UNDE PLEACĂ SUFERINȚA DIN TRECUT?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

Unde pleacă întreaga suferință din trecut? 

Unde a dispărut frica și teroarea din copilărie că nu ești suficient de bun, că nu ai luat doar note pe placul părinților și că nu ai făcut totul ca la carte? 

Unde s-au topit toate supărările din timpul și după încheierea relațiilor nepotrivite? 

Unde s-au ascuns toate nesiguranțele, fricile, frustrările, furiile pe care le-ai trăit și acumulat de-a lungul anilor? 

Că dacă ar fi să te iei după ceea ce postează oamenii pe paginile de socializare, totul e perfect, mai ales la cei care se întrec la câtă luminozitate trezită emană. 

Bun, te-ai trezit. Asta înseamnă că ai devenit conștient de viața ta, de tine, de tot ceea ce se întâmplă în fiecare secundă a vieții tale. A fi trezit înseamnă să nu mai reacționezi la orice ți se spune sau se întâmplă în viață, ci să stai, să observi, să înțelegi, să cântărești variantele posibile și să înțelegi consecințele deciziilor pe care le iei. 

O persoană netrezită va reacționa la orice și la oricine fără să se gândească la urmări, va sfârși prin a fugi de responsabilitate și a arăta cu degetul spre oricine altcineva, de parcă ea nu a participat și nu ea a luat deciziile.

O persoană trezită va face un pas în spate, va observa situația, va cântări opțiunile și abia apoi va decide care va fi cea mai optimă variantă de comportament al său. 

Hai să luăm un exemplu. Să zicem că te-ai despărțit de partenerul de cuplu după câțiva ani de conviețuire cu sau fără acte. Să zicem că ai avut anumite așteptări de la partener(ă), dar, la un moment dat, lucrurile au luat o altă turnură, neașteptată. 

Dacă nu ai lucrat cu tine, ci dormi în conștiința ta, te vei supăra, vei face scene, vei povesti tuturor nu ce s-a întâmplat ci ce crezi tu că s-a întâmplat (ceea ce este, de multe ori, total diferit), vei spune doar varianta ta și vei ajunge să tratezi omul - care odinioară a fost totul pentru tine - ca pe un dușman. Acest comportament nu are nimic în comun cu maturitatea, ci este comportamentul unui copil, al unui om imatur care pârăște, face scene și arată cu degetul așteptând să vină cineva să facă ordine. 

Dacă ai lucrat cu tine și te-ai trezit în conștiință, începi să vezi că este viața ta, deciziile tale; știi că ai intrat în relație de bună voie, ai știut tot timpul care au fost starea și vârsta emoțională a ta și a partenerului, ai știut care a fost trecutul tău și al lui și ai acceptat relația doar după ce ați lămurit trăirile din trecutul fiecăruia. Apoi, când s-a ajuns la despărțire, aceasta s-a întâmplat după mai multe discuții cu cărțile pe masă și după ce s-au epuizat orice argumente de a rămâne împreună. Despărțirea este decentă, amiabilă, fără tam-tam, fără plângeri și victimizări; doar doi oameni care își mulțumesc și își văd fiecare de drumul vieții, conștienți fiind că își vor rămâne recunoscători pentru anii împreună, pentru cine și ce au devenit unul în prezența celuilalt. 

„Eh, ăsta-i basm, măi Edith! Asta se întâmplă doar în filme și în cărți, nu în viața reală”, am auzit de multe ori. Dacă mai citești ceea ce am descris mai sus, s-ar putea să înțelegi (nu neapărat să și accepți) că mulți oameni care reacționează ca în prima variantă sunt imaturi emoțional. Ei nu există pentru ei, ci doar ceilalți trebuie să le fie la dispoziție și să le facă pe plac. 

Oamenii imaturi, netreziți, cei care nu au lucrat deloc sau foarte puțin cu ei, sunt plini de frici, furii, ranchiună, frustrare, resentimente, și toate acestea rămân acolo, în fiecare om adunându-se din ce în ce mai multe cu fiecare relație eșuată (indiferent de natura relațiilor).

Un om care se trezește vede că el își aranjează viața, știe că are ceea ce a ales și că nimeni altcineva nu îi poate face rău decât dacă îi permite. El observă trăirile sale și lucrează cu ele, și le prelucrează, nu își pierde timp să arate spre alții. Cu cât lucrează mei mult cu ceea ce simte, cu atât bagajul emoțional se ușurează. 

La fel se întâmplă și în situații mei sensibile, cum ar fi moartea unei persoane dragi. Am cunoscut oameni care plângeau după cel care a murit ani buni după ce s-a întâmplat tragedia. „Și ce, ar trebui să nu mai plâng după persoana dragă? Cum îndrăznești?”. Tu poți plânge cât vrei tu, și pentru tot restul vieții, dar nu vei mai aduce omul înapoi, nu îi lași sufletul să se odihnească și tu te împiedici să îți trăiești viața. Tu îi plângi moartea, nu îi onorezi viața. Dar dacă ești matur, îți trăiești perioada de doliu, dar înțelegi că indiferent ce vei face (îl înjuri pe Dumnezeu, îl judeci, ești furios pe toți cei care trăiesc) viața va merge mai departe cu sau fără tine. 

Vindecarea apare atunci când stăm în suferință, nu o evităm, nu o transferăm pe altcineva, ci ne dăm voie să o simțim, să o trăim; nu o negăm, nu ne anesteziem cu relații pansament sau cu orice altceva care să ne țină ocupați doar să nu ne mai amintim. 

Unde pleacă întreaga suferință din trecut? Dispare dacă ne-am maturizat și am acceptat-o, am procesat-o și am eliberat-o pentru că am înțeles că aceea nu a fost întreaga noastră viață. 

Dacă nu ne-am maturizat, nu ne-am trezit, suferința nu dispare, ci se scufundă din ce în ce mai adânc în noi; o negăm, creăm o imagine falsă de om vesel, dar aceea este doar imaginea unul clovn vopsit pe față ca să-și ascundă tristețea. 

Suferința reprimată ne deprimă. Depresia. 

Maturizarea este cheia vindecării. Restul... sunt doar cuvinte goale...

Binețe, Om matur!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 20.02.2025

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2025/02/unde-pleaca-suferinta-din-trecut.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

UNDE PLEACĂ IUBIREA?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

Stăteam și eu ca tot omul, așa, cu o cafea în nas că numai ce m-am trezit, și mă gândeam la primul lucru pe care îl gândește orice om dimineața, după trezire: unde pleacă iubirea aceea pe care o povestim, o mărturisim, o fluturăm pe paginile de socializare după ce ne despărțim de partener și ne grăbim să găsim pe altcineva, nu cumva să se răcească locul,? Unde dispare acel sentiment despre care vorbim cu atâta ardoare chiar și atunci când nu ne întreabă nimeni? 

Mulți dintre noi am avut mai mult de una bucată relație în viața noastră. Și e normal să mergem mai departe atunci când relația și-a dat obștescul sfârșit. Dar ce se întâmplă cu toate sentimentele pe care le-am afișat și declarat în timpul conviețuirii în doi? Nu pot să dispară în neant sau să se topească ca un cub de gheață pus pe sobă. Unde pleacă tot bagajul de emoții și de trăiri? Unde se ascund toate acele amintiri pe care le-am povestit și etalat? Păi, mergem mai departe, s-ar putea să spunem. Ne facem alte amintiri, spunem. Da, bine, ok, dar cele vechi unde dispar? 

Gândește-te așa: avem o bibliotecă pe care am format-o în timp, cu fiecare carte pe care am cumpărat-o, citit-o, studiat-o și înțeles mesajul. Fiecare carte citită am pus-o pe raft. Biblioteca nu este colecția de rafturi pe care stau frumos aranjate cărțile, ci este cantitatea de informație pe care nu doar am citit-o, ci am și înțeles-o din cărțile citite. Ne putem lăuda cu zeci, sute de cărți expuse pe culori, autori, titluri în ordine alfabetică; dacă nu am citit nimic sau, chiar dacă am citit, nu am rămas cu nimic din ce am citit, se numește că suntem colecționari de cărți, nu cititori de literatură. 

Iubitorii de literatură sunt cei care studiază cartea, se opresc din citit și reflectează la informația citită, o circulă în mintea lor până când au înțes mesajul, abia apoi merg mai departe. Ei nu citesc pentru a se lăuda cât de mult au citit; ei știu că nu este o competiție. Cei care doar vor să impresioneze își vor cumpăra cărți la metru pe care nu le vor studia, dar cu care se vor lăuda.

Unii au biblioteca de informații cu care își cizelează educația, iar alții au rafturile pline cu cărți cu care își cizelează orgoliul. 

La fel este și cu relațiile și cu trăirile adunate alături de omul drag: unii au relații la metru, sunt colecționari de persoane trecătoare prin viața lor, la fel cum stau cărțile pe raft, iar alții au relații de colecție, care nu doar le aduce multe trăiri, dar îi și transformă în altă persoană, una mai bună, mai înțeleaptă, mai profundă. 

Unii oameni colecționează oameni, ei nu au timp de amintiri adânci, care să le marcheze viața definitiv. Alți oameni colecționează trăiri pentru că acelea îi transformă, îi metamorfozează, le sparge coconul de om care supraviețuiește și le deschide aripile de ființă care trăiește din plin fiecare moment al vieții și o experimentează.

Cei care doar intră și ies din relații nu au timp să trăiască, să își formeze amintiri transformatoare. De aceea, aceștia vor rămâne neschimbați, indiferent câți parteneri au bifat. Cei care nu se grăbesc să intre în relații, care acordă atenție emoțiilor, sentimentelor și trăirilor simțite alături de omul drag, sunt atenți la cum se transformă ei și viața lor în prezența persoanei care le este alături. Ca iubitorii de vinuri bune sau de coniac de calitate, ei savurează fiecare clipă, nu se grăbesc să sară în altă relație. Ei sunt colecționari de înțelepciune, nu de oameni care să le facă pe plac. 

Unde pleacă iubirea aceea pe care o povestim, o mărturisim, o fluturăm pe paginile de socializare? Unde dispare acel sentiment despre care vorbim cu atâta ardoare chiar și atunci când nu ne întreabă nimeni? Nicăieri. Rămâne în noi și sapă o matcă, ne reconfigurează, ne transformă în altcineva, în oameni de calitate. 

Oamenii care au iubit cu adevărat s-au schimbat, s-au transformat, și continuă să o facă chiar dacă relația s-a încheiat din anumite motive. 

Cei care nu au iubit cu adevărat vor trece ușor de la o situație la alta, de la o relație la alta, fără să schimbe ceva la mentalitatea, caracterul sau comportamentul lor.  

Lucrurile bune nu dispar niciodată. Ele rămân în noi și ne vor ajuta să ne transformăm. Iar uneori, atunci când ne trezim dimineața și stăm cu cafeluța-n nas, observăm starea de liniște pe care o avem și murmurăm un „mulțumesc din suflet, Om frumos, pentru cine m-ai ajutat să devin!”, și știm că toate trăirile, emoțiile și sentimentele nu pleacă, ne ajută să devenim variante mai bune ale noastre. În rest... dormim...

Binețe, Om frumos!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 19.02.2025

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2025/02/unde-pleaca-iubirea.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

VIAȚA PE REPEDE-ÎNAINTE

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 

Noi vrem să creștem, să evoluăm, să ne schimbăm, daaaar... să fie așa cum vrem, când vrem, cât vrem, altfel... nu! 

Vrem să slăbim, dar repede, că n-avem timp! Ce-i asta să mergem la sală atâtea luni, să ne schimbăm obiceiurile alimentare dar, mai ales, să ne ținem de asta, să fim consecvenți și să nu renunțăm la prima poticnire? Vrem repede, de ce nu se înțelege? Ne căutăm oameni care să ne dea ce vrem noi și îi ignorăm pe cei care ne spun că nu se poate pe repede-înainte; ba chiar îi și bârfim, spunem că nu sunt antrenori buni. De ce? Pentru că nu ne dau ce vrem, când vrem, cum vrem, na. Adică ne comportăm ca niște copii care se supără pe cei care spun că nu se poate, că nu e bine, sau că nu poate fi așa cum ne dorim.

Cum adică să vrem să creștem și să ne iluminăm spiritual, iar asta să nu se întâmple cu viteza cu care vrem? Dar ce, „trezitorul” pe care l-am ales (coach, maestru, învățător, sensei, cel care știe mai bine, etc.) nu poate să ne dea o trezire rapidă, să putem și noi scrie pe Facebook că am devenit iubirea infinită, lumina lumii și trimițătorul de binecuvântări de la Dumnezeu? Cum adică să se trezească altcineva mai repede, chiar dacă lucrează mai demult? Nu! Noi vrem asta! Iar cei care încep să spună că nu se poate pe repede-înainte, că trezirea nu este o competiție, că trebuie să facem curățenie în traumele, frustrările, furiile, fricile acumulate de o viață și că asta nu merge cu ajutorul minții (care a creat problemele), că e un proces lung și dureros, habar n-au ce vorbesc, nu sunt buni la ceea ce fac! Cei buni sunt cei care ne dau ceea ce vrem, cum vrem și pe care nu-i doare gura să ne promită multe și mărunte. 

Cum adică să luăm fiecare întâmplare care ne-a afectat în trecut, să o conștientizăm, să o acceptăm, să ne acceptăm partea noastră de responsabilitate, să iertăm, să NE iertăm, să extragem învățămintele, să le integrăm în noi și să mergem mai departe din ce în ce mai curați? Nu, e prea lung, prea complicat, n-avem răbdare; noi vrem să ne lăudăm că ne-am trezit; ne ajunge și atât. 

Să mergem la seminarii, ateliere, cursuri? Și ne garantează cineva trezirea instantă? Că n-avem timp de luat la purecat tot trecutul. Și, stai!... să recunoaștem că avem o relație așa, de formă, când noi facem atâta gălăgie pe Insta? Cum adică relația pansament pe care o avem (că și spunem „ne-a unit suferința”) nu este trainică? Ce știe vorbitorul ăsta de cursuri ce bine ne simțim noi în relația asta în care ne ascundem de agresorii din trecut cu care nu am făcut pace nici acum? Cum adică, dacă ne-a unit suferința, avem nevoie de mai multă suferință în viață pentru ca relația să nu se desfacă? 

Și cum să recunoaștem că noi am avut o mare parte din vină pentru tot ce ni s-a întâmplat? După atâția ani în care ne-am convins pe noi și i-am convins pe alții ce victime suntem, să ieșim acum la suprafață și să recunoaștem că și noi am participat la ce ni s-a întâmplat? NICIODATĂ!!! Mai bine ieșim din grupul de studiu, încetăm să mai urmăm cursuri și seminarii, tăiem legătura cu toți foștii colegi ca nu cumva să spună mai departe adevărurile inconfortabile pe care le-am scos la suprafață, și începem să atacăm - subtil sau pe față - pe cei care ne-au fost până la un moment dat îndrumători. Nu contează că ceea ce am făcut ne-a ajutat, contează că mai departe nu acceptăm să săpăm de frica a ceea ce iese în afară. Păi nu-i mai ușor să denigrăm ca să ne acoperim urmele? Nu-i mai ușor să revenim unde și cine am fost înainte, apoi să ne căutăm alt coach mai pe placul nostru, care folosește cuvinte pompoase, dar nu se apucă dreaq (sau dracului) să sape ca un excavatorist spiritual turbat? Ce, mă-sa, noi vrem să părem evoluați, nu să punem osu' la treabă!

Și, cum adică noi trebuie să facem întreaga muncă? Păi de ce dăm atâția bani? Ca să facem noi? Nu! E munca antrenorului. Oricine spune că rezultatele se vor vedea în funcție de cât și cum muncim cu noi, habar n-are de nimic. Noroc că știm noi totul. Da, chiar, ce idee bună! Noi știm cum ar trebui să se schimbe alții (chit că n-am rezolvat nimic la noi), așa că vom deveni noi coci (sau coach-i) și le arătăm noi ălora care vor să facă lucrurile pe îndelete cum se face. Și vom promite multe, ne vom crea o imagine care să atragă oamenii la fel de superficiali, care vor pe repede-înainte. Important este să nu-și dea seama prea repede că nu s-au schimbat deloc, ci să fie impresionați de cuvinte pompoase. Lasă-i pe ăia, fraieri, care vor să muncească ei atât cât trebuie, să sape cât e nevoie, să facă ce vor, să insiste la fiecare traumă până ce scot totul la suprafață, chiar dacă asta le va lua ani întregi de lucru cu ei înșiși. Dacă nu e pe repede-înainte, nu e bun!

Dacă ai ajuns până aici cu citirea materialului și nu ai sărit paragrafe, îți mulțumesc. Nu am exagerat cu nimic în ce am scris, am descris situații trăite și întâlnite pe drumul meu personal și profesional.

Dragă Om, ești prea important pentru ca să te mulțumești cu superficialul și cu viața pe repede-înainte. Poți mai mult. Nimeni nu a devenit bun în ceva cu rapiditate, fără să treacă prin toate stadiile de descoperire și învățare. 

Nu poți mima trezirea, nu poți mima vindecarea, mai ales pe cea profundă. 

Dacă vrei o casă trainică, una care să reziste zeci de ani la orice intemperii, va trebui să o construiești fără grabă, să folosești materiale de calitate și să nu o faci doar pentru a-i impresiona pe alții. La fel e și cu tine. 

Nu ești pe repede-înainte pentru Univers, pentru Dumnezeu, de ce ai vrea să ai o viață pentru tine așa? 

Meriți tot ce e mai bun. Iar dacă ai ajuns până aici cu cititul, deja știi asta și zâmbești. Superficialii au ieșit deja demult, că n-au răbdare.

Viața pe repede-înainte e ca o călătorie cu viteza maximă: ajungi repede, n-ai văzut nimic din drum și, deci, nu ai învățat nimic. 

Răbdarea este cheia transformării solide, durabile, iar cine are răbdare, iubește. SE IUBEȘTE!

Binețe, Om înțelept!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 18.02.2025

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2025/02/viata-pe-repede-inainte.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

CUM TE VEZI ÎN 2025?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 

 *    *    *    *    *    *    * 

„Cum îți așterni, așa dormi”, spune o veche zicală populară, izvorâtă din experiența și înțelepciunea cuiva.

2024 este deja istorie. Ca tot ce a făcut parte din viața noastră de până acum.

2025 este viitorul, e fila albă ce așteptă, tăcută și răbdătoare, să-i fie scrise rândurile pentru istorie. Cea viitoare.

Iar istoria e scrisă de noi, individual.

Binețe, dragă OM, la cumpăna dintre ani!

Fiecare ne scriem rândurile vieții proprii prin faptele, vorbele și gândurile noastre. A ceea ce putem, vrem și trecem în filele pe care le semnăm zilnic la capitolul „Existență”.

Istoria reține doar adevărul. Nu ceea ce vrem noi să pară adevăr.

De aceea, nu putem minți.

Nu putem avea pretenția ca lumea să-și amintească de noi prin ceva ce am fi vrut să facem, dar neputința, comoditatea și reala limitare ne-a oprit.

Dacă am făcut ceva rău, istoria va consemna ca atare.

Dacă nu am făcut nimic, ci doar am povestit cât de multe am fi putut face, istoria va reda întocmai. Fără înflorituri, fără revizuiri și adăugiri. Forma brută. Asta e istoria.

Iar dacă am acționat, dacă am făcut tot posibilul să trecem de la stadiul de gând la cel de vorbă și am reușit să finalizăm cu o faptă, suntem marii câștigători!

Pentru simplul motiv că am reușit extraordinara performanță de a transpune teoria în practică. Lucru demn de Sisif, cel condamnat la eterna corvoadă a muncii fără finalitate.

Pentru că acțiunea, schimbarea, transformarea și evoluția ne definește, ca umanitate, și lasă o semnătură clară în registrul istoriei.

Cât de mult îți place, Omule, ce ai făcut, ține de forma coloanei vertebrale a vieții proprii.

Cât de mult îți asumi din ceea ce ai făcut sau nu ai reușit să faci, ține de rezistența coloanei clădite după chipul și asemănarea principiilor tale. Dacă ele există. Dacă nu, despre ce discutăm?!!...

Nu poți fi ceea ce nu ești.

Nu poți fi ceea ce doar gândești.

Nu poți fi ceea ce doar vorbești.

Nu poți fi ceea ce nu vrei să faci.

Dar categoric poți fi ceea ce transpui în acțiune!

Poți fi nemernic, mișel, laș, trădător...

Poți fi cârcotaș, comentator, bârfitor...

Poți fi cel care lansează zvonuri, sau cel ce crede în ele...

Poți să povestești tuturor ce ai fi putut fi... dar nu ai apucat să fii vreodată din cauza fricii de eșec și de ce vor zice ceilalți...

Poți să povestești cât de măreț te visezi, dar să recunoști că ceea ce vrei e imposibil. Acum. Dar poate mai târziu, când mai înveți......

Și poți să povestești tuturor despre aripile care ți-au crescut pentru că ți-ai făcut toate lecțiile, ai urmat toți pașii în ordinea firească, ai avut răbdare....

Povestește-le, nu pentru a te lăuda, ci pentru că îți recunoști marea realizare de a trece de la vorbă la faptă, de la neputință la putință, de la incapacitate la acțiune, de la teorie la practică.

2024 a fost un an bun sau rău, în funcție de implicarea fiecăruia în propria viață, în scrierea propriei istorii.

2025 va fi un an bun sau rău, după rodul propriilor dorințe, în funcție de înțelegerea, acceptarea și  însușirea lecțiilor de viață. 

Vrei să îți fie bine, îți va fi bine. 

Nu dai doi bani pe tine și te lași la mâna Universului, acesta îți va da ceea ce meriți. Nici mai mult, nici mai puțin. După chipul și asemănarea ta. A gândurilor, și abilităților tale. A capacității tale de a-ți țese viitorul. A feței tale adevărate, și nu a celei care vrei tu să fie văzută. 

Responsabilitatea creației viitorului îți aparține în totalitate.

2025 va fi numai al tău, cu bune, cu rele. 

Dacă pentru reușite totul ți se cuvine, la fel este și pentru cele mai puțin plăcute orgoliului, vanității și ego-ului din tine. 

Dacă pentru cele bune ești propriul creator, ar fi incorect ca pentru rateuri să fie de vină șeful, soțul sau soția, soacra, copilul sau... Dumnezeu!

2024 e deja istorie.

2025 e fila albă, încă nescrisă în registrul istoriei. 

Îți doresc să ai un 2025 exact așa cum ți l-ai proiectat, cum l-ai programat, cum ți-ai imaginat că trebuie să fie! 

Îți doresc să ai curajul să faci ceea ce sufletul tău știe că are de făcut, dar mintea îl oprește din prea multă rațiune, bun simț, și frica de a nu-i deranja pe cei importanți ție.

Și toate astea pentru a fi persoana pe care Universul o merită, după ce a investit atâta încredere, și ți-a scos în cale atâtea oportunități, situații și persoane pentru a deveni... altfel... mai bun, mai conștient, mai conștiincios.

Să ai parte de multă înțelepciune și mult discernământ pentru a putea alege realul de imaginar, adevărul de ispită, acel adevăr croit după meritele tale.

Încearcă să găsești fericirea și încântarea fiecărui moment, chiar dacă acestea nu se supun unui standard poetic, sau al tău personal. 

În fond, ce ai „emanat” până acum este ceea ce ai. 

Eşti efectul istoriei de până acum. Eşti propria ta creaţie!

Ești mulțumit? Mergi mai departe. Nu ești mulțumit? E momentul să faci și altceva decât să te plângi...

Îți doresc ca fiecare zi să fie bogată în lumină, iubire și sănătate.

Un 2025 așa cum ți-l dorești și cum ți-l croiești!

LA MULȚI ANI, 2025!!!

Mulțumesc că ai călcat pragul blogului meu.

Te aștept cu mult drag și la anul.

Binețe, dragă OM înțelept!

Edith Elisabeta Kadar 

Arad, 01 ianuarie 2025

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

DE CE SUNT OAMENI CARE VOR AVEA CEVA ÎMPOTRIVA TA, INDIFERENT CE AI FACE?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

De multe ori avem senzația că oamenii urăsc, judecă, manipulează, disprețuiesc, hulesc, ceartă, discreditează, provoacă, bârfesc, reclamă, se plâng, trădează, vor vinde fără să aibă vreun motiv întemeiat.

"Ce i-am făcut că se comportă așa? Nu i-am făcut nimic!"

Da, tu ai dreptate, nu i-ai făcut nimic din punctul tău de vedere; doar că, vezi tu, aici nu este vorba despre ce crezi tu, ci despre  ce cred ei că le-ai făcut sau, mai ales, ce nu le-ai făcut. 

Oamenii te pot urî pentru că ai motive să zâmbești în timp cei ei și le-au rătăcit pe ale lor. 

Te pot judeca pentru că ai curajul să fii așa cum lor li s-a spus că nu au voie să fie vreodată. 

Te pot manipula pentru că altfel nu știu cum să interacționeze cu tine, doar au crescut manipulați fiind de către cei în care au avut încredere.

Te pot disprețui pentru că pui preț pe lucruri cărora ei nu le înțeleg (încă) valoarea. 

Te pot huli pentru că sunt deranjați de lumina pe care o emani și care li s-a spus că ei nu o merită.

Te pot certa pentru că doar asta au văzut acasă si nu cunosc o altă variantă.

Vor încerca să te discrediteze pentru că lor nu le-a acordat nimeni creditul încrederii în ei, în puterea lor personală.

Te vor provoca pentru că este unica modalitate de "conversație" pe care o cunosc.

Te vor bârfi pentru că nu au fost învățați cum sa pronunțe cuvinte de laudă la adresa cuiva, și că lauda e un păcat.

Te vor reclama pentru că nimeni dintre cei dragi nu le-a făcut în copilărie o reclamă pozitivă, iar dacă ei nu au, să ți se ia și a ta. 

Se vor plânge de tine la oricine e dispus să audă pentru că lor nu le-a auzit nimeni plânsul care îi îneacă de atâta vreme.

Te vor trăda pentru că ei au fost trădați de cei în care au avut cea mai mare încredere.

Te vor vinde pentru că dacă nu știu cum să îți fie prieteni, măcar să primească astfel de la alții valoarea care le-a fost refuzată.

Oamenii nu sunt răi. Ei sunt doar plini de răni emoționale vechi, adânci, supurânde, netratate și nevindecate, iar când întâlnesc pe cineva care nu are atâtea rani sau și le-a tratat, vor vrea să rănească. De ce? Pentru că doar așa știu să comunice și să relaționeze.

Nu e nimic greșit în a fi într-un anumit fel. Cu toții avem rănile noastre, mai ales cei ce vor simți nevoia să comenteze, să contrazică și să convingă că ei nu au nicio rană și că sunt fericire pură și totală în manifestare.

A avea răni emoționale și sufletești nu este o slăbiciune, nu este un defect sau vreun handicap. Este o stare care te ajută să te cunoști cu adevărat, să crești și să evoluezi pe măsură ce îți dai voie să pătrunzi în interiorul tău, să recunoști rana, să îți accepți rana, să (te) ierți și să vindeci. 

Doar atunci când omul își folosește suferința ca scuză pentru a urî, judeca, manipula, disprețui, huli, certa, discredita, provoca, bârfi, reclama, plange, trăda, vinde pe altcineva, când se crede îndreptățit să facă ceea ce i s-a făcut, atunci arată că nu este cu nimic diferit de agresorii săi. 

Victima s-a transformat în agresor. Călăul și-a făcut ucenici.

Acum înțelegi om-victimă și om-călău?

Nu căuta să te justifici și să-i convingi pe ceilalți că tu nu poți fi călău; victima cuiva va deveni călăul altora. 

Doar ai grijă de tine și tratează-ți rănile, altfel vei sângera pe fericirea și liniștea altora. Iar când începi să te vindeci, nu le da voie altora să îți redeschidă rănile.

Vindecarea e un proces care  durează și este o taină a fiecăruia.

Până ce nu te vindeci în totalitate, nu îi vei putea înțelege pe cei încă suferinzi.

Omule, ceilalți nu au nimic cu tine, au cu ei înșiși, iar salvarea lor nu e traba ta; e taina lor. 

Ai inteles? 

Binețe, Om asumat!

Edith Elisabeta Kadar 

Arad, 03.03.2021

 

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2021/03/de-ce-sunt-oameni-care-vor-avea-ceva.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

EȘTI CEEA CE CRE(E)ZI

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 * * * * * * * 

 

Omul este rezultatul muncii cu el însuși. Sau al nemuncii. Poți fi creatorul binelui sau distrugătorul lui, cum hotărăști.

Îți poți urma propriile sfaturi sau te poți apuca să le spui tuturor ce să facă și cum să fie, dar tu să nu aplici nimic din ce "predici".

Oamenii îți dau sfaturile pe care și le-ar da lor. Îți spun ce și cum să faci după cum ar face ei dacă ar putea și dacă viața lor ar fi altfel.

Cele mai multe și mai hotărâte sfaturi sunt cele necerute, desigur.

Ți se spune cum ar fi bine să te comporți de către cei care nu știu cum să se comporte, care nu au fost niciodată în situația ta.
Ți se spune cum ar fi bine să vorbești de către cei care nu apucă să vorbească sau care, chiar dacă vorbesc, nu sunt ascultați.
Ți se spune cum să îți trăiești viața de către cei care nu au viață, care sunt înecați în rutina zilnică.
Ți se spune cum ar fi bine să faci de către cei care nu fac nimic spre binele lor.

Ești apreciat dacă ai făcut bine pentru alții; dacă îți vezi de treaba ta și îți construiești ție binele, ești doar egoist.

De obicei, oamenii știu mai bine decât tine ce ți-ar face bine și cum ar trebui îți trăiești viața. Nu pentru ca tu să fii mai fericit, ci pentru că ei să fie fericiți, mulțumiți că pot face altora ceea ce li s-a făcut lor.
Un om cicălit de alții va cicăli la rândul lui.

Niciun om care lucrează cu el însuși nu va simți nevoia să dea altora sfaturi necerute, chiar și în gând. El știe că tot ce vede la ceilalți este o oglindire a sa.
Un om care muncește cu el însuși știe că tot ceea ce nu îi place la alții este, de fapt, nerezolvat la el, și se apucă de lucru. Nu își mai irosește timp și energie să încerce să îi corecteze pe ceilalți, ci știe că nu poate vedea la alții decât ceea ce există în el.

Un om nefericit se va simți deranjat de fericirea și pacea altuia, și va încerca să strice asta prin critică, judecăți, jigniri, atacuri, pentru a-i aduce la nivelul lor.
Un om fericit va vedea în ceilalți doar calități, doar partea frumoasă, și nu va simți nevoia să dea sfaturi și îndrumări.

Ignoranța e gălăgioasă.
Înțelepciunea e tăcere și liniște.

Suntem rezultatul înțelepciunii, al muncii cu noi înșine sau al ignoranței, al irosirii șanselor și a da sfaturi necerute. Decizia ne aparține.

Binețe, Om frumos!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 02.09.2023

 *     *     *     *     *     *     *

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2024/09/esti-ceea-ce-creezi.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

CÂND EȘTI PĂRINTE UIȚI SĂ MAI TRĂIEȘTI ȘI PENTRU TINE

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 * * * * * * * 

Să fii părinte este o binecuvântare. Sau cel puțin așa se zice. Primești un cadou de la Unives - copilul - și înțelegi că viața ta de până atunci s-a schimbat, și că de acum încolo va trebui să îți împarți timpul, atenția și energia cu un nou omuleț. Pentru următorii 18 ani, cel puțin, nu te vei mai ocupa de tine în primul rând, ci de noul membru al familiei. Și e normal, doar nu se știe descurca singur, e neajutorat. 

De cele mai multe ori ceea ce familia și-a imaginat că va fi când mama era gravidă și ce urmează după naștere sunt două lucruri diferite, de parcă fiecare e din alt film. Copilul este așteptat cu nerăbdare pentru că el vine să umple un gol. Fiecare om știe că trebuie să se căsătorească și să facă copii; așa e moda. De aceea, când mama rămâne însărcinată, lumea se bucură; doar că bucuria are legătură mai mult cu îndeplinirea unei datorii, și nu e întotdeauna semn că părinții sunt pregătiți pentru ce urmează. Nu trebuie să fii de acord cu asta, tu spune ce vrei și ce e corect în fața celorlalți.

Când am rămas însărcinată cu fiul meu, am fost în culmea fericirii. Dar reacția mea era, în primul rând, una de ușurare: în sfârșit am făcut și eu ceva semnificativ în viață, că până atunci am cam fost o dezamăgire pentru familie, sau cel puțin asta am perceput eu din spusele lor. Perioada sarcinii a fost extraordinară, m-am simțit foarte bine, răsfățată, respectată. Nașterea a fost relativ ușoară. Problema a apărut după ce am ajuns acasă, când omulețul a rămas acolo și îmi solicita atenția 24 de ore din 24. Am început să mă simt copleșită, mai ales că puiuțul nu prea dormea. M-am simțit epuizată. Ideea este că eu și nevoile mele am trecut pe locul ț-șpe, și mi-am luat în serios rolul de mamă. Atât de în serios încât am început să fiu cloșcă cu toată lumea - familie, colegi, apoi pacienți. Am divorțat, iar atunci s-a activat și leoaica din mine: să nu îndrăznească vreun bărbat să ridice sprânceana la fiul meu, că jar mănâncă! Am uitat să mai trăiesc și pentru mine, deși puteam să jur că a trăi prin și pentru copil și alții era viața perfectă. Nu, nu a fost! În ultimii ani, fiul meu a povestit în ateliere și tabere ce mamă tristă a avut în copilărie, că nu m-a văzut niciodată zâmbind și că eram în permanență obosită și nervoasă când veneam acasă, de el, dragul de el, renunța la nevoia lui de a fi luat în brațe și se retrăgea din calea mea.

Desigur, unii dintre cei care citesc s-ar putea să se arate revoltați, dar îi invit să se uite în ograda lor, să arunce cu piatra cel care e fără prihană, iar cei care nu au copii să nu își închipuie că știu cum ar trebui să-și crească alții copiii, că nu știu. 

Ideea este că nimeni nu ne învață ce înseamnă să fii părinte, cum să ai grijă de copil fără să renunți la tine, cum să te comporți ca să nu fii sau să faci ca părinții tăi; nu există niciun manual cu instrucțiuni pentru a fi părinte ideal. Nu ne învață nimeni asta, ci aplicăm ceea ce am văzut în familie. Problema e că în materialul genetic primit de copil se află stocate toate informațiile și programele de la părinți, bunici, străbunici, etc. Nu numai că nu mai trăim pentru noi după ce devenim părinți, dar nu prea suntem noi înșine nici până atunci, ci suma tuturor programelor moștenite, cu bune sau cu rele, cu talente sau cu secrete. Tot ceea ce credem că noi facem, sunt, de fapt, programe primite. E greu de acceptat, mai ales că mintea, cea care creează viziunea asupra realității, ne minte că noi am pus coada la prună și gaura la macaroane. 

Despre condiționări, identitate de sine, programe moștenite, secrete nedecodificate și condiționări din familie voi vorbi în cadrul unei emisiuni transmisă în direct vineri, 20.09.2024 de la ora 20.30, pe canalul meu YouTube (https://youtube.com/live/Ibt21mEptEE) și pe pagina mea Facebook (https://www.facebook.com/events/1187505919203774). Te aștept cu drag.

Binețe, Om deschis la minte!

Edith Elisabeta Kadar 

Arad, 19.09.2024

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2024/09/cand-esti-parinte-uiti-sa-mai-traiesti.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

COPILUL, COPIA FIDELĂ A PĂRINȚILOR

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 * * * * * * * 

„Dragul meu copil, când te vei face mare aș vrea să fii asertiv, independent și să ai o voință puternică. Dar cât timp ești copil, vreau să fii pasiv, să te pliezi pe ceea ce vreau eu și să fii supus.” (You are another Me)

Cam așa e educația pe care o dăm copiilor și o primim de la părinți: „fii fericit când crești, dar cât ești copil să nu-mi ieși din cuvânt că jar mănânci!”. Mai demult exista și vorba „io te-am făcut, io te omor!”, spusă cu mult „drag” de părintele care a considerat că copchilu' nu face ce vrea el și că mai are și tupeul să-i răspundă. 

Copiii sunt învățați, educați, „dresați” că ei nu știu nimic și că rolul lor este doar să-i asculte pe părinți, că ei știu tot. Ori, la o simplă privire la viața și fericirea acelui părinte ne putem da seama cât de multe și complexe „învățături” va primi acel copil.
Cum poate fi un copil fericit când va fi mare dacă părintele e nefericit tot timpul și acasă vorbește doar despre nenorociri?
Cum poate ajunge un copil să fie puternic și plin de voință la vârsta adultă din moment ce i se repetă că nu este în stare de nimic, și mai aude același lucru spus de un părinte celuilalt?
Cum poate un copil să știe ce înseamnă iubirea atunci când crește din moment ce exemplul văzut acasă este ura, intoleranța, critica, ranchiuna și bârfa?

Părinții își doresc ca urmașii să fie bine, să nu-i facă de rușine, să-i facă mândri prin ce sunt și ce fac, să nu-i dezamăgească. Dar, de foarte multe ori ei, părinții, uită să fie un exemplu pentru copiii lor, să facă și să fie ei ceea ce le cer pruncilor lor. 

Adultul va fi independent atunci când este învățat să fie așa, când i se permite, și nu când e ținut dependent de către părinți. Va avea voință puternică atunci când va vedea acasă acest exemplu de la părinți. Cât despre a fi asertiv, DEx-ul spune că este „abilitatea de a-ți expune ideile într-un mod respectuos, ascultând, în același timp, ideile celorlalți și oferindu-le posibilitatea de a-și expune punctele de vedere”. Părinții fac lucrul acesta cu copilul? Îl ascultă cu respect și îi permite să comunice sincer?

Copilul va lua exemplul părinților. De aceea, un copil cu probleme nu va avea niciodată părinți zen; va vorbi ca ei, se va comporta ca ei, va deveni ca ei. Copilul va deveni copia fidelă a părinților. 

Ești un exemplu demn de urmat? Uită-te la copil și te vei vedea așa cum ești. 

Vrei schimbare? Schimbă-te.

Binețe, Om înțelept!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 18.09.2024

 

 *     *    *     *     *     *     *

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2024/09/copilul-copia-fidela-parintilor.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

OARE CHIAR NU SUNTEM DEMNI DE DUMNEZEU? DAR ȘTIM MĂCAR CE ÎNSEAMNĂ ASTA?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

Se tot vorbește în ultima perioadă despre a fi demni de Dumnezeu. Nu contează că spunem și că repetăm într-una că suntem demni de El, problema este că nu simțim asta. Nu credem că merităm o așa onoare. Și asta pentru că am fost învățați de timpuriu că Dumnezeu se supără, pedepsește, ne bate, ne împiedică să fim și să facem ce vrem. Am fost educați să dăm vina pe El pentru tot ce nu iese așa cum vrem, dar nu ne-a învățat nimeni să îl cunoaștem, să îl înțelegem, să îi înțelegem deciziile. Și am mai fost învățați să nu punem întrebări, ci să acceptăm fără discuții că suntem așa nedemni de Dumnezeu încât El nu le vorbește direct oamenilor, ci doar celor aleși: preoți, pastori, imami, etc. Iar noi, oamenii, am fost convinși că avem voie să îi credem pe cei care susțin că doar prin ei vorbește Dumnezeu, dar nu avem voie să discutăm direct cu El, să stabilim o relație directă cu El. 

Am citit undeva că „A fi demn NU înseamnă a fi fără de cusur. Să fii demn înseamnă să fii sincer și să încerci să te îmbunătățești”. Rezonez mult cu asta.

 

În Psalmul 145:3 se spune că „DOMNUL este mare și foarte DEMN de laudă! Măreția Lui este de nepătruns!”. De acord. Și totuși îl contestăm într-una atunci când ceva nu e așa cum credem, cum vrem, cum ne așteptăm. 

Deuteronomul 32:4 spune că „El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârșite, Căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios și fără nedreptate, El este drept și curat”. Păi și atunci de ce comentăm într-una? Dacă El este drept și curat, de ce îl învinuim de nedreptate și de incorectitudine? De câte ori nu am spus „e incorect și nedrept ce mi se întâmplă!”, dar nu am stat să ne gândim că, de fapt, Dumnezeu ne împiedică să facem ceva ce ar putea avea efecte catastrofale asupra vieții noastre și a celorlalți?   

Cred că cea mai mare problemă a noastră cu Dumnezeu este că am fost învățați să fim supuși față de El, să acceptăm totul fără crâcnire. 

Doar că eu nu cred că El asta vrea. Cum știu asta? Păi nu El ne-a creat? Nu suntem noi, oamenii, opera Lui de căpătâi, adică CAPODOPERA? 

Și dacă am fost creați după chipul și asemănarea Lui, nu avem în noi tot materialul de la El? Așa cum părinții creează copilul după chipul și asemănarea lor prin transmiterea ADN-ului, nu la fel se întâmplă și în cazul nostru, al oamenilor, cu cel care ne-a creat? 

Și dacă El ne-a creat după chipul și asemănarea Lui, nu avem în noi cunoașterea Lui? 

Păi și atunci, a fi DEMNI DE DUMNEZEU nu înseamnă a lucra cu noi, a da la o parte toate gunoaiele care ne fac să uităm de El, de cine suntem noi cu adevărat? Nu înseamnă să căutăm a-L cunoaște și înțelege cu adevărat pe Dumnezeu, pe Dumnezeu cel ADEVĂRAT? 

„E blasfemie!”, pot reacționa cei care nu prea gândesc ci doar se supun celor spuse de alții. Da, sunt oameni care nici nu se chinuie să gândească; iau totul de-a gata, tot ce spun ceilalți că ar vrea Dumnezeu. Suntem învățați, îndoctrinați, să ne fie frică de Dumnezeu, să fim supuși. Doar că asta nu este Iubire, este frică. 

Am fost învățați să ne fie frică de Dumnezeu, nu să-l iubim! Și dacă ne uităm la relațiile interumane, vom vedea că același tipar se aplică și acolo: oamenii consideră că a le fi frică sau a fi în conflict de stabilire cine este mai bun într-o relație, asta înseamnă iubirea. Vezi tiparul? „Îl iubesc pe Dumnezeu fiindu-mi frică de el” și „îmi iubesc partenerul/partenera dacă...”. Același șablon. 

E mai ușor să arătăm cu degetul, chiar și către Dumnezeu, decât să ne uităm la noi. Avem voie să îl învinuim, să îl certăm (în gând, că în afară trebuie să părem cuminți!), iar asta nu considerăm că este nedreptate față de El. Noi avem voie, El nu!

Păi, cu atitudinea asta, noi spunem mai degrabă „Tu nu ești demn de mine, Dumnezeule, că nu faci ce și cum vreau eu!”. Spunem că nu suntem demni de El, dar, de fapt, îl judecăm, îl catalogăm, îl contestăm. Păi dacă cineva ne-ar face ce îi facem noi lui Dumnezeu, am crede că ne iubește? Nu. Am ști că nu ne iubește. Deci îi arătăm zilnic că nu îl iubim, dar ne supărăm că nu este și nu face cum vrem noi? 

Ca să fim demni de Dumnezeu e nevoie să Îl iubim iubindu-ne pe noi, acceptând ceea ce vine și încercând să vedem ce avem de învățat. Când profesorul ne-a dat teme pentru acasă, nu am comentat de ce o face, ci am făcut lecțiile; mai târziu am înțeles că așa ne-am dezvoltat cunoașterea, experiența și abilitățile. 

A fi demni de Dumnezeu înseamnă să onorăm toată cunoașterea, talentele, harul și menirea noastră. Iar pentru asta trebuie să încetăm să ne facem alți dumnezei în afara Lui. A avea mai multă încredere în ce spun oamenii și a nu-i asculta Lui mesajul, înseamnă că alții sunt mai importanți ca El. 

A fi demni de Dumnezeu înseamnă să îi ascultăm pe alții, dar să facem ce simțim că este mai bine, indiferent dacă unii se vor supăra pe noi că nu le urmăm sfatul. 

A fi demni de Dumnezeu înseamnă să știm că El nu se supără niciodată, că e alături de noi în toate greutățile și testele; că tot ce trăim are rolul să ne învețe să devenim mai buni.

Și când lucrăm cu noi pentru a ne descoperi, lucrăm să Îl descoperim pe Dumnezeu adevărat, nu pe cel creat după chipul și asemănarea omului. Această muncă sacră ne face DEMNI de creatorul nostru, de Dumnezeu! Restul... e doar mintea...

Binețe, OM DEMN de Dumnezeu!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 15.09.2024

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2024/09/oare-chiar-nu-suntem-demni-de-dumnezeu.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.