A TRĂI...O ARTĂ?...

Nu e nevoie să schimbăm lumea; este suficient doar să ne schimbăm pe noi.

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. Lumea este doar ceea ce vrei tu să vezi că este.

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles

  *    *    *    *    *    *    *

A trăi este o artă, iar trăirea vieții a ajuns să fie demnă de cei care se numesc...ARTIȘTI. Ai vieții, bineînțeles...

Tu crezi că trăiești, dar e posibil doar să supraviețuiești fiecărei zile...

Binețe cititorule!
Pornește, te rog, și muzica , și hai să povestim despre arta trăirii.

Nimeni nu ne învaţă cum ar trebui trăită viaţa. La naştere nu primim "instrucţiuni de utilizare optimă" a ei.

Nimic nu prevestește sau predispune la înțelegerea lecției, decât voința proprie de a face acest lucru.

La școală mergi pentru că doar așa îți poți identifica și promova abilitățile cu care ai venit înzestrat în această viață. Altfel, rămân ascunse și se irosesc.

O materie este grea sau ușoară pentru că așa o percepi tu, și nu pentru că așa ar fi. Aprecierea o faci singur, poate fi influențată de profesori și nu vine „la pachet” cu manualul respectiv. Unii iubesc o materie, alții, alta. Dar la final trebuie să știi din fiecare pentru a promova. Cât de bine și cu ce calificativ, este opțiunea proprie.

Dacă preferi matematica și urăști istoria, înseamnă doar că nu ai înțeles de ce e bine să cunoști istorie, și nu că materia ar fi nefolositoare.

Nepromovarea sau corijența îți dă posibilitatea de a recapitula materia, pentru a o putea înțelege și stăpâni.

La fel este și în viață. 

Venim cu un bagaj de calităţi şi însuşiri pe care trebuie să învăţăm să îl folosim în sens constructiv. Sau distructiv. Alegerea ne aparține. 

Iar în primii ani de viață le aparține părinților noștri.

Viața ne supune în permanență la încercări. Grele, ușoare, ele au rolul de a „verifica” dacă suntem apți să mergem mai departe, pe calea pe care singuri ne-am ales-o.

Iar dacă ne-au ales-o alții, și noi nu am avut ce zice (a se citi...nu am vrut sau nu am putut...) este clar că vom rămâne frustrați tot restul vieții. 
Frustrați, deoarece nouă nu ne-a cerut nimeni părerea. 
Frustrați, deoarece nu am observat că, la un moment dat, am fi putut să preluăm frâiele propriei vieți în mâinile noastre, dar...a fost mai comod altfel, pentru că așa am găsit pe cine să dăm vina pentru imobilitatea noastră...sau nesimțirea noastră...ce ți-e și cu sinonimele astea!...

„Am ajuns contabil(ă), pentru că mama așa a considerat că va deveni ea împlinită”. Sau...
„Am devenit profesor. Nu-mi place, nu-mi plac copiii, dar tata a zis că voi trăi bine din banii de meditații”...Sau... 
„Lucrez la bugetari pentru că, indiferent de salariu, aici am un loc de muncă stabil”. Sau...
„Am făcut medicina pentru că e bănoasă...nu mă interesează omul, nu mă interesează cazul lui, dacă supraviețuiește sau nu...atât timp cât banii vin, sunt valabil”...

Vorbesc din experiența omului care a întâlnit oamenii descriși mai sus în calitate de pacienți. 

Pacienți pentru că devin bolnavi. Se îmbolnăvesc pentru că în sinea lor mor. Le moare sufletul...

Cum, care suflet?..
Acela care tresaltă când vede frumosul... 
Acela care se trezește când simte iubirea...
Acela ce simte durerea când este trădat...
Acela ce te face să te simți viu (sau mort) indiferent de starea vremii, anotimp, statut social sau alte scuze, pentru a condiționa însăși existența. 
Acela care nu poate fi explicat științific, dar care, ca și Dumnezeu, știi că există, fără a avea nevoie de definiții.

Viitorul pacienților cu suflet muribund nu le aparține, pentru că este modelat de alții. Ei sunt doar lutul. Materia cu care alții se distrează. Alții care sunt ca ei. Fără viitor propriu. Dar cu voință, orgolii, vanități, furii, și care se împlinesc aranjându-le altora viitorul. 

Sunt oameni care vor zice : „Ce greu este să fii om!”. Aceștia vor vedea toate încercările vieții ca pe un chin, ca pe o pedeapsă nemeritată, dată de o autoritate cerească „necruțătoare”. Ei vor trece prin încercări multiple, repetând, de câteva ori, aceeași experiență, pentru a putea să-și învețe lecția.

Care lecție? 

Aceea de a nu se mai plânge non stop cât de rea și necruțătoare a fost viața doar cu ei, și cu nimeni altul, de a nu căuta non-stop doar scuze pentru eșecurile care parcă se „croșetează” în fiecare zi, ceas de ceas, asistate cu o „bucurie” maximă de către Univers, doar pentru ca ei să se simtă mizerabil, și să se poată făli cu cea mai mare realizare a vieții lor : rolul de VICTIMĂ!...

Nu-mi pierd vremea cu aceștia, care caută vinovați și găsesc în fiecare oportunitate a vieții o scuză pentru a anula apartenența la Univers, de a se anula ca indivizi.


Sunt oameni care vor zice : „Ce ușor este să fii om!”. Ei merită toată atenția.
Ei sunt cei care, indiferent de obstacolele pe care soarta le-a sădit în calea lor, caută orice prilej, se agață de orice oportunitate, pentru a înțelege dacă și unde au greșit, dar mai ales, ce au de făcut pentru a schimba răul actual în binele clipei următoare. Cei care caută noi și oportune ocazii de a deveni altfel decât sunt. Cei care nu se mulțumesc cu ceea ce au, nu pentru că nu pot să o facă, ci pentru că știu că pot multe, mult mai multe decât o simt în acel moment. 

Mă opresc la cei care au înțeles că ei, și numai ei, sunt creatorii propriei lor realități, și că bucuriile, dar mai ales problemele, vin ca efect al propriei lor manifestări. În bine sau în rău. Depinde de criteriile pe care ni le-am format. Sau ne-au fost implementate.
Mă opresc la...trăitori... la cei care sunt vii. 
Cei care simt că fiecare moment le este dedicat, și că nimic nu se întâmplă fără folos în acest Univers pe care nici o minte nu-l poate delimita...sau limita...
Aceștia vor ști că nimic nu se irosește, ci este nefolosit. Ei vor merge mai departe, indiferent cât de tare urlă alții că sunt incapabili, doar pentru că ei își simt, își pot „palpa” putința.
Niciodată nu e prea târziu, pentru că timpul este doar o noțiune a minții noastre, și nu una definitorie pentru existența noastră. Decât dacă așa vrem noi. 

„Oricând” este mai bine decât „niciodată”.
„Viu” este mai bine decât „mort”.
„A trăi” este mai bine decât „a supraviețui” 

Acesta este bagajul celor care vor, pot, încearcă și reușesc în viață. Care își cunosc valoarea și utilizează ce au. Care obțin cu atât mai mult, cu cât dispun de mai puțin. 
Sunt premianții vieții pentru că ei sădesc arborii reușitei în codurile genetice a celor care se nasc câștigători. Ei lasă moștenire o fundație solidă, care nu are a face cu nici o casă, mașină, mâncare sau mușchi umflat. 

Ei sunt cei puțini pe care se va baza totul.

Ei reprezintă însăși VIAȚA!

De aceea...a trăi este o artă, iar trăirea vieții a ajuns să fie demnă de cei care se numesc...ARTIȘTI. Ai vieții, bineînțeles...

Tu unde te situezi?

Ești ARTIST sau doar...un lut?

Binețe, cititorule!

dr. Edith Kadar
Arad, 11 decembrie 2012

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/07/cat-de-prezenta-esti-in-viata-ta.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.