joi, 21 decembrie 2017

SOLSTIȚIUL DE IARNĂ, RENAȘTEREA PĂSĂRII PHOENIX DIN PROPRIA CENUȘĂ




Cu toții știm cât de importante sunt sărbătorile de iarnă pentru noi, pentru sufletul nostru. 

Dar, înainte de a intra în febra Crăciunului, există un moment special din an despre care se vorbește prea puțin și căruia i s-a uitat importanța acum, în epoca modernă, super-comercializată. 

Binețe, dragă cititor!

Te invit să povestim despre o sărbătoare uitată și ignorată, dar care a fost foarte importantă de-a lungul timpului, considerată unul din cele mai de seamă repere ale anului calendaristic: SOLSTIȚIUL DE IARNĂ.

Te invit să îți iei o cană de ceai cald, și să vii să povestim puțin spre reamintire. 
Pornește și muzica pentru a-ți fi alături.


 

În această perioadă din an când toată lumea așteaptă cu înfrigurare (la propriu sau la figurat) sărbătorile de iarnă, un moment important trece tăcut prin viața noastră, „sufocat” de gălăgia și frenezia cumpărăturilor.

Începând cu data de 21 decembrie (22 decembrie în alți ani), intrăm în sezonul iernii.

Chiar dacă oficial iarna începe la 1 decembrie, în mod tradițional sezonul rece debutează odată cu Solstițiul de iarnă, un fenomen astrologic ce marchează cea mai scurtă zi-lumină și cea mai lungă noapte din an. 

Iar asta înseamnă că, după câteva zile de stagnare în aceleași coordonate, zilele vor începe să crească încetul cu încetul, iar nopțile să scadă până la Echinocțiul de primăvară (21 martie), când ziua și noaptea vor fi egale, și culminând cu Solstițiul de vară din 22 iunie, când avem cea mai scurtă noapte și cea mai lungă zi.

În emisfera sudică lucrurile se petrec invers, ceea ce înseamnă că acolo 21 sau 22 decembrie marchează Solstițiul de vară.

Solstițiul de iarnă a avut și are un rol important în diferitele culturi ale lumii, și se crede că a fost celebrat încă din perioada neolitică, monumentul de la Stonehenge stând încă mărturie felului în care evenimentele astrologice erau folosite în diferitele domenii ale vieții.

Momentul Solstițiului coincide cu mari sărbători ale diferitelor popoare de-a lungul timpului.
Nașterea copilului salvator, de origini divine, în preajma Solstițiului de iarnă este una dintre credințele spirituale cel mai des întâlnită de-a lungul istoriei.

Nașterea lui Horus la egipteni, a lui Mitras în Persia, lui Alban Arthan la druizi sau a lui Iisus la creștini sunt doar câteva exemple care arată că oamenii separați de spațiu și de timp au înțeles un principiu universal ce nu și-a pierdut importanța de-a lungul istoriei, și care a rămas adânc încastrat în memoria genetică a umanității.


Celebrările ce au loc în această perioadă au semnificația tainică a transformării - în spirit și suflet - la care poate avea acces oricine este hotărât să renunțe la vechi, la învechitul din el/ea, la demodat, la inutil, la lupta cu morile de vânt, pentru a putea, apoi, îmbrăca haina noului, a reînnoirii, a renașterii, a schimbării din temelii, a transformării totale.

Pentru a exista și a se manifesta, orice ființă, lucru sau stare trebuie, mai întâi, să fie creată, să se nască.

Solstițiul de iarnă este celebrarea renașterii spiritului fiecăruia dintre noi, a soarelui lăuntric, a Cristului, în conștiința fiecărei persoane în procesul de trezire spirituală.

Simbolul este copilul, Soarele iernii, aflat acum la intensitate minimă, ce crește și devine din ce în ce mai puternic, ajungând la forța sa maximă cu ocazia Solstițiului de vară din 22 iunie.

Tot așa, la nivel spiritual, fiecare om are posibilitatea și capacitatea de a crește din întunericul și frigul iernii în lumina puternică, forța și căldura verii sufletului.

Soarele ce răsare în cea mai scurtă și întunecată zi a anului poate fi comparat cu nașterea luminii din întunericul și haosul creației, pentru a ne fi un exemplu permanent și o călăuză pe drumul căutării și regăsirii de noi înșine în complicatul labirint numit simplu VIAȚĂ.


Indiferent de interpretările date de popoarele lumii, Solstițiul de iarnă marchează sfârșitul perioadei de scădere, de descompunere, de moarte aparentă a naturii și începutul unui nou ciclu de viață marcat prin renaștere, regenerare, reînnoire.

Și pentru că suntem parte importantă a naturii, Solstițiul de iarnă are un impact deosebit și asupra sănătății noastre fizice, psihice, emoționale și spirituale.

Dacă până acum, în ultimele săptămâni, am funcționat pe rezervele-rezervelor energetice ale corpului, având o stare de moleșeală, deficit de vitalitate și lipsă de chef de viață, începând cu momentul Solstițiului și odată cu creșterea zilei vom începe să ne recăpătăm forța vitală și să ne clarificăm mintea încețoșată.

Ciclul anual afectează și corpul uman deoarece suntem compuși din aceleași elemente ca și restul naturii.

Descreșterea vitalității ne-a făcut mai lenți, dornici să dormim mai mult, să ne conservăm energia, ne-a îndemnat la introspecție și la căutarea liniștii.

Odată cu sfârșitul de an începem să ieșim din „bârlog”, din hibernare.

Starea de bine începe să se facă simțită cu ocazia sărbătorilor de iarnă, a Crăciunului și revelionului, pe seama cărora punem veselia, uitând de punctul tacit marcat pe 21 decembrie.

De aceea putem afirma că Solstițiul de iarnă este momentul anual al renașterii noastre, ca a păsării Phoenix din propria cenușă.


Acest moment important este susținut, în acest an, de intrarea planetei Saturn în zodia Capricornului, adică în casa lui.

Saturn, sau Cronos, sau Timpul, este planeta care dă lecțiile de viață. E acel profesor sever, dar foarte corect, care nu ne lasă să ne vedem de viață fără să observăm, înțelegem, asumăm și integrăm lecția pe care ne-o aduce fiecare moment, fiecare trăire.

Saturn stă în fiecare zodie aproximativ 3 ani. Zodia principală pe care o guvernează este Capricornul; de aceea se spune că, începând cu 20 decembrie 2017 și până în decembrie 2020, planeta timpului se va întoarce acasă.

Saturn „vorbește” despre reguli și regulamente, despre principii și respect; despre corectitudine și dreptate. De aceea, lecțiile lui Saturn sunt considerate dure de către cei obișnuiți să observe doar bârna din ochiul celuilalt, să arate cu degetul spre alții acuzându-i, în timp ce ei pozează în victime nevinovate, inocente, care nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase.

Solstițiul de iarnă vine și subliniază importanța următoarei perioade în care Saturn va face dreptate acolo unde ea a fost ignorată: FĂ-ȚI ORDINE ÎN VIAȚĂ, NU MAI AȘTEPTA CA ALȚII SĂ ÎȚI REZOLVE PROBLEMELE. ASUMĂ-ȚI RESPONSABILITATEA ȘI ÎNȚELEGE CONSECINȚELE VIITOARE ALE FAPTELOR TALE!

Saturn răspunde de oasele corpului, de articulații, iar Capricornul guvernează genunchii.
Nu te lăsa îngenuncheat de oameni, de situații, de emoții; nu te lăsa copleșit de probleme, ci găsește soluții, cu curaj. Altfel, vei fi avertizat(ă) prin dureri mari articulare (în special la genunchi), osteoporoză, anemii, leucemii, mielom multiplu, hernie de disc, spondilită și spondiloză.


Folosește această perioadă pentru a trage linii și a face evaluări sincere ale vieții tale de până acum, și nu-ți irosi bruma de energie care ți-a mai rămas pentru lucruri de moment, inutile viitorului tău apropiat sau îndepărtat.

Bea multe lichide pentru a te hidrata și consumă multe fructe pentru a-ți lua vitaminele și mineralele foarte importante în această perioadă cu lumină solară puțină.

Dormi suficient pentru a permite corpului să se regenereze fără probleme.

Evită consumul de băuturi și de alimente grele; și organele tale sunt în renovare, deci nu le suprasolicita.

Dar, cel mai important, folosește această perioadă pentru a te reconecta la energiile universale și a te regăsi pe tine, copilul pierdut și regăsit printr-o nouă șansă a vieții.

Îți doresc un Solstițiu plin de înțelepciune!

Binețe, dragă cititorule!



dr. Edith Kadar
Arad, 22 decembrie 2015

*    *    *    *    *    *    *

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.

Prezentul articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre această pagină

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/12/solstitiul-de-iarna-renasterea-pasarii.html)

Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

joi, 14 decembrie 2017

ILUZIA PARTENERIATULUI PERFECT




OK, gata! M-am săturat de lamentări ieftine, chiar gratuite!

Peste tot unde mă uit, dau de materiale, citate, fragmente, paragrafe, păreri, ofuri, cugetări profunde din puțul gândirii, și alte forme de exprimări, toate având același subiect: singurătatea căutătorului de partener(ă) perfect(ă)!

Internetul este inundat de atât de multe eseuri lacrimogene pe această temă încât ești înclinat să crezi că perfecțiunea parteneriatului de cuplu este doar o noțiune teoretică, inventată de cei care umblă cu capetele în primele straturi de nori: poeți, scriitori, pictori, sculptori, și alți artiști. 

Toată lumea discută, știe la nivel teoretic, dar, din câte se pare, practica distruge norișorii pe care se dorește plutirea.

Mie îmi ajunge! Sunt sătulă de jeluiala asta și m-am hotărât să pun întrebări. Că așa sunt eu, curioasă.

Deci...zi-mi și mie ce vrei să spui când vorbești despre „relația perfectă”?
Ce înseamnă, în primul rând, „perfect” pentru tine? Definește-mi. 
Și ce înseamnă „partener(ă) perfect(ă)”, tot pentru știința ta, că doar despre tine e vorba în frază, nu?

Zi-mi, mai întâi, cât de perfect(ă) ești tu. 
Explică-mi, pe larg și pe scurt, care sunt caracteristicile, abilitățile, calitățile, care fac din tine partenerul/partenera perfect(ă) la care visează întreaga planetă?
Povestește-mi despre tot ceea ce te face pe tine dezirabil(ă), plăcut(ă) și perfect(ă) ca suflet pereche al cuiva.

Măcar știi să-ți faci portretul obiectiv pe o jumătate de pagină A4?
Atenție!!!... am zis „obiectiv”; și real, mai adaug. 
Adică, așa cum ești tu acum. Și nu cum ai vrea să te vadă lumea sau cum visezi cu ochii deschiși să fii văzut(ă) în timp ce constați inteligent că „toți bărbații e porci!”, sau extraordinarul „ în afară de mama, toate femeile e curve!”



Deci... în mod real, cum ești?
Descrie-ți perfecțiunea ta de acum. Ce te face pe tine, atoateștiutorule, partenerul(a) ideal(ă)?
Ai scris? Bun! Deci toate alea te fac idealul unei întregi planete, nu?
Cum, nu? Păi, nu tu ai spus că vrei perfecțiunea? Sau sunt mai multe forme de perfecțiune? Fiecare o are pe a lui, zici? Îhî, fascinant!

Și atunci repetă-mi, te rog, pentru capul meu greu, de ce cei/cele pe care i-ai/le-ai întâlnit până acum nu au fost perfecți(e)? Ți-a lipsit temporar creierul? Era în vacanță? Neuronii erau în revizie tehnică?

Doamnă dragă, nu l-ai văzut din prima că-i neam prost, că-i libidinos, că se uită după fuste, că e zgârcit, și alte cele? Nu? Dar unde îți era privirea? În viitor, imaginându-ți cum îl vei schimba? Sau punându-ți prenumele lângă numele lui de familie să vezi dacă se potrivește?

Domnule drag, tu nu ai văzut de la început cum arată, cum se îmbracă și se comportă, sau că nu-i în stare să scoată pe gură decât 50 de cuvinte aranjate aleatoriu în propoziții scurte, că fraze...e prea mult?!

Chiar nimeni nu a văzut nimic din prima? Sau te-ai gândit să-ți activezi superputerea de a schimba instant orice om în idealul creierului capului tău perfect odihnit, nu? Oh, da!

Bun! Să zicem că n-ai știut din prima, nu te-a învățat nimeni și ai avut noțiuni teoretice despre cuantica parteneriatului din telenovele, romanele Sandrei Brown sau filmele de la cinema.
Dar, a treia, a cincea sau a șaptesprezecea oară unde ți-a fost capul?
De ce insiști să găsești aceeași tipologie de partener(ă) care te-a făcut, deja, să suferi?
De ce insiști să-ți cauți partener(ă) după chipul și asemănarea părintelui de sex opus?

Cât de perfect ești tu acum? Șușotește-mi, te rog, la ureche.


Să recapitulăm: habar nu ai ce te face pe tine partener(ă) perfect(ă); habar nu ai cum ar trebui să fie partenerul(a) ideal(ă); dai cu oiștea-n gard într-o veselie, și în loc să stai pe curul tău și să vezi ce dracu' o fi în capul tău, te apuci să te lamentezi peste tot că sufletul tău pereche nu există?

Fascinant! Și pe ce criterii, mă rog, ai tras aceste concluzii? Pe aceleași cu care îți alegi partenerul(a)?
Uimitor! Pot să te ating, să văd dacă ești aievea?

Hai, zi-mi, de ce după fiecare relație eșuată te grăbești să te arunci cu capul înainte în brațele primului/primei venit(e) cu același entuziasm și aceeași absență a gândirii? 
În loc să stai un pic în singurătate, să recapitulezi, să evaluezi, să tragi concluzii ce a fost bine, ce a fost rău, ce-ți folosește și ce trebuie să eviți pe viitor.
Din prea multă perfecțiune a ta, nu?

Și, spune-mi, te rog, de ce singurătatea e un așa mare blestem?
Pentru că nu ai pe cine să cicălești, să controlezi și să condiționezi din prea multă iubire? Că nu ai cui să-i spui „iubi, te iubesc, dar...dacă nu faci așa cum vreau...mă mai gândesc...”
Pentru că îți dă posibilitatea de a te cunoaște pe tine, realele tale calități, de a vedea ce și cât poți cu adevărat și nu ce și cât îți dictează „iubirea” ridicată la rang de partener(ă) de lângă tine?
Pentru că îți dă timp să te înțelegi, să tragi concluzii, să te readuni și, cu forțe noi și mult realism, să iei în piept provocările viitoare?
De fapt, acestea sunt subtilitățile singurătății, și nu vreo pedeapsă a unei divinități căreia i s-a pus pata pe tine.

Nimeni nu are nimic cu tine în afară de...tine!

Iar evidența este chiar în fața nasului tău.

Fiecare om pe care viața ți-l aduce în cale reprezintă oglinda ta. 
Tot ce nu-ți place la acea persoană este nerezolvat la tine.



Căutarea partenerului/partenerei perfect(e) se traduce, de fapt, prin căutarea de sine însuți/însăți. 
Tu te cauți pe tine în fiecare persoană cu care viața te intersectează, și tot ce nu-ți place la tine încerci să schimbi la celălalt. Așa e mai ușor și mai puțin traumatizant pentru naturelul orgoliului tău!

Nu există relație perfectă până nu te vei căuta, mai întâi, pe tine, te vei fi găsit și vei constata evidența din fața nasului tău: ești PERFECT(Ă)!!!
Întotdeauna ai fost, dar nu ți-ai dat seama.

Și abia când vei ajunge aici, Universul îți va scoate în cale persoana cu care rezonezi în această stare de conștiință. Nici mai repede, nici mai târziu.
Când va fi asta? De tine depinde!

Și dacă te minți zicându-ți că stai din milă alături de cineva până ce îți vei întâlni sufletul complementar, te anunț oficial că te înșeli amarnic. Știi de ce? Pentru că, din punct de vedere energetic, tu ești deja ocupat(ă), iar perechea în așteptare nu te va deranja. Plus că, dacă tot stai cu partenerul(a) nepotrivit(ă), vibrația ta a rămas la nivelul compatibil cu cel/cea cu care ești acum. Și s-ar putea ca perechea ideală să fie la un nivel diferit de vibrație energetică și, deci, nu aveți cum să vă întâlniți.

Iar acum, finalul apoteotic: 
NU EXISTĂ RELAȚIE PERFECTĂ CU ALȚII! 
NU EXISTĂ PARTENER(Ă) PERFECT(Ă)! 
EXIȘTI DOAR TU CARE EȘTI PERFECT(Ă)! 
Dar nu îți dai seama, și din această cauză te cauți peste tot, însoțindu-te cu imagini nepotrivite ale tale.

Căutarea relației perfecte este, de fapt, căutarea ta. 
Abia când realizezi că tu exiști și că ești perfect(ă) așa cum ești, te vei găsi sub forma partenerului/ partenerei optim(e).

Iar când te găsești, ce rost mai au lamentările lacrimogene de pe internet?

Caută-te. Găsește-te. Ești perfect(ă). Atât.

Q.E.D

Binețe, dragă cititorule!



 dr. Edith Kadar 
Arad, 08 iulie 2015

marți, 12 decembrie 2017

BANII: PREȚ sau VALOARE PROPRIE?



BANII reprezintă, pentru tine, PREȚUL vieții sau VALOAREA ei?

Când reflectă VALOAREA ta, BANII vin spre tine fără probleme, creând ABUNDENȚA.

Când îți reflectă PREȚUL, banii se îndepărtează de tine, creând PAGUBĂ, IROSIRE.

Banii sunt o formă de energie cu vibrația pe care i-o transmiți.

Pot fi „ochiul dracului” dacă vrei ceva cu ORICE PREȚ, sau pot fi ochiul lui Dumnezeu dacă îți onorezi VALOAREA.

Lipsa de VALOARE proprie are cel mai greu de plătit PREȚ: VIAȚA

Crede în tine, OMULE, în VALOAREA ta, și nu-ți pune PREȚ, nu te vinde!

Binețe, OM înțelept!




dr. Edith Kadar 
Arad, 12 decembrie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

SCUZE ÎN LOCUL TRĂIRII





Pentru unii oameni, scuzele pentru fiecare moment al existenței lor a ajuns un fel de... „sport” de performanță, preferat acțiunii de trăire a vieții.

E mai simplu și mai ușor să refuzi să vezi evidența din viața ta decât să o înfrunți, să o rezolvi.
Mai bine joci rolul de orb pentru că acesta îți asigură, la nevoie, un set întreg de scuze, gen: „vai, dar nu mi-am dat  seama; nu am știut; nu am putut concepe; nici nu m-am gândit că...”

Încetează! Te minți doar pe tine însuți!

Când ceva nu este în regulă în și cu viața ta, instinctul te avertizează, îți trimite mesaje, îți subliniază rătăcirea. Dar, de cele mai multe ori, alegi să le ignori, să nu vezi evidența, să nu schimbi macazul, să amâni să iei măsuri.
E mai comod să nu faci nimic și să te plângi; cei din jur te vor compătimi, iar tu devii victima perfectă ce se „scaldă” în capitalul de simpatie al apropiaților.

Asta este tot ce îți dorești de la viața ta?
Să fii compătimit(ă)?
Să repeți la nesfârșit „și ce să fac?”.
Sau „puternicul” „asta mi-e crucea, așa vrea Dumnezeu!”.
Acesta e Dumnezeul în care crezi, în care te încrezi, căruia i te încredințezi zilnic?

Îți dai seama cât de mult ți-ai îngustat orizontul vieții, refuzând să vezi și altceva decât a te complace în compătimire?

Nu pot și nu vreau să te conving că scuzele îți irosesc energia pe care ai putea-o folosi la lucruri constructive. Dacă vrei să-ți irosești viața, e treaba ta!

Nu te scuza pentru ce nu ai făcut sau ai fi putut face; bucură-te pentru tot ceea ce faci pentru că acesta este verbul, e acțiunea vieții!

Binețe cititorule!


Și, dacă tot îți cauți scuze în loc de soluții, fă-ți timp pentru aprox. 2 minute să asculți și să sesizezi frumusețea. Nu uita, nu poți observa și savura decât ceea ce există deja în interiorul tău. Altfel vei considera clipul o pierdere de timp.

 dr. Edith Kadar
Arad, 12 decembrie 2015


*    *    *    *    *    *    *

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

vineri, 8 decembrie 2017

OBSERVAREA ALTORA, MOTIV DE NEOBSERVARE A TA




Ai observat cât de ușor este să îți pierzi vremea observându-i pe alții?

Dar ai văzut cât la sută din timp, din timpul tău, din viața ta, nu faci altceva decât să sesizezi, să apreciezi, să compari, să comentezi despre alții, în timp ce susții sus și tare că pentru tine nu îți mai rămâne nicio secundă liberă?

Crezi că dacă observi cu sârg  cum sunt cei din jurul tău, dacă îți faci și emiți tot felul de păreri în acest sens și dacă încerci să corectezi cu forța ce vezi în exterior, viața ta va deveni, brusc, mai bună, mai împlinită?

Observarea celorlalți, a altora în afară de tine, a devenit un fel de „sport” național care, nu numai că umple golurile pe care le lași în viața ta, dar îți poate crea iluzia că ai avea un spirit înalt de observație și că ai fi un psiholog extraordinar, mai bun decât orice profesionist în domeniu.

Așa, și?
Cu ce te ajută, pe tine, personal, datul cu părerea despre alții?
Îți face ordine în agitația ta zilnică? 
Îți aduce liniștea în gălăgia minții tale? 
Instaurează pentru totdeauna pacea în sufletul tău? 
Netezește pliurile pe care alții le-au șifonat în viața ta, cu permisiunea ta?
Găsești răspunsurile la întrebările vitale gen „cine ești și ce cauți în propria-ți viață?”

Nu, doar te ține ocupat(ă) să nu îți vezi sordidul și ternul pe care l-ai acceptat de bună voie în viața ta.
Cum? Neavând nicio reacție la propria-ți viață, ci doar la observarea vieții altora, a celor străini ție.

Dacă mai ai timp să observi, să comentezi, să compari viața celor străini ție, înseamnă ori că ți-ai rezolvat toate problemele, și atunci nu văd de ce nu te-ai bucura de liniștea obținută, fie habar nu ai ce să faci cu ițele vieții tale sau, în cel mai rău caz, habar nu ai că a te ocupa de tine e treaba ta primordială în această viață.

De ce faci un lucru care nu te ajută la nimic? Explică-mi, te rog! Cu ce te alegi, în afară de o satisfacție răutăcioasă de moment, dată de bucuria că nici altora nu le merge bine? Așa, și?
Otrava generează otravă, iar aceasta se va revărsa din plin asupra propriei tale trăiri.

Cum îți așterni așa vei dormi, spune o vorbă. 
Chiar vrei să dormi înconjurat(ă) de „demonii” pe care îi creezi vorbind despre alții?
Nici acum nu ai înțeles că, de fapt, ceilalți sunt oglinzile tale și că râzând și comentând despre ei, râzi și comentezi despre tine?
Doar mă întrebam. 
Sunt convinsă că tu le știi pe toate mai bine ca mine! De aceea, viața ta este atât de perfectă și satisfăcătoare!

Binețe, dragă cititorule!

 dr. Edith Kadar
Arad, 08 decembrie, 2015



 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/12/observarea-altora-motiv-de-neobservare.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

miercuri, 6 decembrie 2017

DUMNEZEU, DUPĂ CHIPUL ȘI ASEMĂNAREA OMULUI




Se spune că oamenii sunt experți în fotbal, politică și femei. Și în Dumnezeu, aș mai adăuga eu.
Oamenii știu prea bine ce vrea Dumnezeu, ce îi place și ce nu, ce îl supără și ce îi apasă butonul de „bătaie de dumnezeu”.
Chiar și acest material va determina atotcunoscătorii în domeniu să ia atitudine, fără să aibă curiozitatea să citească textul în întregime.

Dumnezeu este IUBIRE, ARMONIE și SĂNĂTATE pe toate planurile. 
Adică, un om care se află în ARMONIE cu IUBIREA, îl manifestă pe Dumnezeu și este, deci, plin de SĂNĂTATE. Cum stai la acest capitol?

Binețe, dragă OM!

Te invit să povestim cu sinceritate despre un subiect sensibil pentru ego-ul uman: divinitatea creată de noi, pentru noi. Te rog doar să ai răbdare să citești textul, și să nu te erijezi în purtătorul de cuvinte al lui Dumnezeu. Cei care vor au deja legătură directă cu El.



Atunci când vorbim despre Dumnezeu, când spunem că El vrea așa, sau nu îi place ceva la noi, ne spunem, de fapt, părerea noastră despre cum credem că ar face sau ce credem că ar spune El.
În fond, toate învățămintele Lui  sunt transmise prin intermediari - oamenii - care, la rândul lor, transmit propria lor versiune despre ce au înțeles.

Gândește-te: tu când spui „Dumnezeu se va supăra pe mine dacă..., sau mă va pedepsi...”, de unde știi acest lucru? Ți-a zis-o însuși Dumnezeu? Nu. Ai aflat din scripturi sau ai auzit de la alții. Tot oameni.

Iar când spunem mai departe învățăturile auzite, menite să impună mai degrabă frică și supunere decât un respect plin de smerenie, cum îl „zugrăvim” pe Dumnezeu? Exact așa cum ne dictează mintea noastră: o divinitate iute de mânie și grabnic răzbunătoare pe păcatele și naivitatea umană.

Dar, cine ne-a spus ce anume este un „păcat”, și ce face ca un anumit gest sau gând sau comportament să fie un „păcat”? Tot oamenii care s-au substituit lui Dumnezeu.

Practic, nouă, oamenilor ne este teamă de un dumnezeu teoretic, ipotetic, deși cu toții știm că Dumnezeu e IUBIRE.
(Da, știu, îmi vei lăsa comentarii siropoase despre iubirea dumnezeiască, deși viața ta personală e orice altceva decât armonie divină.)

Deci, cu alte cuvinte, credem și proslăvim un dumnezeu creat de noi după chipul și asemănarea oamenilor!
De ce? Deoarece îi împrumutăm trăsături umane: mânie, supărare, pedeapsă; lucruri ce contravin IUBIRII.

Atât timp cât suntem dispuși să credem că Dumnezeu ne acceptă doar cu batic, sau în fustă, sau într-o altă formă, am „creat” o divinitate plină de condiționări și de limitări. Adică așa cum suntem noi.

DUMNEZEU e IUBIREA pură, fără de condiții!

Cum poți să crezi că El iubește mai mult oamenii cu o anumită religie, cu un anumit stil de viață, sau o anumită culoare a pielii? Simplu. Pentru că așa ai fost învățat să faci și tu, ascultând niște reguli și percepte transmise de alți oameni care au folosit cuvântul magic: DUMNEZEU. Iar atunci când îl auzi, e suficient pentru tine.

Crede și nu cerceta, se spune.
Dar cine spune asta? Dumnezeu? Nu. Oamenii spun că El a zis!

Și astfel, oamenii creează din ignoranță, frici, frustrări, orgoliu, o divinitate animată de aceleași emoții. După chipul și asemănarea oamenilor.

Dar, toate trăirile și emoțiile negative cu care este înzestrat dumnezeul oamenilor nu pot proveni din iubire.
Pacea, armonia, toleranța, smerenia, bucuria, necondiționarea, sunt câteva dintre atributele iubirii adevărate, adică a IUBIRII.

Emoțiile negative enumerate mai sus provin din frică și ignoranță, iar acestea pavează cel mai bine drumul către iad.

Și atunci, ce legătură are Dumnezeu cu emoțiile negative, grosiere? Niciuna. Acela e Satan, e iadul, pe care îl alimentăm cu frica noastră permanentă de un păcat imaginar.

Dumnezeul în care cred oamenii este Satan înzestrat cu atribute divine, și ridicat la rang de divinitate.

DUMNEZEU ESTE IUBIREA NECONDIȚIONATĂ CARE SE REVARSĂ ÎN PERMANENȚĂ ȘI DESPRE CARE NU E NEVOIE SĂ SE SCRIE BIBLIOTECI ÎNTREGI DE TEORII.

El te animă. Nu te condiționează. Te menține sănătos la toate nivelurile.

Știai asta? Toți știu asta?
Și cât de sănătos ești?

Teoria e fantastică, dar practica ne omoară. La propriu. Prin ignoranța pe care o acceptăm și îi dăm denumire de divinitate.

Trezește-te, OM!

Namaste!



dr. Edith Kadar 
Arad, 06 decembrie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

sâmbătă, 2 decembrie 2017

TONUL SUFLETULUI TĂU DĂ „MUZICA” TEXTELOR CITITE ȘI VIEȚII TALE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Tonul materialelor citite este dat de tine.

Atunci când te apuci să citești ceva, indiferent dacă e un simplu mesaj, un text sau o carte, o faci cu propria ta voce interioară, cu propriul tău ton generat de starea sufletească în care te afli în acel moment.

Dacă ești fericit, bucuros, optimist, binedispus, calm, echilibrat, încrezător în tine, orice cuvânt auzit sau citit va fi pozitiv, chiar dacă citești o înjurătură.

Dacă, din contră, ești furios, frustrat, nervos, înfricoșat, încrâncenat, scârbit, plictisit, tonul împrumutat va fi la fel, chiar dacă cel/cea care a scris a vrut să transmită un mesaj pozitiv.

Atunci când nu realizezi aceste lucruri, riști să proiectezi pe celălalt propriile tale stări, să nu înțelegi ce vrea să spună pe motiv de interpretare eronată, iar comunicarea să se blocheze sau să degenereze în dispută.

Nu uita că tonul cuvintelor citite e al tău; în fond, sunt fraze scrise, nu auzi vocea autorului.
Dacă ții cont de asta, poți să te cunoști și să eviți conflicte. Dacă nu, toți ceilalți îți vor părea inamici, comunicarea se va transforma într-un război al orgoliilor, iar tu te vei izola, considerând că ești neînțeles.

Nu poți să cunoști un om și să-l judeci după o frază, text, mesaj scris.
Interpretările sunt „scurtătura” cunoașterii adevărate, și spun multe despre cel care le face.

Tonul face muzica, se zice. 
Fă-ți sufletul să aibă tonul unei muzici pline de înțelepciune!

Binețe, dragă cititorule!





 dr. Edith Kadar 
Arad, 10 noiembrie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

vineri, 17 noiembrie 2017

SĂ CALCI IUBIREA ÎN PICIOARE...


- Ce faci?, o întreb pe prietena mea bună.
- Scriu, nu vezi?!, îmi răspunde ea în stilu-i inconfundabil.
- Iar ți s-a-ntâmplat ceva?
- Dar de ce mă-ntrebi?, aud eu.
- Pentru că cele mai bune scrieri ale tale sunt după ce ți se întâmplă câte ceva ce pe alții i-ar scoate de pe orbită; dar tu alegi să treci totul pe hârtie, să prinzi momentul ca o fotografie, un  fragment de viață, imortalizat pentru ceea ce se vrea veșnicie.
- Te-ai trezit să-mi vorbești în clișee. Te plictisești?, mă interoghează amica.
- Nu, sunt doar curioasă; iar tu văd că ești foarte zgârcită la vorbe și schimbi subiectul. E ceva important. Zi-mi, sunt ochi și urechi.


O tăcere grea s-a lăsat în încăperea unde ne-am întâlnit noi, cele două suflete prietene.
Aud un oftat greu, apăsat, prelung, plin de greutatea nerostirii.

- Am văzut ce înseamnă să ucizi iubirea, să o distrugi, să o calci în picioare, să o bagatelizezi, să o blasfemiezi, să o batjocorești, să o minimizezi. Să o transformi din ceea ce animă VIAȚA și OMUL într-un sclipici ieftin menit să împodobească omul în lipsa vieții lui. Să o transformi din esență divină de parfum de existență într-o duhoare ieftină de local de mahala.

O tăcere grea s-a lăsat în încăpere, în noi.

- Știi ce înseamnă IUBIREA? Ai auzit de ea?, sunt întrebată.
- Am auzit, dar nu cred că la asta te referi. Povestește, zic eu cu un glas încărcat cu respectul tăcerii.
- De mică mi-am dorit să fiu iubită, dar, mai ales, visam să pot iubi. Da, eu am vrut să iubesc. Nimic altceva, doar să-mi fie acceptată iubirea. Fără condiții. De ce? Pentru că doar asta auzeam și vedeam în casă, în familie, în jur: condiții și condiționări. „Nu fă asta, că nu e voie!... vai, ne faci de râs... Nu mă pupa în public, ce-o să zică lumea?!... Stai cuminte, că râde lumea de noi!... Lasă-mă cu îmbrățișările tale, acum nu am chef!...”. Mi-a fost respinsă orice tentativă de apropiere. Mi-am găsit refugiul în animale. Ele acceptau oricând să le iau în brațe și să le mângâi. 
Am început să cred că eu sunt defectă, că am venit cu „setări” eronate, din moment ce nu am mai întâlnit pe nimeni care să simtă ca și mine. Și atunci am încercat să mă schimb, pentru a fi ce ceilalți; doar, deh, majoritatea hotărăște... Și am început să resping și eu. Ba chiar am adăugat o tușă de originalitate: am început să și jignesc, doar-doar puteam și eu face un lucru mai bun ca ceilalți, și poate eram și eu apreciată.
Știi, citesc acum postări și comentarii pe Facebook în care oamenii „deștepți” vorbesc despre părinți perfecți și copii optimi... Și stau să mă întreb cât mai au de gând să rămână în negare... Știi tu, chestii de genul „bolile copiilor vin de la vaccinuri, de la chimicale, de la mâncare...”. Dar niciunul nu vrea să observe că nu suntem roboți, ci ființe umane. Că un copil este rodul împreunării mamei cu tatăl, și că primește zestrea prin genele transmise de ovul și spermatozoid. Că acolo, în acești cromozomi părintești se află întreaga poveste a familiilor celor 2, transmisă noii generații. Și că noul copil nu poate fi altfel decât ceea ce a conținut ovulul și spermatozoidul care s-au întâlnit.
Un copil care provine din lipsă de iubire, din lipsă de Dumnezeu, are două opțiuni: se dezvoltă la fel, după chipul și asemănarea clanului, sau încearcă să fie altfel, ieșind din tipare, și riscând să fie catalogat drept „oaia neagră” a familiei.
Eu am încercat să fiu altfel, pentru a-i mulțumi pe ceilalți. Am văzut, destul de timpuriu, că a fi diferit e rău, e caca-pfui! Simțeam că pot orice îmi propun, dar eram imediat pusă în „rama” majorității.

Afară se înserase, iar zgomotul și flacăra luminii brichetei care aprindea o lumânare mi-au reamintit unde sunt. Povestea prietenei mele mă absorbise în totalitate, și m-a făcut să respir în surdină pentru a nu deranja, parcă, întâmplările înșirate.



- Mi-am dorit să pot iubi. Mi-am dorit ca iubirea mea să fie acceptată. Nu am avut pretenția să mi se răspundă la fel, dar nici nu-mi venea a crede că nu îmi era acceptată. Era ca și când dăruiam o floare, iar aceea era aruncată pe jos și călcată în picioare. Am crezut că dacă mă voi integra în majoritate, îmi voi putea arăta iubirea de minoritară. Nu, nu a fost așa. M-am simțit respinsă, abandonată, trădată de cei mai apropiați, umilită pentru că se râdea de mine și nedreptățită. Toate cele cinci răni ale sufletului.
Normal, mi-am pus măști, pentru a supraviețui: am fugit de oricine îmi arăta bunătate, din frica de a nu fi respinsă din nou; am făcut adevărate obsesii și dependențe față de oameni, lucruri și situații, din teama de abandon. Am încercat să fiu dominatoare, să controlez, din panica de a nu mă mai simți trădată; am devenit masochistă, minimizând-mi la maxim capacitățile și calitățile, din frica de a nu deranja și supăra, și m-am izolat de tentația schimbării, devenind rigidă și reticentă la nou, din teama de a mai fi nedreptățită.
Am avut o viață tumultoasă, știi doar, dar tot ce încercam să fac era, de fapt, să reaprind trăirea din viața mea, să readuc simțirea în realitatea falsă pe care mi-am creat-o în încercarea de a fi ca ceilalți, să simt că răzbate ceva prin anestezia ce mi-a cuprins sufletul.

Și când totul părea să ducă spre un gri definitiv în viața mea, Universul a avut un alt plan cu mine. Ceva la genul: „hm, te crezi deșteaptă?... parcă așa susțineai că ești, nu?... ia d-aici iubire și transform-o în IUBIRE!.. Alchimizează-ți trăirile pline de întuneric, ceață și goliciune, și transformă-le în aurul pur al bucuriei, plenitudinii, Vieții. Hai, fato, să te văd!...”

S-a lăsat o pauză grea. Îi auzeam prietenei respirația  liniștită, dar gravă, prevestitoare a miez de poveste.

- Nu am crezut vreodată că pot iubi pe cineva atât de intens, de mult, de prelungit, de... normal, totuși!... A apărut el în viața mea, Julian. L-am recunoscut imediat. Am știut că ne-am găsit ca suflete. Dar mințile noastre au avut alte planuri. El avea aceleași răni sufletești ca mine, aceleași manifestări, același zbucium. Am crezut că va fi ușor; doar asta am vrut, să ne reîntâlnim, nu? Doar că, vezi tu, sufletul și inima  noastră erau pline de răni cauzate de cei pe care am încercat să îi iubim, dar care ne-au respins, abandonat, trădat, umilit și nedreptățit. Sau cel puțin așa am crezut noi. 
Eram atât de plini de cicatrici în interiorul nostru încât tot ce am putut vedea unul în celălalt a fost un inamic care atenta la lumea iluzorie pe care ne-am străduit din răsputeri să ne-o construim. 
Ne-am oglindit unul altuia toate fațetele pe care nu am vrut să ni le mai vedem, pe care le-am dosit bine undeva în cel mai îndepărtat ungher din noi. 
Ne-am pus degetele pe răni supurânde de minciună și colcăind de viermii negării de sine.
Am simțit amândoi cât de importanți eram, de fapt, unul pentru celălalt, dar măștile pe care ni le-am pus ne-au împiedicat vederea normală a trăirii din viață.


Și totuși... În acești 6 ani am aflat cele mai multe lucruri despre mine, am scos la iveală cele mai profunde traume și am extras cele mai multe minciuni ce aveau rădăcini atât de profunde cum nu mi-aș fi imaginat vreodată. De câte ori încercam să mă rup de el, Universul ne aducea împreună în momente cheie ale trăirii noastre. La un moment dat am încetat să mai fugim unul de altul. 
M-a respins fizic în toate modurile posibile făcându-mă grasă, bătrână, neatrăgătoare, lipsită de chimia atracției.

Am trăit toată gama de reacții, emoții și sentimente, de la agonie la extaz. Dar toate acestea mă maturizau, mă curățau, mă șlefuiau, mă sublimau. Am crezut că și el trece prin aceleași trăiri. Dar a continuat să mă respingă, umilindu-mă prin remarci la adresa formei mele și a unor trădări pe care, cică, i le-aș fi făcut. Ghici ce răni aveam nerezolvate amândoi?

La un moment dat a început să se lase liniștea în mine. Lucrurile se aranjau ca un puzzle atât în interior, cât și la exterior, în plan personal și profesional. Dar, cu cât lumea mea se liniștea, cu atât se agita a lui mai mult. Am început să simt saturație; știi tu, ca atunci când cineva îți servește același fel de mâncare, de ajunge să-ți iasă și pe nas. Iar azi... am atins limita de suportabilitate. Gata, nu mai vreau! E timpul să merg mai departe. 

- Ce simți?, întreb eu.
- Gol. Liniște. Durere. Pace. Mâhnire. Împăcare. Simt că mi s-a luat iubirea și mi s-a călcat în picioare. Dar nu mai am aceeași senzație ca și în copilărie. E ca și cum mi se ia de pe ochi ultimul voal. Mi s-a luat iluzia iubirii, mirajul minciunii. Am senzația că mi-e pielea bătucită de la atâtea șuturi.
Nu mi-aș fi putut imagina că pot iubi pe cineva atât de mult. Pe mine! Într-atât încât să nu mai am nevoie ca alții să mă definească și să mă încadreze. Am fost îndrumată către mine prin oglinzi fidele. 
Și am recunoscut momentul în care, din respect pentru tine, persoana regăsită și reîntregită, trebuie să spui „Stop! Atât! Nu mai am nevoie, de aici mă descurc singură!”.

A fost nevoie să mi se calce în picioare iubirea pentru altcineva pentru a se trezi IUBIREA, sentimentul și VIAȚA din mine și pentru mine.
Sunt eu egoistă? Da, pentru unii. Pentru cei care nu au curajul asumării de sine și trăiesc prin și pentru alții. Cum am făcut-o eu.

- Și Julian?, întreb.
- Și-a făcut propria alegere. A ales să rămână în marasmul și puroiul rănilor sale. Este plin de furii, de ură, de frici. Condiționează, nu își asumă trecutul, nu se asumă pe el în prezent. E ca un uragan dezlănțuit care rade totul în calea lui, și se abate des asupra mea, destabilizându-mă. Nu cred în iubirea care rănește din egoism. Îl iubesc, dar mă iubesc pe mine mai mult. Nu mai vreau să fiu sac de box. De azi sunt eu. Am ieșit din mlaștina în care am stat din ceea ce am numit iubire, și am hotărât să merg mai departe. Dacă vrea, va veni singur spre lumină. Dacă nu, va merge spre licăririle de moment care pavează drumul spre propriul iad. 

Știi ce înseamnă IUBIREA? Ai auzit de ea?, sunt întrebată. E tot ceea ce rămâne după ce ucizi iubirea de formă, o distrugi, o calci în picioare, o bagatelizezi, o blasfemiezi, o batjocorești, o minimizezi. 
Este ceea ce rămâne pentru a-ți însufleți VIAȚA și a-ți consolida esența: dumnezeirea cu care ai venit înzestrat. 
Este ceea ce rămâne după moartea formei și renașterea fondului. 
Este adevărul tău! 
În rest... e LINIȘTEA! 

Namaste!



dr. Edith Kadar 
Arad, 17 noiembrie 2017 

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 


 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

miercuri, 15 noiembrie 2017

SUFERINȚA, ÎNTRE SOLITUDINE ȘI GĂLĂGIE





Faptul că unii oameni se lamentează, își „urlă” suferința în fața oricărui seamăn milos și strigă în gura mare cât de „victimă suferindă” este, nu înseamnă că este și real.

Nu te simți ofensat(ă) de rândurile de mai sus. Citește tot ce am de spus și încearcă să înțelegi mesajul. Cele scrise azi au legătură doar cu manifestarea în suferință, ceea ce poate arăta realul sau ficțiunea, ori manipularea prin suferință.

Binețe, cititorule!

Te invit să povestim puțin despre realitate, despre iluzie, despre viață, despre alegerile pe care le facem.
Pornește, rogu-te, muzica pentru a ne fi alături.



Sunt convinsă că ai întâlnit oameni care își povestesc necazul și suferința oricui, impresionând auditoriul până la lacrimi. Sunt atât de convingători încât ai jura că tot ce spun e real 100%, și nu-ți poți imagina că ar spune povești doar pentru a obține capital de simpatie sau/și material.

Mai sunt și oameni cu care vorbești și care, din una în alta. îți spun povestea cutremurătoare a vieții lor, lăsându-te uimit(ă) cât de detașat vorbesc, întrebându-te la sfârșit, în timp ce îți ștergi o lacrimă în colțul ochilor,  unde a încăput atâta demnitate, cum au supraviețuit atâtor lovituri, și cum de sunt atât de calmi, resemnați, deschiși viitorului și detașați de trecut, de suferință.

Suferința adevărată nu mai are legătură cu orgoliul, deoarece arată că ai ajuns atât de jos în căderea ta liberă prin viață încât nu mai contează decât să te salvezi, să te mai poți percepe, să te mai poți simți pe tine.
Adevărata suferință te transformă, te schimbă, aduce modificări din temelii vieții tale și ție, ca entitate.
Iar transformarea este individuală; e tacită; e intimă pentru că îți afectează fiecare fragment de ADN din fiecare celulă a corpului tău. 
De aceea, cei la care suferința este reală, se retrag pentru a-și păstra energia și demnitatea, nu și-o irosesc cu urlete venite din ego-ul adânc și manipulate de slugarnicul orgoliu. Ei povestesc doar dacă sunt întrebați, și o fac înșirând strict faptele, fără interpretări, fără adăugiri, fără înflorituri.

Cei care mai au forța și puterea de a urla pentru a-și povesti oricui suferința și pentru a cerși simpatie, nu suferă de ceea ce susțin, sunt doar în căutare de companie. 
Ei vorbesc fără să îi întrebi, îți oferă detalii fără să le ceri și pun accentul pe ei, făcând risipă de vorbe care încep cu „eu...”. Se victimizează caracterizându-se singuri: „săracul(a) de mine, eu, atât de cinstit(ă) și corect(ă)...”; „nimeni nu a trecut prin ceea ce trec eu...”, etc.

Adevărata suferință te transformă, te înnobilează și este un act intim, nu se trâmbițează în gura mare pentru că nu are nevoie de prezența altora, ci doar de a te re-simți pe tine, de care ai cam uitat.

Fiecare om trece prin ambele stări: de solitudine sau de victimizare zgomotoasă. E normal. 
Important ar fi ca în această ecuație, orgoliul și ego-ul să nu fie principalele beneficiare. Ci sufletul. 
Care suflet? Acela pe care îl percepi în izolare.

Sufletul cere tăcere. 
Ego-ul vrea spectacol și gălăgie. 
Acum știi.

Binețe, dragă cititorule!



 dr. Edith Kadar
Arad, 14 noiembrie 2015

*     *     *     *     *     *    * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 


Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

RUTINA și SCHIMBAREA DE SINE

Pe măsură ce te trezești și lași schimbarea să-și facă treaba în viața ta iar tu nu te mai opui Universului, vei observa că fiecare z...