unii aleg să plece în apropierea casei, alții în afara județului, sau la celălalt capăt al țării? Sau de ce unii pleacă în alte țări de pe continent, în timp ce alții se duc cât mai departe, în celălalt capăt al lumii?

Ce anume determină alegerea destinației? Care sunt criteriile pe baza cărora „construim” călătoria perfectă, concediul de vis? 

Este alegerea destinației suficientă pentru a obține starea de detașare și relaxare pe care ne-am imaginat-o?

De ce unii se simt bine și acasă, în timp ce alții vin la fel de încordați și nerelaxați din cele mai exotice călătorii?

Ce anume aduce acea mulțumire și liniște pe care le căutăm la capătul călătoriilor?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit într-o incursiune pe drumul cunoașterii și al înțelegerii de sine, de noi înșine. Nu trebuie să iei cu tine decât disponibilitatea de a povesti, și un ceai cald care să-ți fie alături. Eu aduc rândurile gândurilor mele.

Sunt destinații la care visăm o viață întreagă, fără a ajunge să le vizităm.

Sunt destinații la care nici nu gândim și spre care ne poartă viața însăși.

Sunt locuri speciale care ne fac să ne simțim speciali.

Sunt locuri speciale pentru care nu suntem pregătiți.

Sunt locuri necunoscute pe care le facem speciale atunci când suntem pregătiți.

Ce ne facem să alegem o anumită destinație? Locul? Oamenii de acolo? Obiceiurile? Plictiseala? Curiozitatea? Necunoscutul? Recomandările altora?

Pentru a afla răspunsurile la toate întrebările puse, ar trebui să ne reamintim un adevăr, pe care (zicem că) îl știm, dar pe care îl ignorăm în permanență: TOT CE ESTE ÎN EXTERIOR ESTE O PROIECȚIE A INTERIORULUI NOSTRU!

Tot ceea ce vedem cu ochii fizici este o proiecție a ceva ce există deja în interiorul nostru.
Gândește-te: de ce tu vezi anumite lucruri, ai anumite trăiri, în timp ce alții nu văd nimic din ce te încântă pe tine, și se extaziază la altceva, ceva ce ție nu-ți spune nimic, sau care te-a impresionat odată, mai demult?

De ce trebuie să mergi la Marea Mediterană sau Adriatică, sau la ocean pentru a te destinde?

Te rog, lasă la o parte motivații ale minții cum ar fi: „pentru că acolo e curat, iar la noi e caca-pfui!”.
Cred că poți mai mult decât atât. Știu că poți!

Stai și gândește-te, sondează-ți sufletul.
De ce ai nevoie să mergi undeva, departe, pentru a-ți găsi liniștea, pentru a te regăsi, de fapt, pe tine?

Răspunsurile se află, întotdeauna, în noi, dar nu le conștientizăm. Adică nu le aducem în mintea conștientă pentru a avea acel moment de „aha!!!”.

De curând am cunoscut un om extraordinar, care mi-a atins sufletul prin simpla lui prezență, prin manifestarea lui ca ființă înțeleaptă, trăitoare. Sau, cel puțin eu așa l-am perceput.
Un om care m-a căutat în calitate de terapeut, dar care a reușit ca, în decurs de 4 ore, să mă reconecteze la realitate, la viață, la mine însămi.

OMul mi-a povestit că s-a reîntors de curând din Spania, după ce a parcurs la pas El Camino, drumul de 1000 de km până la Santiago de Compostella.
Această călătorie nu este accesibilă oricui, iar acum nu mă refer doar la partea financiară. E nevoie de o pregătire fizică și psihică foarte bune. Adică, nu pot pleca eu, sedentara, într-o călătorie de 1000 de km pe jos, așa, de nebună, cu rucsacul cu cele trebuincioase pentru 4-6 săptămâni. E nevoie de mai mult. De mult mai mult. De determinare. De un pic de nebunie. De sete. De dor. De nevoia de tine însuți/însăți.

OMul (îl voi numi așa, acum) face parte din categoria celor pentru care partea materială nu reprezintă nicio problemă; are o muncă fantastică, și știe să se valorizeze.
Are o situație materială care îi asigură tot confortul, dar a realizat, a înțeles că este gol pe dinăuntru, că ceea ce credea că îi dă valoare îl seacă pe dinăuntru.

De la începutul poveștii OMului nu am putut să nu remarc ironia și lecția pe care mi-o aducea în față Universul: tocmai pusesem punct unei prietenii toxice, pline de condiții și condiționări, cu un om care era fascinat de card, de bani. Ai altcuiva, nu ai lui. Un om cu un potențial extraordinar, dar care și-a negat esența, lumina, alegând banii care nu erau munciți de el.

Iar a doua zi după ce am hotărât să mă aleg pe mine, după ce am afirmat cu CREDință - în fața Universului, al lui Dumnezeu - că sunt pregătită să mă cunosc pe mine, mi-a fost adus în cale OMul care mi-a transmis răspunsurile.

OMul a constatat că banii, cardurile, i-au golit viața de esență, de trăire, de bucurii, de el însuși, de divinul din el. Și s-a hotărât nu doar să se caute, dar să se și găsească. Unde? Într-o călătorie lungă, departe de casă, departe de ceea ce l-a definit până atunci. El Camino.

Mi-a povestit că în primele 10 zile a fost plin de furii pe el, pe hotărârea nesăbuită de a-și lăsa confortul de acasă pentru disconfortul necunoscutului. Și totuși, după începutul greu, ego-ul greu încercat a fost redus încet-încet la tăcere. Astfel încât, la sfârșitul celor 1000 de km, cu picioarele ferfeniță, s-a trezit la capătul pământului, cum mai este numit Santiago, destinația finală. Era epuizat fizic, mentalul și ego-ul au fost reduse la tăcere; dar era încărcat cu energie, cu esență, cu EL însuși. S-a regăsit. Acolo. La capătul pământului.

Fiecare frază, fiecare cuvânt, erau încărcate de trăire, erau pline de ceva ce mie îmi lipsea, dar de care îmi era dor: de PREZENȚA ÎN SINE!

Mă gândeam: cine este, de fapt, terapeutul în acel moment? Eu eram în teorie, el, OMul, era în practică.

La sfârșitul poveștii s-a așternut liniștea. Nu doar în cuvinte sau în încăpere. Ci în sufletul meu. Era ca și cum vedeam, simțeam ceea ce știam că există înlăuntrul meu, dar la care nu ajunsesem până atunci.
A fost ca o reîntregire, o reîntâlnire cu mine, cu Esența mea; o reatașare la Sinele meu. O acceptare totală a divinului din mine.

Da, știu, e posibil să ți se pară că spun cuvinte mari, pompoase. Adevărul este că acum spun... ADEVĂRUL! Nu pentru că până acum am mințit, ci pentru că acum am ÎNȚELES.
Doar când am fost pregătită să renunț la ceea ce mă ținea în nefericire, în nesiguranță, în nemulțumire față de mine, ABIA ATUNCI AM ÎNȚELES ADEVĂRUL!

Abia atunci am înțeles că am ajuns la capătul unei călătorii extraordinare în care nu doar m-am căutat, dar m-am și găsit!
Și nu a fost nevoie să ies din cabinetul meu. Nu a fost necesar să merg nici până la capătul străzii pentru a înțelege că totul este acolo, în mine.

Zilele următoare am trăit liniștea, am respirat cu ușurință. Am știut, și nu mi-a mai fost teamă că starea va pleca de lângă mine, din mine.
Desigur, când înțelegi ceva la nivel profund, creierul tău se reconfigurează, iar asta înseamnă că și legătura cu fiecare organ din corp se reformatează, iar asta duce la regenerarea organului respectiv. Cu alte cuvinte... am zăcut la pat câteva zile bune. Știam că este vorba despre reînnoirea corpului, și mi-am permis să nu fac nimic, să stau, să aștept și să accept cu recunoștință.

Iar în acest timp, mintea conștientă mi-a scos la suprafață imaginea întregii povești, ca un puzzle întregit.
Am înțeles că orice călătorie are un sens profund: de regăsire a unei părți uitate din noi, de regăsire de sine.

Cât de departe trebuie să mergem? Până la capătul „pământului”, adică a realității cunoscute și acceptate de noi. Dar, ce înseamnă asta în practică?

Pentru a te regăsi pe tine însuți/însăți, esența ta, e nevoie, mai întâi, să conștientizezi că îți lipsești ție, că ai nevoie de căutare, de găsire; de regăsire.

SUFLETUL, acea parte divină din fiecare, este neglijat, uitat, abandonat, biciuit pentru a fi redus la tăcere și pentru a da cuvântul iluziei, falsului; minții care ne minte!

Dar sufletul, partea de Dumnezeu din noi, nu tace, și comunică prin diferite căi. De cele mai multe ori ne scoate în cale oameni-oglinzi pe care ar trebui să îi înțelegem.
Dacă nu înțelegem, sufletul ne scoate din rutină și ne duce în altă parte, în călătorii, pentru a ne rupe de locul și oamenii care ne țin în confortul necunoașterii. Putem merge în excursii prin apropiere sau la distanță pentru a găsi trăiri ce ne reatașează la suflet, la viață.

Nu destinația fizică ne face bine, ne bucură, ci regăsirea trăirilor care refac calea către sufletul omului.
Nu marea îți face bine. Apa îți aduce liniștea minții pentru a-ți „auzi” sufletul.
Nu drumurile lungi îți fac bine. Ele doar te deconectează de confortul și fadul trăirii, pentru a putea „vedea” cu ochii sufletului.
Nu sărbătorile îți aduc bucuria. Ele sunt doar pretextul de a-ți regăsi „colindul” și artificiile sufletului.

Indiferent în ce parte a planetei călătorești, la capătul „pământului” te așteaptă o singură destinație: SUFLETUL tău, ESENȚA DIVINĂ din care ești, de fapt, plămădit!
Fie că înțelegi asta, sau încă nu ești pregătit(ă) să accepți, și mai cauți surogate gen averi, carduri, destinații exotice pompoase cu care să (te) impresionezi.

Poți merge la capătul lumii fizice și să nu simți/înțelegi nimic, sau poți asculta, simți, și să te simți complet(ă).

Mie mi-a fost suficient să-mi fie adus în cale un OM care să-mi spună povestea lui. În rest... destinația finală e acolo, în mine. Dar nu am găsit-o până ce nu am fost pregătită.

Tu unde te afli în călătoria spre tine?
Ești pregătit(ă) cu adevărat pentru ea? Nu fă afirmații goale, nu te minți decât pe tine.

Destinația oricărei călătorii ești chiar tu. Pășește cu încredere.
Merită drumul!
Meriți drumul către tine!

Namaste, OM! Îți mulțumesc!

dr. Edith Kadar 

Arad, 23 decembrie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/12/orice-calatorie-duce-spre-suflet.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.