joi, 10 august 2017

PACIENȚI ȘI... PACIENȚĂ

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Azi m-am hotărât să scriu despre un subiect care s-a acutizat mult în ultima perioadă: despre pacienți și despre paciență.
Acum, depinde ce înțelegi tu prin cele două noțiuni.

PACIENȚĂ, conform dicționarului explicativ al limbii român (DEx), semnifică răbdare, calm, îngăduință. Este o calitate, o virtute cu care ar fi bine să fim cu toții înzestrați.
Și atunci cum se numesc oamenii care manifestă această virtute? PACIENȚI. Un om plin de răbdare este un om pacient. Calitate. Adjectiv.
Dar PACIENT este și substantiv, și înseamnă „o persoană bolnavă care se găsește în tratamentul unui medic, considerat în raport cu acesta” (DEx).

Un om pacient (adj.) are multă răbdare, dar un  pacient (substantiv) are, oare, răbdare cu sine și cu ceilalți?
Experiențele ultimei perioade m-au făcut să-mi pun serioase semne de întrebare în acest sens.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să-mi fii alături și azi. Tu hotărăști dacă vei avea paciența de a citi și înțelege, sau îmi vei da un răspuns rapid pe motiv de...pacient impacientat.

Pornește, rogu-te, și muzica, pentru a te însoți pe calea cuvintelor.
Cele scrise mi s-au întâmplat mie, dar pot fi valabile pentru oricine, indiferent de domeniul de activitate.


Munca mea de medic mă pune în cele mai variate posturi în raport cu oamenii cu care vin în contact. Totul începe cu primul contact, de obicei telefonic, pentru a stabili o întâlnire. Până aici, toate bune și frumoase.
Fie sunt contactată pe Facebook, în particular, pentru a mi se cere numărul de telefon, fie prin mail, ori oamenii primesc numărul de la cei care au mai fost la mine.

Discuțiile sunt, de cele mai multe ori, interesante. De ce? Pentru că mulți din cei care mă caută nu știu, de fapt, ce vor.
Este ca și cum ai intra într-un magazin și ai întreba: „ce se vinde aici, că nu știu?....aveți șampon?... nu?... e magazin de încălțăminte?...aha!...și ce încălțăminte aveți, de vară sau de iarnă?...să mă uit?...da' nu-mi puteți spune dumneavoastră?... sunteți cam obraznică!”.

Într-una din zile am primit multe telefoane în decurs de o oră, toate pentru programări. Am făcut 3 programări, deoarece restul habar nu aveau de ce vor să vină la mine și cu ce i-aș putea ajuta. Iar dacă omul nu știe ce vrea, cum aș putea eu, oare, să știu ce să-i ofer?

Desigur, poți să-mi aduci nenumărate argumente că eu trebuie să ajut omul, nu să pun atâtea întrebări, că rolul meu este să mă jertfesc pentru binele altora, etc. 
Așa cum am mai scris (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/08/cand-vorbim-cu-altii-comunicam-de-fapt.html), ce spunem altora, ne spunem nouă înșine, de fapt.

Gândește-te la locul tău de muncă. Apoi imaginează-ți că te sună cineva sau te caută, și, în loc să-ți spună ce vrea, te întreabă cu totul altceva și, nemulțumit(ă) că nu îi acorzi atenția pe care o vrea, îți mai și zice vreo două.

Dragul meu cititor și potențial pacient, ai paciența să afli de la tine ce anume vrei înainte de a mă căuta. Fă lucrul acesta înainte de a avea pretenții, pentru a nu deveni, după aceea, o victimă bosumflată.

Această propunere-rugăminte este valabilă pentru oricine, și, indiferent ce voi scrie mai jos, este valabil pentru orice domeniu de activitate.


Dacă nu știi ce vrei, eu nu știu ce să îți dau, iar tu vei fi nemulțumit.

Dă-mi voie să-ți reamintesc ce fac (deși informațiile acestea sunt publice, doar să vrei să le afli):
- Sunt medic, am absolvit facultatea de medicină generală din Timișoara în 1990.
- După terminarea stagiaturii am ieșit din sistem deoarece am văzut că medicamentele nu ajută, nu vindecă, ci transformă omul în dependent de ele.
- Am început să caut alte metode, alternative, pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie: astrologie, reiki, radiestezie, remedii florale Bach. Am studiat doar cât să pot înțelege ce e dincolo de fizicul uman, și folosesc toate astea pentru a obține mai multe informații legate de boală și vindecare.
- Am descoperit biorezonanța și am urmat cursurile postuniversitare în domeniu.
- Cum multe lucruri dădeau cu virgulă și nu prea le înțelegeam, am găsit oportunitatea de a afla mai multe răspunsuri: Noua Medicină Germană (NMG), care face legătura între boală și emoții, și Recall Healing, desprinsă din NMG, care oferă modalități practice de a rezolva o problemă emoțională, care poate fi o moștenire a cuiva din familie.

Pe tot parcursul stadiilor de învățare, am fost „nevoită” să studiez asiduu medicina, pentru a-mi reîmprospăta baza de date: anatomie, fiziologie, fiziopatologie, morfopatologie, biofizică, biochimie, etc.

Acum, dă-mi voie să-ți spun ce NU fac (indiferent cât de ciudate ți se vor părea unele afirmații, ele sunt consecința a ceea ce am trăit):

- Nu ghicesc viitorul, nu îți pot spune ce ai fost în viețile anterioare; habar n-am ce culoare are aura ta și nici dacă ai blesteme sau făcături pe tine. Am avut destul de multe persoane care au intrat în cabinet, iar la întrebarea „cu ce vă pot fi de folos?”, mi-au răspuns „nu vă spun absolut nimic, vreau să văd cât de bună sunteți!”. Și eu care uitasem să-mi aduc globul de cristal și să pun afară firmă luminoasă „La ghicitoarea veselă”!

- Nu dezleg vrăjitorii. Acuma, pe bune!...

- Nu îți pun diagnosticul pe baza astrogramei. Astrele îți pot da niște indicii legate de predispoziții, dar hotărârile îți aparțin.

- Habar n-am cât vei mai avea de trăit; asta nimeni nu ți-o poate spune pentru că nimeni nu poate ști. Un medic care îți spune că mai ai de trăit doar câteva luni îți dă o informație periculoasă, care te poate programa, dacă o crezi.


- Nu știu dacă ai șanse să trăiești având o anumită boală. 
Această hotărâre îți aparține. Tu hotărăști dacă și cât mai vrei să trăiești, în ciuda celor afirmate de cei din jurul tău care, indubitabil, o fac din prea multă iubire pentru tine. Diferența între cei care s-au vindecat din boli considerate incurabile și tine este credința lor; adică ei au crezut cu tărie că se vor vindeca, în ciuda comentariilor și „încurajărilor” celorlalți.

- NU VOI HOTĂRÎ ÎN LOCUL TĂU CE SĂ FACI ÎN VIITOR, indiferent că este vorba despre viața ta personală sau cea profesională! 
Nu acesta este rolul meu. Dacă tu ai luat o hotărâre, indiferent despre ce este vorba, ți-o respect. Răspund pentru hotărârile mele, dar nu pentru ale altora. Primul pas în vindecare este să iei o decizie, aceea de a te face bine cu orice preț; doar atunci va urma vindecarea. Dar dacă tu nu crezi că viitorul ți-l scrii singur(ă), nu te pot ajuta. Nu voi face în locul tău ceea ce tu refuzi.

- Nu voi interveni în tratamentul pe care ți l-a prescris medicul tău. 
Nu asta e treaba mea. Ceea ce fac ajută la rezolvarea problemelor emoționale aflate în spatele afecțiunilor fizice, și sprijină vindecarea mai rapidă a maladiilor.

- Nu sunt sacul tău de bătaie și nu îți voi permite să te răcorești pe mine doar pentru că alți medici te-au nemulțumit. Nu sunt reprezentanta celorlalți medici, nici purtătoarea  lor de cuvânt și nici nu am vreo vină pentru hotărârile tale neinspirate.

- Nu lucrez gratis. Nu este problema mea că tu ai dat până acum atâția bani pe tratamente care nu te-au ajutat. De ce nu lucrezi și tu gratis ceea ce faci? De obicei, banii reflectă cât prețuim și apreciem ceea ce primim în schimb. Gratis vrei, la zero este aprecierea ta pentru ceea ce aș putea face pentru a te ajuta. 

- Nu ofer garanții și certitudini pentru rezultatele tratamentelor și a colaborării noastre. Eu ofer alternative la tratamente, TU ești cel care te vindeci. În cât timp? Câte întâlniri între noi sunt necesare? Nu știu. De cât timp ai nevoie să faci schimbarea care îți aduce vindecarea? Exact atât durează. De obicei chem omul de trei ori, pentru început. Dacă după a treia ședință lucrurile rămân neschimbate din punctul său de vedere, mulțumesc pentru colaborare, dar nu are rost să ne irosim timpul; înseamnă că nu eu pot ajuta în acel caz.

-Nu-ți voi cânta în strună și nu te voi lăsa să-ți plângi de milă. Vindecarea implică ieșirea din zona de confort pe care ți-o întreține victimizarea. Conflictele emoționale care au dus la apariția bolii sau bolilor au fost traumatizante, și sunt adânc îngropate în memoria subconștientă. Nu le poți scoate la suprafață mângâindu-te pe creștet. Asta vrei, corul bocitoarelor și empatie totală? Ai vecini și prieteni care empatizează cu tine, nu cred că ești dispus(ă) să plătești doar pentru a povesti și eu să tac și doar să-ți dau dreptate. Această gândire te-a adus aici, nu te poate face bine!

- Nu te voi lăsa să-mi spui numai ce vrei tu. Așteaptă-te la întrebări multe. Adevărul nu este în ceea ce afirmi cu tărie, ci în ceea ce ții ascuns și poate fi „citit” doar printre rânduri.

- Nu te voi lăsa doar să îi denigrezi pe toți și pe tine, fără a-ți aminti de oglinzile pe care le reprezentăm pentru ceilalți. Nu toți cei din jur sunt proști, nesimțiți și insensibili, în timp ce tu ești singurul(a) sfânt(ă) umblător pe fața pământului!


- Biorezonanța nu rezolvă nimic în locul tău! 
Nu este o metodă miraculoasă care vindecă orice, în timp ce tu îți vezi mai departe de viața și obiceiurile care te-au îmbolnăvit. Biorezonanța ajută la detectarea factorilor de risc rezultați în urma stresului pe care îl accepți în viața și traiul tău. Factorii de stres sunt peste tot și îi afectează pe toți; diferența o face răspunsul fiecăruia. Dacă te stresezi foarte tare nici nu vei avea mai mulți bani, nici nu vei fi mai apreciat(ă) și nici nu vei primi mai mult respect.
Biorezonanța este o metodă aplicată prin intermediul unui aparat. E ca șofatul: îți trebuie o mașină, dar mașina nu merge nicăieri dacă nu o conduce cineva. Așa încât, dragul meu cititor, aparatul și metoda nu fac doi bani dacă nu există cineva care să „șofeze”, adică medicul care lucrează cu aparatul.

- Nu îți pot spune cine face exact același lucru ca mine în orașul sau județul tău. Fiecare avem metoda noastră care ne personalizează. Spune-mi, te rog, cine face exact ceea ce faci tu în orașul meu?

-Nu îți pot da răspunsuri la întrebările de pe facebook când ai tu chef. Munca mea nu constă în a sta în fața monitorului pentru a-ți aștepta cu nerăbdare întrebările și a-ți răspunde instant. Nu te aștepta să-ți răspund atunci când îmi scrii la ora 2 noaptea, doar pentru că mă vezi activă. 

- Nu voi renunța la mine pentru a-ți fi ție bine. Nu voi renunța la sănătatea mea și a celor la care țin pentru a-ți fi la dispoziție 24/24. E clar că, în acest caz, ai nevoie de servitori. Din fericire am învățat să fac diferența între un bolnav real și unul imaginar, care vrea doar ca ceilalți să-i fie la dispoziție non-stop.


Îți mulțumesc pentru paciența cu care ai citit cele de mai sus. Și ce fac, totuși?
- În primul rând nu te consider pacient-bolnav, ci un om care are - în acel moment - o problemă ce se vrea și poate fi rezolvată.
- Te ascult și îți pun întrebări pentru a-ți primi răspunsurile vindecătoare.
- Îți cer să-ți amintești cât de extraordinar(ă) ești și te ajut să-ți reamintești de soarele din viața ta, distrăgându-ți atenția de la negura pe care o simți.
- Sunt atentă la tine, la limbajul tău non-verbal și la intonațiile ce stau ascunse în spatele cuvintelor pe care le rostești. 
- Te opresc, din când în când, deoarece soluția problemelor tale este spusă chiar de tine, doar că durerea, furia, fricile, nu te mai lasă să o „auzi”.
- Îți povestesc despre mecanismul de producere al bolilor, de la emoția primordială la boală, pentru a putea înțelege că tot ce ți se întâmplă e suma hotărârilor luate de tine, nu de altcineva.
- Îți reamintesc și îți argumentez că niciodată nu e prea târziu să faci ce vrei în și cu viața ta, și că TIMPUL este doar o noțiune a minții.
- Îți spun cum au rezolvat alții și eu situații prin care treci tu acum.
- Îți prezint variante pentru ca tu să găsești soluții. E viața ta, în fond, deci trebuie să îți asumi responsabilitatea pentru ea, să te asumi pe tine.

Sunt un medic care cunoaște medicina, a înțeles biologicul uman și reacțiile lui. 
Îți pun la dispoziție cunoașterea pe care am acumulat-o, cu condiția să o vrei. 
Te pot ajuta să te ajuți, dar nu te voi minți și nu voi face nimic în locul tău.

Vii la mine în postura de pacient, dar rolul meu este să îți reamintesc cum să ai paciența de redeveni un om pacient cu tine.

Ești oglinda mea. Sunt oglinda ta.

Îți mulțumesc pentru paciență, dragă cititorule.

Binețe, îți spun!


dr. Edith Kadar 
Arad, 09 august 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/08/pacienti-si-pacienta.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

marți, 8 august 2017

NU FI O COPIE, FII UN ORIGINAL!

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Cât din ce ai realizat în viață are la bază gândirea ta și este rezultatul propriilor planuri, a propriilor teorii puse cu succes în practică? Poți să spui un procent? Nu mie, ci ție.

Faci sau ai făcut un lucru pentru că așa ai văzut la alții sau pentru că așa l-ai vrut și l-ai conceput?
Faci sau ai făcut achiziții după ce ai văzut că alții au făcut-o, și te-ai gândit că ți-ar fi bune și ție, sau nu te inspiri decât din ideile tale?

Fii sincer(ă) cu tine.
Ești original(ă) în ceea ce faci sau te mulțumești să copiezi, să imiți, să fii ceva ce este deja altcineva?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim puțin despre o temă foarte actuală, care poate crea multe conflicte emoționale legate de valoarea proprie.


Nu mai fi o copie, fii un original!

Cine ai fi tu dacă nu ai urma șabloane, mode, persoane, curente?
Cine ai fi tu dacă ai face lucrurile pentru că așa ți-a venit inspirația, și nu pentru că ai văzut pe cineva făcându-le?
Cine ai fi tu dacă nu ai urmări cu înverșunare ce fac alții, cum se îmbracă, ce și cum vorbesc sau scriu, și nu ai avea pe cine să copiezi?
Cât din tine și din viața ta este ORIGINAL, și cât e COPIE?

Nu fă lucrurile doar pentru că le-ai văzut la altcineva, dar până atunci nici nu te-ai gândit la ele.
Fă ceva pentru că așa îți vine, așa simți, așa vrei, așa știi că îți vei îndeplini în mod natural cerințele ce te împlinesc ca ființă.

Nu aștepta ca altcineva să facă primul pas într-o direcție pentru ca tu să calci, apoi, pe cărări bătătorite.
Ai curajul să-ți descoperi propria cale; doar aceea te va duce spre destinația cate ți-e menită în viață. Restul sunt potecile și destinațiile altora, sunt deviații care îți îndepărtează pașii de la tine.

A merge în urma altora, a copia, a imita, poate fi simplu și ușor, dar nu te transformă în persoana pe care încerci să o copiezi.

Poți alege să fii Pamela Anderson de România, Brad Pitt de Crevedia sau Bill Gates de Medgidia.
Te poți lăuda că ești ca.... X, persoana foarte cunoscută. Dar nu vei fi niciodată acea persoană decât o copie caricaturală a ei.
Poți cânta ca Lady GaGa, poți dansa ca Fred Astaire, poți arăta ca orice star vrei tu. Dar nu vei fi original(ă), ci doar o copie palidă.


Dar spune-mi, te rog, de ce e așa o mare problemă să fii ti însuți/însăți?
De ce nu poți fi tu un original? Adică să faci ceea ce te împlinește fără frica de a fi catalogat(ă), judecat(ă) și mustrat(ă).

De ce nu-ți iei casa proiectată de și în visele tale? De ce aștepți să o facă, mai întâi, vecinul, colegii sau prietenii?
De ce doar după ce auzi povestindu-se de intenția cuiva de a-și lua aparatură de care are nevoie, te trezești brusc că și tu vrei același lucru, chiar dacă nu ai habar ce să faci cu ea?
De ce începi să faci sport sau să ții diete doar pentru că așa fac cei pe care îi admiri în secret?
De ce nu te-ai apucat să scrii pentru că așa ai simțit, așa ți-a dat ghes talentul, ci ai făcut-o doar după ce admirația și invidia te-au anunțat că vrei să fii...ca acel autor?

De ce vrei să imiți stiluri care deja există, nu sunt ale tale și nu te reprezintă?
De ce vrei să îți creezi o viață copiată și nu una care să „miroase” a noutate, a proaspăt și care să emane originalitate?

Chiar crezi că îți poți minți sufletul și esența ta?

Copiind nu vei fi mai fericit.
Imitând nu vei fi mai împlinit.
Vei fi doar un exemplar care, din frica asumării de sine, și-a ratat propria evoluție, și-a neglijat chemarea, și-a negat împlinirea și regăsirea de sine.

Atât timp cât iei lucrurile de gata, vei fi doar o replică a vieții altcuiva.
Atât timp cât te va interesa părerea celorlalți și vei vâna atenția lor, vei rămâne un duplicat.
Atât timp cât ești surd la adevărata ta chemare, vei rămâne o copie palidă a chemării altora.

Când tot ce te interesează este să îți pui propriile vise în aplicare indiferent de greutăți, vei fi ORIGINAL(Ă), vei fi UNIC(Ă).
Depinde doar de aspirațiile și de ambițiile tale.

ORIGINAL sau COPIE?
AUTENTIC sau IMITAȚIE?
UNICAT sau DUPLICAT?
REAL sau REPLICĂ?

Gândește-te la asta și fă alegerea ACUM!

Binețe, dragă cititorule!



dr. Edith Kadar 
Arad, 03 martie 2016

 *     *    *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

DIN DORINȚA DE A AVEA DREPTATE, CALCI ÎN PICIOARE ADEVĂRUL. PE-AL MEU.

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



De-a lungul și de-a latul istoriei, au avut loc multe războaie, răscoale, răzmerițe, bătălii cu grade diferite de mărime și gravitate. După interesul celor care au avut ceva de câștigat din ele. 
Cum? N-ai aflat că un conflict de orice natură pornește de la niște interese financiare? N-ai știut? Încă mai ai naivitatea de a crede că pacea se obține prin luptă? Bine, somn ușor în continuare!

Și la ora actuală, în secolul al douăj’unulea (XXI-lea, pentru comentatori), au loc războaie crunte, însă ele au pierdut din evidență și au devenit cu mult mai subtile; câmpul de bătaie a devenit spațiul ideilor, iar lupta este de a apăra cu îndârjire ceva ce e al nostru, sau de a combate ceva ce e al lor și nu e pe placul nostru.

Cam la asta se reduce cauzalitatea „războaielor” ideatice, iar orgoliul, mândria și vanitatea, „copiii” ascultători de EGO, sunt strategii din umbră ce manipulează adevărul, aranjându-l doar pentru a avea dreptate.

A avea dreptate cu orice preț a devenit mai important decât dreptatea și adevărul în sine.

ADEVĂRUL este cel cu care rezonează fiecare, care aduce o stare de liniște sufletească și pace, după chipul și asemănarea fiecăruia. Nu există un adevăr general valabil.
DREPTATEA  este acel echilibru la care se ajunge când crezi în ADEVĂRUL tău.

Adevărul și dreptatea mea pot fi foarte diferite de ale tale. Și nu înseamnă că cineva are sau nu dreptate. Dreptatea și a avea dreptate sunt două lucruri diferite. Total.

Dacă s-ar respecta DREPTATEA și ADEVĂRUL fiecăruia, nu ar mai exista nici urmă de conflict, de nicio culoare.

Dar de când cu nevoia de A AVEA DREPTATE... e altă poveste.

Oamenii vor să aibă dreptate, și merg până-n pânzele albe pentru a-ți demonstra că tu nu ai. Nu se dau în lături să-ți terfelească ADEVĂRUL și DREPTATEA în care crezi.

Dar, ca niște mici cópii ale lui Machiavelli (cel care în „Principele” a vorbit despre scopul care scuză mijloacele), nu se lasă până ce nu te calcă de tot în picioare. 
Cum? De exemplu îți răstălmăcesc ceea ce ai spus sau ai scris pentru a te provoca la răspuns. Ei asta vor, să te provoace, ca tu să le răspunzi. Tu, de bună credință, îți imaginezi că omul nu a înțeles corect, și vrei să îl ajuți, dându-i mai multe indicii. 
Eh, și de aici începe totul: îți spune că nu accepți dialogul, că îți place să monologhezi, că ești egoist(ă), că vrei doar tu să ai dreptate; că, de fapt, nu ești ceea ce susții că ești, că ești plin(ă) de orgolii, etc. (oglinzi, că doar îți și își vorbește despre el, nu?).

Dacă te pune necuratul să încerci să aduci alte argumente, având încă naivitatea de a ajuta omul să înțeleagă, deschizi porțile iadului prin care ești împins(ă) cu drag: ești învinuit(ă) că nu ai înțeles tu ce a vrut să zică, având tupeul să îți spună că nu a zis niciodată așa ceva (deși rândurile de mai sus stau mărturie), că tu ai ceva cu ea, cu persoana. Poate să aplice și ceea ce faci tu, semn că te-a studiat mult, că ai avut un impact puternic asupra ei. 
Totul este ca tu să sesizezi tactica de psihologie inversă și să te oprești, să nu te mai lași atras(ă) în capcana de a da explicații și lămuriri.



Sunt convinsă că ai întâlnit asemenea persoane la viața ta, pentru care a avea dreptate e mai important decât să-ți respecte adevărul și dreptatea ta. 
Aceste persoane vor doar să își facă reclamă pe spatele tău, să poată scrie acolo unde sunt mulți care dialoghează, deoarece în particular sunt iluștri NIMENI. Ei nu pot iniția nimic de la ei pentru că nu au inițiativă și originalitate, ci ies în evidență doar contestând tot ce mișcă-n țara asta.

Indiferent despre ce vorbești și scrii, ei nu aud o iotă deoarece tot ce văd este oportunitatea de a ieși în evidență contestând. Iar cei asemeni lor li se alătură. Deh, cele 5 minute de celebritate!

Dar, de ce contestă ei tot? Din frică: de anonimat, de neiubire, de a nu fi respinși, de a nu fi ignorați, și din dorința de a avea dreptate, semn că acasă cineva le-a spus în permanență că vorbesc prostii și că nu au dreptate.

Iar frica se naște din ignoranță.  

Dar ce este ignoranța? Refuzul de a te informa? Da, și asta. 
Dar cel mai grav grad de ignoranță mi se pare a fi refuzul de a accepta noul sub orice formă, de a contesta totul fără a avea  vreo noțiune reală despre subiect, de a respinge orice e venit din partea altcuiva, și dorința omului de a se impune cu orice preț. 

Iar ignoranța și frica generează ceilalți monștri: intoleranța, rigiditatea mentală, iar până la ură și conflicte mai e un singur pas. 

Ia ca exemplu orice subiect vrei tu să atingi, știi tu, din acela la care toată lumea se pricepe și toți au o părere avizată: vegetarieni sau carnivori, despre obligativitatea vaccinării, sau despre Dumnezeu prin prisma diferitelor religii, secte, confesiuni. sau alte situații, le știi tu.

Fiecare vrea, de fapt, să aibă dreptate, nu să comunice real. Nu uita că cele mai crunte războaie s-au dus și se duc în numele religiei și în cel al apărării imaginii dumnezeului propriu, adică ADEVĂRUL MEU! Asta este divinitatea pentru mulți. 

În final este vorba, de fapt, despre frica de a nu avea dreptate, și de a vedea că tot ce omul a crezut până acum și pe care și-a clădit viața este, de fapt, o himeră, o minciună. Aceasta este, de fapt, frica primordială, aceea care încrâncenează omul până la violență: „prefer să îi distrug pe toți și tot decât să accept că viața mea e o minciună!”. 

Indiferent despre ce se vorbește, ideea este de a respecta alegerea celuilalt, și a nu le cere altora să fie sau să facă ca tine. Sindromul Dumnezeu. 

Când nu te interesează ce are celălalt de spus, când ataci, scoți din context, răstălmăcești, apoi spui că nu așa ai zis, că omul e răuvoitor și că a înțeles greșit; sau când comentezi, iar când primești un comentariu, ți-l ștergi pe al tău, dar scrii anonim pe mesageria blogului folosind invective, iar apoi îți pui „prietenii” să „vomite” și ei expresii „superbe” pentru a te pune la punct, nu pot decât să simt părere de rău pentru tine, pentru că nimeni nu te-a iubit, nici măcar tu!

Când nu te interesează adevărul și dreptatea cuiva, (ai vrea să) te consideri un mic dumnezeu care poate să taie și să spânzure. Doar că, vezi tu, divinitatea nu face rău, e tolerantă cu toți, ne acceptă, nu ne condiționează și, cel mai important, ne respectă liberul arbitru.

Nu trebuie să fii Dumnezeu, nici nu poți. 
Dar nu mai încerca să ai dreptate cu orice preț, chiar călcând-o în picioare pe a celorlalți. 

Când calci peste cadavre pentru a avea dreptate, când scopul tău (crezi că) scuză mijloacele folosite, pentru mine înseamnă că oamenii s-au rătăcit de dumnezeirea din ei și o caută în afară, dându-i chipul și asemănarea proprie. 

Nu trebuie să fii de acord cu mine, cu crezurile mele. Nimeni nu te obligă să citești ceea ce spun, scriu și în ce cred. 

Vezi tu, din nevoia de a avea dreptate, calci în picioare ADEVĂRUL și DREPTATEA în care cred. Tocmai de aceea, te las să ai ultimul cuvânt, indiferent care ar fi. 

Fii binecuvântat, om zbuciumat, că ai nevoie!

Binețe ție, cititorule!



dr. Edith Kadar 
Arad, 07 august 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

sâmbătă, 5 august 2017

NESIMȚIȚII, OGLINDA EMOȚIILOR NEREZOLVATE DIN NOI

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *



Apară-te, omule, de nesimțiți și de neamuri proaste!

Nu lăsa pe nimeni să îți spună cine ești, ce ești, cum ești si mai ales ce poți! 
Dacă lași, se vor trezi urgent neamurile proaste și frustrații să se ia de tine.

Nesimțiți = cei ce nu simt niciun fel de empatie, simpatie, și care jignesc oameni doar pentru a se simți ei bine.
Neamuri proaste = persoane nesimțite (fără simțire) de care până și neamurile proprii  se minunează că fac parte din aceeași familie (definiții personale).

*    *    *    *    *

"Doamne, ce te-ai îngrășat în halul ăsta? Tu nu te vezi cum arăți? Apucă-te și tu de un sport, că uită-te la tine!", aud o voce în timp ce stăteam la rând la cafea la ștrandul din Arad. 
Mi-a trebuit un timp să înțeleg că toți ochii de acolo mă priveau pe mine , deci eu eram subiectul din propoziție.

Și am înțeles că Universul mă punea în față cu o oglindă a mea nerezolvată și amânată.

Mă uit la sursa vorbelor, și recunosc cu greutate un fost coleg de serviciu în asigurări, care acum lucrează la ștrand ca om de serviciu. 

Am analizat rapid trăirile și emoțiile din acel moment: revoltă, furie, rușine, vină, frica de a fi judecată și respinsă, dorința de a-l pocni pe nesimțit. Am respirat adânc, am închis ochii, și mi-am primit emoțiile și trăirile.

" Vă mulțumesc că ați revenit. De data asta vă aud! SUNT PERFECTĂ PENTRU ACUM ȘI AICI!"

Un val de liniște m-a cuprins. Este liniștea asumării de sine. 

"Asa, și?", zic eu.
"Dă-o dracului de treabă, uită-te la tine!", continuă "masculul" feroce.
"Da, măi, mă uit la mine, și îmi e drag de mine!", îi zic. "Dar tu ce dracu ești atât de nesimțit? Îți face plăcere să te dai mare în public? Cum? Încercând să jignești și să umilești o femeie? Bravo! Poți mai mult? Hai, dă-i drumul!", îi zic.

Deja toți ochii s-au întors către el, iar el s-a întors cu spatele bombănind un " scuze!".

Aveam de ales între a fi rușinată de cum arăt acum, și a lua taurul de coarne. Am ales varianta a doua. Și mă simt extraordinar!

Da, am pus pe mine 10 kg intr-un an, de când cu schimbările extraordinare din viața mea. 
Sunt grasă (după părerea celor care nu se văd pe ei), dar am învățat atât de multe lucruri în această perioadă!

Dacă ar fi să aleg între a fi obsedată de greutate și a învăța de la viață, nu as avea nici o ezitare să aleg viața și nu obsesia.

Apară-te, omule, de neamuri proaste!

Nu lăsa pe nimeni să îți spună cine ești, ce ești cum ești si mai ales ce poți! 
Dacă lași, se vor trezi urgent neamurile proaste și frustrații să se ia de tine.

Orice ni se întâmplă este un mesaj de la Univers. 
Nimic nu este întâmplător, totul are semnificație. Iar ceea ce noi numim neamuri proaste, troglodiți, nesimțiți, sunt, de fapt, mesageri ai lucrurilor rămase nerezolvate în noi, care așteaptă cuminți să fie observate și conștientizate.

Mult timp m-am simțit rușinată că am ajuns la această formă. Și pentru a-mi rezolva problema acceptării, mi-au fost scoși în cale oameni care arătau cu degetul exact spre ceea ce mă deranja pe mine. 

Am fost furioasă, frustrată, supărată pe corpul meu care m-a trădat (ziceam eu), dar pe care am ajuns să îl iubesc.

Observă și acceptă, Omule, neamurile proaste și nesimțiții deoarece ei sunt oglinzile lucrurilor nerezolvate, care stau în calea înfloririi tale ca ființă înțeleaptă. 
Mulțumește-le pentru sinceritate, doar nu vrei sa fii mințit (ă)!?

Vă mulțumesc din suflet celor care mă  respingeți din cauza formei! 
Așa pot să mă concentrez pe fond. Iar oamenii potriviți vor apare pentru a putea merge mai departe pe drumul meu.

Mulțumesc oglinzilor mele care mă contestă și îmi cer să mă  schimb. Fără voi m-aș mulțumi cu puțin. Datorită vouă primesc din ce în ce mai mult de la viață.
Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!
Vă iubesc!

Cu recunoștință,
Edith 💜




dr. Edith Kadar
Arad, 05 augusr 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/08/nesimtitii-si-neamurile-proaste-oglinda.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

vineri, 4 august 2017

TEORIA (CONFORTABILĂ) versus (NESIGURANȚA) PRACTICĂ

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *



Albert Einstein a spus că în teorie, practica și teoria sunt la fel, dar în practică, nu.

Ne place să ne informăm, să citim, să povestim, să schimbăm informații. 
E la modă să citim nenumărate cărți și articole de dezvoltare personală, iar apoi să le discutăm la o șuetă. Iar seminariile și cursurile, mai ales cele gratuite, sunt ascultate și comentate direct sau în scris, pe rețelele de socializare.
Dar, te-ai întrebat vreodată câți dintre cei ce acumulează teorie ajung să o și pună în practică?
De ce teoria este mai confortabilă și mai comodă decât nesiguranța practicii?

Binețe, dragă OM!

Te invit să îmi fii alături pe calea rândurilor și a gândurilor de azi, și să povestim despre TEORIE versus PRACTICĂ.
Nu uita să pornești și muzica pentru a te însoți.



Probabil că după citirea titlului, unii vor sări să (își) spună că ei aleg întotdeauna practica, aducând(u-și) argumente nenumărate. Teoretice. Pentru că ceva aplicat practic nu mai are nevoie de explicații, argumentări, teoretizări menite să convingă pe cineva sau pe sine.

Când faci ceva din convingere și aplici asta în practica de zi cu zi, nu mai simți nevoia să spui tuturor ce și de ce faci, de ce crezi în ceea ce faci, și cum aplici teoria în practică.
Cu cât vorbești mai mult, dai definiții și simți nevoia în permanență de justificări (adică teoretizezi), cu atât, de fapt, nu crezi în ceea ce faci.

De exemplu, cu cât explici mai multor persoane cât de cinstit(ă) ești, cu atât nu crezi, de fapt, în asta, și simți nevoia să îți reamintești în permanență. În fond, dacă ești cinstit(ă), bravo ție, dar nu-ți mai „flutura” virtutea prin fața celorlalți, lasă-i pe oameni să observe și să aprecieze.

La fel și cu credința: cu cât faci mai multă gălăgie „urlându-ți” pioșenia și credincioșia, cu atât, de fapt, nu crezi în ea, dar simți nevoia să acoperi golul din tine cu parada pe care o faci. În fond, puțină simpatie nu strică, nu? Dar din partea cui vine ea? A celor identici cu tine, adică adepții declarațiilor și declamațiilor teoretice, lipsite de susținere practică.

Am folosit două exemple frecvent întâlnite, indiferent de sex, naționalitate, culoare a pielii, mediu social, educație sau religie.
Însă realitatea vieții de zi cu zi arată o creștere îngrijorătoare a numărului „teoreticienilor” față de cei care muncesc (pe bune) practic.

O persoană practică este una tăcută deoarece teoria a fost pe deplin înțeleasă, însușită, și „curge” nestingherită în acțiunile făcute.
Un profesionist adevărat va face cât mai mult în practică, neavând timp să spună definiții și să-și „fluture” conceptele oricui. Și dacă o persoană practică lucrează în și cu tăcere, înseamnă că în jurul ei se va face liniște. Profesionalismul în orice generează respect tacit.

Dacă ne uităm puțin la ce se întâmplă la ora actuală în viața oamenilor, vom vedea că liniștea este (de cele mai multe ori) doar un cuvânt, un concept teoretic, care este sublim, dar lipsește cu desăvârșire (vorba lui nea Iancu). Mărturie stă numărul din ce în ce mai mare de oameni cu afecțiuni psiho-emoționale.

Liniștea aduce sănătate. Gălăgia îmbolnăvește.



Într-o societate în care omul renunță la crezurile și principiile lui pentru a-i mulțumi și a nu-i supăra pe alții, practica liniștită a ajuns demodată, în timp ce demagogia teoriei ajunge să preia, încet-încet, suveranitatea.

Dacă nu mă crezi, privește, rogu-te, la „liniștea” mondială și la „pacea” din fiecare domeniu, fie el personal, sau profesional.
Războaie, foamete, epidemii, boli, discriminări, sărăcie. Toate sunt, oare, pentru că oamenii tac și își fac treaba cu profesionalism și în liniște?

Orice argumente ai avea împotriva celor de mai sus, ele sunt la nivel de teorie.
În teorie, ne rupem în figuri, suntem experți în orice domeniu, știm să spunem oricui ce și unde greșește, și cum ar putea deveni fericit(ă). Totul până la practică.

Cu cât cineva va teoretiza mai mult, cu atât, de obicei, viața sa este mai dezintegrată, mai lipsită de... practică.

Atunci când ai o familie fericită (pe bune!), un/o partener(ă) care te completează, copii echilibrați și prieteni adevărați, nu mai simți nevoia să mai spui oricând și oricui acest lucru. Ești recunoscător, pur și simplu, că ai această liniște.

Cu cât vei tuna și vei fulgera pe un anumit subiect, explicând pe larg și pe scurt oricui virtuțile unui partener adevărat, a unor copii cuminți sau a unei munci care să te împlinească, cu atât realitatea vieții, PRACTICA, este mai diferită.

Iar când se ajunge la domeniul spiritual... urletele, zarva, larma, gălăgia falei și emfazei sunt foarte mari. Ce înseamnă asta? Că oamenii sunt plini de teorii obținute din nenumărate cursuri urmate și cărți citite, că se pricep la tot ce mișcă-n țara asta (să vorbească) - dezvoltare personală, spirituală - dar că aplicarea practică mai are ceva de așteptat. Cât? Până ce omul se satură de vorbe sterile, și va vrea să tracă la fapte.

Să luăm ca exemplu rețelele de socializare.
Ele sunt extraordinare deoarece permit oamenilor din toate părțile lumii să se conecteze instant și să schimbe păreri. Dar s-a favorizat dezvoltarea ego-ului gălăgios, permițând multora să se ascundă după identități false, neasumate, pentru a putea deveni personaje din imaginația lor neîmplinită.

Pășind, astfel, pe nisipurile mișcătoare ale falsului și minciunii, teoria a prins cheag, în defavoarea sincerității practice.
Cu cât omul (se) minte mai mult, cu atât (se) va expune mai mult, afirmând și etalând virtuți la care doar au visat, dar pe care nu au avut curajul de a le trece în practică.



Și cum minciuna este o unealtă a ego-ului (în timp ce sinceritatea este unealta spiritului), asistăm la o expansiune extraordinară a teoriei gălăgioase în detrimentul sincerității practice.
EGO versus SPIRIT.
Astfel, putem vedea și auzi lozinci cu atât mai vehiculate, cu cât sunt mai îndepărtate de realitatea practicii.

„Trebuie să rezonăm unii cu ceilalți! Să ne iubim și să ne respectăm reciproc!”
Da, așa e. Dar, nu cumva astea ar trebui știute instinctiv și aplicate în practică automat? De ce e nevoie să fie (re)postate la nesfârșit?

„Dumnezeu e iubire, iar el ne iubește!”
Da, așa este, e iubire, și atât de mult credem în El încât cu fiecare ocazie, cu fiecare sărbătoare, ne scoatem evlavia de la naftalină, mergem la biserică și apoi chefuim.

„Scopul vieții este să evoluăm spiritual!”
Serios? Stai să înțeleg: suntem esență divină, sămânță dumnezeiască; așa ne naștem, asta ne însuflețește. Și dacă suntem parte din El, înseamnă că avem în noi toată cunoașterea; trebuie doar să o accesăm. Ne-am născut evoluați, dar am uitat pe parcurs!

„Trebuie să facem, să dregem... bla, bla, bla...!”, scandăm cu orice ocazie, de parcă am fi în campania electorală.
Dragilor, dar astea sunt normale, sunt informații pe care le avem în ADN, de ce le mai expunem repetitiv?

Reamintirea esenței, a învățăturilor cu care am venit în codul genetic, se face în liniște, spre liniște și împlinire sufletească.
Și atunci, de ce nu e liniște și pace în întreaga lume? Pentru că ele încep să dispară, încet-încet, din oameni, fiind înlocuite cu teoria zgomotoasă a ceea ce ar trebui sau ar putea fi.

În lipsa liniștii practice, ne mulțumim cu teorii pline de formă dar goale de fond, menite să liniștească mustrările de conștiință.

Teoria este ușoară, este comodă, ne minte frumos atunci când nu e înțeleasă.
Practica ne scoate din zona de confort și ne obligă să fim atenți la noi 24 de ore din 24, și nu la alții.

Teoria dă iluzia siguranței.
Practica aduce nesiguranța (normală) a căutării.

Teoria neaplicabilă în practică e ca un castel de nisip.
Practica înțelegerii teoriei construiește ziduri rezistente, menite să susțină esența, entitatea, adevărul din fiecare.

Doar atunci când vom vrea cu adevărat să ne reamintim toate valorile cu care ne-am născut, putea-vom fi veritabile ființe, oameni cu adevărat.
Până atunci, trăim într-o realitate virtuală.

Totul pornește de la teorie, dar practica aduce liniștea.

Teoria confortabilă sau nesiguranța practicii?

Binețe, dragă OM!



dr. Edith Kadar 
Arad, 04 august 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/08/teoria-confortabila-versus-nesiguranta.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

marți, 1 august 2017

POVESTE DE ADORMIT NAIVII ȘI DE TREZIT CONȘTIINȚA... (aplicabilă oricui, indiferent de sex, de nume și de data nașterii!)

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti... 
A fost odată o fată simplă, născută în popor. La naștere, ursitoarele i-au menit să fie curajoasă, înțeleaptă, să adune multă cunoaștere și să o dea mai departe celor care vor să audă. I-au spus că va fi doctor, dar nu unul ca toți ceilalți, ci unul care să trateze sufletele oamenilor. 

Dar au pus o condiție: toate acestea se vor întâmpla doar dacă va reuși să fie surdă la părerea celor care ar fi vrut să o convingă contrariul. 

„- Draga mea, tot ceea ce primești acum este dar de la Dumnezeu. Să nu te îndoiești de asta niciodată. Vei avea multe piedici, multe obstacole înainte de a-ți cunoaște și înțelege menirea. Toate au doar rolul de a te căli pe drumul convingerii și pe cel al credinței în tine și în ceea ce ai primit. 
Aceasta este și semnificație prenumelui tău, Edith: „bunăstare prin lupta cu tine”. 
Mai primești încă un prenume: Elisabeta, care înseamnă „dedicată lui Dumnezeu”, pentru a te readuce înapoi, în lumină, de pe căile unde te vei rătăci. 
Te-ai născut într-o familie a cărei nume, Kadar, înseamnă „dogar”, sau lucrător în lemn. Lemnul, draga mea, reprezintă pasiunea, dacă îl cioplești cu răbdare și iubire, dar poate fi și furie, dacă îl irosești, îl arzi în focul patimii.

Suma cifrelor datei tale de naștere este 9, adică ai calea de a-i înțelege pe ceilalți înainte ca ei să spună sau să scrie ceva. 
Iar cifra numelui tău va fi 11, numărul care are mai multe semnificații: poți fi maestrul care îi învață pe ceilalți, sau poți fi doar veșnicul învățăcel, dacă îi lași pe alții să îți stabilească valoarea; poți merge singură pe drumul desăvârșirii sau poți aștepta o viață întreagă să vină cineva să te acompanieze, crezând că doar așa vei fi completă. Sau poți să înțelegi că ești alături de Dumnezeu, de 1, pentru a putea deveni și tu, la rândul tău, 1, și să îi ajuți și pe ceilalți să facă la fel.

Vei întâlni în calea ta oameni mulți. Unii îți vor fi alături pentru scurt timp, alții pentru mai mult, iar puțini, pentru toată viața. Cu cât vei merge mai departe fără să te lași influențată, cu atât vor apărea mai mulți oameni care să te conteste, să încerce să te tragă înapoi, de unde ai plecat și unde au ales ei să rămână. Tu du-te mai departe. 
Calea ta nu e să îi aștepți sau să îi convingi pe alții, ci să devii un exemplu care să le arate celorlalți că totul e posibil. 

Și nu ai voie să te împăunezi. Da, vei reuși prin forțele tale, prin conștientizări, învățări, asumări, dar meritul este că ai înțeles, nu trebuie trâmbițat. Dacă te lauzi, înseamnă că nu ai învățat lecția, și o vei repeta până ce o vei învăța. Iar același tip de oameni îți vor fi readuși în cale. De tine depinde cât vei sta într-o situație sau stare. 

Emoțiile și trăirile tale îți vor fi DOAR barometru pentru a vedea unde te afli: ești fericită, împlinită, plină de iubire, înseamnă că ești în lumină, ești pe calea cea bună. Ești furioasă, îndârjită, plină de frici, înseamnă că ai pășit pe lângă drumul menit ție, și s-ar putea să te rătăcești dacă nu te întorci.

De câte ori vei învăța ceva, vei da mici „examene” cu rolul ca tu să vezi dacă ai înțeles lecția sau nu. Îți vor apărea în cale oameni care vor contesta tot, chiar și pe tine. Nu te speria, du-te mai departe! 
Dacă știi că ești bună, ce importanță mai are părerea celor care îți spun că nu ești bună de nimic? Îi crezi pe ceilalți doar atunci când încă nu ești sigură pe tine. Iar atunci zăbovești asupra lecției.

Vei învăța lecțiile oglinzilor: tot ce este în exterior este doar o oglindire a ceea ce e în interiorul tău. Vei înțelege că tot ce te deranjează la ceilalți este, de fapt, nerezolvat la tine. 
Vei trăi cele 5 răni mari ale sufletului care te împiedică să fii tu: RESPINGERE, ABANDON, TRĂDARE, UMILINȚĂ, NEDREPTATE le vei înțelege și vei povesti despre toate acestea și celor care vor să audă. 

Și nu te îngrijora că nu ești auzită; cu cât înțelegi mai multe, cu atât vocea ta va fi mai puternică și va fi auzită. Nu uita, menirea ta este să îi ajuți pe oameni prin exemplul personal. Nu te îngrijora că nu ești înțeleasă; cine trebuie și e pregătit te va înțelege. Iar rolul tău va fi să le dai informația, nu să îi convingi.
Îl vei avea alături de tine pe Dumnezeu, iar asta o va ști sufletul. Simțurile tale te vor împiedica să îți amintești, să știi, să crezi tot timpul.

Vei avea o cale grea, vei fi contestată, dar vei fi și sprijinită. De aceea te vei naște în zodia Scorpionului, pentru a putea renaște din propria ta cenușă; vei avea Ascendentul în zodia Pești pentru a putea sonda adâncimile subconștientului și a le înțelege, și te vei naște în anul Dragonului de lemn, cel plin de forță, determinare, impetuozitate și caracter. Unii vor încerca să te minimalizeze, dar nu uita, sunt doar pietre de încercare pentru tine.
Ești menită să fii un doctor de suflete curajos, înțelept, să aduni multă cunoaștere, să o dai mai departe pentru ca și alții, la rândul lor, să poată face la fel.
Și, nu uita, oricât ți se va părea de greu, nu vei fi niciodată singură, Dumnezeu va fi tot timpul acolo. Crede asta!”


Fetița a crescut. 

La început nu a crezut. Apoi au apărut obstacole. 
S-a încăpățânat să meargă pe alte drumuri, sortite din start eșecului. Și s-a încăpățânat, crezându-se mai deșteaptă decât Universul. Și s-a îmbolnăvit. Dar tot nu a vrut să se trezească. Iar lecțiile se repetau, bineînțeles. 

Ea credea că e blestemată, că e victima vreunei magii, că Dumnezeu a uitat de ea. Din păcate era doar rătăcită, cu voia ei. S-a afundat tot mai mult în întuneric, cu furie și îndârjire. 
Iar când aproape nu mai vedea luminița, nici măcar pe cea de la capătul tunelului, Dumnezeu i-a mai dat un semn mare: i-a dăruit un copil, un fiu. 
Iar ea, fata, devenită femeie între timp, s-a gândit „oare, aș fi un exemplu bun pentru fiul meu, așa cum sunt acum?”. Iar răspunsul a fost un NU categoric. Și abia atunci s-a hotărât să caute calea de întoarcere. 

A fost un drum anevoios, greu, plin de obstacole, capcane și indicii false. I-au apărut în cale oameni ce păreau drăguți, dar care nu erau așa, și oameni care păreau urâcioși, dar nu erau așa. 
A continuat să se zbată, să iasă, să învețe, să aplice, să înțeleagă, să conștientizeze, gândindu-se tot timpul să nu fie un exemplu negativ pentru fiul primit să-i fie alături în această viață. 

Iar când a învățat multe lucruri (nu toate, că povestea nu e gata!), a venit și lecția IUBIRII. Cea mai grea lecție, pentru că e cea mai puțin înțeleasă. 
Universul i-a scos în cale un om care o oglindea în cele mai mici amănunte: toate fricile, nesiguranțele, neliniștile, vinovățiile, rușinea, furia, minciuna, ranchiuna, iluzia și atașamentele erau reflectate de acel OM. S-a luptat cu ele, ca și cum s-ar fi luptat cu un balaur, dar după fiecare luptă rezultatul era că ea își rezolva acele lucruri, pentru că erau, de fapt, ale ei. Cu cât încerca mai tare să-l schimbe pe acel OM, cu atât se schimba ea mai mult. 
L-a rugat pe Dumnezeu să îl ia de lângă ea că o exaspera (zicea ea). Iar Dumnezeu o asculta; îl lua până ce amândoi aveau o problemă de viață, iar atunci îi readucea împreună să meargă pe același drum al înțelepciunii. 

Și după câțiva ani, în sufletul ei se făcu simțită liniștea aceea profundă, liniștea aceea căreia nu îi pasă de gălăgia lumii de larma ego-ului și a minții.
Era liniștea descoperirii de sine în „decorul” a ceva înțeles profund, și ținut în taină. 

Era IUBIREA, avea femeia să înțeleagă, era acea stare în care îl putea auzi pe Dumnezeu, putea auzi liniștea Universului și muzica sufletului. 
IUBIREA, acea stare ce nu poate fi definită, ce nu are nicio legătură cu iubirea fizică, sexuală, sau cu cea platonică.

Desigur, neștiutorii ar putea-o cataloga pe femeie drept nebună, obsedată, alienată. Dar ea deja știe că IUBIREA nu e o persoană, nu e un loc sau vreo condiție, ci este întâlnirea cu Dumnezeu la nivel profund. 

Femeia știe că IUBIREA i-ar fi contestată, comentată, completată, interpretată și luată în râs de alții. Știe că nici OM-ul nu o înțelege încă, pentru că nu e fizică. 
Dar nici nu mai are nevoie de înțelegerea celorlalți, pentru că a înțeles ea. Și din acel moment, ea devine oglindă pentru cei din jur, pentru a-i ghida pe drumul descoperirii de ei înșiși. 
Toate acestea pentru că se gândea: „dacă eu am reușit, tu de ce nu ai reuși?”.

„Nu încerca să schimbi lumea. Schimbă-te pe tine, și vei constata cu surprindere că ceilalți se schimbă împreună cu tine!”

Unde am auzit asta?
De la o femeie ce a crezut în ea pentru că și Dumnezeu a crezut în ea. 
Și cine e ea să se împotrivească?

Și-am încălecat pe-o șa, și ți-am zis povestea așa cum este ea! :D

Namaste, OM!



dr. Edith Kadar 
Arad, 01 august 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

luni, 31 iulie 2017

CIOCNIREA TIMPURILOR ȘI BLOCAJELE VIEȚII

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Ți s-a întâmplat să fii tratat(ă), apreciat(ă) sau judecat(ă) de alții nu cum ești acum, ci așa cum ai fost într-un trecut demult apus?
Mai ai vecini care se comportă cu tine ca și cu un copil, deși ai trecut demult de majorat?
Familia ta te tratează ca pe o persoană neajutorată, ca cea care ai fost în copilărie?

Dar, ți s-a întâmplat ca tu să-i judeci pe alții prin prisma trecutului comun, sau să te judeci pe tine conform criteriilor de acum ...șpe ani?

Cum te înțelegi cu ceilalți, cei care trăiesc în alte timpuri? Aveți criterii diferite de discuție? Este ca și cum timpurile în care vă aflați se ciocnesc în permanență?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să (re)citești o postare a mea inspirată, ca de obicei, din trăirile și experiențele mele și ale celor care îmi taie calea vieții.

Nu uita să pornești muzica.

 
                 
Judeci și apreciezi oamenii, situațiile, viața, din timpul în care te afli.

Dacă trăiești în trecut, nu ai cum să înțelegi prezentul sau chiar viitorul în care trăiesc oamenii cu care vii în contact. În această situație nu poate exista o comunicare armonioasă, ci doar contradicții, contraziceri, negare, combatere.

Când tu ai rămas în trecut cu gândirea, trăirea și simțirea, ți se pare că și ceilalți sunt tot acolo cu tine, că acela este prezentul tău, e prezentul tuturor. Atunci apreciezi totul și pe toți prin prisma acelui timp, fără să realizezi că timpul a trecut, dar tu ai uitat să-l însoțești, să-l urmezi.

Cea mai cunoscută situație de acest gen este cea dintre părinți și copii.

Părinții își pot trata copiii ca pe niște neștiutori și neajutorați, chiar dacă aceștia au trecut demult de vârsta majoratului; acest lucru se întâmplă pentru că părinții au rămas în trecutul în care ăl micu' abia a venit pe lume, trebuie hrănit, spălat și schimbat de scutece. 
Creșterea copiilor e rar percepută real de către părinți și, de aceea, mulți doresc să-și dădăcească progeniturile până la adânci bătrâneți deoarece, în viziunea lor, au rămas aceiași bebeluși neajutorați.

La fel se întâmplă și invers. Un copil își va vedea părinții tineri și sănătoși tot timpul; de aceea boala sau moartea lor îi poate devasta, lăsându-le în suflet frica de a nu se descurca singuri, chiar dacă sunt adulți demult.

Sau în cazul partenerilor căsătoriți de mult timp, când boala gravă sau moartea unuia lasă celuilalt sechele mari în suflet și pustiu în trăire.


Dar, ce zici de reîntâlnirea după zeci de ani cu oameni care au făcut parte din viața ta?
Dacă ei sunt în același timp cu tine, conversația curge ușor, la fel ca amintirile depănate și apreciate, acum, prin prisma prezentului.

Dar dacă unul a rămas în trecutul comun, îți vorbește, te judecă și apreciază cu ochii persoanei de atunci, și nu de acum.
Pentru cei înțepeniți în trăirea trecutului, ceilalți vor fi cu nasul pe sus, nerecunoscători, au uitat de unde au plecat, se dau mari, s-au ajuns și nu-și mai cunosc prietenii, sau alte asemenea expresii. Sunt convinsă că le-ai auzit sau chiar le-ai spus în anumite situații.

Cei care uită să lase trecutul și să se adapteze vor avea și argumentele la fel de vechi ca și momentul în care au rămas. Îți aduci aminte de discuțiile cu părinții sau bunicii și de diferența de concepții: muzica prea tare, fusta prea scurtă, anturajul nepotrivit, etc. 
Dar, ai toate șansele ca și tu să faci același lucru cu copiii tăi.

Cei rămași în negurile trecutului vor aprecia și judeca totul prin prisma criteriilor de atunci, deși e posibil să fi trecut zeci de ani între timp, iar tu să te fi schimbat foarte mult pentru că ți-ai însușit lecțiile vieții.

E posibil, însă, ca și tu să fi rămas într-un trecut confortabil și de acolo să îi apreciezi pe ceilalți, găsind tot timpul ceva de comentat și de adăugat; adică să judeci, deși susții că nu, tu nu o faci niciodată. Atunci, toți cei din jurul tău ți se par aroganți, nesimțiți, iar tu ești de neînțeles iar soarta te oropsește.

Viața este, pentru tine, o serie de eșecuri și nu de realizări deoarece criteriile de apreciere sunt demult trecute.

Dacă atunci când ești la liceu vei vrea doar să desenezi bastonașe și să scrii litere ca în clasa întâia, nu te mai mira că nu te înțelegi cu cei de vârsta ta. Tu ești cel/cea care are pretenția ca timpul să stea în loc.



Timpul este o percepție a minții și ne ajută deoarece este un indicator al lecțiilor însușite ale vieții, cele care te vor ajuta să faci lucruri din ce în ce mai mari, mai complexe.

Timpul nu este un dușman al tău. Dacă nu reușești să faci ceva cu viața ta, nu timpul este de vină, ci percepția ta asupra lui.

Timpul nu rezolvă nimic. Tu ești cel/cea care rezolvă lucrurile într-un anumit interval. 

Ce vină are timpul atunci când amâni la nesfârșit să faci ceva important pentru tine, să schimbi ceva, să te schimbi, să te maturizezi, adică să începi să-ți asumi responsabilități folosind abilitățile dobândite în timp?

Timpul nu are nicio vină că în loc să găsești soluții de rezolvare, îți umpli viața cu scuze și justificări de ce nu faci ceva, iar în loc să-ți asumi greșelile și să schimbi ceva, îl irosești găsind țapi ispășitori.

Am întâlnit persoane care susțineau sus și tare că ei nu au greșit niciodată, că doar ceilalți sunt de vină pentru eșecul lor, trăindu-și zilele în furie, alături de băutură și departe de familie.
Am întâlnit persoane care nu au putut trece peste faptul că nu mai arătam fizic ca acum 25-30 de ani. 
Am reîntâlnit vechi cunoștințe care râd de ceea ce fac în prezent deoarece acum două-trei decenii eram altfel.
Am cunoscuți și vecini care mă știu de când eram mică, și mă tratează și acum ca pe copilul de atunci, considerându-mă obraznică dacă le răspund.
Prietenii din copilărie nu-mi iau munca în serios deoarece, pentru ei, sunt aceeași parteneră de joacă.
Cunosc persoane care nu pot trece peste conflicte foarte vechi, aruncându-mi reproșuri de câte ori au ocazia, deși acele neînțelegeri sunt irelevante acum, etc.

Indiferent de timpul în care te afli, comparativ cu ceilalți, ai grijă să te reînnoiești, să te adaptezi în permanență la nou. Altfel timpul în care trăiești se va ciocni în permanență cu al celorlalți.

Trecutul îl știi deja. 
Dar viitorul îl poți accesa doar dacă înveți lecții și rămâi cu mintea deschisă, indiferent de domeniul vieții: personal sau profesional.

Când înțelegi că fiecare experiență vine să te învețe ceva, vei renunța să urmărești un viitor croit de mintea ta; atunci renunți la a te compara cu alții și a-i judeca pe toți.
Abia atunci timpul va deveni irelevant pentru tine, pentru mintea ta.
Atunci sufletul este eliberat de condiții și condiționări, iar spiritul, esența ta, capătă forma sa inițială: a omului venit aici să experimenteze și să învețe cu drag, ajutându-i, astfel, și pe ceilalți

Până atunci, însă, timpul este privit ca un dușman care stă în calea împlinirii visurilor, și nu cheia ce deschide ușa către realitatea creată în timpul prezent.

Dă drumul trecutului, și lasă persoana care ai fost să plece, altfel nu o vei observa pe cea care ești acum.

Binețe, dragă cititorule!



dr. Edith Kadar 
Arad, 02 noiembrie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/07/ciocnirea-timpurilor-si-blocajele-vietii.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

RUTINA și SCHIMBAREA DE SINE

Pe măsură ce te trezești și lași schimbarea să-și facă treaba în viața ta iar tu nu te mai opui Universului, vei observa că fiecare z...