DE CE SUNT OAMENI CARE VOR AVEA CEVA ÎMPOTRIVA TA, INDIFERENT CE AI FACE?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

De multe ori avem senzația că oamenii urăsc, judecă, manipulează, disprețuiesc, hulesc, ceartă, discreditează, provoacă, bârfesc, reclamă, se plâng, trădează, vor vinde fără să aibă vreun motiv întemeiat.

"Ce i-am făcut că se comportă așa? Nu i-am făcut nimic!"

Da, tu ai dreptate, nu i-ai făcut nimic din punctul tău de vedere; doar că, vezi tu, aici nu este vorba despre ce crezi tu, ci despre  ce cred ei că le-ai făcut sau, mai ales, ce nu le-ai făcut. 

Oamenii te pot urî pentru că ai motive să zâmbești în timp cei ei și le-au rătăcit pe ale lor. 

Te pot judeca pentru că ai curajul să fii așa cum lor li s-a spus că nu au voie să fie vreodată. 

Te pot manipula pentru că altfel nu știu cum să interacționeze cu tine, doar au crescut manipulați fiind de către cei în care au avut încredere.

Te pot disprețui pentru că pui preț pe lucruri cărora ei nu le înțeleg (încă) valoarea. 

Te pot huli pentru că sunt deranjați de lumina pe care o emani și care li s-a spus că ei nu o merită.

Te pot certa pentru că doar asta au văzut acasă si nu cunosc o altă variantă.

Vor încerca să te discrediteze pentru că lor nu le-a acordat nimeni creditul încrederii în ei, în puterea lor personală.

Te vor provoca pentru că este unica modalitate de "conversație" pe care o cunosc.

Te vor bârfi pentru că nu au fost învățați cum sa pronunțe cuvinte de laudă la adresa cuiva, și că lauda e un păcat.

Te vor reclama pentru că nimeni dintre cei dragi nu le-a făcut în copilărie o reclamă pozitivă, iar dacă ei nu au, să ți se ia și a ta. 

Se vor plânge de tine la oricine e dispus să audă pentru că lor nu le-a auzit nimeni plânsul care îi îneacă de atâta vreme.

Te vor trăda pentru că ei au fost trădați de cei în care au avut cea mai mare încredere.

Te vor vinde pentru că dacă nu știu cum să îți fie prieteni, măcar să primească astfel de la alții valoarea care le-a fost refuzată.

Oamenii nu sunt răi. Ei sunt doar plini de răni emoționale vechi, adânci, supurânde, netratate și nevindecate, iar când întâlnesc pe cineva care nu are atâtea rani sau și le-a tratat, vor vrea să rănească. De ce? Pentru că doar așa știu să comunice și să relaționeze.

Nu e nimic greșit în a fi într-un anumit fel. Cu toții avem rănile noastre, mai ales cei ce vor simți nevoia să comenteze, să contrazică și să convingă că ei nu au nicio rană și că sunt fericire pură și totală în manifestare.

A avea răni emoționale și sufletești nu este o slăbiciune, nu este un defect sau vreun handicap. Este o stare care te ajută să te cunoști cu adevărat, să crești și să evoluezi pe măsură ce îți dai voie să pătrunzi în interiorul tău, să recunoști rana, să îți accepți rana, să (te) ierți și să vindeci. 

Doar atunci când omul își folosește suferința ca scuză pentru a urî, judeca, manipula, disprețui, huli, certa, discredita, provoca, bârfi, reclama, plange, trăda, vinde pe altcineva, când se crede îndreptățit să facă ceea ce i s-a făcut, atunci arată că nu este cu nimic diferit de agresorii săi. 

Victima s-a transformat în agresor. Călăul și-a făcut ucenici.

Acum înțelegi om-victimă și om-călău?

Nu căuta să te justifici și să-i convingi pe ceilalți că tu nu poți fi călău; victima cuiva va deveni călăul altora. 

Doar ai grijă de tine și tratează-ți rănile, altfel vei sângera pe fericirea și liniștea altora. Iar când începi să te vindeci, nu le da voie altora să îți redeschidă rănile.

Vindecarea e un proces care  durează și este o taină a fiecăruia.

Până ce nu te vindeci în totalitate, nu îi vei putea înțelege pe cei încă suferinzi.

Omule, ceilalți nu au nimic cu tine, au cu ei înșiși, iar salvarea lor nu e traba ta; e taina lor. 

Ai inteles? 

Binețe, Om asumat!

Edith Elisabeta Kadar 

Arad, 03.03.2021

 

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2021/03/de-ce-sunt-oameni-care-vor-avea-ceva.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

EȘTI CEEA CE CRE(E)ZI

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 * * * * * * * 

 

Omul este rezultatul muncii cu el însuși. Sau al nemuncii. Poți fi creatorul binelui sau distrugătorul lui, cum hotărăști.

Îți poți urma propriile sfaturi sau te poți apuca să le spui tuturor ce să facă și cum să fie, dar tu să nu aplici nimic din ce "predici".

Oamenii îți dau sfaturile pe care și le-ar da lor. Îți spun ce și cum să faci după cum ar face ei dacă ar putea și dacă viața lor ar fi altfel.

Cele mai multe și mai hotărâte sfaturi sunt cele necerute, desigur.

Ți se spune cum ar fi bine să te comporți de către cei care nu știu cum să se comporte, care nu au fost niciodată în situația ta.
Ți se spune cum ar fi bine să vorbești de către cei care nu apucă să vorbească sau care, chiar dacă vorbesc, nu sunt ascultați.
Ți se spune cum să îți trăiești viața de către cei care nu au viață, care sunt înecați în rutina zilnică.
Ți se spune cum ar fi bine să faci de către cei care nu fac nimic spre binele lor.

Ești apreciat dacă ai făcut bine pentru alții; dacă îți vezi de treaba ta și îți construiești ție binele, ești doar egoist.

De obicei, oamenii știu mai bine decât tine ce ți-ar face bine și cum ar trebui îți trăiești viața. Nu pentru ca tu să fii mai fericit, ci pentru că ei să fie fericiți, mulțumiți că pot face altora ceea ce li s-a făcut lor.
Un om cicălit de alții va cicăli la rândul lui.

Niciun om care lucrează cu el însuși nu va simți nevoia să dea altora sfaturi necerute, chiar și în gând. El știe că tot ce vede la ceilalți este o oglindire a sa.
Un om care muncește cu el însuși știe că tot ceea ce nu îi place la alții este, de fapt, nerezolvat la el, și se apucă de lucru. Nu își mai irosește timp și energie să încerce să îi corecteze pe ceilalți, ci știe că nu poate vedea la alții decât ceea ce există în el.

Un om nefericit se va simți deranjat de fericirea și pacea altuia, și va încerca să strice asta prin critică, judecăți, jigniri, atacuri, pentru a-i aduce la nivelul lor.
Un om fericit va vedea în ceilalți doar calități, doar partea frumoasă, și nu va simți nevoia să dea sfaturi și îndrumări.

Ignoranța e gălăgioasă.
Înțelepciunea e tăcere și liniște.

Suntem rezultatul înțelepciunii, al muncii cu noi înșine sau al ignoranței, al irosirii șanselor și a da sfaturi necerute. Decizia ne aparține.

Binețe, Om frumos!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 02.09.2023

 *     *     *     *     *     *     *

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2024/09/esti-ceea-ce-creezi.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

CÂND EȘTI PĂRINTE UIȚI SĂ MAI TRĂIEȘTI ȘI PENTRU TINE

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 * * * * * * * 

Să fii părinte este o binecuvântare. Sau cel puțin așa se zice. Primești un cadou de la Unives - copilul - și înțelegi că viața ta de până atunci s-a schimbat, și că de acum încolo va trebui să îți împarți timpul, atenția și energia cu un nou omuleț. Pentru următorii 18 ani, cel puțin, nu te vei mai ocupa de tine în primul rând, ci de noul membru al familiei. Și e normal, doar nu se știe descurca singur, e neajutorat. 

De cele mai multe ori ceea ce familia și-a imaginat că va fi când mama era gravidă și ce urmează după naștere sunt două lucruri diferite, de parcă fiecare e din alt film. Copilul este așteptat cu nerăbdare pentru că el vine să umple un gol. Fiecare om știe că trebuie să se căsătorească și să facă copii; așa e moda. De aceea, când mama rămâne însărcinată, lumea se bucură; doar că bucuria are legătură mai mult cu îndeplinirea unei datorii, și nu e întotdeauna semn că părinții sunt pregătiți pentru ce urmează. Nu trebuie să fii de acord cu asta, tu spune ce vrei și ce e corect în fața celorlalți.

Când am rămas însărcinată cu fiul meu, am fost în culmea fericirii. Dar reacția mea era, în primul rând, una de ușurare: în sfârșit am făcut și eu ceva semnificativ în viață, că până atunci am cam fost o dezamăgire pentru familie, sau cel puțin asta am perceput eu din spusele lor. Perioada sarcinii a fost extraordinară, m-am simțit foarte bine, răsfățată, respectată. Nașterea a fost relativ ușoară. Problema a apărut după ce am ajuns acasă, când omulețul a rămas acolo și îmi solicita atenția 24 de ore din 24. Am început să mă simt copleșită, mai ales că puiuțul nu prea dormea. M-am simțit epuizată. Ideea este că eu și nevoile mele am trecut pe locul ț-șpe, și mi-am luat în serios rolul de mamă. Atât de în serios încât am început să fiu cloșcă cu toată lumea - familie, colegi, apoi pacienți. Am divorțat, iar atunci s-a activat și leoaica din mine: să nu îndrăznească vreun bărbat să ridice sprânceana la fiul meu, că jar mănâncă! Am uitat să mai trăiesc și pentru mine, deși puteam să jur că a trăi prin și pentru copil și alții era viața perfectă. Nu, nu a fost! În ultimii ani, fiul meu a povestit în ateliere și tabere ce mamă tristă a avut în copilărie, că nu m-a văzut niciodată zâmbind și că eram în permanență obosită și nervoasă când veneam acasă, de el, dragul de el, renunța la nevoia lui de a fi luat în brațe și se retrăgea din calea mea.

Desigur, unii dintre cei care citesc s-ar putea să se arate revoltați, dar îi invit să se uite în ograda lor, să arunce cu piatra cel care e fără prihană, iar cei care nu au copii să nu își închipuie că știu cum ar trebui să-și crească alții copiii, că nu știu. 

Ideea este că nimeni nu ne învață ce înseamnă să fii părinte, cum să ai grijă de copil fără să renunți la tine, cum să te comporți ca să nu fii sau să faci ca părinții tăi; nu există niciun manual cu instrucțiuni pentru a fi părinte ideal. Nu ne învață nimeni asta, ci aplicăm ceea ce am văzut în familie. Problema e că în materialul genetic primit de copil se află stocate toate informațiile și programele de la părinți, bunici, străbunici, etc. Nu numai că nu mai trăim pentru noi după ce devenim părinți, dar nu prea suntem noi înșine nici până atunci, ci suma tuturor programelor moștenite, cu bune sau cu rele, cu talente sau cu secrete. Tot ceea ce credem că noi facem, sunt, de fapt, programe primite. E greu de acceptat, mai ales că mintea, cea care creează viziunea asupra realității, ne minte că noi am pus coada la prună și gaura la macaroane. 

Despre condiționări, identitate de sine, programe moștenite, secrete nedecodificate și condiționări din familie voi vorbi în cadrul unei emisiuni transmisă în direct vineri, 20.09.2024 de la ora 20.30, pe canalul meu YouTube (https://youtube.com/live/Ibt21mEptEE) și pe pagina mea Facebook (https://www.facebook.com/events/1187505919203774). Te aștept cu drag.

Binețe, Om deschis la minte!

Edith Elisabeta Kadar 

Arad, 19.09.2024

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2024/09/cand-esti-parinte-uiti-sa-mai-traiesti.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

COPILUL, COPIA FIDELĂ A PĂRINȚILOR

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 * * * * * * * 

„Dragul meu copil, când te vei face mare aș vrea să fii asertiv, independent și să ai o voință puternică. Dar cât timp ești copil, vreau să fii pasiv, să te pliezi pe ceea ce vreau eu și să fii supus.” (You are another Me)

Cam așa e educația pe care o dăm copiilor și o primim de la părinți: „fii fericit când crești, dar cât ești copil să nu-mi ieși din cuvânt că jar mănânci!”. Mai demult exista și vorba „io te-am făcut, io te omor!”, spusă cu mult „drag” de părintele care a considerat că copchilu' nu face ce vrea el și că mai are și tupeul să-i răspundă. 

Copiii sunt învățați, educați, „dresați” că ei nu știu nimic și că rolul lor este doar să-i asculte pe părinți, că ei știu tot. Ori, la o simplă privire la viața și fericirea acelui părinte ne putem da seama cât de multe și complexe „învățături” va primi acel copil.
Cum poate fi un copil fericit când va fi mare dacă părintele e nefericit tot timpul și acasă vorbește doar despre nenorociri?
Cum poate ajunge un copil să fie puternic și plin de voință la vârsta adultă din moment ce i se repetă că nu este în stare de nimic, și mai aude același lucru spus de un părinte celuilalt?
Cum poate un copil să știe ce înseamnă iubirea atunci când crește din moment ce exemplul văzut acasă este ura, intoleranța, critica, ranchiuna și bârfa?

Părinții își doresc ca urmașii să fie bine, să nu-i facă de rușine, să-i facă mândri prin ce sunt și ce fac, să nu-i dezamăgească. Dar, de foarte multe ori ei, părinții, uită să fie un exemplu pentru copiii lor, să facă și să fie ei ceea ce le cer pruncilor lor. 

Adultul va fi independent atunci când este învățat să fie așa, când i se permite, și nu când e ținut dependent de către părinți. Va avea voință puternică atunci când va vedea acasă acest exemplu de la părinți. Cât despre a fi asertiv, DEx-ul spune că este „abilitatea de a-ți expune ideile într-un mod respectuos, ascultând, în același timp, ideile celorlalți și oferindu-le posibilitatea de a-și expune punctele de vedere”. Părinții fac lucrul acesta cu copilul? Îl ascultă cu respect și îi permite să comunice sincer?

Copilul va lua exemplul părinților. De aceea, un copil cu probleme nu va avea niciodată părinți zen; va vorbi ca ei, se va comporta ca ei, va deveni ca ei. Copilul va deveni copia fidelă a părinților. 

Ești un exemplu demn de urmat? Uită-te la copil și te vei vedea așa cum ești. 

Vrei schimbare? Schimbă-te.

Binețe, Om înțelept!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 18.09.2024

 

 *     *    *     *     *     *     *

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2024/09/copilul-copia-fidela-parintilor.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

OARE CHIAR NU SUNTEM DEMNI DE DUMNEZEU? DAR ȘTIM MĂCAR CE ÎNSEAMNĂ ASTA?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

Se tot vorbește în ultima perioadă despre a fi demni de Dumnezeu. Nu contează că spunem și că repetăm într-una că suntem demni de El, problema este că nu simțim asta. Nu credem că merităm o așa onoare. Și asta pentru că am fost învățați de timpuriu că Dumnezeu se supără, pedepsește, ne bate, ne împiedică să fim și să facem ce vrem. Am fost educați să dăm vina pe El pentru tot ce nu iese așa cum vrem, dar nu ne-a învățat nimeni să îl cunoaștem, să îl înțelegem, să îi înțelegem deciziile. Și am mai fost învățați să nu punem întrebări, ci să acceptăm fără discuții că suntem așa nedemni de Dumnezeu încât El nu le vorbește direct oamenilor, ci doar celor aleși: preoți, pastori, imami, etc. Iar noi, oamenii, am fost convinși că avem voie să îi credem pe cei care susțin că doar prin ei vorbește Dumnezeu, dar nu avem voie să discutăm direct cu El, să stabilim o relație directă cu El. 

Am citit undeva că „A fi demn NU înseamnă a fi fără de cusur. Să fii demn înseamnă să fii sincer și să încerci să te îmbunătățești”. Rezonez mult cu asta.

 

În Psalmul 145:3 se spune că „DOMNUL este mare și foarte DEMN de laudă! Măreția Lui este de nepătruns!”. De acord. Și totuși îl contestăm într-una atunci când ceva nu e așa cum credem, cum vrem, cum ne așteptăm. 

Deuteronomul 32:4 spune că „El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârșite, Căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios și fără nedreptate, El este drept și curat”. Păi și atunci de ce comentăm într-una? Dacă El este drept și curat, de ce îl învinuim de nedreptate și de incorectitudine? De câte ori nu am spus „e incorect și nedrept ce mi se întâmplă!”, dar nu am stat să ne gândim că, de fapt, Dumnezeu ne împiedică să facem ceva ce ar putea avea efecte catastrofale asupra vieții noastre și a celorlalți?   

Cred că cea mai mare problemă a noastră cu Dumnezeu este că am fost învățați să fim supuși față de El, să acceptăm totul fără crâcnire. 

Doar că eu nu cred că El asta vrea. Cum știu asta? Păi nu El ne-a creat? Nu suntem noi, oamenii, opera Lui de căpătâi, adică CAPODOPERA? 

Și dacă am fost creați după chipul și asemănarea Lui, nu avem în noi tot materialul de la El? Așa cum părinții creează copilul după chipul și asemănarea lor prin transmiterea ADN-ului, nu la fel se întâmplă și în cazul nostru, al oamenilor, cu cel care ne-a creat? 

Și dacă El ne-a creat după chipul și asemănarea Lui, nu avem în noi cunoașterea Lui? 

Păi și atunci, a fi DEMNI DE DUMNEZEU nu înseamnă a lucra cu noi, a da la o parte toate gunoaiele care ne fac să uităm de El, de cine suntem noi cu adevărat? Nu înseamnă să căutăm a-L cunoaște și înțelege cu adevărat pe Dumnezeu, pe Dumnezeu cel ADEVĂRAT? 

„E blasfemie!”, pot reacționa cei care nu prea gândesc ci doar se supun celor spuse de alții. Da, sunt oameni care nici nu se chinuie să gândească; iau totul de-a gata, tot ce spun ceilalți că ar vrea Dumnezeu. Suntem învățați, îndoctrinați, să ne fie frică de Dumnezeu, să fim supuși. Doar că asta nu este Iubire, este frică. 

Am fost învățați să ne fie frică de Dumnezeu, nu să-l iubim! Și dacă ne uităm la relațiile interumane, vom vedea că același tipar se aplică și acolo: oamenii consideră că a le fi frică sau a fi în conflict de stabilire cine este mai bun într-o relație, asta înseamnă iubirea. Vezi tiparul? „Îl iubesc pe Dumnezeu fiindu-mi frică de el” și „îmi iubesc partenerul/partenera dacă...”. Același șablon. 

E mai ușor să arătăm cu degetul, chiar și către Dumnezeu, decât să ne uităm la noi. Avem voie să îl învinuim, să îl certăm (în gând, că în afară trebuie să părem cuminți!), iar asta nu considerăm că este nedreptate față de El. Noi avem voie, El nu!

Păi, cu atitudinea asta, noi spunem mai degrabă „Tu nu ești demn de mine, Dumnezeule, că nu faci ce și cum vreau eu!”. Spunem că nu suntem demni de El, dar, de fapt, îl judecăm, îl catalogăm, îl contestăm. Păi dacă cineva ne-ar face ce îi facem noi lui Dumnezeu, am crede că ne iubește? Nu. Am ști că nu ne iubește. Deci îi arătăm zilnic că nu îl iubim, dar ne supărăm că nu este și nu face cum vrem noi? 

Ca să fim demni de Dumnezeu e nevoie să Îl iubim iubindu-ne pe noi, acceptând ceea ce vine și încercând să vedem ce avem de învățat. Când profesorul ne-a dat teme pentru acasă, nu am comentat de ce o face, ci am făcut lecțiile; mai târziu am înțeles că așa ne-am dezvoltat cunoașterea, experiența și abilitățile. 

A fi demni de Dumnezeu înseamnă să onorăm toată cunoașterea, talentele, harul și menirea noastră. Iar pentru asta trebuie să încetăm să ne facem alți dumnezei în afara Lui. A avea mai multă încredere în ce spun oamenii și a nu-i asculta Lui mesajul, înseamnă că alții sunt mai importanți ca El. 

A fi demni de Dumnezeu înseamnă să îi ascultăm pe alții, dar să facem ce simțim că este mai bine, indiferent dacă unii se vor supăra pe noi că nu le urmăm sfatul. 

A fi demni de Dumnezeu înseamnă să știm că El nu se supără niciodată, că e alături de noi în toate greutățile și testele; că tot ce trăim are rolul să ne învețe să devenim mai buni.

Și când lucrăm cu noi pentru a ne descoperi, lucrăm să Îl descoperim pe Dumnezeu adevărat, nu pe cel creat după chipul și asemănarea omului. Această muncă sacră ne face DEMNI de creatorul nostru, de Dumnezeu! Restul... e doar mintea...

Binețe, OM DEMN de Dumnezeu!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 15.09.2024

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2024/09/oare-chiar-nu-suntem-demni-de-dumnezeu.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

CAPUL FACE, CAPUL TRAGE

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

CAPUL FACE, CAPUL TRAGE

Adică deciziile pe care le luăm cu capul nostru vor avea consecințe pozitive sau negative, iar meritul este tot al capului care a hotărât. 

Intrăm în relații fără să știm de ce. Facem lucruri în viață fără să ne gândim de ce ajungem să le facem. Acționăm din impuls, de cele mai multe ori, și ne mirăm că nu ne iese așa cum am vrut, că nu suntem mai fericiți, mai împliniți, ci, din contră, parcă mai nefericiți, mai epuizați. 

Nu ne-a învățat nimeni să nu facem ceva doar ca reacție impulsivă la ceva sau cineva; nu ne-a învățat nimeni să lăsăm să treacă un timp de când simțim impulsul și până ce acționăm. Cine să ne învețe ca, dacă ne simțim mânați din spate să ne cumpărăm ceva, să stăm să ne observăm și să ne dăm seama dacă într-adevăr avem nevoie de acel lucru sau e doar un impuls pentru a umple un gol emoțional. Într-adevăr avem nevoie de haina aia sau de pantofi, sau încercăm să ne acoperim frustrarea? Într-adevăr vrem să mergem în acea excursie, sau la acea petrecere, sau am luat decizia dirijați de frica de a rămâne acasă singuri? Am intrat într-o relație pentru că într-adevăr ne place omul acela, ne place de noi în prezența lui, sau pentru că e cea mai la îndemână variantă să fim și noi în rând cu lumea?

Facem lucrurile din impuls de moment, și nu din înțelepciune. Nu stăm să ne gândim la ce va urma, ci credem că ne vom adapta pe parcurs; vom mai ajusta pe ici pe colo, vom mai finisa pe parcurs, vom mai tăia ce nu ne mai trebuie și vom adăuga acolo unde trebuie. Ne aruncăm cu capul înainte fără să ne gândim la consecințe, dar apoi ne plângem când ele, consecințele, apar și nu sunt deloc plăcute. 

Ne comportăm ca niște tirani autiști înainte de a lua decizia, dar devenim victime hiperactive când apar repercusiunile. 

Dacă îndrăznește cineva să ne atragă atenția înainte de a ne arunca în cap, ferească-l unul Dumnezeu ce-o să-i audă urechile! Dar când apar rezultatele neplăcute, altele decât ne-am așteptat, tulai ce rapid căutăm țapi ispășitori!

Avem pretenția ca ceilalți să ne trateze ca pe niște adulți responsabili în timp ce ne comportăm ca niște copii răzgâiați. 

Nu ne-a învățat nimeni să gândim și cum să o facem. Am aplicat ceea ce am văzut și noi la cei mari și de încredere: părinți, bunici, profesori, etc. Ne-a spus cineva în copilărie când urlam „vreau, vreau, vreau!” ceva la genul: „uite cum facem: dormim în noaptea asta, îl rugăm pe Doamne-Doamne să ne spună în vis ce avem de făcut, iar mâine facem ce ne spune El, doar știe mai bine”? Nu. Am primit rapid fie ce am vrut, ca să tăcem odată și să își recapete liniștea, fie două peste ochi, ca să avem de ce să urlăm. Desigur, varianta a doua a fost aplicată la generațiile mai vechi. La generațiile actuale se aplică prima variantă, ca să nu se considere că traumatizăm copiii; de parcă a le da totul nu este traumă și nu îi handicapăm că nu vor ști să se descurce singuri.

Nu știm să stăm să judecăm. Avem senzația că viața este o cursă contra-cronometru, și că dacă facem lucrurile mai repede și mai multe, vom trăi mai mult și mai bine. E ca și cum veșnic apăsăm pe accelerație să ajungem cât mai repede, să facem cât mai multe, și nu ne dăm seama că nu am văzut nimic din drum, niciun peisaj, că nu am văzut și vedem viața.

Nu ne-a învățat nimeni să avem răbdare, să ne educăm gândirea, să observăm ce se întâmplă și să alegem cea mai bună variantă. Am fost învățați să ne grăbim, să fim mai buni ca alții pentru a-i face mândri tot pe alții. Am fost învățați că părerea noastră nu contează decât dacă exprimă ceea ce acceptă ceilalți; și nici măcar nu ne dăm seama că nu e părerea noastră, ci am luat-o pe cea mai des spusă de alții. 

Am fost învățați că noi nu contăm, doar ceilalți contează. Dar vin și eu cu o întrebare: dacă părerea mea nu contează ci doar a ta și a celorlalți, dacă părerea ta nu contează decât a mea și a celorlalți, când ne dăm seama în ce capcană am ales să cădem? Păi dacă eu nu contez pentru mine, cum aș putea conta pentru tine? Dacă tu nu contezi pentru tine, cum ai putea conta pentru mine? Dacă ceilalți nu contează pentru ei, cum ar putea conta pentru mine și pentru tine? Păi dacă ne anulăm (că așa am fost învățați), deci devenim zero, cum să conteze alții pentru un zero? Înțelegi?

Dacă stăm și ne uităm puțin la noi, și nu superficial, ci așa cum am observa ceva foarte important, ne-am da seama că tot ce am fost învățați ne ajută doar dacă adaptăm la ce avem noi nevoie, nu dacă aplicăm fără gândire. 

Dacă aplicăm ce știm și ni s-a spus că sunt relațiile, vom avea mari probleme. Dar dacă luăm din sfaturi ceea ce ne ajută și punem în aplicare la noi, particularizat, vom vedea cu totul alte rezultate, cu mult mai bune. 

„Trebuie să te căsătorești!”. Nu, nu trebuie dacă nu simțim.

„Trebuie să faci copii!”. Nu, nu trebuie; facem dacă așa simțim, nu pentru că cineva pune presiune. 

„Trebuie să te duci la școala aia, că e bună!”. Nu, nu trebuie să mergem acolo dacă nu vrem. 

„Trebuie să faci așa ca să nu supărăm pe alții și să nu facem opinie separată!”. Nu, nu trebuie să facem nimic din ce nu ne place, iar dacă cineva se supără e alegerea lor. 

Trăim vremuri în care adaptarea presupune să uităm ce am fost învățați, ce am fost „dresați”, ce am fost programați să credem, și să rescriem programele de viață pentru noi. Pentru că ne-am condus după programe vechi, corupte ca informație, care se vede clar unde ne duc. Vrem ceva nou? Rescriem viața noastră. 

Doar pentru că alții nu ne-au învățat, nu înseamnă că noi trebuie să facem aceleași lucruri care i-a nefericit și pe ei.   

2024 este anul reconfigurării noastre sau nu vom mai fi deloc în viitor. Vor merge mai departe doar cei care se vor adapta, nu se vor plânge și își vor crea singuri viața.  

Dacă capul face și capul trage, hai să ne facem un cap deștept și înțelept. Asta e munca noastră.

Binețe, OM înțelept!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 02.03.2024

 *    *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2024/03/capul-face-capul-trage.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

ZIUA ÎN CARE SĂDEȘTI SĂMÂNȚA NU ESTE ȘI ZIUA ÎN CARE VEI MÂNCA FRUCTUL

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 

* * * * * * * 

 ZIUA ÎN CARE SĂDEȘTI SĂMÂNȚA NU ESTE ȘI ZIUA ÎN CARE VEI MÂNCA FRUCTUL 

Chiar dacă în aparență această afirmație pare una din acelea pe care le furnizează zilnic meme-urile pe internet, merită să zăbovim puțin asupra ei. Pentru că atinge unul dintre subiectele delicate ale creșterii personale și evoluției spirituale: RĂBDAREA.

Că vrem să evoluăm se știe deja; a devenit un curent la modă. Ne-ar plăcea să se știe despre noi, să putem și noi ajunge să influențăm viața și deciziile celorlalți. Doar că, vezi tu, creșterea și evoluția spirituală au ajuns să fie ca un fel de insignă cu care să ne lăudăm, și nu o muncă internă, intimă, pe care să o facem pentru noi. O taină. O misiune personală. Nu mai este suficient să ne facem treaba noastră, vrem să fim o inspirație pentru alții, și încă cât mai repede. 

Vedem că cineva face emisiuni, hop și noi cu emisiunile, că doar ce-o fi atât de greu?! Dacă ăla poate, și noi putem, nu-i așa?

Citim câteva cărți și gata, deja știm tot ce avem nevoie. Căutăm să intrăm în discuții chiar și cu cei care au ani buni de experiență înaintea noastră, și nu o facem pentru a pune întrebări și a învăța, ci pentru a epata, a impresiona, a demonstra cât de evoluați suntem. Și aici încep problemele. De ce? Pentru că noi nu știm, de fapt, absolut nimic. Avem câteva noțiuni teoretice, dar practica este, de cele mai multe ori, absentă. 

Pentru că practica nu este ceva opțional, gen „voi face când am chef”, ci este obligatorie. Este ca și cum cineva care termină facultatea de medicină se crede automat medic practician care poate trata cazurile complexe. Nu, nu poate, are nevoie de practică multă. Un avocat bun nu este cel care doar citește tratate de specialitate, ci cel care le și aplică în practică ani de zile. Un absolvent la arhitectură nu se poate apuca să construiască clădiri sau poduri mari, importante, folosite de mii și mii de oameni; are nevoie de ani buni de practică. 

Exemplele de mai sus au rolul de a ne aminti că nu este suficient să avem o diplomă în orice sau specializare dacă nu acumulăm experiență practică, dacă nu petrecem ani și ani aplicând teoria învățată, ajustând-o acolo unde este nevoie și adaptând-o la noi, la cunoașterea și la felul nostru de a fi. 

La fel este și creșterea personală și dezvoltarea spirituală: nu este suficient să citim biblioteci întregi de cărți; ele nu folosesc la nimic dacă informația nu este studiată temeinic, înțeleasă, asimilată și integrată în viața de zi cu zi. 

Cu cât orgoliul este mai mare, cu atât graba de a ne declara evoluați este și mai mare. Informația este ca un izvor care ne umple pe dinăuntru. Depinde de calitatea informației pe care o obținem dacă izvorul este unul de lumină sau unul plin de toxicitate. Și mai depinde de integritatea noastră ca om: vrem scurtături, șmecherii, sau suntem dispuși să ne înhămăm la munca anevoioasă, epuizantă deseori, a creșterii copacului cunoașterii.

Cu cât știm mai puțin dar vrem să părem mai evoluați, cu atât ne vom declara mai rapid cunoscători, evoluați, salvatori. 

Cu cât știm mai multe, înțelegem și aplicăm, cu atât vom avea mai multe întrebări, și nu mai este relevant dacă alții știu că știm; știm noi că mai avem mult până ce știm :D. 

Ignoranța este gălăgioasă. Orgoliul și mai și. Pentru că ele doar acoperă niște goluri. 

Cunoașterea adevărată este liniștită, tăcută, pentru că lumea care ni se revelează prin cunoaștere este uimitoare.

Teoria este sămânța pe care o plantăm în pământ, adică în noi. Dar dacă nu o udăm cu cunoaștere, înțelegere și răbdare, sămânța se va usca și nu va mai încolți. 

Teoria e sămânța. 

Practica e copacul. 

Rodul este înțelepciunea cunoașterii. 

Ziua în care sădim sămânța nu va fi niciodată ziua în care vom mânca fructul dorit. Iar când vom înțelege asta, vom avea înțelepciunea de a admira munca de a ajunge de la o simplă sămânță la copacul extraordinar plin de roade. 

Iar dacă altcineva va avea nevoie de acele roade ale noastre, va veni să le culeagă. Iar aici începe ciclul lor: vor spune tuturor că fructul pe care l-au cules e al lor (cei care fură texte fără să scrie sursa), sau vor alege calea lungă a creșterii, dezvoltării și devenirii personale. Totul ține de caracter. Dar și acela se schimbă prin muncă. 

Orgoliul ignoranței sau înțelepciunea cunoașterii?

Și vezi ca răspunsul să nu fie doar teoretic.

Binețe, OM înțelept!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 04.02.2024

 * * * * * * * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2024/02/ziua-in-care-sadesti-samanta-nu-este-si.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

MATURIZARE sau COPILĂRIE NESFÂRȘITĂ?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

Suntem atât de dresați să nu gândim ci doar să reacționăm, atât de îndoctrinați că ne merge rău pentru că cineva vine și ne distruge fericirea, atât de convinși că răul vine din afară și e provocat de alții, încât nici nu ne mai „pierdem” timp să ne reamintim că vorbim despre viața noastră și că, deci, noi decidem cum ne-o construim.

Cel mai simplu este să arătăm spre alții, ca și cum cineva ar putea veni să strice ceva fără permisiunea noastră. Păi nu e mai simplu să spunem că altcineva a venit și ne-a stricat socotelile din viață decât să recunoaștem că habar n-avem cum să ne aranjăm viața?
Am fost obișnuiți să fim cuminți și ascultători, iar acum am uitat că nu mai suntem copiii care ascultă de părinți și care încearcă să nu-i supere, ci suntem ceea ce am visat să ajungem încă din copilărie: oameni mari, adulți independenți. Mda, în teorie suntem cu toții maturi, până când vine practica și ne pocnește direct între ochi de vedem stele verzi.

Noi credem că maturitatea înseamnă să avem peste 18 ani. Atât. Nu contează că păstrăm comportamentul imatur, acela în care alții iau hotărâri pentru noi, în care tot ce facem trebuie să-i mulțumească doar pe alții, și în care noi nu contăm deloc, doar nu suntem egoiști, nu-i așa?!

Tot ceea ce facem la maturitate este o reluare - la altă scară - a copilăriei: să nu-i supărăm pe mami și pe tati, care acum sunt șefii, vecinii, partenerii sau oricine credem că reprezintă autoritatea pentru noi; să fim cuminți și să nu-i facem de rușine pe „părinți” (adică să vorbim politically correct, chiar dacă nu asta am vrut să spunem) și să așteptăm aprobarea, aprecierea și validarea lor (adică a oricui ni se pare că e mai bun decât noi).

Și la ce duce asta? La a da vina pe alții pentru ce nu este bine, a ne transforma în victime plângăcioase și arătătoare cu degetul către oricine altcineva decât spre noi.

„Dacă nu faci ceea ce vrei, de ce mai spui că este viața ta?”, am citit de curând un mesaj, și este plin de miez (pentru mine).

Nu putem spune că a venit cineva și ne-a distrus viața și fericirea. Și noi unde am fost? Și de ce am permis să se ajungă la asta? „Păi am crezut că îmi vrea binele”. Da, ne-a vrut binele, și ni l-a luat.

Nu putem spune că toți bărbații sunt porci și nesimțiți. Nu-i cunoaștem pe toți. Întrebarea este de ce atragem doar acea tipologie și de ce este mai ușor să spunem că ăia pe care i-am cunoscut sunt „toți”? Același lucru e valabil și în cazul bărbaților care spun lucruri asemănătoare despre femei.

Nu putem da vina doar pe guvern, președinte, conducători pentru viața noastră. Nu faptul că cheltuielile sunt mari e problema (chiar dacă unii dintre cei ce citesc s-ar putea supăra pentru ce spun acum), ci problema e că percepem totul ca pe o luptă, iar creierul și corpul nostru vor reacționa ca în timp de război.

Un om care observă lucrurile și se concentrează pe a găsi soluții (și nu pe a căuta noi probleme) nu își irosește energia să opună rezistență, ci o folosește să se adapteze.
Frica, furia, vinovăția, frustrarea, ura, ranchiuna, încrâncenarea, rușinea sunt stări care ne mănâncă viața, ne consumă puterea și ne mențin nu numai în starea de luptă sau fugi, ci și la un nivel de conștiință scăzut.

A ne orienta pe probleme și a ne plânge într-una de orice și de oricine arată că suntem imaturi, copii, emoțional. Iar copiii cum sunt? Ușor de dus de nas. Oamenii care doar se plâng sunt cel mai ușor de manipulat. Oile.

A ne orienta pe soluții și a înțelege că problemele nu sunt date pentru a ne plânge ci pentru a le rezolva și a ne dezvolta, arată maturitate la toate nivelurile. Și cum sunt oamenii care nu se irosesc? Incomozi. Oile negre.

Indiferent de situație, decizia este a noastră: maturizare sau copilărie perpetuă?

Binețe, Om înțelept!

Edith Elisabeta Kadar

P.S. Repostez piramida conștiinței. Tot ce este sub 200 este imaturitate, este lipsă de asumare a responsabilității asupra vieții.

Edith Kadar 

Arad, 17.01.2024

 * * * * * * * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2024/01/maturizare-sau-copilarie-nesfarsita.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

PÂNĂ CE NU VORBEȘTI DESPRE PROBLEMELE TALE, ELE NU DISPAR

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 *    *    *    *    *    *    * 

Se prea poate să crezi că vorbești despre problemele tale, dar, în realitate, tu spui povestea a ceea ce vrei tu să se creadă legat de problemele tale. Una este ce s-a întâmplat cu adevărat și alta este ce ai înțeles tu din ce s-a întâmplat.

Să zicem că tocmai ai terminat o relație, indiferent de ce natură era ea: personală, profesională, familială. Nu ți-e totuna, și e normal, doar ai investit timp, energie, emoții, sentimente, speranțe, ai proiectat în mintea ta un final mai bun decât cel la care s-a ajuns. Ești furios, frustrat, nemulțumit, agitat, neliniștit, obosit. A apărut o problemă, iar tu nu știi cum să o rezolvi. Vrei ca lucrurile să revină la felul în care au fost înainte să apară ruptura. Corecție: vrei ca tu să revii la liniștea și bunăstarea pe care le-ai avut atunci când (credeai că) totul era în regulă.

Și te apuci să vorbești despre problema ta. Dar ce spui? Ce ai înțeles tu din ce s-a întâmplat. Dacă ai întreba și partea cealaltă, ai avea surpriza să auzi o cu totul altă variantă a poveștii. Vei povesti cât de mult efort și energie ai depus tu în acea relație și cât de nerecunoscător e celălalt, dar nu vrei să auzi că și celălalt a făcut același lucru. Altfel, dar a făcut.

Vei prezenta povestea astfel încât tu să fii personajul pozitiv iar celălalt e lupul cel rău.

Și în loc să stai și să analizezi ce s-a întâmplat cu adevărat, de unde și când a apărut ruptura, îți irosești timp și energie să repeți oricui e dispus să te asculte cum tu ai fost bun, iubitor și dedicat 100% relației, iar celalalt a fost doar un nerecunoscător care a profitat de bunătatea ta.

Ți se pare cunoscut? La câte persoane le-ai spus aceeași poveste și ai așteptat reacțiile de susținere pentru tine și de dezaprobare pentru cel/cea care te-a făcut să suferi?

De câte ori nu ai spus ceva la genul „ehe, dacă aș avea cui să povestesc despre problema mea, aș povesti!“. Și cum îți dai seama că persoana este potrivită să te asculte? După ce criterii apreciezi asta? După forma nasului sau după ce? Nu, când spui sau gândești așa, aștepți să vină cineva să te întrebe „vai, dar ce ți s-a întâmplat, cu ce te-au supărat oamenii răi, OM bun și minunat?“.

Sau poți spune „uneori doare atât de tare încât nu poți spune nimic!“. Mda, deci preferi să ții în tine durerea, dar ai grijă să spui celorlalți de durerea de nepovestit. Păi ce mai povestești tu dacă îți rezolvi problema? Cum mai atragi atenția asupra ta?

Adevărata poveste implică și ce ai făcut tu, sau ce nu ai făcut. Nimeni nu te părăsește dacă ai fi atât de perfect pe cât vrei să pari. Și tu ai partea ta de vină în tot, și aia te bântuie, aia te neliniștește chiar dacă nu îți dai seama.

Atragem în viață oameni oglinzi, indiferent că îți convine asta sau nu, că accepți sau nu. Omul acela are menirea de a-ți arăta unde ai de lucru cu tine. Cât timp refuzi să te uiți și în ograda ta și arăți doar spre ceilalți, vei întâlni aceeași tipologie de oameni și vei trăi aceleași întâmplări până ce te hotărăști să fii sincer și să spui și partea ta de poveste. Știi cum e vorba aceea: dacă lași capra să spună povestea, lupul va fi întotdeauna personajul negativ.

Povestea adevărată și întreagă este de ce ai atras în viața ta asemenea oameni, aceste situații, și ce ai de învățat din ce ți se întâmplă.

Cât timp nu vrei să vorbești despre tine ca oglindă a celuilalt, vei trăi în minciună. Problemele nu dispar, ci se amplifică. Și ai două optiuni: o dai înainte cu victimizarea și te vei îmbolnăvi, sau îți asumi responsabilitatea, te eliberezi și te vindeci.

Cam asta este tema Lunii noi în Capricorn, moment ce se va produce joi, 11.01.2024, și a cărui efect de curățare va ține minim 6 luni.

Mai multe despre acest subiect incomod pentru cei cu mentalitatea de victimă voi vorbi în cadrul unei emisiuni ce se va transite live marți, 09.01.2024 de la ora 20.30 pe pagina mea Facebook (https://www.facebook.com/events/701209968745089) și pe canalul meu YouTube (https://youtube.com/live/5TSSkpK_w4o). Te aștept cu drag.

Binețe, Om curajos, care vrei să ieși din minciună!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 09.01.2024

 * * * * * * * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2024/01/pana-ce-nu-vorbesti-despre-problemele.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.