SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA
Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe.
Viața ta este rezultatul deciziilor tale.
Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum.
Se tot vorbește în ultima perioadă despre a fi demni de Dumnezeu. Nu contează că spunem și că repetăm într-una că suntem demni de El, problema este că nu simțim asta. Nu credem că merităm o așa onoare. Și asta pentru că am fost învățați de timpuriu că Dumnezeu se supără, pedepsește, ne bate, ne împiedică să fim și să facem ce vrem. Am fost educați să dăm vina pe El pentru tot ce nu iese așa cum vrem, dar nu ne-a învățat nimeni să îl cunoaștem, să îl înțelegem, să îi înțelegem deciziile. Și am mai fost învățați să nu punem întrebări, ci să acceptăm fără discuții că suntem așa nedemni de Dumnezeu încât El nu le vorbește direct oamenilor, ci doar celor aleși: preoți, pastori, imami, etc. Iar noi, oamenii, am fost convinși că avem voie să îi credem pe cei care susțin că doar prin ei vorbește Dumnezeu, dar nu avem voie să discutăm direct cu El, să stabilim o relație directă cu El.
Am citit undeva că „A fi demn NU înseamnă a fi fără de cusur. Să fii demn înseamnă să fii sincer și să încerci să te îmbunătățești”. Rezonez mult cu asta.
În Psalmul 145:3 se spune că „DOMNUL este mare și foarte DEMN de laudă! Măreția Lui este de nepătruns!”. De acord. Și totuși îl contestăm într-una atunci când ceva nu e așa cum credem, cum vrem, cum ne așteptăm.
Deuteronomul 32:4 spune că „El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârșite, Căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios și fără nedreptate, El este drept și curat”. Păi și atunci de ce comentăm într-una? Dacă El este drept și curat, de ce îl învinuim de nedreptate și de incorectitudine? De câte ori nu am spus „e incorect și nedrept ce mi se întâmplă!”, dar nu am stat să ne gândim că, de fapt, Dumnezeu ne împiedică să facem ceva ce ar putea avea efecte catastrofale asupra vieții noastre și a celorlalți?
Cred că cea mai mare problemă a noastră cu Dumnezeu este că am fost învățați să fim supuși față de El, să acceptăm totul fără crâcnire.
Doar că eu nu cred că El asta vrea. Cum știu asta? Păi nu El ne-a creat? Nu suntem noi, oamenii, opera Lui de căpătâi, adică CAPODOPERA?
Și dacă am fost creați după chipul și asemănarea Lui, nu avem în noi tot materialul de la El? Așa cum părinții creează copilul după chipul și asemănarea lor prin transmiterea ADN-ului, nu la fel se întâmplă și în cazul nostru, al oamenilor, cu cel care ne-a creat?
Și dacă El ne-a creat după chipul și asemănarea Lui, nu avem în noi cunoașterea Lui?
Păi și atunci, a fi DEMNI DE DUMNEZEU nu înseamnă a lucra cu noi, a da la o parte toate gunoaiele care ne fac să uităm de El, de cine suntem noi cu adevărat? Nu înseamnă să căutăm a-L cunoaște și înțelege cu adevărat pe Dumnezeu, pe Dumnezeu cel ADEVĂRAT?
„E blasfemie!”, pot reacționa cei care nu prea gândesc ci doar se supun celor spuse de alții. Da, sunt oameni care nici nu se chinuie să gândească; iau totul de-a gata, tot ce spun ceilalți că ar vrea Dumnezeu. Suntem învățați, îndoctrinați, să ne fie frică de Dumnezeu, să fim supuși. Doar că asta nu este Iubire, este frică.
Am fost învățați să ne fie frică de Dumnezeu, nu să-l iubim! Și dacă ne uităm la relațiile interumane, vom vedea că același tipar se aplică și acolo: oamenii consideră că a le fi frică sau a fi în conflict de stabilire cine este mai bun într-o relație, asta înseamnă iubirea. Vezi tiparul? „Îl iubesc pe Dumnezeu fiindu-mi frică de el” și „îmi iubesc partenerul/partenera dacă...”. Același șablon.
E mai ușor să arătăm cu degetul, chiar și către Dumnezeu, decât să ne uităm la noi. Avem voie să îl învinuim, să îl certăm (în gând, că în afară trebuie să părem cuminți!), iar asta nu considerăm că este nedreptate față de El. Noi avem voie, El nu!
Păi, cu atitudinea asta, noi spunem mai degrabă „Tu nu ești demn de mine, Dumnezeule, că nu faci ce și cum vreau eu!”. Spunem că nu suntem demni de El, dar, de fapt, îl judecăm, îl catalogăm, îl contestăm. Păi dacă cineva ne-ar face ce îi facem noi lui Dumnezeu, am crede că ne iubește? Nu. Am ști că nu ne iubește. Deci îi arătăm zilnic că nu îl iubim, dar ne supărăm că nu este și nu face cum vrem noi?
Ca să fim demni de Dumnezeu e nevoie să Îl iubim iubindu-ne pe noi, acceptând ceea ce vine și încercând să vedem ce avem de învățat. Când profesorul ne-a dat teme pentru acasă, nu am comentat de ce o face, ci am făcut lecțiile; mai târziu am înțeles că așa ne-am dezvoltat cunoașterea, experiența și abilitățile.
A fi demni de Dumnezeu înseamnă să onorăm toată cunoașterea, talentele, harul și menirea noastră. Iar pentru asta trebuie să încetăm să ne facem alți dumnezei în afara Lui. A avea mai multă încredere în ce spun oamenii și a nu-i asculta Lui mesajul, înseamnă că alții sunt mai importanți ca El.
A fi demni de Dumnezeu înseamnă să îi ascultăm pe alții, dar să facem ce simțim că este mai bine, indiferent dacă unii se vor supăra pe noi că nu le urmăm sfatul.
A fi demni de Dumnezeu înseamnă să știm că El nu se supără niciodată, că e alături de noi în toate greutățile și testele; că tot ce trăim are rolul să ne învețe să devenim mai buni.
Și când lucrăm cu noi pentru a ne descoperi, lucrăm să Îl descoperim pe Dumnezeu adevărat, nu pe cel creat după chipul și asemănarea omului. Această muncă sacră ne face DEMNI de creatorul nostru, de Dumnezeu! Restul... e doar mintea...
Binețe, OM DEMN de Dumnezeu!
Edith Elisabeta Kadar
Arad, 15.09.2024
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.
.jpg)
