CÂND AI VORBIT ULTIMA DATĂ CU DUMNEZEU?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

De ce îl atacăm într-una pe Dumnezeu? De ce simțim nevoia să-l contestăm într-una? De ce avem ceva de comentat în permanență în legătură cu El și cu creația lui? 

Vom spune că noi nu, niciodată. Că e minciună și că îl iubim, dar... putea face și el altfel...

Și totuși... De câte ori nu am spus sau am gândit că Dumnezeu e rău, e nedrept, că nu ar fi trebuit să pedepsească oamenii, că nu așa ar fi trebuit să facă și să rezolve problemele, etc? Chiar nu observăm asta? Sau facem totul pentru că doar gândim, nu spunem, și dacă e doar în gând și nu am scos ceva pe gură înseamnă că nu se pune? Acesta e orgoliu, și seamănă mult cu gaslighting-ul: „io n-am zis asta, tu ai înțeles așa... ai ceva cu mine... ți-e ciudă... etc.”.

Hai să facem un exercițiu de sinceritate. Și pentru că tu, cel care citești, ești singur acolo unde ești acum și nu trebuie să spui ceva cuiva, îți ești dator cu sinceritate 100%; că dacă nici cu tine nu poți fi sincer, despre ce viață în adevăr vrei să vorbești?

Deci, exercițiul: imaginează-ți că vin eu, care nu te cunosc, habar nu am cine ești, ce poți, cum ești în realitate, și îți spun că nu ești în stare de nimic, că tot ce faci este greșit și că faci doar rău (fără ca eu să știu ce ai făcut, doar din ce am auzit de la alții); că ești un mincinos ordinar pentru că trebuia să faci altfel decât am spus eu și a ieșit nasol. Îți spun că tot ce faci este de căcat pentru că am auzit eu de la alții asta (eu nu te cunosc, îți amintești, nu?!), te judec că nu faci ceea ce trebuie pentru mine, pentru a-mi fi bine. Și astea sunt doar câteva chestii. Cum te-ai simți? Te-ai uita la mine trifazic, ca barza la semafor, și te-ai întreba WTF și ce năpustului m-o apucat? Că tu nici nu mă cunoști, habar n-ai cine sunt, nici io nu te cunosc, că nici n-am avut bunăvoința să mă prezint să știi că eu cu mine însămi (îmi, mi-) exist, că tu exiști, și că de unde să știu eu, deci, ce-ți trebuie ție dacă n-am vorbit deloc cu tine?

Na, cam așa e cu Dumnezeu: noi nu vorbim cu El, nu ne prezentăm, așa cum facem cu alți oameni. 

Gen „Ciao, doamne, sunt Edith! Uite, am vrut să știi că eu exist; tu știi asta, dar eu abia acum am aflat, că până acum doar am supraviețuit. Mi-ar plăcea să ne cunoaștem. Nu vreau să apelez la tine doar când am nevoie de ceva și, în rest, să te uit acolo într-o vitrină. Vreau să fim prieteni, să îți povestesc ce am făcut, ce am simțit, și nu să am așteptarea ca tu să lași totul și să vii la mine, să te scarpini în cap și să te gândești că acum ce vreau că nu spun nimic, dar aștept ca tu să știi totul. Îi fi tu omniscient, le știi tu pe toate, dar nu e treaba ta să știi tu toate doar despre minte, ci Toate despre TOT. Și, uite, pentru că am mare încredere în Tine - și știi tu că nu doar zic, ci și simt - pentru că tu, de acolo de unde ești, vezi mai bine, mai vast și mai mult decât din punctul meu de vedere (la propriu!), te rog să mă ghidezi  pe calea mea. Că io, momentan, mi-s un copil care a descoperit o jucărie și crede că a găsit tot. Uite, io vin și stau la povești cu tine, îți spun ce am făcut, cum cred eu că ar fi bine pentru mine, iar tu, după ce râzi una bună, te rog să-mi spui Adevărul și să mă ghidezi tu, așa cum atât de bine știi să o faci când nu mă-ncord să îți arăt că io-s mai bună și știu mai bine pentru tine! Îți mulțumesc pentru răbdarea ta cu mine, și îți mulțumesc că rămâi cu mine chiar și atunci când eu plec de lângă mine și mă abandonez pentru alții. Și mi-ar plăcea să îți ascult și poveștile tale despre cum mă vezi tu pe mine de acolo. Știu că discuțiile cu tine sunt despre mine, doar n-oi discuta despre alții. Hai, stai cu mine, lângă mine, în mine, te iau de mână, și atunci știu că părerea altora a fost importantă pentru mine până când te-am acceptat alături. Până când nu am vrut să te cunosc, pe ceilalți i-am făcut dumnezeii mei. Mulțumesc că ești! Mulțumesc că sunt!”

Și pentru că nu facem asta, ne supărăm că Dumnezeu nu ne-a scos din relații toxice, că nu ne-a salvat din situații tensionate în care tot noi ne-am băgat; îl judecăm și dăm vina pe El pentru chestii pe care le-am auzit la televizor sau me paginile de socializare, uitând că același lucru l-am făcut și acum 5 ani. Intrăm în război personal cu ceilalți în numele furiei pe care o avem pe Dumnezeu care nu a făcut cum vrem noi. 

Să ne imaginăm că primim o casă superbă, cu toate facilitățile, într-un loc de vis, și că asta este tot ce ne dorim. Și, în loc de asta, ne apucăm și ne certăm cu toată lumea, aruncăm lucrurile frumoase și le înlocuim cu lucruri vechi, murdare, iar apoi îl înjurăm tot pe Dumnezeu că nu a avut grijă de casa pe care ne-a dăruit-o și pe care să o îngrijim. Casa este, în acest caz, viața. Am primit viața cadou pentru a ne bucura de ea. Răutatea, intoleranța, fricile, furiile sunt alegerile noastre. Sunt lucrurile vechi, murdare, cu care alegem să înlocuim frumosul. 

„Ce frumos?”, s-ar putea să gândești. DUMNEZEU! El e frumosul din tot! Doar pentru că nu-l mai poți vedea, nu înseamnă că el nu există. 

De ce îl atacăm într-una pe Dumnezeu? De ce simțim nevoia să-l contestăm într-una? De ce avem ceva de comentat în permanență în legătură cu El și cu creația lui? 

Pentru că tot ce știm despre Dumnezeu este teorie; știm ce ne-au spus alții că este, cum ne-au spus alții să-l vedem și să ne raportăm la El. Noi înjurăm și contestăm imaginea pe care o avem despre Dumnezeu, nu pe El. Că nu-L cunoaștem. 

Și dacă asta facem cu Dumnezeu, cum am putea face altceva cu creația lui, Omul? Vom spune că noi nu, niciodată. Că e minciună și că îl iubim, dar... putea face și el altfel... 

Și, uite așa, dintr-o dată suntem și experți în cum ar trebui să fie și să facă Dumnezeu, deși noi nu vrem să-l cunoaștem.

Într-o lume care iubește imaginea lui Dumnezeu și nu-și creează legătură directă cu El, cum ar putea oamenii să se trateze altfel unul pe celălalt? Este lumea în care minciuna este numită adevăr, iar Adevărul, Dumnezeu adevărat, nu poate fi recunoscut.

Când ai vorbit ultima dată cu Dumnezeu? Nu rugăciuni rigide, nu cuvinte goale, nu cereri tip „dă-mi, fă-mi, fă-mă, etc.”? Ci așa, ca și cu un prieten. Încearcă, ce ai de pierdut?

Binețe, OM curajos!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 09.03.2025

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2025/03/cand-ai-vorbit-ultima-data-cu-dumnezeu.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

CÂND CEEA CE SPUI ȘI FACI DIFERĂ DE CEEA CE GÂNDEȘTI, TRĂIEȘTI ÎN MINCIUNĂ

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

CÂND CEEA CE SPUI ȘI FACI DIFERĂ DE CEEA CE GÂNDEȘTI, TRĂIEȘTI ÎN MINCIUNĂ

LUNA NOUĂ în PEȘTI (28.02.2025)

Eclipsa parțială de Soare

Dacă am fi atenți la noi și nu la altcineva sau altceva, am vedea că gândurile noastre nu se opresc niciun moment, că ele curg neîncetat, nestingherite; ne-am obișnuit atât de mult cu ele încât dacă ne-ar întreba cineva „la ce te gândești?” am putea răspunde nonșalant „la nimic”. Dar, de fapt, nu este așa. Ne gândim la cum ar trebui să fie ziua, la ce am auzit vorbindu-se la radio sau televizor, la ce am citit pe Instagram sau Facebook, sau ce am văzut pe YouTube; ne gândim la trafic, la ceea ce simțim față de membrii familiei, colegi, vecini, la ce trebuie să cumpărăm, dacă ne iubește partenerul/partenera, la sănătatea noastră, la casă, la birou. Și ne mai gândim la noi, dar nu neapărat în sensul ce faini și puternici suntem, ci la cum ne afectează tot ceea ce gândim: cât de mult ne enervează cineva, ceva sau ce am auzit, cât de proș̦ti sau deș̦tepți ne credem, cât de mult ne dispreț̦uim (doar „vorbim” despre noi în gând doar negativ) și cât de nefericiți suntem noi comparativ cu restul lumii care pare să huzurească într-o abundență ce nu poate fi descrisă în cuvinte.

Ce vreau să subliniez aici este că noi nu acordăm atenție gândurilor noastre. Nu suntem educați să fim observatorii propriilor gânduri. Singura educație primită, în cele mai multe cazuri, este ca ceea ce facem să nu-i deranjeze pe ceilalți și să nu-i facem de râs pe cei care din copilărie ne-au vrut „binele”. Dacă am începe să acordăm atenție la ceea ce gândim, ne-am cam lua cu mâinile de cap pentru că de cele mai multe ori ceea ce facem este total diferit de ceea ce credem. 

De câte ori ne-am forțat să zâmbim unor oameni despre care am știut lucruri nu prea plăcute, am făcut conversație cu ei deși corpul fizic era deja în reacție de respingere? 

De câte ori am redus la tăcere acea voce a intuiției care ne spunea să nu facem ceva, să nu mergem undeva, să nu ne întâlnim sau să intrăm într-o relație cu cineva doar pentru că TREBUIA sau așa ni s-a spus să facem, iar noi nu am vrut să dezamăgim?

De câte ori am simțit curajul să facem ceva ce vrem, ce credem, ne-am promis seara că a doua zi vom lua frâiele vieții în propriile mâini pentru ca apoi, dimineața, să facem un pas în spate, să ne gândim că suntem prea impulsivi, că nu știm ce ne-a apucat, iar mintea a creat motive de ce este mai bine să rămânem acolo unde am fost, în zona călduță, că așa nu supărăm pe cei care vrem să ne iubească (dar n-o fac pentru că au prea multe condiții)?

De câte ori am luat decizia de a rupe relații pe care le simțeam toxice (indiferent de natura lor) pentru ca, apoi, să amânăm pentru că ne gândeam că noi suntem, de fapt, problema, că noi suntem prea pretențioși, că noi suntem cei care greșim și, astfel, să mai rămânem acolo deși simțeam că murim câte puțin?

Exemplele pot continua, dar cred că ai înțeles încotro bat. De câte ori simțim că trebuie să facem ceva (cuvântul este SIMȚIM), aceea este vocea Sufletului, acea parte de Dumnezeu care ne vorbește, ne îndrumă, ne ghidează pentru ca noi să devenim variante mai bune ale noastre. În gând noi judecăm mult, dar aglomerația de gânduri inconștiente arată lupta dintre ceea ce știm că e bine și ceea ce ni se spune că ar trebui să fim sau să facem. 

Când ceea ce spunem sau facem diferă mult de ceea ce simțim și gândim, viața noastră este o minciună. Cum să fim în adevăr când facem ce TREBUIE și nu CE SIMȚIM că e bine? Dacă tot ce facem în viață este să alegem variantele care nu-i supără pe alții, cum se face că ne supărăm într-una pe noi? De ce nu avem voie să îi supărăm pe ceilalți dar avem voie să ne supărăm pe noi? 

Problema este, dragă Om, că educația pe care o primim nu este pentru a ne iubi pe noi și a ne respecta, ci pentru a face asta cu ceilalți. Și uite așa ne petrecem viața așteptând ca alții să ne dea ce le dăm noi. 

Oricât o dăm înainte cu a face pentru alții, nu putem da nimic altora dacă noi nu avem din ce da. 

Când ceea ce spunem și facem diferă de ceea ce gândim, trăim în minciuna că avem o viață bună și frumoasă, și ascundem că tot nefericiți suntem. Cât timp părerea altora rămâne mai importantă decât ceea ce simțim, noi nu trăim, ci supraviețuim fiecărei zile. 

Această perioadă scoate la suprafață multe minciuni pe care noi le-am crezut, iar asta ne destabilizează. Știm cine suntem când încercăm să părem fericiți, dar nu știm cine am fi dacă de mâine am spune ce simțim. De ce? Pentru că tot ce facem este pentru alții, nu pentru noi. 

Luna Nouă în Pești este un moment „propus” de Univers pentru a ne reaminti că adevărul este în suflet, nu în minte. Și, pentru a sublinia acest lucru, vom avea parte și de o Eclipsă parțială de Soare ce se poate observa și în unele regiuni din vestul țării noastre. 

Mai multe informații voi da în cadrul unei emisiuni transmisă miercuri, 26.02.2025 de la ora 20.30 pe canalul meu YouTube (https://youtube.com/live/44gNEt7gYFo) și pe pagina mea Facebook (https://www.facebook.com/events/3969283673341208). Te aștept cu drag.

Binețe, Om în Adevăr!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 25.02.2025

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2025/02/cand-ceea-ce-spui-si-faci-difera-de.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

SĂ ȘTII SĂ ASCULȚI ESTE O ARTĂ. AI TALENT?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 

Oamenii nu te ascultă cu adevărat. De cele mai multe ori nu înțeleg mesajul tău, ci vor auzi ce cred ei că vrei să spui și caută forma plăcută lor în care să îl spui. 

A asculta CU ADEVĂRAT ce spun ceilalți este o artă, iar un artist adevărat are nevoie de multă muncă pentru a ajunge acolo unde este: recunoscut pentru talentul său, apreciat pentru munca sa și admirat pentru ceea ce iese din mâinile lui. 

Oricine se poate apuca să picteze, dar nu oricine va ajunge la măiestria adevăratului artist.

Oricine se poate apuca să danseze, dar nu oricine va ajunge la măiestria celui care exprimă viața prin mișcare. 

Oricine se poate apuca să scrie. Dar nu oricine știe să exprime viața prin cuvintele așternute. Sunt atâția pe care îi auzi spunând „ehei, aș putea scrie o carte cu viața mea!”. Scrie, ce te împiedică? Nu te mai lăuda. Măcar povestește-mi câteva întâmplări care îți fac viața mai specială decât a altora. 

Dacă crezi că a repeta oricui „și eu aș putea face asta!”, indiferent despre ce este vorba, te va face mai bun, îți reamintesc că marii artiști sunt cunoscuți pentru munca lor dusă până la capăt, nu pentru că s-au lăudat că și ei pot face asta. Imaginează-ți că Michelangelo doar s-ar fi lăudat tuturor „mă, io pot picta și sculpta ce vor mușchii mei!”, dar n-ar fi făcut apoi nimic, nici n-ar fi pictat Capela Sixtină (tavanul ei), nici nu ar fi sculptat capodoperele pentru care este renumit și azi, la mai mult de 400 de ani după ce le-a creat. 

Ce vreau să spun cu această introducere mai lungă este că pentru a ajunge să fii sau să faci ceva cu adevărat, e nevoie să fii artist: să simți, să gândești, să te comporți și să trăiești ca el. Să știi că vrei să faci un lucru, să simți clar că îl poți face, să gândești pașii pentru a ajunge să începi acest drum, să rămâi concentrat pe ce vrei să devii și să trăiești așa din acel moment, nu să revii la vorbe goale. 

La fel este și cu ascultatul. Să știi să asculți este o artă. Și aici intră și cititul unui articol, a unei cărți sau urmărirea unei emisiuni: „asculți” autorul. Oamenii obișnuiți să nu asculte, să întrerupă tot timpul pe cei care le vorbesc, sunt și cei care nu pot citi un text până la capăt, îl parcurg în diagonală, apoi fie spun că l-au citit, fie spun că nu e interesant, că e prea lung (și atunci o carte cum e?) sau cei care după câteva minute întrerup emisiunea și găsesc motive puerile, gen „nu-mi place vocea, cum vorbește, cum gesticulează...”. 

De ce să devii artist în a-i asculta pe ceilalți?

Pentru că nu întâmplător ai întâlnit acea persoană, ai pus mâna pe acea carte, ți-a intrat pe flux exact acel articol sau ți-a intrat acel film la recomandări. Universul ne vorbește tuturor prin oameni. Trebuie să ne educăm să ascultăm.

Pentru că ai cerut semne și mesaje despre cum să rezolvi ceva în viața ta; ăsta e răspunsul. 

Pentru că dacă nu poți asculta pe cineva înseamnă că ești ca un copil: ești imatur și hiperactiv; nu te minuna atunci că cei din jur nu te vor lua în serios și te vor trata ca atare.

Pentru că dacă nu asculți pe nimeni cu adevărat, nu vei fi ascultat de nimeni cu adevărat. Ce dai, aia primești. 

A ști să asculți este o artă, și nu oricine poate ajunge artist, așa cum am scris mai sus. Pentru că a asculta cu artă înseamnă să vrei să auzi ceea ce spune celălalt și să îi înțelegi mesajul. Înseamnă să vrei să asculți muzica și să-i auzi mesajul. Înseamnă să vrei să cunoști omul cu adevărat, nu să îți faci o idee despre cum ar trebui să fie și nu este.

A ști să-ți asculți iubitul/iubita este o artă pentru că doar cine iubește știe să facă asta.

A ști să-ți asculți copilul este o artă pentru că înveți să-i vorbești limba, nu să i-o impui pe a ta; iar asta este iubire. 

A ști să-ți asculți intuiția este o artă pentru că aceea este vocea lui Dumnezeu; iar asta se numește iubire de sine. 

A ști să asculți este o artă, dar prea puțini își dezvoltă talentul de a o practica. Preferă să „mâzgălească” peste ceea ce spun alții, ceea ce spune natura, Dumnezeu, vorbind fără noimă, întrerupând, imitând, batjocorind. Este ca o voce falsă într-un cântec divin sau ca un cui care zgârie sau rupe o operă de artă pictată. 

Cu toții ne naștem cu un talent, toți copiii pot deveni artiști într-un domeniu. Dar, undeva, pe drumul către vârsta adultă, acest talent se estompează pentru ca să dispară apoi sub mormanul de falsuri pe care educația ne învață că sunt adevăruri de care avem nevoie. 

A ști să asculți este o artă, iar un artist adevărat nu poate fi imatur, lipsit de responsabilitate. Pentru că arta este comunicarea cu Dumnezeu. Iar pentru a-I auzi mesajul e nevoie să taci. Nu poți auzi ceva dacă vorbești într-una. De aceea se spune că tăcerea e de aur, pentru că doar tăcând poți auzi mesajele care te ajută să crești, să devii persoana care simți tu că ar trebui să fii. Până atunci... vei falsa și vei numi asta viață.

Să știi să asculți este o artă. 

Să știi să te asculți te face artist talentat. 

Să știi să taci te face Maestru.

Binețe ție, Maestre!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 25.02.2025

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2025/02/sa-stii-sa-asculti-este-o-arta-ai-talent.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

DEFECTELE PE CARE LE VEZI LA ALȚII SUNT DEFECTELE TALE PE CARE ÎNCERCI SĂ LE ASCUNZI

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

Mă uitam mai deunăzi pe Facebook și am văzut o postare despre un actor american care mai demult făcea furori printre femei, care acum nu mai arată ca acu 40 de ani și era ridiculizat pentru asta. Sau am văzut un filmuleț despre actori renumiți în urmă cu câțiva zeci de ani și în care erau postați atunci și acum. Interesante mi se par întotdeauna comentariile. Dincolo de câteva comentarii decente și (pe care eu le consider) normale despre faptul că e normal să nu mai arătăm la fel ca acum 20, 30 sau 40+ de ani, văd multe comentarii răutăcioase despre ce nasol arată oamenii că nu mai sunt tineri și că au îmbătrânit. 

În situații de astea mă bântuie două întrebări: a micuț - dar cum își imaginează comentacii că vor arăta ei la aceeași vârstă cu a artiștilor din propoziție, și b micuț - pot să mă uit la cum arată acum cei care subliniază defectele celorlalți? Nu de alta, dar vreau să văd cum arată perfecțiunea întruchipată care umblă pe același pământ ca noi, muritorii de rând. 

Dacă te mâncă-n cur... pardon, în chakra rădăcină (Muladhara) și te f*ute (am pus asteriscul pentru cei sfioși) grija de cum arată și ce fac alții, în primul rând ai creieru' hodinit. Înseamnă că ți s-or gătat toate problemele din viață, ți-ai aranjat lucrurile și amu ai vreme să faci cipcă (dantelă croșetată, în traducere) cu vorbele aranjate în frază sub formă de comentarii răutăcioase. În al doilea rând, ce spun cercetătorii britanici care te studiază: ești mai fericit dacă ești plin de venin la adresa altora? Ți s-a rezolvat viața, ai mai mulți bani, arăți tu mai bine? Care este scopul sublinierii defectelor celorlalți? Te face să te simți mai puțin fucked up? Simți că ai o importanță mai mare în viața ta decât atunci când taci?

Să știi că acum nu vorbesc doar despre cei care comentează pe paginile de socializare, ci și despre cei care strâmbă din nas la orice le insultă imaginea pe care și-au construit-o cu atâta atenție pentru a-și ascunde adevărata față; și despre cei care comentează în gând, imaginându-și că dacă înăuntru dau cu draci și afară o dau cu lumina, oamenii-s proști și nu-și dau seama că ochii lor spun totul. 

Și, desigur, toate persoanele care citesc acum acest text se exclud, doar sunt de față ;) :D

Nu poți vedea în celălalt decât ceea ce este deja în tine, indiferent dacă ești de acord cu asta sau nu. Adevărul nu are nevoie de aprobarea ta. 

Nu poți recunoaște la altul fericirea dacă nu o cunoști, dacă nu ai experimentat-o. 

Nu vei putea ști cum arată iubirea dacă tot ce ai văzut acasă au fost scandaluri, jigniri și bătaie de joc la adresa celorlalți. 

Nu-i poți accepta pe ceilalți ca fiind diferiți de tine dacă cei care erau altfel, indiferent în ce sens, erau ridiculizați de către cei care pentru tine erau autoritatea - părinții. 

Nu poți accepta că timpul trece atunci când îți irosești viața nefăcând nimic pentru tine ci doar comentând în dreapta și-n stânga, aruncând răutăți care pe tine nu te ajută, doar îți dau o satisfacție mică, mică cam cât p*uța (ai văzut asteriscul, da?!) de furnică. Și atunci, ca să acoperi vocea aceea interioară a sufletului care îți spune să te uiți la tine și să rezolvi ce ignori, te apuci și comentezi despre bătrânețea unora, cât de nasol îmbătrânesc unele persoane, de parcă tu nu vei îmbătrâni niciodată sau vei îmbătrâni frumos. 

Nu poți accepta că corpul se schimbă ca formă și greutate (și că asta e perfect normal) dacă ai fost terorizat de mic ca nu cumva să te îngrași, ai fost alintat cu nume de animale (porc, scroafă, vacă) și dacă consideri că orice modificare față de cum ai vrut este înaltă trădare din partea corpului, și că el, corpul, a devenit dușmanul tău. Problema e că și corpurile altora au devenit ținte ale intoleranței tale față de tine. 

Nu poți accepta succesul altora atât timp cât tu ești convins (te-au convins alții) că tu nu meriți nimic. Și vei comenta acest „defect” la alții. N-are importanță că tu nu ai încercat niciodată să faci ceva care să te scoată din disprețul ăsta față de tine; nu, tu îl proiectezi pe cei care au avut curajul să nu se înece în disperare (cum ai făcut-o tu) și să mai încerce până când au reușit. 

Singurii care caută defecte la alții și le subliniază sunt cei care își neagă propriile probleme.

Urâțenia din gânduri se reflectă pe chip. La fel și frumusețea. Un om cu suflet frumos nu poate vedea urâtul, doar frumosul din celălalt. Un om cu sufletul chinuit nu poate vedea decât o lume pe care să o chinuie observând doar partea urâtă. Copiii și animalele simt instinctiv omul bun și pe cel rău. Și noi, ceilalți, simțim, dar am fost educați să negăm și să ascundem tot ce nu e cum zice societatea. 

Defectele pe care le vezi la ceilalți sunt defectele tale pe care te chinui să le ții ascunse. Caută la tine și în tine ce te deranjează cu adevărat la ceilalți, și ai curajul să fii sincer cu tine: chiar nu îți place cum arată și ce face omul, sau ești invidios pentru că el a reușit ceea ce ție ți s-a repetat că nu ești în stare? Cum îți schimbă viața în bine observațiile tale despre cei grași, urâți, bătrâni și proști? Nu cumva așa te vezi tu dar nu îndrăznești să o spui pentru a nu părea slab și vulnerabil?

Cât timp vei sta în starea de a sublinia defectele, le vei „vorbi” celor care deja își deschid ochii despre propriile tale probleme. 

Spune-mi ce te deranjează ca să înțeleg cu adevărat cine ești. Arată cu degetul spre mine sau spre alții ca să știu care sunt demonii tăi interiori. Râde de alții ca să-ți dezvălui complexele tale de inferioritate. Comentează despre ceva ce nu cunoști ca să-ți arăți superficialitatea. 

Doar când te vei trezi și vei înțelege că a sublinia defecte nu este o virtute ci un semn de imaturitate, vei putea începe să lucrezi cu tine, să accepți oglinzile și să le procesezi. Până atunci... te distrează prostia altora ca să n-o vezi pe a ta.

Binețe, Om înțelept!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 24.02.2025

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2025/02/defectele-pe-care-le-vezi-la-altii-sunt.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

OMULE, CÂND VEI FACE PENTRU TINE CEEA CE FACI PENTRU ALȚII?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 

Când renunți la tine pentru a-i ajuta întotdeauna pe alții, asta nu este iubire. Știi de ce? Pentru că dacă renunți în permanență la ce ai tu nevoie și îi pui pe alții pe primul plan, asta înseamnă că nu te iubești tu. Și dacă nu te iubești pe tine, cum ai putea să-i iubești pe alții? De unde știi ce înseamnă iubirea dacă iubirea față de tine înseamnă a renunța în permanență la ce ai nevoie, la tine și la viața ta?

„Mie mi-e bine când ți-e ție bine”, am auzit deseori spunându-se, și încă cu multă mândrie. Să ajungi să te mulțumești cu a le face bine doar altora, să te convingi pe tine că binele pentru tine înseamnă binele altora, că bucuria ta este bucuria altora, să consideri că asta este cea mai mare realizare a vieții tale și să nu-ți dai seama ce spui, arată că ești foarte departe de tine, de sufletul tău, de nevoile pe care le ai pentru a te dezvolta sănătos. 

Imaginează-ți că ai nevoie de o pereche de ghete îmblănite de iarnă; este zăpadă, iar cele vechi s-au rupt și nu mai ai cu ce să ieși să umbli prin zăpadă decât dacă te vei uda la picioare. Dar apoi vine cineva la tine și îți spune că nu are cu ce să cumpere copilului său ghetuțe. Și tu ce faci? Renunți la a-ți cumpăra ție ghetele de care ai nevoie pentru a merge la serviciu (repet, nu este a doua pereche, ci ar fi singura pereche și ai nevoie de ea pentru a trece prin iarnă), și dai banii pentru ca altcineva să cumpere copilului său ghetuțe? Iar tu vei rămâne cu ghetele tale vechi, rupte, te vei duce la un second hand și îți vei cumpăra încălțăminte deja purtată de alții (că nu mai ai bani pentru altele noi), și vei spune celorlalți cât de fericit(ă) ești că banii tăi au ajutat pe altcineva? Serios? Nu vezi nimic greșit în raționamentul tău?

Nu este problema ta că persoana aceea nu a găsit soluția de a-i cumpăra copilului său ghetuțe. Știa dinainte care erau nevoile lui, dar a amânat, a folosit banii pentru altceva. Copilul nu a fost o prioritate, dar tu trebuie să faci problema lor o prioritate pentru viața ta? 

Ești în situația în care riști să ai probleme de sănătate că nu ai cu ce să te încalți, dar tu te mândrești și spui celorlalți cât de bine ți-e ție că ai dat altcuiva ceea ce ți se cuvenea ție? Și mai consideri că asta e facere de bine? Pentru cine? Pentru altcineva? Că pentru tine văd că nu faci nimic. Tu te mulțumești să te bucuri doar de bucuria altora, doamne ferește să ți-o creezi pe a ta! Nu meriți, doar asta ți s-a spus de către cei care au susținut că te iubesc, nu? Ți-ai repetat de atâtea ori că ție ți-e bine doar când altora le este bine încât ai ajuns să fii convins(ă) că dacă faci ceva pentru tine, ești egoist. Cum să îți iei tu ce ai nevoie în timp ce alții nu se descurcă și au mai mare și mai multă nevoie de ce ai tu? Tu tre' să fii pe ultimul loc, doar asta ți s-a spus, nu? Altfel ai fi lacom(ă), n-ai avea frică de Dumnezeu, nu? 

Dar cei care veșnic primesc de la tine cum sunt? Deci dacă tu ai, ești egoist, dar dacă ei au la ce ai renunțat tu, este binecuvântare? Deci să-ți iei tu ghetele de care ai nevoie este egoism, dar să dai banii ca altcineva să-și ia este bunătate? Tu pe ce lume trăiești? Păi dacă așa faci de fiecare dată, nu te mira că atragi în viața ta doar oameni care știu că le dai tot ce vor, de ce să se mai chinuie ei să găsească soluții când tu ești fraierul perfect? 

Același lucru se aplică în orice situație, indiferent câți oameni care consideră că a renunța la sine este pe placul lui Dumnezeu vor comenta acum. 

A renunța în permanență la tine pentru binele celorlalți nu este nici înțelepciune, nici bunătate. O fi față de alții (așa crezi tu!), dar față de tine nu. Cum poți să crezi că a renunța într-una la tine, la ce vrei, la ce ai nevoie, este un act de bunătate față de tine? Prin asta tu arăți tuturor că tu nu meriți nimic, că locul tău este undeva la coadă, și îi inviți pe toți cei cărora le este lene să găsească soluții să vină să-ți ia și haina de pe tine. Și te mai miri că atragi în viața ta doar oameni care vor în permanență ceva de la tine? 

Când tu nu știi să impui limite, atragi oameni care au doar de câștigat din lipsa ta de respect față de tine.

Să ne înțelegem, aici nu spun să nu ajuți pe altcineva, ci spun că nu poți ajuta atât timp cât tu vei rămâne desculț, dezbrăcat, singur(ă) și nefericit(ă). Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, nu sunt răspunzătoare că nu citești cu atenție ce am de spus.

Cea mai mare problemă la cei care renunță la ei pentru a-i ajuta pe ceilalți este că ei nu fac asta din iubire față de ceilalți, ci din dispreț față de sine. Doar un om care se disprețuiește profund poate să renunțe la ce are nevoie și să dea totul celor care și-au făcut un obicei din a cere și a nu mai încerca să găsească singuri soluții. 

Hai să te întreb ceva: și dacă dai celorlalți ce ai, îi ajuți să își rezolve problemele? Sau vei crea o dependență și îți vei spune că oamenii te iubesc pentru că au nevoie de tine? Cât timp te vei mai minți? Tu cum de știi să te descurci? 

Omule, când vei face și pentru tine ceea ce faci pentru alții? Sau aștepți ca ceilalți să facă pentru tine ceea ce faci tu și ești dezamăgit(ă)?

Ai dreptul să faci pentru tine ceea ce faci pentru alții. Cine să facă pentru tine dacă nu tu? Fiecare trebuie să se descurce, să învețe să își rezolve problemele. Altfel vei atrage oameni care vor aștepta ca tu să le rezolvi problemele, și-ți vor bate și obrazul dacă nu o vei face. 

Când renunți la tine pentru a-i ajuta întotdeauna pe alții, asta nu este iubire. Știi de ce? Pentru că dacă renunți în permanență la ce ai tu nevoie și îi pui pe alții pe primul plan, asta înseamnă că nu te iubești tu. Și dacă nu te iubești pe tine, cum ai putea să-i iubești pe alții? De unde știi ce înseamnă iubirea dacă iubirea față de tine înseamnă a renunța în permanență la ce ai nevoie, la tine și la viața ta?

Tu ești prioritatea ta. Dacă tu nu te ajuți, nimeni nu o va face. Știi de ce? Pentru că doar tu știi ce ai nevoie.

A face din tine o prioritate este Iubire de sine. Doar când te iubești pe tine îi poți ajuta pe oameni. Până atunci... ajuți pentru că te urăști și te disprețuiești. 

Binețe, Om înțelept!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 23.02.2025 

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2025/02/omule-cand-vei-face-pentru-tine-ceea-ce.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

FACEREA DE BINE...

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

Tu nu știi ce este bine pentru cineva. Oprește-te să mai vrei să salvezi oameni pe motiv că ei nu știu ce fac, dar vii tu și intervii să-i salvezi. Nu! Ăsta este orgoliu pur-sânge să crezi că știi tu ce ar trebui să facă sau să nu mai facă cineva pentru a atinge fericirea. Da, știu că acum vor sări salvatorii de serviciu și vor spune revoltați „dar cum să lași omul acolo? cum poți fi atât de crudă și de inumană?!”. Ho, ogoaie-te, adică oprește-te odată și observă oglinda: tu faci același lucru cu acel om ca ceea ce-și face lui - adică el face în acel moment ce i se pare lui a fi bine, tu vrei să facă ce ți se pare ție a fi bine. 

Știu că vor fi iarăși revoltații de serviciu care vor spune „și să las omul căzut acolo, pe stradă, și să nu-l ajut?”. Nu la asta mă refer, ci la sfaturile și intervențiile necerute.

Hai să-ți dau un exemplu. Zilele trecute mi-a intrat pe fluxul facebook un filmuleț cu un domn coafor care a tuns o doamnă și a coafat-o. Frumoasă frizură, de altfel. Dar nu am putut să nu observ următoarele: domnul a coafat-o pe doamna așa cum a crezut el că îi stă bine din cât de mult sau de puțin o cunoștea. Dacă cunoști puțină psihologie, observi anumite lucruri despre acea persoană după vechea frizură; poți să-i pui câteva întrebări, să discuți vreo 5 minute, să vezi ce vrea, de ce vrea ceva anume.

Să zicem că ai auzit de vreun hairstylist renumit și vrei să mergi la el. În sinea ta asta e rețeta perfectă pentru ca tu să devii frumusețea care te-ai visat. Și ajungi acolo, el, coaforul, nu te cunoaște, nu-ți știe personalitatea, și îți va face freza așa cum crede el că ești, că ți-ar sta foarte bine. Dar nu întotdeauna rezultatul se potrivește cu cine ești tu cu adevărat. Nu a ținut cont de povestea ta, și ți-a dat ceea ce credea el că ai avea nevoie. Îți va spune că te și filmează ca să arate lumii transformarea ta dar, de fapt, arată lumii abilitățile sale. Extraordinare, de altfel. Dar, la sfârșit, te uiți în oglindă și nu te mai recunoști. Cei din jur îți spun ce frumoasă ești, ce bine ți se potrivește, tu zâmbești, te simți flatată, îți spui că ai devenit o persoană nouă, ce bine că ai mers la omul recomandat. Și nu mai acorzi atunci atenție stării tale de neliniște. De ce? Pentru că în continuare nu te recunoști; te cauți în oglindă, și îți zici „eh, un nou eu, o nouă viață!”. Doar că nu este așa. Acel om te-a ajutat așa cum a crezut el că ai nevoie, așa cum a crezut el că ți-ar fi bine. Pe el nu-l mai interesează ce se întâmplă cu tine mâine, săptămâna viitoare. El nu are de unde să știe cine ești tu cu adevărat, ci te ajută așa cum crede el că ai tu nevoie.

Și acum te rog să extinzi acest exemplu în orice domeniu: dacă ești terapeut, trebuie să cunoști bine personalitatea omului pentru a înțelege care sunt nevoile lui. „Cum care?”, vei zice, „să fie salvat”. Vezi tu, nu toți oamenii merg la terapeuți/medici pentru a se vindeca; unii merg pentru că au insistat apropiații, alții pentru concediu, alții pentru că atunci sunt în centrul atenției. Când făceam consultații individuale, aveam pacienți care veneau pentru că pur și simplu nu aveau cu cine să vorbească, cine să-i asculte. Eu îi ascultam, le puneam întrebări, iar ei îmi spuneau lucruri pe care nu le-au mai spus altcuiva. Cât timp am încercat să îi ajut cu forța - doar sunt medic, io știu mai bine ce are nevoie omul! - niciun tratament nu avea efect, nu aducea schimbări. Dar când am început cu adevărat să ascult poveștile și am pus întrebări, am văzut schimbări extraordinare în starea de sănătate. Și asta nu pentru că eu eram nu știu cât de bună, ci pentru că putând să fie cine sunt cu adevărat și putând să își spună povestea, oamenii au declanșat în ei dorința de a se vindeca. 

Tratamentul urmat este una, dar vindecarea ține de fiecare om în parte. Medicul tratează, pacientul se vindecă. Dacă vrea cu adevărat, nu doar dacă spune că vrea. Terapeutul prescrie tratament omului care crede el că ești tu, nu celui care ești cu adevărat. Și nu, nu greșește nimeni. Nu e timp să cunoști toți oamenii, că trebuie să ajuți. Dar pe cine ajuți? Pe cel care e real sau pe cel care îți imaginezi tu că este. 

Exact așa facem cu toții: vrem să ajutăm cât mai mult și cât mai mulți. Dar nu întotdeauna pentru a le fi lor bine, ci pentru a ne fi nouă mai bine, pentru a avea conștiința împăcată că „hei, am încercat, am făcut tot posibilul!”. Da, poate trebuia doar să stăm de vorbă cu omul, nu să presupunem ce are nevoie, să facem ce vrem noi și apoi să mergem mai departe, încântați de cât de mult bine știm noi să facem, dar nepăsători ce se va întâmpla mai departe cu cel pe care (ne lăudăm că) l-am ajutat. Facerea de bine nu este întotdeauna pentru cel ajutat, ci pentru cel care ajută. 

Aș vrea să îți mai spun o poveste a mea, și are legătură cu coaforul. 

Părul meu are personalitate proprie, stă cum vrea el, și ador asta la el. Îmi place că este creț și că îmi stă ca o coamă. E una dintre trăsăturile mele. Am umblat la mulți coafori care încercau să îmi facă freze, să îmi explice că nu trebuie decât 5 minute în fiecare dimineață să-l întind cu placa sau să mi-l fac cu ondulatorul, să-mi pun nu știu câte spume și fixativuri în păr. De fiecare dată ceva mă făcea să mă ridic din scaun și să le spun că părul meu nu are nevoie nici de placă, nici de ondulator. Nu știam pe atunci că nu părul era problema, ci cine mă percepeam eu. Și la un moment dat a venit în Arad un coafor renumit, arădean care stătea în altă țară, care avea un salon deschis. Venea de două ori pe an să îi învețe pe coafori ultimele tendințe în aranjarea părului; atunci stătea 2-3 zile în salon și tundea și aranja gratuit, doar să le poată arăta ucenicilor noutățile. Bineînțeles că m-am dus și eu. Eram nerăbdătoare să văd cum mă aranjează un hairstylist renumit. Mă uitam cu admirație la freze, bucle, cocuri, și admiram măiestria omului (aveam biroul lângă salon). Și mi-a venit rândul. M-am pus în scaun emoționată și cu mari așteptări cine voi deveni. Omul s-a uitat lung la mine, m-a întors, m-a răsucit și mi-a spus: „nu am ce să îți fac, asta e freza perfectă pentru tine, pentru cine ești, pentru personalitatea ta!”. Atunci am simțit că lumea se prăbușește, m-am gândit că are ceva cu mine; de ce pe toate le-a schimbat, le-a aranjat, doar pe mine nu?! Mi-a trebuit să cresc în înțelepciune, să mă mai maturizez puțin ca să înțeleg că maestrul coafor mi-a făcut un mare bine: m-a lăsat așa cum sunt, nu cum aș fi vrut să mă vadă altcineva. 

De atunci îmi iubesc părul, freza. Am întâlnit mulți „binevoitori” care mi-au sugerat să-mi schimb freza, că nu mai este actuală. Aceștia au încercat să mă „ajute” să devin cine credeau ei că ar trebui să fiu. Dacă nu-mi iubeam părul i-aș fi lăsat. Dar așa, încercarea lor de facere de bine a devenit semnalul meu pe care îl transmit: „îmi place de mine așa cum sunt; dacă ție nu-ți place, rezolvă la tine ce nu accepți la mine”.

De câte ori vrei să ajuți pe cineva, întreabă-te dacă o faci cu adevărat pentru binele său sau este pentru orgoliul și conștiința ta? 

Tu nu știi ce este bine pentru cineva până ce nu-l cunoști cu adevărat, nu-i auzi povestea de viață, îl înțelegi, și atunci vei vedea dacă omul va vrea schimbarea; dar nu pe a ta, ci pe a lui. 

Facerea ta de bine este bună doar atunci când omul a înțeles că drumul ales de el nu e bun și îți cere ajutorul. Până atunci, facerea de bine este orgoliu.

Binețe, Om înțelept!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 22.02.2024

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2025/02/facerea-de-bine.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

UNDE PLEACĂ SUFERINȚA DIN TRECUT?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

Unde pleacă întreaga suferință din trecut? 

Unde a dispărut frica și teroarea din copilărie că nu ești suficient de bun, că nu ai luat doar note pe placul părinților și că nu ai făcut totul ca la carte? 

Unde s-au topit toate supărările din timpul și după încheierea relațiilor nepotrivite? 

Unde s-au ascuns toate nesiguranțele, fricile, frustrările, furiile pe care le-ai trăit și acumulat de-a lungul anilor? 

Că dacă ar fi să te iei după ceea ce postează oamenii pe paginile de socializare, totul e perfect, mai ales la cei care se întrec la câtă luminozitate trezită emană. 

Bun, te-ai trezit. Asta înseamnă că ai devenit conștient de viața ta, de tine, de tot ceea ce se întâmplă în fiecare secundă a vieții tale. A fi trezit înseamnă să nu mai reacționezi la orice ți se spune sau se întâmplă în viață, ci să stai, să observi, să înțelegi, să cântărești variantele posibile și să înțelegi consecințele deciziilor pe care le iei. 

O persoană netrezită va reacționa la orice și la oricine fără să se gândească la urmări, va sfârși prin a fugi de responsabilitate și a arăta cu degetul spre oricine altcineva, de parcă ea nu a participat și nu ea a luat deciziile.

O persoană trezită va face un pas în spate, va observa situația, va cântări opțiunile și abia apoi va decide care va fi cea mai optimă variantă de comportament al său. 

Hai să luăm un exemplu. Să zicem că te-ai despărțit de partenerul de cuplu după câțiva ani de conviețuire cu sau fără acte. Să zicem că ai avut anumite așteptări de la partener(ă), dar, la un moment dat, lucrurile au luat o altă turnură, neașteptată. 

Dacă nu ai lucrat cu tine, ci dormi în conștiința ta, te vei supăra, vei face scene, vei povesti tuturor nu ce s-a întâmplat ci ce crezi tu că s-a întâmplat (ceea ce este, de multe ori, total diferit), vei spune doar varianta ta și vei ajunge să tratezi omul - care odinioară a fost totul pentru tine - ca pe un dușman. Acest comportament nu are nimic în comun cu maturitatea, ci este comportamentul unui copil, al unui om imatur care pârăște, face scene și arată cu degetul așteptând să vină cineva să facă ordine. 

Dacă ai lucrat cu tine și te-ai trezit în conștiință, începi să vezi că este viața ta, deciziile tale; știi că ai intrat în relație de bună voie, ai știut tot timpul care au fost starea și vârsta emoțională a ta și a partenerului, ai știut care a fost trecutul tău și al lui și ai acceptat relația doar după ce ați lămurit trăirile din trecutul fiecăruia. Apoi, când s-a ajuns la despărțire, aceasta s-a întâmplat după mai multe discuții cu cărțile pe masă și după ce s-au epuizat orice argumente de a rămâne împreună. Despărțirea este decentă, amiabilă, fără tam-tam, fără plângeri și victimizări; doar doi oameni care își mulțumesc și își văd fiecare de drumul vieții, conștienți fiind că își vor rămâne recunoscători pentru anii împreună, pentru cine și ce au devenit unul în prezența celuilalt. 

„Eh, ăsta-i basm, măi Edith! Asta se întâmplă doar în filme și în cărți, nu în viața reală”, am auzit de multe ori. Dacă mai citești ceea ce am descris mai sus, s-ar putea să înțelegi (nu neapărat să și accepți) că mulți oameni care reacționează ca în prima variantă sunt imaturi emoțional. Ei nu există pentru ei, ci doar ceilalți trebuie să le fie la dispoziție și să le facă pe plac. 

Oamenii imaturi, netreziți, cei care nu au lucrat deloc sau foarte puțin cu ei, sunt plini de frici, furii, ranchiună, frustrare, resentimente, și toate acestea rămân acolo, în fiecare om adunându-se din ce în ce mai multe cu fiecare relație eșuată (indiferent de natura relațiilor).

Un om care se trezește vede că el își aranjează viața, știe că are ceea ce a ales și că nimeni altcineva nu îi poate face rău decât dacă îi permite. El observă trăirile sale și lucrează cu ele, și le prelucrează, nu își pierde timp să arate spre alții. Cu cât lucrează mei mult cu ceea ce simte, cu atât bagajul emoțional se ușurează. 

La fel se întâmplă și în situații mei sensibile, cum ar fi moartea unei persoane dragi. Am cunoscut oameni care plângeau după cel care a murit ani buni după ce s-a întâmplat tragedia. „Și ce, ar trebui să nu mai plâng după persoana dragă? Cum îndrăznești?”. Tu poți plânge cât vrei tu, și pentru tot restul vieții, dar nu vei mai aduce omul înapoi, nu îi lași sufletul să se odihnească și tu te împiedici să îți trăiești viața. Tu îi plângi moartea, nu îi onorezi viața. Dar dacă ești matur, îți trăiești perioada de doliu, dar înțelegi că indiferent ce vei face (îl înjuri pe Dumnezeu, îl judeci, ești furios pe toți cei care trăiesc) viața va merge mai departe cu sau fără tine. 

Vindecarea apare atunci când stăm în suferință, nu o evităm, nu o transferăm pe altcineva, ci ne dăm voie să o simțim, să o trăim; nu o negăm, nu ne anesteziem cu relații pansament sau cu orice altceva care să ne țină ocupați doar să nu ne mai amintim. 

Unde pleacă întreaga suferință din trecut? Dispare dacă ne-am maturizat și am acceptat-o, am procesat-o și am eliberat-o pentru că am înțeles că aceea nu a fost întreaga noastră viață. 

Dacă nu ne-am maturizat, nu ne-am trezit, suferința nu dispare, ci se scufundă din ce în ce mai adânc în noi; o negăm, creăm o imagine falsă de om vesel, dar aceea este doar imaginea unul clovn vopsit pe față ca să-și ascundă tristețea. 

Suferința reprimată ne deprimă. Depresia. 

Maturizarea este cheia vindecării. Restul... sunt doar cuvinte goale...

Binețe, Om matur!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 20.02.2025

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2025/02/unde-pleaca-suferinta-din-trecut.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

UNDE PLEACĂ IUBIREA?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

Stăteam și eu ca tot omul, așa, cu o cafea în nas că numai ce m-am trezit, și mă gândeam la primul lucru pe care îl gândește orice om dimineața, după trezire: unde pleacă iubirea aceea pe care o povestim, o mărturisim, o fluturăm pe paginile de socializare după ce ne despărțim de partener și ne grăbim să găsim pe altcineva, nu cumva să se răcească locul,? Unde dispare acel sentiment despre care vorbim cu atâta ardoare chiar și atunci când nu ne întreabă nimeni? 

Mulți dintre noi am avut mai mult de una bucată relație în viața noastră. Și e normal să mergem mai departe atunci când relația și-a dat obștescul sfârșit. Dar ce se întâmplă cu toate sentimentele pe care le-am afișat și declarat în timpul conviețuirii în doi? Nu pot să dispară în neant sau să se topească ca un cub de gheață pus pe sobă. Unde pleacă tot bagajul de emoții și de trăiri? Unde se ascund toate acele amintiri pe care le-am povestit și etalat? Păi, mergem mai departe, s-ar putea să spunem. Ne facem alte amintiri, spunem. Da, bine, ok, dar cele vechi unde dispar? 

Gândește-te așa: avem o bibliotecă pe care am format-o în timp, cu fiecare carte pe care am cumpărat-o, citit-o, studiat-o și înțeles mesajul. Fiecare carte citită am pus-o pe raft. Biblioteca nu este colecția de rafturi pe care stau frumos aranjate cărțile, ci este cantitatea de informație pe care nu doar am citit-o, ci am și înțeles-o din cărțile citite. Ne putem lăuda cu zeci, sute de cărți expuse pe culori, autori, titluri în ordine alfabetică; dacă nu am citit nimic sau, chiar dacă am citit, nu am rămas cu nimic din ce am citit, se numește că suntem colecționari de cărți, nu cititori de literatură. 

Iubitorii de literatură sunt cei care studiază cartea, se opresc din citit și reflectează la informația citită, o circulă în mintea lor până când au înțes mesajul, abia apoi merg mai departe. Ei nu citesc pentru a se lăuda cât de mult au citit; ei știu că nu este o competiție. Cei care doar vor să impresioneze își vor cumpăra cărți la metru pe care nu le vor studia, dar cu care se vor lăuda.

Unii au biblioteca de informații cu care își cizelează educația, iar alții au rafturile pline cu cărți cu care își cizelează orgoliul. 

La fel este și cu relațiile și cu trăirile adunate alături de omul drag: unii au relații la metru, sunt colecționari de persoane trecătoare prin viața lor, la fel cum stau cărțile pe raft, iar alții au relații de colecție, care nu doar le aduce multe trăiri, dar îi și transformă în altă persoană, una mai bună, mai înțeleaptă, mai profundă. 

Unii oameni colecționează oameni, ei nu au timp de amintiri adânci, care să le marcheze viața definitiv. Alți oameni colecționează trăiri pentru că acelea îi transformă, îi metamorfozează, le sparge coconul de om care supraviețuiește și le deschide aripile de ființă care trăiește din plin fiecare moment al vieții și o experimentează.

Cei care doar intră și ies din relații nu au timp să trăiască, să își formeze amintiri transformatoare. De aceea, aceștia vor rămâne neschimbați, indiferent câți parteneri au bifat. Cei care nu se grăbesc să intre în relații, care acordă atenție emoțiilor, sentimentelor și trăirilor simțite alături de omul drag, sunt atenți la cum se transformă ei și viața lor în prezența persoanei care le este alături. Ca iubitorii de vinuri bune sau de coniac de calitate, ei savurează fiecare clipă, nu se grăbesc să sară în altă relație. Ei sunt colecționari de înțelepciune, nu de oameni care să le facă pe plac. 

Unde pleacă iubirea aceea pe care o povestim, o mărturisim, o fluturăm pe paginile de socializare? Unde dispare acel sentiment despre care vorbim cu atâta ardoare chiar și atunci când nu ne întreabă nimeni? Nicăieri. Rămâne în noi și sapă o matcă, ne reconfigurează, ne transformă în altcineva, în oameni de calitate. 

Oamenii care au iubit cu adevărat s-au schimbat, s-au transformat, și continuă să o facă chiar dacă relația s-a încheiat din anumite motive. 

Cei care nu au iubit cu adevărat vor trece ușor de la o situație la alta, de la o relație la alta, fără să schimbe ceva la mentalitatea, caracterul sau comportamentul lor.  

Lucrurile bune nu dispar niciodată. Ele rămân în noi și ne vor ajuta să ne transformăm. Iar uneori, atunci când ne trezim dimineața și stăm cu cafeluța-n nas, observăm starea de liniște pe care o avem și murmurăm un „mulțumesc din suflet, Om frumos, pentru cine m-ai ajutat să devin!”, și știm că toate trăirile, emoțiile și sentimentele nu pleacă, ne ajută să devenim variante mai bune ale noastre. În rest... dormim...

Binețe, Om frumos!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 19.02.2025

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2025/02/unde-pleaca-iubirea.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

VIAȚA PE REPEDE-ÎNAINTE

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 

Noi vrem să creștem, să evoluăm, să ne schimbăm, daaaar... să fie așa cum vrem, când vrem, cât vrem, altfel... nu! 

Vrem să slăbim, dar repede, că n-avem timp! Ce-i asta să mergem la sală atâtea luni, să ne schimbăm obiceiurile alimentare dar, mai ales, să ne ținem de asta, să fim consecvenți și să nu renunțăm la prima poticnire? Vrem repede, de ce nu se înțelege? Ne căutăm oameni care să ne dea ce vrem noi și îi ignorăm pe cei care ne spun că nu se poate pe repede-înainte; ba chiar îi și bârfim, spunem că nu sunt antrenori buni. De ce? Pentru că nu ne dau ce vrem, când vrem, cum vrem, na. Adică ne comportăm ca niște copii care se supără pe cei care spun că nu se poate, că nu e bine, sau că nu poate fi așa cum ne dorim.

Cum adică să vrem să creștem și să ne iluminăm spiritual, iar asta să nu se întâmple cu viteza cu care vrem? Dar ce, „trezitorul” pe care l-am ales (coach, maestru, învățător, sensei, cel care știe mai bine, etc.) nu poate să ne dea o trezire rapidă, să putem și noi scrie pe Facebook că am devenit iubirea infinită, lumina lumii și trimițătorul de binecuvântări de la Dumnezeu? Cum adică să se trezească altcineva mai repede, chiar dacă lucrează mai demult? Nu! Noi vrem asta! Iar cei care încep să spună că nu se poate pe repede-înainte, că trezirea nu este o competiție, că trebuie să facem curățenie în traumele, frustrările, furiile, fricile acumulate de o viață și că asta nu merge cu ajutorul minții (care a creat problemele), că e un proces lung și dureros, habar n-au ce vorbesc, nu sunt buni la ceea ce fac! Cei buni sunt cei care ne dau ceea ce vrem, cum vrem și pe care nu-i doare gura să ne promită multe și mărunte. 

Cum adică să luăm fiecare întâmplare care ne-a afectat în trecut, să o conștientizăm, să o acceptăm, să ne acceptăm partea noastră de responsabilitate, să iertăm, să NE iertăm, să extragem învățămintele, să le integrăm în noi și să mergem mai departe din ce în ce mai curați? Nu, e prea lung, prea complicat, n-avem răbdare; noi vrem să ne lăudăm că ne-am trezit; ne ajunge și atât. 

Să mergem la seminarii, ateliere, cursuri? Și ne garantează cineva trezirea instantă? Că n-avem timp de luat la purecat tot trecutul. Și, stai!... să recunoaștem că avem o relație așa, de formă, când noi facem atâta gălăgie pe Insta? Cum adică relația pansament pe care o avem (că și spunem „ne-a unit suferința”) nu este trainică? Ce știe vorbitorul ăsta de cursuri ce bine ne simțim noi în relația asta în care ne ascundem de agresorii din trecut cu care nu am făcut pace nici acum? Cum adică, dacă ne-a unit suferința, avem nevoie de mai multă suferință în viață pentru ca relația să nu se desfacă? 

Și cum să recunoaștem că noi am avut o mare parte din vină pentru tot ce ni s-a întâmplat? După atâția ani în care ne-am convins pe noi și i-am convins pe alții ce victime suntem, să ieșim acum la suprafață și să recunoaștem că și noi am participat la ce ni s-a întâmplat? NICIODATĂ!!! Mai bine ieșim din grupul de studiu, încetăm să mai urmăm cursuri și seminarii, tăiem legătura cu toți foștii colegi ca nu cumva să spună mai departe adevărurile inconfortabile pe care le-am scos la suprafață, și începem să atacăm - subtil sau pe față - pe cei care ne-au fost până la un moment dat îndrumători. Nu contează că ceea ce am făcut ne-a ajutat, contează că mai departe nu acceptăm să săpăm de frica a ceea ce iese în afară. Păi nu-i mai ușor să denigrăm ca să ne acoperim urmele? Nu-i mai ușor să revenim unde și cine am fost înainte, apoi să ne căutăm alt coach mai pe placul nostru, care folosește cuvinte pompoase, dar nu se apucă dreaq (sau dracului) să sape ca un excavatorist spiritual turbat? Ce, mă-sa, noi vrem să părem evoluați, nu să punem osu' la treabă!

Și, cum adică noi trebuie să facem întreaga muncă? Păi de ce dăm atâția bani? Ca să facem noi? Nu! E munca antrenorului. Oricine spune că rezultatele se vor vedea în funcție de cât și cum muncim cu noi, habar n-are de nimic. Noroc că știm noi totul. Da, chiar, ce idee bună! Noi știm cum ar trebui să se schimbe alții (chit că n-am rezolvat nimic la noi), așa că vom deveni noi coci (sau coach-i) și le arătăm noi ălora care vor să facă lucrurile pe îndelete cum se face. Și vom promite multe, ne vom crea o imagine care să atragă oamenii la fel de superficiali, care vor pe repede-înainte. Important este să nu-și dea seama prea repede că nu s-au schimbat deloc, ci să fie impresionați de cuvinte pompoase. Lasă-i pe ăia, fraieri, care vor să muncească ei atât cât trebuie, să sape cât e nevoie, să facă ce vor, să insiste la fiecare traumă până ce scot totul la suprafață, chiar dacă asta le va lua ani întregi de lucru cu ei înșiși. Dacă nu e pe repede-înainte, nu e bun!

Dacă ai ajuns până aici cu citirea materialului și nu ai sărit paragrafe, îți mulțumesc. Nu am exagerat cu nimic în ce am scris, am descris situații trăite și întâlnite pe drumul meu personal și profesional.

Dragă Om, ești prea important pentru ca să te mulțumești cu superficialul și cu viața pe repede-înainte. Poți mai mult. Nimeni nu a devenit bun în ceva cu rapiditate, fără să treacă prin toate stadiile de descoperire și învățare. 

Nu poți mima trezirea, nu poți mima vindecarea, mai ales pe cea profundă. 

Dacă vrei o casă trainică, una care să reziste zeci de ani la orice intemperii, va trebui să o construiești fără grabă, să folosești materiale de calitate și să nu o faci doar pentru a-i impresiona pe alții. La fel e și cu tine. 

Nu ești pe repede-înainte pentru Univers, pentru Dumnezeu, de ce ai vrea să ai o viață pentru tine așa? 

Meriți tot ce e mai bun. Iar dacă ai ajuns până aici cu cititul, deja știi asta și zâmbești. Superficialii au ieșit deja demult, că n-au răbdare.

Viața pe repede-înainte e ca o călătorie cu viteza maximă: ajungi repede, n-ai văzut nimic din drum și, deci, nu ai învățat nimic. 

Răbdarea este cheia transformării solide, durabile, iar cine are răbdare, iubește. SE IUBEȘTE!

Binețe, Om înțelept!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 18.02.2025

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2025/02/viata-pe-repede-inainte.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

CUM TE VEZI ÎN 2025?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 

 *    *    *    *    *    *    * 

„Cum îți așterni, așa dormi”, spune o veche zicală populară, izvorâtă din experiența și înțelepciunea cuiva.

2024 este deja istorie. Ca tot ce a făcut parte din viața noastră de până acum.

2025 este viitorul, e fila albă ce așteptă, tăcută și răbdătoare, să-i fie scrise rândurile pentru istorie. Cea viitoare.

Iar istoria e scrisă de noi, individual.

Binețe, dragă OM, la cumpăna dintre ani!

Fiecare ne scriem rândurile vieții proprii prin faptele, vorbele și gândurile noastre. A ceea ce putem, vrem și trecem în filele pe care le semnăm zilnic la capitolul „Existență”.

Istoria reține doar adevărul. Nu ceea ce vrem noi să pară adevăr.

De aceea, nu putem minți.

Nu putem avea pretenția ca lumea să-și amintească de noi prin ceva ce am fi vrut să facem, dar neputința, comoditatea și reala limitare ne-a oprit.

Dacă am făcut ceva rău, istoria va consemna ca atare.

Dacă nu am făcut nimic, ci doar am povestit cât de multe am fi putut face, istoria va reda întocmai. Fără înflorituri, fără revizuiri și adăugiri. Forma brută. Asta e istoria.

Iar dacă am acționat, dacă am făcut tot posibilul să trecem de la stadiul de gând la cel de vorbă și am reușit să finalizăm cu o faptă, suntem marii câștigători!

Pentru simplul motiv că am reușit extraordinara performanță de a transpune teoria în practică. Lucru demn de Sisif, cel condamnat la eterna corvoadă a muncii fără finalitate.

Pentru că acțiunea, schimbarea, transformarea și evoluția ne definește, ca umanitate, și lasă o semnătură clară în registrul istoriei.

Cât de mult îți place, Omule, ce ai făcut, ține de forma coloanei vertebrale a vieții proprii.

Cât de mult îți asumi din ceea ce ai făcut sau nu ai reușit să faci, ține de rezistența coloanei clădite după chipul și asemănarea principiilor tale. Dacă ele există. Dacă nu, despre ce discutăm?!!...

Nu poți fi ceea ce nu ești.

Nu poți fi ceea ce doar gândești.

Nu poți fi ceea ce doar vorbești.

Nu poți fi ceea ce nu vrei să faci.

Dar categoric poți fi ceea ce transpui în acțiune!

Poți fi nemernic, mișel, laș, trădător...

Poți fi cârcotaș, comentator, bârfitor...

Poți fi cel care lansează zvonuri, sau cel ce crede în ele...

Poți să povestești tuturor ce ai fi putut fi... dar nu ai apucat să fii vreodată din cauza fricii de eșec și de ce vor zice ceilalți...

Poți să povestești cât de măreț te visezi, dar să recunoști că ceea ce vrei e imposibil. Acum. Dar poate mai târziu, când mai înveți......

Și poți să povestești tuturor despre aripile care ți-au crescut pentru că ți-ai făcut toate lecțiile, ai urmat toți pașii în ordinea firească, ai avut răbdare....

Povestește-le, nu pentru a te lăuda, ci pentru că îți recunoști marea realizare de a trece de la vorbă la faptă, de la neputință la putință, de la incapacitate la acțiune, de la teorie la practică.

2024 a fost un an bun sau rău, în funcție de implicarea fiecăruia în propria viață, în scrierea propriei istorii.

2025 va fi un an bun sau rău, după rodul propriilor dorințe, în funcție de înțelegerea, acceptarea și  însușirea lecțiilor de viață. 

Vrei să îți fie bine, îți va fi bine. 

Nu dai doi bani pe tine și te lași la mâna Universului, acesta îți va da ceea ce meriți. Nici mai mult, nici mai puțin. După chipul și asemănarea ta. A gândurilor, și abilităților tale. A capacității tale de a-ți țese viitorul. A feței tale adevărate, și nu a celei care vrei tu să fie văzută. 

Responsabilitatea creației viitorului îți aparține în totalitate.

2025 va fi numai al tău, cu bune, cu rele. 

Dacă pentru reușite totul ți se cuvine, la fel este și pentru cele mai puțin plăcute orgoliului, vanității și ego-ului din tine. 

Dacă pentru cele bune ești propriul creator, ar fi incorect ca pentru rateuri să fie de vină șeful, soțul sau soția, soacra, copilul sau... Dumnezeu!

2024 e deja istorie.

2025 e fila albă, încă nescrisă în registrul istoriei. 

Îți doresc să ai un 2025 exact așa cum ți l-ai proiectat, cum l-ai programat, cum ți-ai imaginat că trebuie să fie! 

Îți doresc să ai curajul să faci ceea ce sufletul tău știe că are de făcut, dar mintea îl oprește din prea multă rațiune, bun simț, și frica de a nu-i deranja pe cei importanți ție.

Și toate astea pentru a fi persoana pe care Universul o merită, după ce a investit atâta încredere, și ți-a scos în cale atâtea oportunități, situații și persoane pentru a deveni... altfel... mai bun, mai conștient, mai conștiincios.

Să ai parte de multă înțelepciune și mult discernământ pentru a putea alege realul de imaginar, adevărul de ispită, acel adevăr croit după meritele tale.

Încearcă să găsești fericirea și încântarea fiecărui moment, chiar dacă acestea nu se supun unui standard poetic, sau al tău personal. 

În fond, ce ai „emanat” până acum este ceea ce ai. 

Eşti efectul istoriei de până acum. Eşti propria ta creaţie!

Ești mulțumit? Mergi mai departe. Nu ești mulțumit? E momentul să faci și altceva decât să te plângi...

Îți doresc ca fiecare zi să fie bogată în lumină, iubire și sănătate.

Un 2025 așa cum ți-l dorești și cum ți-l croiești!

LA MULȚI ANI, 2025!!!

Mulțumesc că ai călcat pragul blogului meu.

Te aștept cu mult drag și la anul.

Binețe, dragă OM înțelept!

Edith Elisabeta Kadar 

Arad, 01 ianuarie 2025

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.