ARTA IERTĂRII DE SINE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Atenționare! 

Acesta nu este un articol comod. Nu poate fi așa pentru că iertarea de sine nu este nici comodă și nici ușoară, ci presupune înfruntarea propriilor „demoni”, trecerea prin propriul purgatoriu al răspunsurilor la întrebările ce au fost ignorate și ascunse bine în ungherele  minții și ale sufletului.

Dacă nu ești pregătit, închide pagina, și întoarce-te la ce știi tu să faci mai bine, indiferent ce știi a face.

Materialul se adresează doar celor care s-au săturat de cuvinte și promisiuni goale de conținut și sunt cu adevărat deciși să-și acorde iertarea de sine.

Cu toții știm că trebuie să iertăm nedreptățile din viață și pe cei care ni le-au făcut. 

Unii doar afirmă că iartă, dar sufletul lor e plin de furie din cauza nedreptății suferite.
Alții, mai habotnici, vor da în dreapta și în stânga cu iertarea și iubirea aproapelui, fără să le tracă prin minte că se mint cu drag și spor.

Unora nici nu le trece prin minte să ierte ceva sau pe cineva, starea aceea de furie internă devenind „decorul” vieții lor. Ei vor tuna și vor fulgera non-stop, învinuind tot ce mișcă-n țara asta - râul, ramul, omul, pe Dumnezeu - pentru viața mizerabilă pe care o au, mulțumindu-se cu afirmații și decizii care nu au nicio legătură cu acțiunea, cu schimbarea, cu verbul..

Alții încep să aplice tehnici pe care le-au citit sau învățat, și încep să ierte-n dreapta și stânga, în grup sau individual.

Indiferent cum se răspândește iertarea noastră, pe ce cale și cu ce viteză, de multe ori realizăm că la capătul iertărilor „stropite” cu dărnicie peste alții, nu se obține liniștea și pacea interioară promise în cărți.

De ce? Pentru că am uitat de personajul principal al poveștii: noi înșine!

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să continuăm povestea iubirii fără condiționare și a iertării plină de uitare față de noi.

Pornește muzica, fă-te comod(ă) și hai să povestim. 

În materialul anterior, intitulat IUBIRE CU CONDIȚIONARE ȘI IERTARE FĂRĂ DE UITARE (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/10/iubire-cu-conditionare-si-iertare-fara.html), am vorbit despre faptul că nu-i putem ierta pe alții și nici să-i iubim necondiționat dacă nu am săvârșit aceste minuni, mai întâi, cu noi înșine.

Spuneam că nu pe alții trebuie să îi iertăm, ci pe noi, pentru că am permis să se ajungă la acea situație neplăcută, care ne-a rănit și ne-a îndurerat sufletul.

Și abia când vom ajunge să ne iertăm, să facem pace cu noi înșine, vom putea să ne iubim, și să îi iubim necondiționat pe ceilalți.

Abia atunci vom ierta cu adevărat, iar asta duce la uitarea, la ștergerea din memorie a momentului sau a persoanei care ne-a rănit.

Doar că iertarea de sine este unul din cele mai dificile lucruri de făcut în viață.

Nu pentru că nu poate fi dus la bun sfârșit, ci pentru că e foarte greu să acceptăm că totul se întâmplă din cauza noastră, și nu a altora. 

E foarte greu să acceptăm că hotărârile noastre ne-au adus aici, în acest moment al vieții, indiferent cum arată el.

E dureros de greu să ne acceptăm slăbiciunea, chiar și pe cea de o fracțiune de secundă, pentru că asta ne poate dărâma imaginea de perfecțiune pe care ne-am construit-o cu atâta migală.

Atât timp cât îi putem învinui pe alții - vecinul și capra lui, părinți, copii, șef, soț/soție, guvernanți, conspirații la nivel planetar, etc. - ne este mai ușor.

E mai simplu să știm că suntem produsul hotărârilor luate de alții și suma deciziilor acceptate fără crâcnire, doar din cauză de absență temporară a noastră din propria viață.

E mai simplu să găsim motive de a ne plânge și țapi ispășitori pentru dezastrul ce a urmat în traiul zilnic.

Și, în loc să ne oprim, irosim mai departe energia vieții prin lamentări ieftine, care nu rezolvă, practic, nimic, ci doar amplifică nemulțumirea față de noi, și o proiectăm pe alții.

Cum am putea să ne iertăm pe noi înșine?

Nu există un manual practic pentru așa ceva, iar aceasta este o întrebare care are nevoie de taina răspunsului individual. Nu există un șablon general valabil și aplicabil la toți care, dacă nu ne place sau nu ni se potrivește, să ne facă să ne amplificăm frustrările și nemulțumirile.

Fiecare trebuie să-și găsească propria cale, propriul răspuns care rezonează cu sufletul său și se mulează cel mai bine pe felul de a fi.

Pentru fiecare om în parte, iertarea de sine are alte semnificații, alte conotații, alte rezolvări.

Nu știu ce înseamnă pentru tine iertarea de sine, dar pot să-ți spun ce NU este în mod sigur. Asta te poate ajuta să nu bâjbâi degeaba pe un drum închis din start.

Nu e iertare de sine atunci când doar spui și repeți acest lucru, ca o moară stricată, de câte ori ai ocazia, dar în sinea ta nu crezi o iotă. 
Cu cât vei spune mai des că te-ai iertat, chiar și atunci când nimeni nu te-a întrebat, cu atât nu crezi în ceea ce spui. O faci pentru a te lăuda, a epata, a impresiona, a avea un subiect de discuție. Și, te rog, nu mă întreba cum să crezi în ceea ce spui. Găsește calea.

Nu e iertare de sine atunci când ești plin(ă) de ură, furii, frici, nemulțumiri profunde. 
Iertarea vine din liniștea înțelegerii și nu din gălăgia minții.
Nu mă întreba cum să nu urăști și să nu fii revoltat. N-ai vrea să-ți spun și cum să respiri? Tu alegi să fii așa. Poți oricând să nu alegi trăirea în negativitate.
Ura, furia și încrâncenarea ți-au îmbunătățit cumva traiul? Ai mai mulți bani, ești mai sănătos, mai liniștit și mai cu pace în casă și-n suflet? Nu? Și atunci de ce alegi să te „otrăvești”? Te răcorește, zici? Și unde, mai exact, e înțelepciunea ta?
Iar dacă după citirea acestor rânduri vei continua cu „da, dar...”, e alegerea ta.

Nu e iertare de sine atunci când nu îți găsești singur(ă) calea de a te ierta, ci împrumuți metode ale altora. 
Acelea s-au mulat pe sufletul lor; de ce vrei să le ajustezi, ca o haină luată de la altcineva?
Nu vei avea nicio șansă să ierți și să te ierți pentru că tu nu exiști, pur și simplu, pentru tine. E ca și cum ai aștepta ca doar alții să îți aducă mâncarea lor, în timp ce tu susții că nu știi și nu poți să-ți faci mâncare.

Nu e iertare de sine atunci când hotărăști că nu există așa ceva, că e foarte greu, chiar imposibil, și alte clișee verbale și lozinci șablonarde de genul acesta.

Nu e iertare atunci când vorbești în permanență doar despre alții, despre ce li s-a întâmplat lor, și refuzi să vezi că, de fapt, vorbești despre tine.
E o stare de negare continuă care te va face „salvatorul neamului” fără ca cineva să te fi rugat. De ce o faci? Ca să nu rămâi singur(ă) cu tine și cu problemele pe care refuzi să le vezi, dar mai ales să le accepți.

Nu te poți ierta dacă întrebi veșnic pe alții cum să te ierți.
Acesta este un drum pe care tu trebuie să-l parcurgi, dacă ești hotărât(ă). Poți primi o rețetă, dar punerea ei în aplicare e treaba ta.

Nu te poți ierta atunci când te-ai hotărât că tu nu porți nicio vină pentru nimic, că doar alții se fac vinovați că profită de naivitatea și credulitatea ta, biată victimă care ești!
Și tu unde ești în propoziția vieții tale?
Când zici că ți-ai luat concediu de la a fi stăpân(ă) pe situație și a-ți hotărî drumul singur(ă)?

Iertarea de sine nu se obține prin întrebări la care nu le găsești răspunsul.
De (prea) multe ori aud doar întrebări care cad ca o ploaie torențială, iar acest tumult oprește răspunsurile la nivelul minții, care le ajustează așa cum îi place ei.
Cum vrei să te liniștești urlând în sinea ta?
Cum vrei să te ridici și să mergi mai departe atât timp cât stai și aștepți să vină alții să o facă în locul tău?

Nu te poți ierta pe tine dacă nu afli tu cum să o faci, dacă nu treci prin purgatoriul întrebărilor incomode și a răspunsurilor sincere, venite din adâncul tău.
Ești pregătit(ă)? Citește mai departe.
Dacă nu ești pregătit(ă), oprește-te aici, și întoarce-te la ale tale.

Eu pot să-ți spun cum am făcut în cazul meu, dar asta nu înseamnă că ți se potrivește. 

Și voi începe cu o întrebare pe care, chiar dacă ți-am mai pus-o de nenumărate ori, ți-o repet că văd că nu o auzi (https://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/10/a-asculta-versus-auzi.html): tu unde ai fost atunci când ai luat hotărârea care a generat catastrofa? E viața ta, cum poți da vina pe alții? 

Ești supărat(ă) pentru că tratamentele urmate nu numai că nu au dat rezultat, ba chiar ți-au agravat problemele de sănătate? 

Și cine te-a îmbolnăvit? Vecinul de la etajul patru? Crezi că accidentul vascular cerebral, sau infarctul, sau paralizia ți-au fost implantate de extratereștri în viața ta fără de prihană?

Chiar poți afirma cu conștiința împăcată că înainte de a apare bolile, ai avut un stil de viață exemplar, te-ai odihnit atât cât trebuie, ai făcut și ceva care să-ți bucure sufletul, ai mâncat regulat trei mese pe zi hrană sănătoasă, ai băut apă minim 1,5 litri pe zi și ai făcut mișcare suficientă?

Poți să juri că nu ai avut niciun semnal din partea corpului, care te-a avertizat că ceea ce faci nu e bine?

Și dacă te-ai îmbolnăvit, a cui vină e că ai ajuns la un medic sau la o clinică sugerate de alții, și că de acolo a început iadul vieții tale?
Cine e de vină că nu ai cerut încă o opinie medicală, doar din frica de a nu se supăra doctorul?
Și, dacă ai văzut că nu sunt rezultate în tratament, cine e de vină că nu ai schimbat medicul sau clinica?

Cine e de vină că rămâi în aceeași situație, deși vezi că starea nu se ameliorează?

E greu să acceptăm că noi ne hotărâm soarta în momentul în care înmânăm conducerea ei altora.

Cine e de vină că cei apropiați sunt bolnavi grav pentru că nu au făcut cum ar fi vrut, ca să nu te supere, ci cum ai vrut tu, din prea multă iubire?

Cine e de vină că nu mai poți comunica cu copiii tăi acum, după ce toată copilăria le-ai spus să tacă din gură pentru a nu deranja? Ei cumva? Dar cine este adultul în familie, nu te supăra de întrebare?

Cine e de vină că te-ai căsătorit cu unul care te bate, care nu te respectă, care te neglijează? Sau care umblă după alte femei? Cine e de vină că ai refuzat să vezi semnele astea, spunându-ți că se va schimba totul după nuntă?

Cine e de vină că te-ai însurat cu una care îți face viața de coșmar, te controlează și te castrează emoțional?  Cine e de vină că ai sperat că se va îndrepta după obținerea certificatului roz?

Cine e de vină că stai la un loc de muncă ce nu te împlinește, ce îți ofilește trăirea din suflet? Îmi spui că trebuie să o faci pentru a aduce bani acasă? Serios? Care bani? Ăia pe care îi vei da pe medici și medicamente atunci când te vei îmbolnăvi grav? Și dacă vei fi dat(ă) afară pe motiv că stopezi productivitatea, cine va fi de vină că, în loc să găsești soluții, ai ales să ignori semnalele vieții?

Cine este de vină că ai dat cu piciorul în toate șansele pe care ți le-a dat viața și i-ai îndepărtat pe toți cei care au ținut cu adevărat la tine, pe motiv de moft?

Cine e de vină că îi apreciezi pe oameni doar prin prisma judecății tale de valori, și pe toți cei care au curajul să fie altfel, îi îndepărtezi? Îți dau o veste proastă: funcția de dumnezeu e luată deja, să știi.

Cine e de vină că ai ales să te identifici cu imaginea de apărător al drepturilor tuturor, și că altceva nu mai știi în viața ta?

Cine este de vină că întreaga ta viață și existență o raportezi doar la alții? 

Dacă totul e din vina guvernelor și a guvernanților, a oamenilor nesimțiți și nesimțitori, cum îi numești, care mai e viața ta? A venit cineva să îți pună pistolul la cap și să te forțeze să te uiți ore în șir la televizorul ce îți face creierul varză?

Cine e de vină că tu ai ajuns să nu ai nicio părere personală, ci doar să împrumuți ce vezi sau auzi? 

Îi crezi mai deștepți pe alții? Asta înseamnă că pe tine te crezi prost/proastă. Și cine e de vină pentru că așa crezi? 

Șirul întrebărilor poate continua. 

Răspunde-ți sincer la ele, pentru că tu ești persoana care are nevoie de răspunsuri, nu eu. 

Dacă pe mine mă minți și continui cu justificări care încep cu „nu, dar...”, uită-te în oglindă și spuneți-o în față. Poți? Dacă da, ai făcut deja un prim pas. Dacă nu, e clar că nu vrei iertarea ta.

Te-au enervat sau agitat întrebările? 

Dacă nu, fie ți-ai rezolvat problemele, și te-ai iertat demult, și te felicit din suflet, fie ai citit pe diagonală și ai auzit doar ce vrei, iar la sfârșit vei întreba, indubitabil, „și eu ce să fac?”.

Dacă da, acesta este starea obligatorie din care începe iertarea de sine. E ca o apă pe fundul căreia s-a depus mâlul; pentru a o curăți, trebuie agitată pentru a putea fi filtrată de impurități.

Vrei să te ierți? A venit momentul să te uiți în oglindă, să îți pui toate întrebările incomode care te bântuie de atâta amar de vreme, să îți spui of-ul până când simți că apele sufletului ți se liniștesc.

Începe cu o singură întrebare; ia-le pe rând, și ai răbdare cu tine.

Dă-ți toate răspunsurile și acceptă-le.

Acceptă-te că ai avut momente de absență din tine însuți/însăți, deoarece exact acestea sunt cele care te ajută să înțelegi lecțiile vieții, să te înțelegi pe tine, singurul locuitor al vieții tale.

Și încet, cu răbdare, se va lăsa liniștea în tine. Primii care vor observa schimbarea vor fi cei din jurul tău.

Da, iertarea de sine este unul din cele mai grele lucruri, nu pentru că e imposibil, ci pentru că e mai ușoară comoditatea victimizării, în locul furtunii purgatoriului sufletesc.

De aceea, iertarea de sine este o adevărată artă, stăpânită de cei care aud chemarea de a fi artiști ai vieții, ai sincerității și iubirii de sine.

Și când un artist își încheie o operă de artă, crezi că își mai amintește de caznele prin care a trecut? Sau se bucură de rezultatul muncii lui?

Oricine poate fi critic de artă, dar scaunul de artist e doar pentru cei ce își reamintesc că ei sunt personajul principal al vieții lor! 

 Binețe, dragă cititorule, și îți mulțumesc de însoțire!

dr. Edith Kadar 

Arad, 11 ianuarie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/10/arta-iertarii-de-sine.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

IUBIRE CU CONDIȚIONARE ȘI IERTARE FĂRĂ DE UITARE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *    *     *     *     * 

Aud destul de des expresii ca: „...iubesc foarte mult pe...(părinți, partener/ă, copii)... dar nu pot să-i iert pentru ce mi-au făcut și cum s-au comportat...”; sau clasicul, de acum, „eu iert dar nu uit niciodată!”.

Și stau să mă întreb până când vom mai încerca să ne mințim, mințindu-i pe ceilalți?

Ai auzit și tu sau ai folosit aceste sintagme în timpul unor povești la o cafea de vorbă, nu-i așa?

Eu sigur am făcut-o; am și auzit și am și folosit expresiile până când am înțeles ce se ascunde în spatele vorbelor. 

Binețe, dragă cititorule!

Te invit la o poveste despre iubirea fără de condiții și iertarea cea fără de uitare.

Așază-te comod, pornește muzica, și hai să purcedem.

                                          

Ai spus sau ai auzit vreodată că ierți dar nu poți uita? Sau că iubești pe cineva pentru că... sau dacă...? Sau că iubești dar nu poți ierta? Dar, ce iubire e aceea dacă e plină de condiții și de condiționări?

Dragul meu cititor, te anunț oficial că dacă ai iertat cu adevărat, așa cum spui - repet, cu ADEVĂRAT și nu din vârful buzelor - situația care te-a afectat dispare, se șterge, pur și simplu, din memorie.

Pe cuvânt! Ți-o spun din experiența proprie, și nu din vreo teorie emanată de mintea mea.

Dar, dacă nu ai iertat ci doar susții verbal asta ori de câte ori ai ocazia, nu vei păcăli pe nimeni decât pe tine. Pentru că undeva, adânc îngropată în sufletul și în codul tău genetic stă acea nedreptate pe care ai suferit-o, și care iese la suprafață atunci când întâlnești aceeași persoană sau aceeași situație.

Când susții sus și tare că ai iertat pe cineva care, să zicem, te-a abuzat indiferent cum - fizic, verbal, emoțional - ghici cum vei reacționa când vezi sau auzi despre abuzuri similare?

Ești revoltat(ă), iei atitudine, povestești non-stop despre ce și cum  ai face tu dacă ai fi în locul persoanei abuzate.

Sau în cazul cuiva care te-a înșelat, te-a trădat, te-a atacat pe nedrept, etc. Răspunsurile sunt aceleași.

Poți să înțelegi trecutul unei persoane văzându-i reacțiile la diferite persoane sau situații care, aparent, nu au nicio legătură cu existența sa.

De ce te identifici atât de mult cu o situație străină ție?

Pentru că una similară s-a întâmplat la un moment dat ție sau cuiva la care ții mult, și încă nu s-a șters din memoria ta; doar crezi asta.

Mai spui și că „nu vreau să-mi mai amintesc!”.

Aha! Și dacă nu vrei să-ți amintești, înseamnă că nu mai există, că s-a șters din memorie?

Mda! Și ce boli zici că ai? Pentru că situațiile nerezolvate și doar îngropate în memorie lasă urme adânci în sănătatea fizică, psihică și emoțională, precum și în energia care susține viața.

Lucrurile și situațiile făcute uitate, dar nerezolvate, sunt ca niște motoare ce nu se opresc niciodată, ci consumă non-stop combustibil - energia vitală.

De ce alegi să te minți spunând că ierți dar nu uiți, sau că iubești, dar nu poți ierta?

Chiar nu vezi câte minciuni ajungi să fabrici, și care se vor îngroșa, în timp, fiecare repetare a neadevărului adăugând o cărămidă în plus la zidul care te va izola de realitate, de adevăr, de viață?

Dragul meu cititor, tu nu o persoană nu poți ierta, ci felul în care te-a făcut să te simți atunci.

Nu poți ierta faptul că te-ai simțit trădat(ă), pentru că te-ai simțit folosit(ă), pentru că s-a folosit de încrederea pe care ai acordat-o, de vulnerabilitatea ta.

Nu poți să ierți că ai permis să se ajungă la acea situație, care te-a făcut să suferi atât de mult.

NU TE POȚI IERTA PE TINE!

Despre asta este vorba, de fapt, atunci când vorbești despre iertare și uitare, mai ales în iubire.

Poți să ierți întreaga planetă aplicând toate tehnicile de care ai auzit, citit sau pe care le-ai învățat la cursuri. E foarte bine s-o faci. 

Doar că mai rămâne să te ierți pe tine.

Când te vei ierta că ai fost neputincios, ca și copil, și că nu a fost vina ta că părinții tăi doar așa au știut să te iubească?

Când te vei ierta că ai acceptat să intri într-o relație care a fost sortită eșecului din start?

Când te vei ierta că ai amânat să schimbi ceva în viața ta, pe motiv că ai așteptat ca celălalt să o facă mai întâi?

Când te vei ierta că, din frica de a nu deveni ca părinții tăi, de a nu face aceleași greșeli față de partener(ă) și copii, te-ai transformat exact în copia lor fidelă?

Când te vei ierta că nu ai sau nu ai avut puterea de a pune punct unei relații sau unei situații de viață pe motiv de comoditate, frică sau lașitate?

Când te vei ierta că ai irosit atât de mult timp din viața ta fără să obții nimic palpabil pentru sufletul și pacea ta?

Când te vei ierta că îți folosești și bruma de energie care ți-a mai rămas pentru a „croșeta” scuze, motive de ce să nu faci ceva, în loc să găsești soluții pentru a rezolva?

Când te vei ierta pentru că ai fost surd(ă) la toate semnalele pe care viața și Universul ți le-au trimis, alegând să le ignori considerându-le, atunci, neimportante?

Când te vei ierta pentru că ai fi vrut să fii ceva sau cineva, dar nu ai fost?

Și când vei înțelege că niciodată nu este prea târziu pentru a face toate cele de mai sus, și că timpul este doar în mintea ta liniară?

Niciodată nu este prea târziu să repari o situație, să spui ce ai pe suflet, indiferent de vârstă.

Niciodată nu e prea târziu să scapi de balastul din suflet care îți consumă energia și nu îți aduce nimic bun.

Niciodată nu e prea târziu să te ierți, să faci pace cu tine, cu trecutul tău, și să te reatașezi la viață.

Astfel, bolile vor dispărea pentru că au dispărut și cauzele care le-au creat.

Când te ierți și faci pace cu tine însuți/însăți, nimic din trecutul tău nu te mai poate afecta. E ca și cum ai fi închis definitiv o ușă.

Iar când sufletul tău este liniștit, inundat de pace, nu mai are nicio importanță ce s-a întâmplat, ce-a fost în trecut.

Ai uitat, pur și simplu, și nu mai simți nevoia să repeți tuturor fraze standard și clișee ca cele pomenite la începutul articolului.

Dacă ai iertat, dacă te-ai iertat, liniștea obținută nu simte nevoia să fie exprimată verbal. 

Doar când sufletul e agitat, gura nu mai tace. Pentru că larma interioară trebuie vorbită, povestită.

Când te ierți, faci pace cu tine.

Abia atunci apare IUBIREA FĂRĂ CONDIȚIONARE ȘI IERTAREA PLINĂ DE UITARE.

Asta e comoara.

Restul sunt doar vorbe goale.

Pe cuvânt!

Binețe, dragă cititor, și mulțumire îți spun pentru însoțirea printre rânduri.

dr. Edith Kadar 

Arad, 10 ianuarie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/10/iubire-cu-conditionare-si-iertare-fara.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

PACIENȚI ȘI... PACIENȚĂ

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Azi m-am hotărât să scriu despre un subiect care s-a acutizat mult în ultima perioadă: despre pacienți și despre paciență.

Acum, depinde ce înțelegi tu prin cele două noțiuni.

PACIENȚĂ, conform dicționarului explicativ al limbii român (DEx), semnifică răbdare, calm, îngăduință. Este o calitate, o virtute cu care ar fi bine să fim cu toții înzestrați.

Și atunci cum se numesc oamenii care manifestă această virtute? PACIENȚI. Un om plin de răbdare este un om pacient. Calitate. Adjectiv.

Dar PACIENT este și substantiv, și înseamnă „o persoană bolnavă care se găsește în tratamentul unui medic, considerat în raport cu acesta” (DEx).

Un om pacient (adj.) are multă răbdare, dar un  pacient (substantiv) are, oare, răbdare cu sine și cu ceilalți?

Experiențele ultimei perioade m-au făcut să-mi pun serioase semne de întrebare în acest sens.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să-mi fii alături și azi. Tu hotărăști dacă vei avea paciența de a citi și înțelege, sau îmi vei da un răspuns rapid pe motiv de...pacient impacientat.

Pornește, rogu-te, și muzica, pentru a te însoți pe calea cuvintelor.

Cele scrise mi s-au întâmplat mie, dar pot fi valabile pentru oricine, indiferent de domeniul de activitate.

Munca mea de medic mă pune în cele mai variate posturi în raport cu oamenii cu care vin în contact. Totul începe cu primul contact, de obicei telefonic, pentru a stabili o întâlnire. Până aici, toate bune și frumoase.

Fie sunt contactată pe Facebook, în particular, pentru a mi se cere numărul de telefon, fie prin mail, ori oamenii primesc numărul de la cei care au mai fost la mine.

Discuțiile sunt, de cele mai multe ori, interesante. De ce? Pentru că mulți din cei care mă caută nu știu, de fapt, ce vor.

Este ca și cum ai intra într-un magazin și ai întreba: „ce se vinde aici, că nu știu?....aveți șampon?... nu?... e magazin de încălțăminte?...aha!...și ce încălțăminte aveți, de vară sau de iarnă?...să mă uit?...da' nu-mi puteți spune dumneavoastră?... sunteți cam obraznică!”.

Într-una din zile am primit multe telefoane în decurs de o oră, toate pentru programări. Am făcut 3 programări, deoarece restul habar nu aveau de ce vor să vină la mine și cu ce i-aș putea ajuta. Iar dacă omul nu știe ce vrea, cum aș putea eu, oare, să știu ce să-i ofer?

Desigur, poți să-mi aduci nenumărate argumente că eu trebuie să ajut omul, nu să pun atâtea întrebări, că rolul meu este să mă jertfesc pentru binele altora, etc. 

Așa cum am mai scris (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/08/cand-vorbim-cu-altii-comunicam-de-fapt.html), ce spunem altora, ne spunem nouă înșine, de fapt.

Gândește-te la locul tău de muncă. Apoi imaginează-ți că te sună cineva sau te caută, și, în loc să-ți spună ce vrea, te întreabă cu totul altceva și, nemulțumit(ă) că nu îi acorzi atenția pe care o vrea, îți mai și zice vreo două.

Dragul meu cititor și potențial pacient, ai paciența să afli de la tine ce anume vrei înainte de a mă căuta. Fă lucrul acesta înainte de a avea pretenții, pentru a nu deveni, după aceea, o victimă bosumflată.

Această propunere-rugăminte este valabilă pentru oricine, și, indiferent ce voi scrie mai jos, este valabil pentru orice domeniu de activitate.

Dacă nu știi ce vrei, eu nu știu ce să îți dau, iar tu vei fi nemulțumit.

Dă-mi voie să-ți reamintesc ce fac (deși informațiile acestea sunt publice, doar să vrei să le afli):

- Sunt medic, am absolvit facultatea de medicină generală din Timișoara în 1990.

- După terminarea stagiaturii am ieșit din sistem deoarece am văzut că medicamentele nu ajută, nu vindecă, ci transformă omul în dependent de ele.

- Am început să caut alte metode, alternative, pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie: astrologie, reiki, radiestezie, remedii florale Bach. Am studiat doar cât să pot înțelege ce e dincolo de fizicul uman, și folosesc toate astea pentru a obține mai multe informații legate de boală și vindecare.

- Am descoperit biorezonanța și am urmat cursurile postuniversitare în domeniu.

- Cum multe lucruri dădeau cu virgulă și nu prea le înțelegeam, am găsit oportunitatea de a afla mai multe răspunsuri: Noua Medicină Germană (NMG), care face legătura între boală și emoții, și Recall Healing, desprinsă din NMG, care oferă modalități practice de a rezolva o problemă emoțională, care poate fi o moștenire a cuiva din familie.

Pe tot parcursul stadiilor de învățare, am fost „nevoită” să studiez asiduu medicina, pentru a-mi reîmprospăta baza de date: anatomie, fiziologie, fiziopatologie, morfopatologie, biofizică, biochimie, etc.

Acum, dă-mi voie să-ți spun ce NU fac (indiferent cât de ciudate ți se vor părea unele afirmații, ele sunt consecința a ceea ce am trăit):

- Nu ghicesc viitorul, nu îți pot spune ce ai fost în viețile anterioare; habar n-am ce culoare are aura ta și nici dacă ai blesteme sau făcături pe tine. Am avut destul de multe persoane care au intrat în cabinet, iar la întrebarea „cu ce vă pot fi de folos?”, mi-au răspuns „nu vă spun absolut nimic, vreau să văd cât de bună sunteți!”. Și eu care uitasem să-mi aduc globul de cristal și să pun afară firmă luminoasă „La ghicitoarea veselă”!

- Nu dezleg vrăjitorii. Acuma, pe bune!...

- Nu îți pun diagnosticul pe baza astrogramei. Astrele îți pot da niște indicii legate de predispoziții, dar hotărârile îți aparțin.

- Habar n-am cât vei mai avea de trăit; asta nimeni nu ți-o poate spune pentru că nimeni nu poate ști. Un medic care îți spune că mai ai de trăit doar câteva luni îți dă o informație periculoasă, care te poate programa, dacă o crezi.

- Nu știu dacă ai șanse să trăiești având o anumită boală. 

Această hotărâre îți aparține. Tu hotărăști dacă și cât mai vrei să trăiești, în ciuda celor afirmate de cei din jurul tău care, indubitabil, o fac din prea multă iubire pentru tine. Diferența între cei care s-au vindecat din boli considerate incurabile și tine este credința lor; adică ei au crezut cu tărie că se vor vindeca, în ciuda comentariilor și „încurajărilor” celorlalți.

- NU VOI HOTĂRÎ ÎN LOCUL TĂU CE SĂ FACI ÎN VIITOR, indiferent că este vorba despre viața ta personală sau cea profesională! 

Nu acesta este rolul meu. Dacă tu ai luat o hotărâre, indiferent despre ce este vorba, ți-o respect. Răspund pentru hotărârile mele, dar nu pentru ale altora. Primul pas în vindecare este să iei o decizie, aceea de a te face bine cu orice preț; doar atunci va urma vindecarea. Dar dacă tu nu crezi că viitorul ți-l scrii singur(ă), nu te pot ajuta. Nu voi face în locul tău ceea ce tu refuzi.

- Nu voi interveni în tratamentul pe care ți l-a prescris medicul tău. 

Nu asta e treaba mea. Ceea ce fac ajută la rezolvarea problemelor emoționale aflate în spatele afecțiunilor fizice, și sprijină vindecarea mai rapidă a maladiilor.

- Nu sunt sacul tău de bătaie și nu îți voi permite să te răcorești pe mine doar pentru că alți medici te-au nemulțumit. Nu sunt reprezentanta celorlalți medici, nici purtătoarea  lor de cuvânt și nici nu am vreo vină pentru hotărârile tale neinspirate.

- Nu lucrez gratis. Nu este problema mea că tu ai dat până acum atâția bani pe tratamente care nu te-au ajutat. De ce nu lucrezi și tu gratis ceea ce faci? De obicei, banii reflectă cât prețuim și apreciem ceea ce primim în schimb. Gratis vrei, la zero este aprecierea ta pentru ceea ce aș putea face pentru a te ajuta. 

- Nu ofer garanții și certitudini pentru rezultatele tratamentelor și a colaborării noastre. Eu ofer alternative la tratamente, TU ești cel care te vindeci. În cât timp? Câte întâlniri între noi sunt necesare? Nu știu. De cât timp ai nevoie să faci schimbarea care îți aduce vindecarea? Exact atât durează. De obicei chem omul de trei ori, pentru început. Dacă după a treia ședință lucrurile rămân neschimbate din punctul său de vedere, mulțumesc pentru colaborare, dar nu are rost să ne irosim timpul; înseamnă că nu eu pot ajuta în acel caz.

-Nu-ți voi cânta în strună și nu te voi lăsa să-ți plângi de milă. Vindecarea implică ieșirea din zona de confort pe care ți-o întreține victimizarea. Conflictele emoționale care au dus la apariția bolii sau bolilor au fost traumatizante, și sunt adânc îngropate în memoria subconștientă. Nu le poți scoate la suprafață mângâindu-te pe creștet. Asta vrei, corul bocitoarelor și empatie totală? Ai vecini și prieteni care empatizează cu tine, nu cred că ești dispus(ă) să plătești doar pentru a povesti și eu să tac și doar să-ți dau dreptate. Această gândire te-a adus aici, nu te poate face bine!

- Nu te voi lăsa să-mi spui numai ce vrei tu. Așteaptă-te la întrebări multe. Adevărul nu este în ceea ce afirmi cu tărie, ci în ceea ce ții ascuns și poate fi „citit” doar printre rânduri.

- Nu te voi lăsa doar să îi denigrezi pe toți și pe tine, fără a-ți aminti de oglinzile pe care le reprezentăm pentru ceilalți. Nu toți cei din jur sunt proști, nesimțiți și insensibili, în timp ce tu ești singurul(a) sfânt(ă) umblător pe fața pământului!

- Biorezonanța nu rezolvă nimic în locul tău! 

Nu este o metodă miraculoasă care vindecă orice, în timp ce tu îți vezi mai departe de viața și obiceiurile care te-au îmbolnăvit. Biorezonanța ajută la detectarea factorilor de risc rezultați în urma stresului pe care îl accepți în viața și traiul tău. Factorii de stres sunt peste tot și îi afectează pe toți; diferența o face răspunsul fiecăruia. Dacă te stresezi foarte tare nici nu vei avea mai mulți bani, nici nu vei fi mai apreciat(ă) și nici nu vei primi mai mult respect.

Biorezonanța este o metodă aplicată prin intermediul unui aparat. E ca șofatul: îți trebuie o mașină, dar mașina nu merge nicăieri dacă nu o conduce cineva. Așa încât, dragul meu cititor, aparatul și metoda nu fac doi bani dacă nu există cineva care să „șofeze”, adică medicul care lucrează cu aparatul.

- Nu îți pot spune cine face exact același lucru ca mine în orașul sau județul tău. Fiecare avem metoda noastră care ne personalizează. Spune-mi, te rog, cine face exact ceea ce faci tu în orașul meu?

-Nu îți pot da răspunsuri la întrebările de pe facebook când ai tu chef. Munca mea nu constă în a sta în fața monitorului pentru a-ți aștepta cu nerăbdare întrebările și a-ți răspunde instant. Nu te aștepta să-ți răspund atunci când îmi scrii la ora 2 noaptea, doar pentru că mă vezi activă. 

- Nu voi renunța la mine pentru a-ți fi ție bine. Nu voi renunța la sănătatea mea și a celor la care țin pentru a-ți fi la dispoziție 24/24. E clar că, în acest caz, ai nevoie de servitori. Din fericire am învățat să fac diferența între un bolnav real și unul imaginar, care vrea doar ca ceilalți să-i fie la dispoziție non-stop.

Îți mulțumesc pentru paciența cu care ai citit cele de mai sus. Și ce fac, totuși?

- În primul rând nu te consider pacient-bolnav, ci un om care are - în acel moment - o problemă ce se vrea și poate fi rezolvată.

- Te ascult și îți pun întrebări pentru a-ți primi răspunsurile vindecătoare.

- Îți cer să-ți amintești cât de extraordinar(ă) ești și te ajut să-ți reamintești de soarele din viața ta, distrăgându-ți atenția de la negura pe care o simți.

- Sunt atentă la tine, la limbajul tău non-verbal și la intonațiile ce stau ascunse în spatele cuvintelor pe care le rostești. 

- Te opresc, din când în când, deoarece soluția problemelor tale este spusă chiar de tine, doar că durerea, furia, fricile, nu te mai lasă să o „auzi”.

- Îți povestesc despre mecanismul de producere al bolilor, de la emoția primordială la boală, pentru a putea înțelege că tot ce ți se întâmplă e suma hotărârilor luate de tine, nu de altcineva.

- Îți reamintesc și îți argumentez că niciodată nu e prea târziu să faci ce vrei în și cu viața ta, și că TIMPUL este doar o noțiune a minții.

- Îți spun cum au rezolvat alții și eu situații prin care treci tu acum.

- Îți prezint variante pentru ca tu să găsești soluții. E viața ta, în fond, deci trebuie să îți asumi responsabilitatea pentru ea, să te asumi pe tine.

Sunt un medic care cunoaște medicina, a înțeles biologicul uman și reacțiile lui. 

Îți pun la dispoziție cunoașterea pe care am acumulat-o, cu condiția să o vrei. 

Te pot ajuta să te ajuți, dar nu te voi minți și nu voi face nimic în locul tău.

Vii la mine în postura de pacient, dar rolul meu este să îți reamintesc cum să ai paciența de redeveni un om pacient cu tine.

Ești oglinda mea. Sunt oglinda ta.

Îți mulțumesc pentru paciență, dragă cititorule.

Binețe, îți spun!

dr. Edith Kadar 

Arad, 09 august 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/08/pacienti-si-pacienta.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

NU FI O COPIE, FII UN ORIGINAL!

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Cât din ce ai realizat în viață are la bază gândirea ta și este rezultatul propriilor planuri, a propriilor teorii puse cu succes în practică? Poți să spui un procent? Nu mie, ci ție.

Faci sau ai făcut un lucru pentru că așa ai văzut la alții sau pentru că așa l-ai vrut și l-ai conceput?
Faci sau ai făcut achiziții după ce ai văzut că alții au făcut-o, și te-ai gândit că ți-ar fi bune și ție, sau nu te inspiri decât din ideile tale?

Fii sincer(ă) cu tine.
Ești original(ă) în ceea ce faci sau te mulțumești să copiezi, să imiți, să fii ceva ce este deja altcineva?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim puțin despre o temă foarte actuală, care poate crea multe conflicte emoționale legate de valoarea proprie.

Nu mai fi o copie, fii un original!

Cine ai fi tu dacă nu ai urma șabloane, mode, persoane, curente?
Cine ai fi tu dacă ai face lucrurile pentru că așa ți-a venit inspirația, și nu pentru că ai văzut pe cineva făcându-le?
Cine ai fi tu dacă nu ai urmări cu înverșunare ce fac alții, cum se îmbracă, ce și cum vorbesc sau scriu, și nu ai avea pe cine să copiezi?
Cât din tine și din viața ta este ORIGINAL, și cât e COPIE?

Nu fă lucrurile doar pentru că le-ai văzut la altcineva, dar până atunci nici nu te-ai gândit la ele.

Fă ceva pentru că așa îți vine, așa simți, așa vrei, așa știi că îți vei îndeplini în mod natural cerințele ce te împlinesc ca ființă.

Nu aștepta ca altcineva să facă primul pas într-o direcție pentru ca tu să calci, apoi, pe cărări bătătorite.

Ai curajul să-ți descoperi propria cale; doar aceea te va duce spre destinația cate ți-e menită în viață. Restul sunt potecile și destinațiile altora, sunt deviații care îți îndepărtează pașii de la tine.

A merge în urma altora, a copia, a imita, poate fi simplu și ușor, dar nu te transformă în persoana pe care încerci să o copiezi.

Poți alege să fii Pamela Anderson de România, Brad Pitt de Crevedia sau Bill Gates de Medgidia.

Te poți lăuda că ești ca.... X, persoana foarte cunoscută. Dar nu vei fi niciodată acea persoană decât o copie caricaturală a ei.

Poți cânta ca Lady GaGa, poți dansa ca Fred Astaire, poți arăta ca orice star vrei tu. Dar nu vei fi original(ă), ci doar o copie palidă.

Dar spune-mi, te rog, de ce e așa o mare problemă să fii ti însuți/însăți?

De ce nu poți fi tu un original? Adică să faci ceea ce te împlinește fără frica de a fi catalogat(ă), judecat(ă) și mustrat(ă).

De ce nu-ți iei casa proiectată de și în visele tale? De ce aștepți să o facă, mai întâi, vecinul, colegii sau prietenii?

De ce doar după ce auzi povestindu-se de intenția cuiva de a-și lua aparatură de care are nevoie, te trezești brusc că și tu vrei același lucru, chiar dacă nu ai habar ce să faci cu ea?

De ce începi să faci sport sau să ții diete doar pentru că așa fac cei pe care îi admiri în secret?

De ce nu te-ai apucat să scrii pentru că așa ai simțit, așa ți-a dat ghes talentul, ci ai făcut-o doar după ce admirația și invidia te-au anunțat că vrei să fii...ca acel autor?

De ce vrei să imiți stiluri care deja există, nu sunt ale tale și nu te reprezintă?

De ce vrei să îți creezi o viață copiată și nu una care să „miroase” a noutate, a proaspăt și care să emane originalitate?

Chiar crezi că îți poți minți sufletul și esența ta?

Copiind nu vei fi mai fericit.

Imitând nu vei fi mai împlinit.

Vei fi doar un exemplar care, din frica asumării de sine, și-a ratat propria evoluție, și-a neglijat chemarea, și-a negat împlinirea și regăsirea de sine.

Atât timp cât iei lucrurile de gata, vei fi doar o replică a vieții altcuiva.

Atât timp cât te va interesa părerea celorlalți și vei vâna atenția lor, vei rămâne un duplicat.

Atât timp cât ești surd la adevărata ta chemare, vei rămâne o copie palidă a chemării altora.

Când tot ce te interesează este să îți pui propriile vise în aplicare indiferent de greutăți, vei fi ORIGINAL(Ă), vei fi UNIC(Ă).

Depinde doar de aspirațiile și de ambițiile tale.

ORIGINAL sau COPIE?

AUTENTIC sau IMITAȚIE?

UNICAT sau DUPLICAT?

REAL sau REPLICĂ?

Gândește-te la asta și fă alegerea ACUM!

Binețe, dragă cititorule!

dr. Edith Kadar 

Arad, 03 martie 2016

 *     *    *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/11/nu-fi-o-copie-fii-un-original.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

DIN DORINȚA DE A AVEA DREPTATE, CALCI ÎN PICIOARE ADEVĂRUL. PE-AL MEU.

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

De-a lungul și de-a latul istoriei, au avut loc multe războaie, răscoale, răzmerițe, bătălii cu grade diferite de mărime și gravitate. După interesul celor care au avut ceva de câștigat din ele. 

Cum? N-ai aflat că un conflict de orice natură pornește de la niște interese financiare? N-ai știut? Încă mai ai naivitatea de a crede că pacea se obține prin luptă? Bine, somn ușor în continuare!

Și la ora actuală, în secolul al douăj’unulea (XXI-lea, pentru comentatori), au loc războaie crunte, însă ele au pierdut din evidență și au devenit cu mult mai subtile; câmpul de bătaie a devenit spațiul ideilor, iar lupta este de a apăra cu îndârjire ceva ce e al nostru, sau de a combate ceva ce e al lor și nu e pe placul nostru.

Cam la asta se reduce cauzalitatea „războaielor” ideatice, iar orgoliul, mândria și vanitatea, „copiii” ascultători de EGO, sunt strategii din umbră ce manipulează adevărul, aranjându-l doar pentru a avea dreptate.

A avea dreptate cu orice preț a devenit mai important decât dreptatea și adevărul în sine.

ADEVĂRUL este cel cu care rezonează fiecare, care aduce o stare de liniște sufletească și pace, după chipul și asemănarea fiecăruia. Nu există un adevăr general valabil.

DREPTATEA  este acel echilibru la care se ajunge când crezi în ADEVĂRUL tău.

Adevărul și dreptatea mea pot fi foarte diferite de ale tale. Și nu înseamnă că cineva are sau nu dreptate. Dreptatea și a avea dreptate sunt două lucruri diferite. Total.

Dacă s-ar respecta DREPTATEA și ADEVĂRUL fiecăruia, nu ar mai exista nici urmă de conflict, de nicio culoare.

Dar de când cu nevoia de A AVEA DREPTATE... e altă poveste.

Oamenii vor să aibă dreptate, și merg până-n pânzele albe pentru a-ți demonstra că tu nu ai. Nu se dau în lături să-ți terfelească ADEVĂRUL și DREPTATEA în care crezi.

Dar, ca niște mici cópii ale lui Machiavelli (cel care în „Principele” a vorbit despre scopul care scuză mijloacele), nu se lasă până ce nu te calcă de tot în picioare. 

Cum? De exemplu îți răstălmăcesc ceea ce ai spus sau ai scris pentru a te provoca la răspuns. Ei asta vor, să te provoace, ca tu să le răspunzi. Tu, de bună credință, îți imaginezi că omul nu a înțeles corect, și vrei să îl ajuți, dându-i mai multe indicii. 

Eh, și de aici începe totul: îți spune că nu accepți dialogul, că îți place să monologhezi, că ești egoist(ă), că vrei doar tu să ai dreptate; că, de fapt, nu ești ceea ce susții că ești, că ești plin(ă) de orgolii, etc. (oglinzi, că doar îți și își vorbește despre el, nu?).

Dacă te pune necuratul să încerci să aduci alte argumente, având încă naivitatea de a ajuta omul să înțeleagă, deschizi porțile iadului prin care ești împins(ă) cu drag: ești învinuit(ă) că nu ai înțeles tu ce a vrut să zică, având tupeul să îți spună că nu a zis niciodată așa ceva (deși rândurile de mai sus stau mărturie), că tu ai ceva cu ea, cu persoana. Poate să aplice și ceea ce faci tu, semn că te-a studiat mult, că ai avut un impact puternic asupra ei. 

Totul este ca tu să sesizezi tactica de psihologie inversă și să te oprești, să nu te mai lași atras(ă) în capcana de a da explicații și lămuriri.

Sunt convinsă că ai întâlnit asemenea persoane la viața ta, pentru care a avea dreptate e mai important decât să-ți respecte adevărul și dreptatea ta. 

Aceste persoane vor doar să își facă reclamă pe spatele tău, să poată scrie acolo unde sunt mulți care dialoghează, deoarece în particular sunt iluștri NIMENI. Ei nu pot iniția nimic de la ei pentru că nu au inițiativă și originalitate, ci ies în evidență doar contestând tot ce mișcă-n țara asta.

Indiferent despre ce vorbești și scrii, ei nu aud o iotă deoarece tot ce văd este oportunitatea de a ieși în evidență contestând. Iar cei asemeni lor li se alătură. Deh, cele 5 minute de celebritate!

Dar, de ce contestă ei tot? Din frică: de anonimat, de neiubire, de a nu fi respinși, de a nu fi ignorați, și din dorința de a avea dreptate, semn că acasă cineva le-a spus în permanență că vorbesc prostii și că nu au dreptate.

Iar frica se naște din ignoranță.  

Dar ce este ignoranța? Refuzul de a te informa? Da, și asta. 

Dar cel mai grav grad de ignoranță mi se pare a fi refuzul de a accepta noul sub orice formă, de a contesta totul fără a avea  vreo noțiune reală despre subiect, de a respinge orice e venit din partea altcuiva, și dorința omului de a se impune cu orice preț. 

Iar ignoranța și frica generează ceilalți monștri: intoleranța, rigiditatea mentală, iar până la ură și conflicte mai e un singur pas. 

Ia ca exemplu orice subiect vrei tu să atingi, știi tu, din acela la care toată lumea se pricepe și toți au o părere avizată: vegetarieni sau carnivori, despre obligativitatea vaccinării, sau despre Dumnezeu prin prisma diferitelor religii, secte, confesiuni. sau alte situații, le știi tu.

Fiecare vrea, de fapt, să aibă dreptate, nu să comunice real. Nu uita că cele mai crunte războaie s-au dus și se duc în numele religiei și în cel al apărării imaginii dumnezeului propriu, adică ADEVĂRUL MEU! Asta este divinitatea pentru mulți. 

În final este vorba, de fapt, despre frica de a nu avea dreptate, și de a vedea că tot ce omul a crezut până acum și pe care și-a clădit viața este, de fapt, o himeră, o minciună. Aceasta este, de fapt, frica primordială, aceea care încrâncenează omul până la violență: „prefer să îi distrug pe toți și tot decât să accept că viața mea e o minciună!”. 

Indiferent despre ce se vorbește, ideea este de a respecta alegerea celuilalt, și a nu le cere altora să fie sau să facă ca tine. Sindromul Dumnezeu. 

Când nu te interesează ce are celălalt de spus, când ataci, scoți din context, răstălmăcești, apoi spui că nu așa ai zis, că omul e răuvoitor și că a înțeles greșit; sau când comentezi, iar când primești un comentariu, ți-l ștergi pe al tău, dar scrii anonim pe mesageria blogului folosind invective, iar apoi îți pui „prietenii” să „vomite” și ei expresii „superbe” pentru a te pune la punct, nu pot decât să simt părere de rău pentru tine, pentru că nimeni nu te-a iubit, nici măcar tu!

Când nu te interesează adevărul și dreptatea cuiva, (ai vrea să) te consideri un mic dumnezeu care poate să taie și să spânzure. Doar că, vezi tu, divinitatea nu face rău, e tolerantă cu toți, ne acceptă, nu ne condiționează și, cel mai important, ne respectă liberul arbitru.

Nu trebuie să fii Dumnezeu, nici nu poți. 

Dar nu mai încerca să ai dreptate cu orice preț, chiar călcând-o în picioare pe a celorlalți. 

Când calci peste cadavre pentru a avea dreptate, când scopul tău (crezi că) scuză mijloacele folosite, pentru mine înseamnă că oamenii s-au rătăcit de dumnezeirea din ei și o caută în afară, dându-i chipul și asemănarea proprie. 

Nu trebuie să fii de acord cu mine, cu crezurile mele. Nimeni nu te obligă să citești ceea ce spun, scriu și în ce cred. 

Vezi tu, din nevoia de a avea dreptate, calci în picioare ADEVĂRUL și DREPTATEA în care cred. Tocmai de aceea, te las să ai ultimul cuvânt, indiferent care ar fi. 

Fii binecuvântat, om zbuciumat, că ai nevoie!

Binețe ție, cititorule!

dr. Edith Kadar 

Arad, 07 august 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/08/din-dorinta-de-avea-dreptate-calci-in.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

NESIMȚIȚII, OGLINDA EMOȚIILOR NEREZOLVATE DIN NOI

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Apară-te, omule, de nesimțiți și de neamuri proaste!

Nu lăsa pe nimeni să îți spună cine ești, ce ești, cum ești si mai ales ce poți! 

Dacă lași, se vor trezi urgent neamurile proaste și frustrații să se ia de tine.

Nesimțiți = cei ce nu simt niciun fel de empatie, simpatie, și care jignesc oameni doar pentru a se simți ei bine.
Neamuri proaste = persoane nesimțite (fără simțire) de care până și neamurile proprii  se minunează că fac parte din aceeași familie (definiții personale).

*    *    *    *    *

"Doamne, ce te-ai îngrășat în halul ăsta? Tu nu te vezi cum arăți? Apucă-te și tu de un sport, că uită-te la tine!", aud o voce în timp ce stăteam la rând la cafea la ștrandul din Arad. 

Mi-a trebuit un timp să înțeleg că toți ochii de acolo mă priveau pe mine , deci eu eram subiectul din propoziție.

Și am înțeles că Universul mă punea în față cu o oglindă a mea nerezolvată și amânată.

Mă uit la sursa vorbelor, și recunosc cu greutate un fost coleg de serviciu în asigurări, care acum lucrează la ștrand ca om de serviciu. 

Am analizat rapid trăirile și emoțiile din acel moment: revoltă, furie, rușine, vină, frica de a fi judecată și respinsă, dorința de a-l pocni pe nesimțit. Am respirat adânc, am închis ochii, și mi-am primit emoțiile și trăirile.

" Vă mulțumesc că ați revenit. De data asta vă aud! SUNT PERFECTĂ PENTRU ACUM ȘI AICI!"

Un val de liniște m-a cuprins. Este liniștea asumării de sine. 

"Asa, și?", zic eu.

"Dă-o dracului de treabă, uită-te la tine!", continuă "masculul" feroce.

"Da, măi, mă uit la mine, și îmi e drag de mine!", îi zic. "Dar tu ce dracu ești atât de nesimțit? Îți face plăcere să te dai mare în public? Cum? Încercând să jignești și să umilești o femeie? Bravo! Poți mai mult? Hai, dă-i drumul!", îi zic.

Deja toți ochii s-au întors către el, iar el s-a întors cu spatele bombănind un " scuze!".

Aveam de ales între a fi rușinată de cum arăt acum, și a lua taurul de coarne. Am ales varianta a doua. Și mă simt extraordinar!

Da, am pus pe mine 10 kg intr-un an, de când cu schimbările extraordinare din viața mea. 

Sunt grasă (după părerea celor care nu se văd pe ei), dar am învățat atât de multe lucruri în această perioadă!

Dacă ar fi să aleg între a fi obsedată de greutate și a învăța de la viață, nu as avea nici o ezitare să aleg viața și nu obsesia.

Apară-te, omule, de neamuri proaste!

Nu lăsa pe nimeni să îți spună cine ești, ce ești cum ești si mai ales ce poți! 

Dacă lași, se vor trezi urgent neamurile proaste și frustrații să se ia de tine.

Orice ni se întâmplă este un mesaj de la Univers. 

Nimic nu este întâmplător, totul are semnificație. Iar ceea ce noi numim neamuri proaste, troglodiți, nesimțiți, sunt, de fapt, mesageri ai lucrurilor rămase nerezolvate în noi, care așteaptă cuminți să fie observate și conștientizate.

Mult timp m-am simțit rușinată că am ajuns la această formă. Și pentru a-mi rezolva problema acceptării, mi-au fost scoși în cale oameni care arătau cu degetul exact spre ceea ce mă deranja pe mine. 

Am fost furioasă, frustrată, supărată pe corpul meu care m-a trădat (ziceam eu), dar pe care am ajuns să îl iubesc.

Observă și acceptă, Omule, neamurile proaste și nesimțiții deoarece ei sunt oglinzile lucrurilor nerezolvate, care stau în calea înfloririi tale ca ființă înțeleaptă. 

Mulțumește-le pentru sinceritate, doar nu vrei sa fii mințit (ă)!?

Vă mulțumesc din suflet celor care mă  respingeți din cauza formei! 

Așa pot să mă concentrez pe fond. Iar oamenii potriviți vor apare pentru a putea merge mai departe pe drumul meu.

Mulțumesc oglinzilor mele care mă contestă și îmi cer să mă  schimb. Fără voi m-aș mulțumi cu puțin. Datorită vouă primesc din ce în ce mai mult de la viață.

Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!

Vă iubesc!

Cu recunoștință,

Edith 💜

dr. Edith Kadar
Arad, 05 augusr 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/08/nesimtitii-si-neamurile-proaste-oglinda.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.