MITUL CĂUTĂTORILOR DE ADEVĂR...

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

ADEVĂRUL nu este un mit. 

Este informația vitală pentru care ai venit aici, pe Pământ. Este comoara bine ascunsă pe care va trebui să o găsești. Este calea fiecăruia spre desăvârșire. Este răspunsul la întrebarea „de ce m-am născut?”.

Este esența ta.

Înainte de a începe să citești, nu uita să pornești muzica pentru a te însoți printre rânduri.

Binețe, cititorule!

                       

În aceste vremuri tulburi, a spune că ești în căutarea adevărului a ajuns...trendy, un... must do!... Este o obligație, o modă, un subiect preferat de discuții față în față sau pe paginile de socializare.

Și, să fie foarte clar. Nu se caută orice adevăr, ci...ADEVĂRUL !

Acela care face fiecare electron să graviteze în jurul nucleului fiecărui atom... Acei atomi care, adunați laolaltă, formează materia...Acea materie care croiește nemărginitul Univers...

ADEVĂRUL, care dă esență, consistență și culoare vieții.

Acel ADEVĂR care împiedică haosul, nebunia, noaptea permanentă a sufletului...

ADEVĂRUL care ne diferențiază, care ne înzestrează cu conștiința infinitului și cu conștiența limitelor umane...

Acel ADEVĂR, nici mai mult, nici mai puțin.

Căutarea ADEVĂRULUI este declarația de identitate a fiecăruia dintre noi, actul de apartenență la magia întregului, este certificatul nostru de naștere din mlaștina neștiinței, inconștienței și inconsistenței. Este dorința noastră de a...crește mari. Este afirmația noastră că putem, că există un mâine.

Este comunicarea cu Universul, ruga de a fi luați în considerare, speranța în așteptarea confirmării noastre.

Este tot ceea ce ne definește ca indivizi.

Este...FONDUL!

E esența care diferențiază forma gândirii de gândirea formei umane...

Aceasta este una din informațiile fundamentale pe care o poartă ADN-ul fiecărei celule. E unul din programele de bază ce însuflețesc drumul nostru de la naștere la moarte.

Cu toții ne dorim ADEVĂR în viața noastră. Ne dorim o viață ADEVĂRATĂ.

Până aici totul e frumos.

Cele enunțate mai sus ne aseamănă, ne unifică. 

Realitatea este, însă, diferită. Este ceea ce ne  dă amprenta de unicitate.

Realitatea și adevărul meu sunt atât de diferite de realitatea și adevărul tău.

Fiecare credem că ale noastre sunt cele mai bune și mai valabile, iar aceasta este credința din care izvorăsc și care animă aprecierile, comparațiile și acordul sau dezacordul cu ceilalți. Este sămânța care sădește viitoarele alianțe sau conflicte, ”catalizatorul” armoniei sau al neînțelegerilor. Este ceea ce ne unește în legături indestructibile sau ne dezbină, în timp ce susținem cu tărie că vrem uniune, că ne iubim și ne respectăm unii pe alții.

Înțelegem și apreciem atât timp cât ceilalți intuiesc, îmbrățișează și se predau realității și adevărului nostru, personal.

De aici și până la a transforma totul în condiționare mai e doar un mic pas. Atât de mic încât este ignorat de cele mai multe ori. Mic, dar esențial. Este „buturuga mică” ce poate răsturna „carul mare” al iubirii, prieteniei și armoniei dintre oameni.

„Te iubesc dacă.....”

„Te accept dacă....”

Aceasta este TEORIA.

PRACTIC...

Fiecare își are propriul adevăr, în jurul căruia se țese o realitate proprie. Acel subiectivism  care unește sau dezbină.

Întâlnirea realităților individuale crează viața de zi cu zi, relațiile de familie, de colegialitate, de iubire, asigură înțelegerea sau crează animozități, conflicte puternice, murdărite de ură.

Ce anume înclină balanța spre armonie sau spre haos?
Armonia sau haosul din propriile noastre suflete.
Și ce anume le creează?

Concordanța sau discrepanța dintre ADEVĂRUL imprimat din naștere în ADN-ul nostru și adevărul pe care l-am adoptat și căruia i-am dat mână liberă să ne cizeleze viața.

Fiecare știm instinctiv ce anume e bine sau rău. Și totuși, de multe ori preferăm să fim surzi la strigătele ce vin din subconștient, și să dăm crezare „șarpelui” crescut la sânul nostru - mintea, ego-ul, cei mai mari mincinoși din viața fiecăruia. 
Mintea, căreia i-am permis să preia controlul de la suflet, creează realitatea confortabilă, acea lume în care te simți stăpân absolut. 
Și încet, dar sigur, penetrează puritatea cu care ne-am născut cu toții, creând senzații sau emoții care le înlocuiesc pe cele considerate că nu sunt de vreun ajutor. 
Iar acesta este doar primul pas spre „închisoarea” în care mergem de bună voie. Aceea a desprinderii de unitate, de Univers, de dumnezeire. Acea celulă în care ne credem invincibili, atotputernici, deținători ai adevărului absolut. Acea insulă unde ne izolăm de bună voie din cauza pustiului din sufletul considerat, de prea mulți, demodat. 

Nu putem fi identici. Nu avem voie să fim identici. Totul ar fi prea previzibil.
Atunci de ce îi judecăm pe cei din jur după chipul și asemănarea noastră, punându-le „ștampile” în frunte în cazul în care credem că nu îndeplinesc șabloanele noastre: prost, cretin, ratat, pupăză, imbecil, ș.a.m.d.?
Dacă toți ar fi după chipul și asemănarea noastră, ar trebui ca, la un moment dat, să existe în lume doar mini-noi.

Inima nu poate fi la fel ca ficatul sau ca rinichii. 
Fiecare e diferit în unicitate și nu își poate înlocui funcțiile doar pentru a face pe plac organelor vecine. Dar pot colabora în armonie, ceea ce aduce sănătatea întregului corp. Când 2 sau mai multe organe nu-și mai „vorbesc” și nu mai colaborează, apare boala la diferite nivele. Când inima și rinichii nu se înțeleg, apare hipertensiunea arterială. Când pancreasul s-a „îmbufnat”, apare diabetul. Când ficatul e „furios” și lucrează doar pentru el, apare ciroza sau hepatita, etc.

La fel se întâmplă și în cazul nostru, al oamenilor. Atunci când ne supărăm că cei din jur nu ne ascultă și nu ne urmează sfaturile (a se citi că noi nu ne ascultăm semnalele venite din suflet și din subconștient), ne lamentăm, ne victimizăm și, bineînțeles, ne îmbolnăvim, că doar nu mai suntem în armonie decât cu noi înșine, cu proprii noștri demoni.

Unii se trezesc în acest stadiu, stau de vorbă cu ei înșiși, realizează că drumul pe care au luat-o e incorect și încep să caute calea de întoarcere la „corpul” în care fiecare suntem celule ce asigură întregul, armonia, unicitatea. 
Iar căutările sunt ghidate de lumina acelui ADEVĂR pe care îl știm, îl intuim, dar am preferat să-l ignorăm pentru că nu aduce câștiguri materiale ci doar suferință și pierderi, în prima fază. Dar e vorba doar de o perioadă de „lepădare” de dependențele minții și ale ego-ului. Atunci apar vindecările considerate miraculoase. Atunci apar schimbările definitive și definitorii pentru structura noastră. 
Abia când înțelegem că nu noi trebuie să conducem, ci lumina ADEVĂRULUI săpat deja în codul genetic, abia atunci apare împlinirea, liniștea, armonia. 
Iar armonia cu noi înșine catalizează armonia cu ceilalți, cu Universul, cu Dumnezeu.

Alții, prea mulți din păcate, își găsesc scuze în loc să caute soluții. Pentru ei schimbarea e prea grea, prea neplăcută, prea...practică. Teoria sună mai frumos, mai confortabil. În plus permite să se găsească „țapi ispășitori” la neputințele auto-asumate. Și pentru ca cei apropiați să nu spună că n-au încercat să facă ceva, încep să urmeze tot felul de terapii, tratamente, cumpără cele mai sofisticate aparate și medicamente, fără a avea vreun moment altă intenție decât aceea de a demonstra că „nimic nu mai ajută”, că sunt pierduți, și că merită din plin ca cei apropiați să le fie „sclavii” ce le îndeplinesc ultimele dorințe...pentru următorii 167 de ani...

Mai sunt și cei care, din prea multă furie, au hotărât să nu mai facă nimic, să nu schimbe nimic, această lume crudă, inumană și in-dispusă să înțeleagă, trebuind să fie pedepsită. Cum? „Am să mor și veți vedea cu toții ce veți suferi!...”. Mda, iar marmota....

Nu pot să nu-i amintesc pe cei care se hotărăsc să-și caute calea cu hotărâre, cu mult fast și zgomot, pentru că toată lumea trebuie să afle ce fac ei. 
Este vorba despre cei care s-au trezit că trebuie să se alinieze la noile tendințe de primăvară- vară- toamnă- iarnă ale modei spirituale!
Sunt cei care, în loc să se retragă în liniște pentru a-și găsi calea, se alătură cu mult fast și tam-tam oricăror curente nou apărute, pe care nu le înțeleg, dar nici nu trebuie din moment ce au denumiri din ce în ce mai exotice și sună bine. 
Sunt cei care se înscriu cu frenezie și urmează zeci de cursuri, din care nu înțeleg nimic, dar nu asta contează din moment ce se pot lăuda la o șuetă că le-au făcut. Nu are importanță nici măcar că dau mii de lei pentru ca alții să le spună ceea ce ei au deja imprimat în ADN. 
Sunt cei care se entuziasmează „fără număr” la toate datele calendaristice care le pot stabili repere în existență. Cei care cred fără discernământ, doar pentru că asta le crează iluzia importanței apartenenței la turmă.

A căuta adevărul poate oricine.
A intui adevărul, pot doar câțiva.
Dar a găsi ADEVĂRUL, este apanajul celor puțini.
Nu pentru că cei mulți nu ar putea, ci pentru că nu vor să schimbe ceva în existența lor. Unii chiar preferă să moară decât să schimbe ceva.

În aceste vremuri tulburi, a spune că ești în căutarea adevărului a ajuns...trendy, un... must do!...

Căutarea ADEVĂRULUI este declarația de identitate a fiecăruia dintre noi, actul de apartenență la magia întregului, este certificatul nostru de naștere din mlaștina neștiinței, inconștienței și inconsistenței. 
Este dorința noastră de a...crește mari. 
Este afirmația noastră că putem, că există un mâine.

Este comunicarea cu Universul, ruga de a fi luați în considerare, speranța în așteptarea confirmării noastre.

Este tot ceea ce ne definește ca indivizi.

Este...FONDUL!

E esența care diferențiază forma gândirii de gândirea formei umane...

Căutătorii de adevăr nu sunt mit. Dar sunt prea mult ancorați în mental și în ego.

Căutătorii de ADEVĂR nu sunt un mit. Dar sunt puțini.

Mai sunt și cei care susțin sus și tare că au găsit adevărul și că îl dețin pe cel universal. Ca și cum ar fi dat de un izvor de apă și susțin că e a lor, iar ceilalți pot lua doar prin bunăvoința pe  care o arată. 
Cei care au intuit posibilitatea de a oferi propriul adevăr celorlalți, celor debusolați, sunt mulți, și ar fi doar un mit, dacă nu le-am acorda, noi înșine, puterea și banii de a ne spune cine suntem, din lipsa conștienței propriei puteri, propriului sine divin.

Dar cei care au găsit ADEVĂRUL dau valoarea și mențin echilibrul în Univers.

Adevărul tău nu-l vei putea afla din altă parte. Nu ţi-l va spune altcineva.
Nu căuta "salvatori" care să-ţi pună pe tavă ceea ce ţie ţi-e prea lene să vezi că există.
Caută-l. El există deja în tine, aşteptând să fie descoperit, recunoscut şi scos la suprafaţă.
Fă-ţi timp să stai la poveşti cu tine însuţi, să "sapi", să dai la o parte mizeriile adunate.
Găseşte "diamantul" din tine. Nu-l căuta în exterior sau în alţii.

ADEVĂRUL nu este un mit. Este informația vitală pentru care ai venit aici, pe Pământ. Este comoara bine ascunsă pe care va trebui să o găsești. 
Este calea fiecăruia spre desăvârșire. 
Este răspunsul la întrebarea „de ce m-am născut?”. 
Este ESENȚA ta!

Binețe și mulțumiri, cititorule!

dr. Edith Kadar

Arad, 31 ianuarie 2013

EXCELENȚA TA, PRIN OCHII ALTORA...

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Fiecare din noi avem un domeniu din viață în care suntem excelenți. Indiferent despre ce ar fi vorba - un hobby, o muncă, o profesie, un gest -  acel ceva îl facem impecabil, rapid și fără efort.

Că ne-am născut cu o înclinație sau am dobândit-o pe parcurs, acea părticică din noi s-a mulat perfect pe personalitatea și traiul nostru zilnic, devenind parte integrantă a vieții.

Dar, ca o haină, acest aspect poate fi purtat cu fală, la exterior pentru ca ceilalți să o poată observa și bucura de ea, sau poate fi ținut ascuns, ca o lenjerie intimă, mulțumindu-ne doar noi cu „mângâierea” ei.

Este excelența care ne definește.

Binețe, cititorule!

Pornește, rogu-te, muzica și hai să povestim.

Am întâlnit de-a lungul vieții persoane excelente în plan personal sau/și profesional. adică persoane ce excelează în tot ceea ce fac, indiferent despre ce ar fi vorba. Lor le este foarte ușor să facă sau să fie ceea ce fac sau sunt la ora actuală, încât îți crează impresia că domeniul lor este floare la ureche pentru oricine.

Ei știu să cânte, să danseze, să gătească, să repare, să găsească soluții pentru orice, să citească mult, să facă cele mai sofisticate coafuri, etc. Și toate în aceeași zi, cu ușurința cu care alții beau apă. Pur și simplu așa sunt ei construiți.

Nu încearcă să impresioneze sau să demonstreze ceva; nu vânează banii, iar cuvintele laudative, de admirație, nu numai că nu le spun nimic, dar parcă îi și jenează.

Nu întreba un astfel de bucătar care este rețeta delicioasei mâncări pe care tocmai ai savurat-o, lingându-te pe degete, și câte grame a pus din fiecare ingredient. Va ridica din umeri pentru că a preparat totul din suflet, iar acolo nu există liste sau gramaje.
Dar, degeaba va încerca să explice asta; interlocutorii nu îl vor crede și își vor da singuri un răspuns pe placul lor: „e secret, nu-i așa?”.

Nu întreba un astfel de dascăl, cofetar, inginer, medic, pictor, actor sau orice alt artist în domeniul lui care este secretul lui, ce îl face atât de bun, sau cum reușește să își mențină valoarea, pentru că nu vei primi răspuns. Sau cel puțin nu pe cel așteptat de tine.

Este ca și cum ai întreba pe cineva; „tu cum respiri? de câte ori pe minut? cât durează inspirația? dar expirația?”, ș.a.m.d.

Totul face parte din ei, iar ei nu au nevoie de nici o explicație, de nici o definiție. Așa sunt!

În această situație, cei din jur care, deși muncesc înzecit și nu ajung nici măcar să facă ceva asemănător decât o imitație lălâie a ceea ce au văzut, își manifestă reacțiile în fața excelenței altora în trei feluri:

1.- Prima grupă, cei mai puțini, sunt cei care se mulțumesc să admire în tăcere, luând totul ca pe o provocare constructivă la adresa viitorului, și a ceea ce poate fi domeniul lui/ei de excelență.
Un sportiv de performanță poate fi sursa oricui de inspirație, prin disciplină, devotament, determinare, talent, detașare. Depinde ce vrea fiecare să vadă. 

2.- A doua categorie e reprezentată de fanii sau admiratorii declarați cu ale lor laude, declamații și lozinci mărturisite cu voce tare atât celui/celei pe care îl/o admiră, cât - mai ales - celor din jur, cunoscuți sau prieteni virtuali.
La aceștia  realitatea lor nu mai are, de multe ori, nici o legătură cu realitatea obiectului admirației, și nici cu realitatea la modul general.

Pentru fani admirația și declamarea ei devin scop în sine, un sens nou dat vieții lor proprii.
Iar de aici și până la perpetuarea exagerării nu mai este decât un mic și neînsemnat pas.

Ei nu își declară prețuirea exaltată pentru că admiră cu adevărat, ci pentru că declarațiile admirative deschid un nou capitol în existența lor fadă , și le dau acestora și vieții lor un nou sens, o nouă valoare.

Se poate ajunge și la constituirea de grupuri, mai mici sau mai mari, de admiratori - fan cluburi - iar membrii își vor pierde  vremea și zilele vieții discutând, divagând, înflorind subiecte care nu mai au nici o asemănare cu realitatea.

3.- A treia categorie cuprinde persoanele care, deși admiră în secret toate calitățile persoanei care face ca totul să pară ușor, orgoliul, mândria și neprețuitul lor ego îi vor împiedica să recunoască acest lucru, trecând în extrema cealaltă.

Sunt cei care urăsc profesionist, profund și natural, cârcotașii, comentatorii, cei care vor contesta orice, oricând și oricât. Nu contează, atât timp cât nu ei sunt subiectul din propoziție.
Ei habar nu au cum să facă un lucru - orice lucru - bine. Toată viața au suferit de „mediocrită cronică”, boală care îi condamnă să fie asemeni apei: incolori, inodori, insipizi, transparenți.

Nu știu și nu pot să iasă în evidență și să atragă atenția decât negând orice și pe oricine, și ridicând la rang de artă statusul de „Gică-contra”.

Pentru ei, până și soarele poate ajunge „nesimțit”; e prea luminos, prea cald, prea puternic, prea ascuns în nori sau absent noaptea, etc.

Pentru ei excelența este dată de capacitatea de a contesta, vocea ridicată împotriva a ceva, orice, devenind valoare în sine.

Ultimele două categorii au în comun faptul că nu știu pentru ce luptă, dar ce frumos e să lupți pentru ceva! Orice îți distrage atenția de la fadul, ternul și liniarul din viață.

Apoi, obiectul comentat sau persoana își pierd relevanța în fața patosului exagerat și exacerbat, discuțiile de dragul discuțiilor și argumentarea la nesfârșit pro sau contra devenind cauzele și valorile care îi fac să „ticăie”.

Indiferent că este vorba despre admirație sau ură, ambele categorii ajung să considere - într-un final - că persoana despre care discută va trebui să se supună lor, doar ei au devenit majoritatea hotărâtoare, nu-i așa?

Pot aminti, în treacăt, despre fanii isterizați ai vedetelor de orice fel, sau despre habotnicii și extremiștii oricărui domeniu al vieții, care se pot manifesta zgomotos. Asta este excelența lor.

Cunosc oameni care știu cel mai bine să iubească.

Am întâlnit persoane care sunt excelente în a urî, chiar dacă neagă vehement acest lucru, proclamându-se iubitori a tot ce mișcă-n Universul ăsta. Cu cât își urlă mai tare iubirea și bunătatea tuturor care vor sau nu să asculte, cu atât poți realiza că adevărul este exact la polul opus. Ceva ce este real nu are nevoie fală și laudă; pur și simplu există și completează omul.

Am cunoscut persoane foarte bune în plan profesional sau/și personal. Dar care au ajuns să își distrugă viața lor și pe cea a apropiaților din cauza celor ce cunosc mai bine cum ar trebui să fie, să se comporte și să facă în fiecare secundă a vieții lor.

Dacă ești una din aceste persoane, nu uita câteva reguli:
- nu vei putea mulțumi niciodată pe toată lumea;
- oamenii nu vor să-ți fie ție mai bine, ci lor, chiar cu prețul sănătății și vieții tale:
- dacă lași ca excelența ta să fie stinsă de mediocritatea lor, îți meriți soarta!
- dacă un cârcotaș de meserie reușește să te clatine sau să te doboare, înseamnă că nici măcar tu nu știi care este valoarea ta.

În definitiv nu trebuie să fim toți le fel, să gândim, să acționăm la fel și în aceleași domenii.

Ești individualitate creată cu un anumit scop. Liberul arbitru este numai al tău.
Respectă-l și respectă-te pe tine, nu aștepta asta din altă parte.
Recunoașterea este în ochii privitorului, după chipul și asemănarea lui.
Nu-ți pierde vremea și energia privind peste garduri străine, admirând sau urând pe cei care și-au găsit calea. Trebuie doar să descoperi ce anume te face să „ticăi” în viață.

Excelența e în fiecare din noi.
Caută-ți-o, pentru că o ai. Sigur! Ai găsit-o?

Tu în ce excelezi?

Binețe, cititorule, și-ți mulțumesc de companie!

dr. Edith Kadar
Arad, 21 mai 2014

EXERCIȚIU DE IMAGINAȚIE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Imaginează-ți, pentru câteva minute, că în viața ta nu a existat și nu există aparatură de orice fel.
Nu fă aprecieri, nu comenta; doar imaginează-ți.
Dacă poți. Dacă nu...ești liber; eliberat de corvoada de a citi următoarele rânduri, liber de a te întoarce la gadget-urile tale dragi, care îți definesc, îți colorează și îți dictează viața.

Gata? Au rămas doar cei ce-și pot accesa imaginația? Mulțumesc!
Pornește, te rog, muzica, și hai să povestim...

Să recapitulăm: accesează zona imaginației în care tu, cititorule (binețe!), ai o viață lipsită de electricitate, de aparatură, de internet, de tablete, de telefoane, televizor, radio, etc. 
Nu DVD-uri, nu calculatoare.
Doar tu și ceilalți, în forma ordinară, banală, originală și plină de esență a manifestării umane.

Poți? 

Deci...

Nu ai avea habar cine conduce teritoriul tău, sau dacă îl conduce cineva.

Nu ai afla din alte surse cum va fi vremea de afară pentru următoarea perioadă, ci va trebui să afli asta singur(ă). Cum? Găsești tu modalitatea, că doar nu aștepți totul mură-n gură, nu?

Nu ai de unde să afli că  „gras” sau „slab” folosit azi până la saturație înseamnă, de fapt „puternic” sau „lipsit de vlagă”, „apt de a munci și de a se înmulți” și „nesemnificativ pentru specie”. 

Nu ți-ar spune nimeni că valoarea ta este dată de munca în folosul altuia, și că munca pentru tine se numește egoism. Pentru că nu ar exista criterii știute doar de ei, oamenii care nu au muncit fizic vreun minut în viața lor și nu au făcut multe alte lucruri pe care ei le apreciază, le notează, le dictează, le declară și le declamă deoarece sunt sublime. Dar le lipsește cu desăvârșire, coane Fănică! 

În lipsa mass-media ai afla oare, vreodată, că „prea înalt” e dubios, iar „prea scund” e o plagă?

Că dacă  nu ai unghiile de o anumită lungime și vopsite într-un anumit fel, ci  le ai normale, de nuanță roz-sănătos, ești depășit și de ne-luat în seamă?

Ai fi oftat vreodată adânc în alveolele pulmonare de oftică știind că hainele tale nu sunt de la o anumită firmă, aleasă pe sprânceană, iar astfel nu poți primi din partea altora aprobarea de a exista într-un spațiu denumit  „La societatea pompoasă”?

Ai fi bănuit vreodată că ridurile tale sunt dizgrațioase, părul cărunt e o măsură a „expirării” și nu a maturizării tale, și că 40 de ani e vârsta la care ar fi bine să eliberezi societatea de prezența ta, ești liber să mori deja, cel puțin în afirmații făcute, întreținute și răspândite de cei ce au „descoperit” secretul vieții?

Cum ai fi dormit dacă nu ai fi fost anunțat(ă) zilnic care este ritmul corect al respirației, alimentației, excreției și reproducerii, precum și ordinea corectă de efectuare a lor?

                         

Crezi că dacă nu îți spuneau „specialiștii” că ai organele genitale cu jumătate de milimetru mai mici sau mai mari față de un anumit standard, al lor, ai fi putut călca la fel?

Dacă nu ai fi știut vreodată că sânii sunt prea mici, prea mari, prea...cu sfârcuri, ai fi putut să te trezești dimineața?

Ce zici de șocul de a afla că buzele naturale rules, iar botoxul sau siliconul ar fi fost doar cuvinte din dicționarul vreunei populații de pigmei din jungla amazoniană?

Câtă siguranță ai mai fi avut pe tine dacă nu ai fi fost anunțat periodic, sistematic și cu insistență că va veni un cutremur cu magnitudine distrugătoare sau o epidemie indubitabilă, cu nume de animal, purtată cu fală de o armată de viruși hotărâți să preia conducerea planetei, și care se află, indubitabil, la granițele țării tale, verificându-li-se pașaportul, bag seamă?

Dar dacă nu ai fi fost informat(ă) cu multă seriozitate că iarna vine zăpada, va fi viscol și frig, iar vara e caniculă, puteai să te închei la pantofi?

Scaunul zilnic ar mai fi fost normal dacă nu ai fi fost anunțat de câte ori își dau aere, adică elimină gazele proprii, ilustrele staruri, starlete, steluțe, luminițe și punctulețe din „tavanul” artistic și politic?

Cum ai mai fi putut mânca dacă nu ai fi aflat că falsul (gene, buze, sprâncene, păr, organe) e adevărat, iar naturalul e dizgrațios? Ai fi putut trăi cu ideea că doar tu te apreciezi, și în lipsa opiniilor altora ai fi fost perfect(ă) așa cum ești?

Cum ai fi știut să vorbești, când și cum să o faci, că nu e frumos să jignești pe cel care tocmai te-a desființat, dacă nu ar fi existat atât de mulți „binevoitori” preocupați numai de „binele” tău și care se folosesc de orice prilej pentru a te mustra și a-ți arăta semnul „na-na” cu degetul arătător, însoțit de una din sprâncene în poziția arcuit-zbârliform?

Poți să crezi că ai fi putut ști singur(ă) ce, când și cum să mănânci; când, unde și cu cine să dormi sau nu; cum să te îmbraci pentru a te simți bine în pielea ta și nu pentru că niște personaje androgine spun femeilor să se masculinizeze, iar bărbaților cum să se feminizeze în 10 mișcări?

Dar, ultima provocare....

Ce formă ar fi căpătat, oare, laringele tău și corzile vocale dacă ai fi fost nevoit să discuți în fiecare zi fără vreo interfață, doar față în față cu interlocutorii, să îți expui gândurile, să povestești despre tine și viața ta prin prisma minții, inimii și sufletului tău; dacă ai fi fost nevoit(ă) să porți conversații neîntrerupte de sunetul telefonului sau altui aparat; să îți privești partenerul(a) în ochi și să-i spui ceea ce simți, fără a folosi vreun clișeu prefabricat, pus la dispoziție de cei care te vor leneș pentru că așa ești ușor de manevrat?...

                                             *     *     *     *     *     *     *  

Ai reușit să-ți imaginezi că în viața ta nu a existat și nu există aparatură de orice fel, și cum ar fi fost atunci?

Bun! 
Întrebare : CU CE RĂMÂI?
Cu nimic, doar cu tine însuți cu care nu prea știi ce să faci, pentru că nu ți-o spune nimeni?

OK, doar întrebam...
Întoarce-te la ale tale, pune-ți imaginația înapoi în cui, și fă ce știi tu mai bine.

Binețe, cititorule!

dr. Edith Kadar

Arad, 16 iulie, 2013

DĂ TOT CE POȚI!

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Oamenii nu cunosc jumătăți de măsură. Tot ceea ce fac, spun, aud sau cred este la nivelul maxim al lor în acel moment din viață.

Indiferent că e un lucru cu efecte bune sau rele, el este făcut la potențialul cel mai mare al persoanei care a „făptuit-o”.

Binețe, cititorule!

Pornește, rogu-te, și muzica și hai să povestim.

Oamenii nu cunosc, pur și simplu, jumătăți de măsură. Deși așa credem unii despre ceilalți.

Adevărul este că tot ceea ce facem, facem la capacitatea noastră maximă din acel moment.

Comparația pe care o facem noi, ceilalți, între maximul unora și al altora, creionează ideea de ierarhie, de la cel mai bun - foarte bun - bun - mai puțin bun - mediocru - ratat.

Ceea ce pentru tine este extraordinar, pentru mine s-ar putea defini ca plictisitor. Și invers. 

Gândește-te cât de plictisitor este melcul pentru un ghepard. Până la „nuanța” de inexistent.

De câte ori nu ți s-a întâmplat să îți petreci zile, săptămâni sau luni întregi punând la cale un proiect amănunțit, urmărindu-l pas cu pas cum prinde cheag ca idee, iar apoi se materializează încet, dar sigur, într-un produs finit. Iar când ai ajuns la marele moment al adevărului, să vezi că cei/cele pentru care te-ai zbătut să impresionezi strâmbă din nas și îți mai și aruncă un „Mda...merge și așa!...”?

Nu ei sunt de vină. 

Ei doar atât pot. Acela e maximul de potențial pe care îl pot da în acel moment, în acea zi sau în întreaga lor viață.

Tu ești cel sau cea care te-ai autoiluzionat, crezând că toți pornesc în aprecieri cel puțin de la nivelul tău. Tu ești cel sau cea care le-ai împrumutat calitățile, capacitățile și „putințele” tale. Nu te-a rugat nimeni.

Să fie ei de vină că tu nu ai vrut sau nu ai putut să le observi limitele?

Nu sunt mai proști, idioți, incapabili sau neserioși decât tine. Sunt doar ALTFEL!

Numai comparația cu tine, cu valorile și cu putințele tale, îi face pe oameni așa cum îi încadrezi cu ajutorul adjectivelor comparative („mai prost”, „mai deștept”, „mai harnic”, „mai leneș”, etc...) sau/și la superlativ (cel mai...sau cea mai...).

Dacă ai observa și aprecia realist pe cei cu care vii în contact, fără intenția de a compara și cataloga, nu ai mai avea parte de (atât de multe) dezamăgiri, și ai ști sigur că oamenii nu sunt mai buni sau mai răi, mai deștepți sau mai proști, mai harnici sau mai leneși, ci sunt doar DIFERIȚI de tine. Cine te-a „proclamat” etalon? Tu!

Ar fi bine să înțelegi asta, altfel îți vei irosi o viață încercând fie să-i aduci pe oameni la același numitor comun - TU, fie să încerci să-ți „potrivești” oglinda propriului chip după fețele celor cărora le acorzi atât de multă importanță în viața ta.

Indiferent ce faci în această viață, e la capacitatea ta maximă din acel moment. Chiar dacă e un lucru cu efecte bune sau rele, este ceea ce știi tu mai bine în acea fotogramă a existenței tale. Poți doar crea momente viitoare mai bune. 

Așa că, dă tot ce poți! 

Dar acceptă că ceilalți sunt altfel decât tine.

Binețe, cititorule!

 dr. Edith Kadar 

Arad, 01 octombrie 2015

Gândul zilei - 26 septembrie 2015 - PESIMISM versus OPTIMISM

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Sunt oameni cărora chiar dacă le-ai flutura în față frumosul și pozitivul vieții, nu l-ar observa.

Pur și simplu sunt incapabili să vadă și altceva decât jumătatea goală a paharului.

Pe aceștia nu încerca să-i mulțumești, nu vei reuși, indiferent ce metodă ai aplica. Și, parcă, se opun cu atât mai mult cu cât încerci să le arăți că paharul e pe jumătate plin.

Aceștia sunt oameni blazați, care nu mai știu ce să facă pentru ei înșiși deoarece au luat hotărârea că „viața asta nu mai merită nimic!”.

Dacă cunoști asemenea persoane stai cât mai mult timp departe de ele deoarece sunt toxice pentru optimismul, echilibrul și sănătatea ta psihică și sufletească.

Aceștia sunt oamenii cărora nu le place de nimeni și nimic. 

Norii și ploaia sunt deprimante, soarele e prea puternic și luminos, oamenii sunt prea greu de suportat, copiii - prea obraznici și gălăgioși, vecinii sunt nesimțiți, toți ceilalți sunt hoți în afară de ei; colegii conspiră zilnic pentru a le face rău, iar partenerii de viață sunt lipsiți de orice mugur de înțelegere.

Pentru ei, sănătatea este o iluzie, bucuria e pentru fraieri, iar fericirea nu există!

Dacă încerci să-i convingi că nu e așa, vei sfârși în mocirla în care se complac; pentru că ei nu doresc să fie ajutați, ci doresc să se răzbune pe întreaga lume, considerată răspunzătoare pentru nefericirea lor.

Aceștia sunt oamenii cărora nu le place de nimeni și nimic. Nici măcar de ei. Și, în loc să-și folosească energia pentru a remedia situația, o irosesc răzbunându-se pe alții, considerați mai fericiți decât ei.

Nu ești tu de vină pentru nefericirea lor. Ei au făcut această alegere în momentul în care au hotărât să renunțe la ei înșiși. 

Nu renunța la tine pentru a întreține nefericirea altora!

Binețe, dragă cititorule!

 dr. Edith Kadar
Arad, 25 septembrie 2015

CÂND TOAMNA BATE LA UȘĂ...

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Cititorule, binețe!

Aș vrea să-ți povestesc gândul meu de azi. Este despre toamnă, și ale ei încercări și lecții.

Vineri, 22 septembrie, a fost Echinocțiul de toamnă, adică al doilea moment din an (pe lângă Echinocțiul de primăvară) în care ziua este egală, ca durată, cu noaptea. 

Echilibrul este cuvântul de ordine.

Acesta este momentul care marchează începutul toamnei astronomice. 

Din 23 septembrie, ziua începe să scadă, iar noaptea să crească.

Deși debutul toamnei este primit de unii cu un mic oftat de părere de rău după vara ce tocmai și-a luat la revedere până anul viitor, anotimpul proaspăt instalat își spune povestea lui.

E povestea în care Mama Natură își vopsește frunzele în cele mai frumoase și mai variate nuanțe, înainte de a le desprinde de pe copaci și să le cadă, pentru a forma covorul ce încălzește pământul iarna.

Pentru ca totul să renască primăvara - de la natură, la fiecare om - trebuie ca, mai întâi, să dispară ceea ce e vechi și demodat. 

Toamna ne aduce roadele pământului, după care curăță pomii și ierburile, pentru a face loc, la anul, noului crud și verde.

Unii iubesc anotimpul autumnal; alții, din contră, îl privesc cu reținere și neplăcere gândindu-se la ploile și frigul ce urmează. 

Natura are planurile ei, iar acum, când în emisfera nordică se culeg roadele ei, ea a plecat puțin, pentru șase luni, în emisfera sudică a globului, pentru a duce acolo noul, cu frunzele verzi cu tot. 

Acolo, 22 septembrie marchează echinocțiul de primăvară, iar zilele încep să se mărească în timp ce durata nopții va scădea. 

Indiferent cum o privim și cum o primim, toamna aduce schimbări majore și în noi, ajutându-ne să ne trăim lecțiile de viață pentru ca sufletul să renască, indiferent de anotimp.

Astrologic, astrul zilei, Soarele, a intrat în zodia Balanței, subliniind necesitatea echilibrului dintre fizic, psihic, emoțional, spiritual, energetic. 

Paradoxal, momentul de hibernare al naturii reprezintă provocarea la retrezirea iubirii (Balanța), a talentelor ascunse (Scorpion) și a spiritualității (Săgetător) fiecăruia din noi.

Balanța răspunde, ca organe, de rinichi și căile urinare, iar Soarele dă vitalitatea și forța fizică, dar și inflamațiile. Ceea ce predispune, în următoarea perioadă, la probleme renale: cistite, nefrite, colici renale, litiază (pietre sau nisip). Ar fi indicat să se consume lichide suficiente (apă, ceaiuri, fresh-uri).

Tot în această zonă se află și glandele suprarenale, „bateriile” corpului. Hormonii secretați ajută atât la supraviețuirea în condiții normale a corpului (adrenalina, noradrenalina), cât și la menținerea constantelor vitale: tensiune arterială, glicemie, echilibrul apei, nivelul mineralelor esențiale, dar și a libidoului.

Din punct de vedere emoțional, Soarele în Balanță invită la cumpătare în tot și la păstrarea echilibrului (inactivitatea să fie compensată prin mișcare, mesele să nu fie sărite și să conțină câte puțin din fiecare, orele de odihnă să fie respectate). 

E o invitație la a ne preocupa de noi înșine și de a nu mai găsi scuze de ce nu putem face cele de mai sus. Altfel, pe lângă problemele aparatului urinar, pot apărea stări de epuizare, oboseala cronică, lipsa chefului de viață, diminuarea până la dispariție a libidoului.

Scăderea duratei zilei, adică a perioadei de întâlnire cu Soarele, favorizează, oricum, epuizarea mai rapidă a rezervelor energetice ale corpului.

Toți factorii enumerați duc la tendința spre depresie la care predispune toamna și iarna.

Acum înțelegi de ce ai nevoie de cumpătare?

Și totuși, perioada următoare beneficiază de un ajutor extraordinar; asta dacă vei ști să-l folosești.

Soarele guvernează zodia Leului, iar Balanța este guvernată de planeta Venus, Afrodita le greci.

Dacă Soarele se află acum în casa lui Venus, Balanța, planeta feminității se „lăfăie” în casa  zeului comunicării și a organizării, Mercur, în zodia Fecioarei.

Ce înseamnă asta?

Toate stările și dezechilibrele descrise mai sus pot fi ajutate de efectul lui Venus în Fecioară.

Venus reprezintă iubirea, sentimentul pur, iar Leul guvernează inima și vasele de sânge. 

Traducere: toate problemele ce pot apărea în perioada următoare pot fi diminuate sau contracarate de iubirea și atenția față de tine. 

Dacă vei avea grijă de tine, de calitatea vieții, păstrând echilibrul și evitând excesele, vei evita probleme cardiovasculare și riscul de accidente cerebrale. 

Ajută-te respectându-te pe tine și nevoile corpului și sufletului tău. Odihnește-te, ascultă muzică relaxantă, păstrează echilibrul și fii atent(ă) la necesitățile proprii și nu ale altora.

Nu ignora informațiile considerându-te invincibil(ă) și gândindu-te că ție nu ți se poate întâmpla nimic. Nu provoca natura, mai ales acum, când știi la ce să te aștepți de la această perioadă.

Soarele în Balanță se află lângă (în conjuncție cu) Nodul Nord sau Capul Dragonului, adică lecția de viață, aspect ce subliniază în plus necesitatea de a fi atenți la tot și toate.

Concluzia? Toamna aceasta ai ocazia să te redescoperi, să descoperi care este sensul vieții tale, cu condiția să fii atent(ă) la nevoile corpului și la semnalele sufletului. E greu?

Când toamna bate la ușă... deschide-i și primește-o cu iubire și respect față de tine. 

Ea pune natura în hibernare pentru ca tu să ai timpul și bucuria renașterii. 

Eu zic că meriți asta. Încearcă, nu e deloc greu.

Binețe, dragă cititorule!

 dr. Edith Kadar
Arad, 24 septembrie 2015

Gândul zilei - 15 septembrie 2015 - A OBSERVA SAU NU OPORTUNITĂȚILE DE SCHIMBARE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.

 *     *     *     *     *     *     * 

Oamenii intră și ies din viața noastră într-un anumit moment pentru a ne ajuta să ne descoperim.

Când afirmăm că vrem să schimbăm ceva în viața, traiul și gândirea noastră, Universul ne aduce în cale anumite persoane care creează acele situații din care să învățăm ceva.

Sunt oameni care punctează și evidențiază exact plusurile care ne ajută sau/și lucrurile la care mai avem de lucrat și care ne pot încetini schimbarea.

Cei care ne enervează, ne irită, sunt cei care oglindesc aspectele ce nu ne plac la noi, și rămân în preajmă până când vom înțelege lecția pe care o avem de aprofundat. Degeaba încercăm să-i dăm la o parte pe acei oameni, vom întâlni alții, cu aceleași caracteristici: aceiași șefi nesuferiți, aceeași tipologie de partener(ă), aceiași vecini zgomotoși, etc.

Problema nu sunt acele persoane, ci imaginea pe care o oglindesc, și disconfortul de a ne deranja „perfecțiunea” pe care o trâmbițăm.

Apoi sunt oamenii care ne fac să ne simțim bine, în largul nostru, veseli și liberi. Acestea sunt aspecte care există deja în noi, dar nu le observăm sau ne îndoim de ele din cauza celor care ne creează disconfort.

Ambele categorii ne ajută să ne vedem corect, și punctează aspectele forte care ne ajută să corectăm ceea ce ne frânează.

Nimeni nu ne vrea răul; aceasta e strict interpretarea noastră. 

Totul se întâmplă pentru a ne ajuta. Sau înfrâna, dacă așa alegem să vedem.

Dacă deschidem ochii, vom înțelege.

Binețe, dragă cititorule!

 dr. Edith Kadar
Arad, 15 septembrie 2015

Gândul zilei - 14 septembrie 2015 - DISPERAREA, piedică în calea trăirii

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.

 *     *     *     *     *     *     * 

„Sunt disperat(ă)!”

O expresie ce a devenit frecventă în vocabularul multora. Un laitmotiv ce însoțește stările de minus ale vieții de zi. O definiție a stării de neputință ce cuprinde omul ori de câte ori nu mai are chef de el însuși. Un motiv des trâmbițat pentru a nu face nicio schimbare în viață. O scuză pentru a rămâne în starea de victimă.

Dar, oare ce anume configurează starea ce generează expresia?

Indiferent că apare în viața personală sau profesională, este generată de persoane sau situații, starea de disperare capătă nuanțe diferite, în funcție de percepție, neputință, stare sufletească, credință sau...moft.

- Când nu înțelegi complet situația în care te afli, și nu știi care ar putea fi rezolvarea optimă pentru tine, este o disperare de PERCEPȚIE.

- Când înțelegi situația, știi care ar fi rezolvarea, dar nu poți lua hotărârea singur(ă), ci trebuie să ții cont și de alții sau de alte păreri, mult diferite de ale tale, este o disperare de NEPUTINȚĂ.

- Când ai toate datele pentru a formula o decizie, dar gălăgia din minte depășește mult liniștea sufletească ce îți aduce concretizarea rezultatului, este disperare de STARE SUFLETEASCĂ.

- Când știi ce ai de făcut, dispui de forță interioară pentru a urni lucrurile din loc, dar nu crezi deloc în tine și în meritele tale, este disperarea de (NE)CREDINȚĂ.

- Iar atunci când cele de mai sus nu au nicio relevanță, poți să faci, știi să faci, dar ești nemulțumit(ă) că nu se rezolvă instant problema, ieri dacă s-ar putea, și pui vina pe timp, este disperarea din...MOFT.

Indiferent de nuanță, disperarea poate fi o piedică serioasă în calea oricui; iar dacă înțelegi că este doar o stare trecătoare și nu o destinație finală, poți trece peste orice și găsi soluții la orice.

Altfel, disperarea devine PERCEPȚIA care duce la NEPUTINȚĂ, generând STARE SUFLETEASCĂ de NECREDINȚĂ dintr-un...MOFT!

Binețe, dragă cititorule!

 dr. Edith Kadar 

Arad, 14 septembrie 2015

Gândul zilei - 11 septembrie 2015 - LINIȘTEA SUFLETEASCĂ, VEHICULUL VIEȚII

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.

 *     *     *     *     *     *     * 

Liniștea interioară, pacea, nu are o formă prestabilită, nici o definiție în cuvinte; nu are vreo rețetă de preparare și nici nu poate fi concepută cu ajutorul minții.

Pentru că ea există, pur și simplu.

Vine la „pachet” cu sufletul, împodobindu-l, înnobilându-l.

Liniștea ta interioară nu este un țel, o destinație aflată la capătul unui drum al împlinirii, ci este însăși vehiculul care te duce pe calea vieții.

Pacea este o stare cu care te naști, și o poți pierde pe drum ascultând vocile străine devenirii tale.

Nu o mai căuta, este în tine.

Conștientizeaz-o, reducând la tăcere agitația trecerii prin fiecare zi.

Liniștea sufletească există, descoper-o!

Tu deja exiști, descoperă-te!

dr. Edith Kadar
Arad, 11 septembrie 2015