UNDE PLEACĂ SUFERINȚA DIN TRECUT?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

Unde pleacă întreaga suferință din trecut? 

Unde a dispărut frica și teroarea din copilărie că nu ești suficient de bun, că nu ai luat doar note pe placul părinților și că nu ai făcut totul ca la carte? 

Unde s-au topit toate supărările din timpul și după încheierea relațiilor nepotrivite? 

Unde s-au ascuns toate nesiguranțele, fricile, frustrările, furiile pe care le-ai trăit și acumulat de-a lungul anilor? 

Că dacă ar fi să te iei după ceea ce postează oamenii pe paginile de socializare, totul e perfect, mai ales la cei care se întrec la câtă luminozitate trezită emană. 

Bun, te-ai trezit. Asta înseamnă că ai devenit conștient de viața ta, de tine, de tot ceea ce se întâmplă în fiecare secundă a vieții tale. A fi trezit înseamnă să nu mai reacționezi la orice ți se spune sau se întâmplă în viață, ci să stai, să observi, să înțelegi, să cântărești variantele posibile și să înțelegi consecințele deciziilor pe care le iei. 

O persoană netrezită va reacționa la orice și la oricine fără să se gândească la urmări, va sfârși prin a fugi de responsabilitate și a arăta cu degetul spre oricine altcineva, de parcă ea nu a participat și nu ea a luat deciziile.

O persoană trezită va face un pas în spate, va observa situația, va cântări opțiunile și abia apoi va decide care va fi cea mai optimă variantă de comportament al său. 

Hai să luăm un exemplu. Să zicem că te-ai despărțit de partenerul de cuplu după câțiva ani de conviețuire cu sau fără acte. Să zicem că ai avut anumite așteptări de la partener(ă), dar, la un moment dat, lucrurile au luat o altă turnură, neașteptată. 

Dacă nu ai lucrat cu tine, ci dormi în conștiința ta, te vei supăra, vei face scene, vei povesti tuturor nu ce s-a întâmplat ci ce crezi tu că s-a întâmplat (ceea ce este, de multe ori, total diferit), vei spune doar varianta ta și vei ajunge să tratezi omul - care odinioară a fost totul pentru tine - ca pe un dușman. Acest comportament nu are nimic în comun cu maturitatea, ci este comportamentul unui copil, al unui om imatur care pârăște, face scene și arată cu degetul așteptând să vină cineva să facă ordine. 

Dacă ai lucrat cu tine și te-ai trezit în conștiință, începi să vezi că este viața ta, deciziile tale; știi că ai intrat în relație de bună voie, ai știut tot timpul care au fost starea și vârsta emoțională a ta și a partenerului, ai știut care a fost trecutul tău și al lui și ai acceptat relația doar după ce ați lămurit trăirile din trecutul fiecăruia. Apoi, când s-a ajuns la despărțire, aceasta s-a întâmplat după mai multe discuții cu cărțile pe masă și după ce s-au epuizat orice argumente de a rămâne împreună. Despărțirea este decentă, amiabilă, fără tam-tam, fără plângeri și victimizări; doar doi oameni care își mulțumesc și își văd fiecare de drumul vieții, conștienți fiind că își vor rămâne recunoscători pentru anii împreună, pentru cine și ce au devenit unul în prezența celuilalt. 

„Eh, ăsta-i basm, măi Edith! Asta se întâmplă doar în filme și în cărți, nu în viața reală”, am auzit de multe ori. Dacă mai citești ceea ce am descris mai sus, s-ar putea să înțelegi (nu neapărat să și accepți) că mulți oameni care reacționează ca în prima variantă sunt imaturi emoțional. Ei nu există pentru ei, ci doar ceilalți trebuie să le fie la dispoziție și să le facă pe plac. 

Oamenii imaturi, netreziți, cei care nu au lucrat deloc sau foarte puțin cu ei, sunt plini de frici, furii, ranchiună, frustrare, resentimente, și toate acestea rămân acolo, în fiecare om adunându-se din ce în ce mai multe cu fiecare relație eșuată (indiferent de natura relațiilor).

Un om care se trezește vede că el își aranjează viața, știe că are ceea ce a ales și că nimeni altcineva nu îi poate face rău decât dacă îi permite. El observă trăirile sale și lucrează cu ele, și le prelucrează, nu își pierde timp să arate spre alții. Cu cât lucrează mei mult cu ceea ce simte, cu atât bagajul emoțional se ușurează. 

La fel se întâmplă și în situații mei sensibile, cum ar fi moartea unei persoane dragi. Am cunoscut oameni care plângeau după cel care a murit ani buni după ce s-a întâmplat tragedia. „Și ce, ar trebui să nu mai plâng după persoana dragă? Cum îndrăznești?”. Tu poți plânge cât vrei tu, și pentru tot restul vieții, dar nu vei mai aduce omul înapoi, nu îi lași sufletul să se odihnească și tu te împiedici să îți trăiești viața. Tu îi plângi moartea, nu îi onorezi viața. Dar dacă ești matur, îți trăiești perioada de doliu, dar înțelegi că indiferent ce vei face (îl înjuri pe Dumnezeu, îl judeci, ești furios pe toți cei care trăiesc) viața va merge mai departe cu sau fără tine. 

Vindecarea apare atunci când stăm în suferință, nu o evităm, nu o transferăm pe altcineva, ci ne dăm voie să o simțim, să o trăim; nu o negăm, nu ne anesteziem cu relații pansament sau cu orice altceva care să ne țină ocupați doar să nu ne mai amintim. 

Unde pleacă întreaga suferință din trecut? Dispare dacă ne-am maturizat și am acceptat-o, am procesat-o și am eliberat-o pentru că am înțeles că aceea nu a fost întreaga noastră viață. 

Dacă nu ne-am maturizat, nu ne-am trezit, suferința nu dispare, ci se scufundă din ce în ce mai adânc în noi; o negăm, creăm o imagine falsă de om vesel, dar aceea este doar imaginea unul clovn vopsit pe față ca să-și ascundă tristețea. 

Suferința reprimată ne deprimă. Depresia. 

Maturizarea este cheia vindecării. Restul... sunt doar cuvinte goale...

Binețe, Om matur!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 20.02.2025

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2025/02/unde-pleaca-suferinta-din-trecut.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

UNDE PLEACĂ IUBIREA?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

Stăteam și eu ca tot omul, așa, cu o cafea în nas că numai ce m-am trezit, și mă gândeam la primul lucru pe care îl gândește orice om dimineața, după trezire: unde pleacă iubirea aceea pe care o povestim, o mărturisim, o fluturăm pe paginile de socializare după ce ne despărțim de partener și ne grăbim să găsim pe altcineva, nu cumva să se răcească locul,? Unde dispare acel sentiment despre care vorbim cu atâta ardoare chiar și atunci când nu ne întreabă nimeni? 

Mulți dintre noi am avut mai mult de una bucată relație în viața noastră. Și e normal să mergem mai departe atunci când relația și-a dat obștescul sfârșit. Dar ce se întâmplă cu toate sentimentele pe care le-am afișat și declarat în timpul conviețuirii în doi? Nu pot să dispară în neant sau să se topească ca un cub de gheață pus pe sobă. Unde pleacă tot bagajul de emoții și de trăiri? Unde se ascund toate acele amintiri pe care le-am povestit și etalat? Păi, mergem mai departe, s-ar putea să spunem. Ne facem alte amintiri, spunem. Da, bine, ok, dar cele vechi unde dispar? 

Gândește-te așa: avem o bibliotecă pe care am format-o în timp, cu fiecare carte pe care am cumpărat-o, citit-o, studiat-o și înțeles mesajul. Fiecare carte citită am pus-o pe raft. Biblioteca nu este colecția de rafturi pe care stau frumos aranjate cărțile, ci este cantitatea de informație pe care nu doar am citit-o, ci am și înțeles-o din cărțile citite. Ne putem lăuda cu zeci, sute de cărți expuse pe culori, autori, titluri în ordine alfabetică; dacă nu am citit nimic sau, chiar dacă am citit, nu am rămas cu nimic din ce am citit, se numește că suntem colecționari de cărți, nu cititori de literatură. 

Iubitorii de literatură sunt cei care studiază cartea, se opresc din citit și reflectează la informația citită, o circulă în mintea lor până când au înțes mesajul, abia apoi merg mai departe. Ei nu citesc pentru a se lăuda cât de mult au citit; ei știu că nu este o competiție. Cei care doar vor să impresioneze își vor cumpăra cărți la metru pe care nu le vor studia, dar cu care se vor lăuda.

Unii au biblioteca de informații cu care își cizelează educația, iar alții au rafturile pline cu cărți cu care își cizelează orgoliul. 

La fel este și cu relațiile și cu trăirile adunate alături de omul drag: unii au relații la metru, sunt colecționari de persoane trecătoare prin viața lor, la fel cum stau cărțile pe raft, iar alții au relații de colecție, care nu doar le aduce multe trăiri, dar îi și transformă în altă persoană, una mai bună, mai înțeleaptă, mai profundă. 

Unii oameni colecționează oameni, ei nu au timp de amintiri adânci, care să le marcheze viața definitiv. Alți oameni colecționează trăiri pentru că acelea îi transformă, îi metamorfozează, le sparge coconul de om care supraviețuiește și le deschide aripile de ființă care trăiește din plin fiecare moment al vieții și o experimentează.

Cei care doar intră și ies din relații nu au timp să trăiască, să își formeze amintiri transformatoare. De aceea, aceștia vor rămâne neschimbați, indiferent câți parteneri au bifat. Cei care nu se grăbesc să intre în relații, care acordă atenție emoțiilor, sentimentelor și trăirilor simțite alături de omul drag, sunt atenți la cum se transformă ei și viața lor în prezența persoanei care le este alături. Ca iubitorii de vinuri bune sau de coniac de calitate, ei savurează fiecare clipă, nu se grăbesc să sară în altă relație. Ei sunt colecționari de înțelepciune, nu de oameni care să le facă pe plac. 

Unde pleacă iubirea aceea pe care o povestim, o mărturisim, o fluturăm pe paginile de socializare? Unde dispare acel sentiment despre care vorbim cu atâta ardoare chiar și atunci când nu ne întreabă nimeni? Nicăieri. Rămâne în noi și sapă o matcă, ne reconfigurează, ne transformă în altcineva, în oameni de calitate. 

Oamenii care au iubit cu adevărat s-au schimbat, s-au transformat, și continuă să o facă chiar dacă relația s-a încheiat din anumite motive. 

Cei care nu au iubit cu adevărat vor trece ușor de la o situație la alta, de la o relație la alta, fără să schimbe ceva la mentalitatea, caracterul sau comportamentul lor.  

Lucrurile bune nu dispar niciodată. Ele rămân în noi și ne vor ajuta să ne transformăm. Iar uneori, atunci când ne trezim dimineața și stăm cu cafeluța-n nas, observăm starea de liniște pe care o avem și murmurăm un „mulțumesc din suflet, Om frumos, pentru cine m-ai ajutat să devin!”, și știm că toate trăirile, emoțiile și sentimentele nu pleacă, ne ajută să devenim variante mai bune ale noastre. În rest... dormim...

Binețe, Om frumos!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 19.02.2025

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2025/02/unde-pleaca-iubirea.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

VIAȚA PE REPEDE-ÎNAINTE

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 

Noi vrem să creștem, să evoluăm, să ne schimbăm, daaaar... să fie așa cum vrem, când vrem, cât vrem, altfel... nu! 

Vrem să slăbim, dar repede, că n-avem timp! Ce-i asta să mergem la sală atâtea luni, să ne schimbăm obiceiurile alimentare dar, mai ales, să ne ținem de asta, să fim consecvenți și să nu renunțăm la prima poticnire? Vrem repede, de ce nu se înțelege? Ne căutăm oameni care să ne dea ce vrem noi și îi ignorăm pe cei care ne spun că nu se poate pe repede-înainte; ba chiar îi și bârfim, spunem că nu sunt antrenori buni. De ce? Pentru că nu ne dau ce vrem, când vrem, cum vrem, na. Adică ne comportăm ca niște copii care se supără pe cei care spun că nu se poate, că nu e bine, sau că nu poate fi așa cum ne dorim.

Cum adică să vrem să creștem și să ne iluminăm spiritual, iar asta să nu se întâmple cu viteza cu care vrem? Dar ce, „trezitorul” pe care l-am ales (coach, maestru, învățător, sensei, cel care știe mai bine, etc.) nu poate să ne dea o trezire rapidă, să putem și noi scrie pe Facebook că am devenit iubirea infinită, lumina lumii și trimițătorul de binecuvântări de la Dumnezeu? Cum adică să se trezească altcineva mai repede, chiar dacă lucrează mai demult? Nu! Noi vrem asta! Iar cei care încep să spună că nu se poate pe repede-înainte, că trezirea nu este o competiție, că trebuie să facem curățenie în traumele, frustrările, furiile, fricile acumulate de o viață și că asta nu merge cu ajutorul minții (care a creat problemele), că e un proces lung și dureros, habar n-au ce vorbesc, nu sunt buni la ceea ce fac! Cei buni sunt cei care ne dau ceea ce vrem, cum vrem și pe care nu-i doare gura să ne promită multe și mărunte. 

Cum adică să luăm fiecare întâmplare care ne-a afectat în trecut, să o conștientizăm, să o acceptăm, să ne acceptăm partea noastră de responsabilitate, să iertăm, să NE iertăm, să extragem învățămintele, să le integrăm în noi și să mergem mai departe din ce în ce mai curați? Nu, e prea lung, prea complicat, n-avem răbdare; noi vrem să ne lăudăm că ne-am trezit; ne ajunge și atât. 

Să mergem la seminarii, ateliere, cursuri? Și ne garantează cineva trezirea instantă? Că n-avem timp de luat la purecat tot trecutul. Și, stai!... să recunoaștem că avem o relație așa, de formă, când noi facem atâta gălăgie pe Insta? Cum adică relația pansament pe care o avem (că și spunem „ne-a unit suferința”) nu este trainică? Ce știe vorbitorul ăsta de cursuri ce bine ne simțim noi în relația asta în care ne ascundem de agresorii din trecut cu care nu am făcut pace nici acum? Cum adică, dacă ne-a unit suferința, avem nevoie de mai multă suferință în viață pentru ca relația să nu se desfacă? 

Și cum să recunoaștem că noi am avut o mare parte din vină pentru tot ce ni s-a întâmplat? După atâția ani în care ne-am convins pe noi și i-am convins pe alții ce victime suntem, să ieșim acum la suprafață și să recunoaștem că și noi am participat la ce ni s-a întâmplat? NICIODATĂ!!! Mai bine ieșim din grupul de studiu, încetăm să mai urmăm cursuri și seminarii, tăiem legătura cu toți foștii colegi ca nu cumva să spună mai departe adevărurile inconfortabile pe care le-am scos la suprafață, și începem să atacăm - subtil sau pe față - pe cei care ne-au fost până la un moment dat îndrumători. Nu contează că ceea ce am făcut ne-a ajutat, contează că mai departe nu acceptăm să săpăm de frica a ceea ce iese în afară. Păi nu-i mai ușor să denigrăm ca să ne acoperim urmele? Nu-i mai ușor să revenim unde și cine am fost înainte, apoi să ne căutăm alt coach mai pe placul nostru, care folosește cuvinte pompoase, dar nu se apucă dreaq (sau dracului) să sape ca un excavatorist spiritual turbat? Ce, mă-sa, noi vrem să părem evoluați, nu să punem osu' la treabă!

Și, cum adică noi trebuie să facem întreaga muncă? Păi de ce dăm atâția bani? Ca să facem noi? Nu! E munca antrenorului. Oricine spune că rezultatele se vor vedea în funcție de cât și cum muncim cu noi, habar n-are de nimic. Noroc că știm noi totul. Da, chiar, ce idee bună! Noi știm cum ar trebui să se schimbe alții (chit că n-am rezolvat nimic la noi), așa că vom deveni noi coci (sau coach-i) și le arătăm noi ălora care vor să facă lucrurile pe îndelete cum se face. Și vom promite multe, ne vom crea o imagine care să atragă oamenii la fel de superficiali, care vor pe repede-înainte. Important este să nu-și dea seama prea repede că nu s-au schimbat deloc, ci să fie impresionați de cuvinte pompoase. Lasă-i pe ăia, fraieri, care vor să muncească ei atât cât trebuie, să sape cât e nevoie, să facă ce vor, să insiste la fiecare traumă până ce scot totul la suprafață, chiar dacă asta le va lua ani întregi de lucru cu ei înșiși. Dacă nu e pe repede-înainte, nu e bun!

Dacă ai ajuns până aici cu citirea materialului și nu ai sărit paragrafe, îți mulțumesc. Nu am exagerat cu nimic în ce am scris, am descris situații trăite și întâlnite pe drumul meu personal și profesional.

Dragă Om, ești prea important pentru ca să te mulțumești cu superficialul și cu viața pe repede-înainte. Poți mai mult. Nimeni nu a devenit bun în ceva cu rapiditate, fără să treacă prin toate stadiile de descoperire și învățare. 

Nu poți mima trezirea, nu poți mima vindecarea, mai ales pe cea profundă. 

Dacă vrei o casă trainică, una care să reziste zeci de ani la orice intemperii, va trebui să o construiești fără grabă, să folosești materiale de calitate și să nu o faci doar pentru a-i impresiona pe alții. La fel e și cu tine. 

Nu ești pe repede-înainte pentru Univers, pentru Dumnezeu, de ce ai vrea să ai o viață pentru tine așa? 

Meriți tot ce e mai bun. Iar dacă ai ajuns până aici cu cititul, deja știi asta și zâmbești. Superficialii au ieșit deja demult, că n-au răbdare.

Viața pe repede-înainte e ca o călătorie cu viteza maximă: ajungi repede, n-ai văzut nimic din drum și, deci, nu ai învățat nimic. 

Răbdarea este cheia transformării solide, durabile, iar cine are răbdare, iubește. SE IUBEȘTE!

Binețe, Om înțelept!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 18.02.2025

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2025/02/viata-pe-repede-inainte.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.