CÂND EȘTI PĂRINTE UIȚI SĂ MAI TRĂIEȘTI ȘI PENTRU TINE

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 * * * * * * * 

Să fii părinte este o binecuvântare. Sau cel puțin așa se zice. Primești un cadou de la Unives - copilul - și înțelegi că viața ta de până atunci s-a schimbat, și că de acum încolo va trebui să îți împarți timpul, atenția și energia cu un nou omuleț. Pentru următorii 18 ani, cel puțin, nu te vei mai ocupa de tine în primul rând, ci de noul membru al familiei. Și e normal, doar nu se știe descurca singur, e neajutorat. 

De cele mai multe ori ceea ce familia și-a imaginat că va fi când mama era gravidă și ce urmează după naștere sunt două lucruri diferite, de parcă fiecare e din alt film. Copilul este așteptat cu nerăbdare pentru că el vine să umple un gol. Fiecare om știe că trebuie să se căsătorească și să facă copii; așa e moda. De aceea, când mama rămâne însărcinată, lumea se bucură; doar că bucuria are legătură mai mult cu îndeplinirea unei datorii, și nu e întotdeauna semn că părinții sunt pregătiți pentru ce urmează. Nu trebuie să fii de acord cu asta, tu spune ce vrei și ce e corect în fața celorlalți.

Când am rămas însărcinată cu fiul meu, am fost în culmea fericirii. Dar reacția mea era, în primul rând, una de ușurare: în sfârșit am făcut și eu ceva semnificativ în viață, că până atunci am cam fost o dezamăgire pentru familie, sau cel puțin asta am perceput eu din spusele lor. Perioada sarcinii a fost extraordinară, m-am simțit foarte bine, răsfățată, respectată. Nașterea a fost relativ ușoară. Problema a apărut după ce am ajuns acasă, când omulețul a rămas acolo și îmi solicita atenția 24 de ore din 24. Am început să mă simt copleșită, mai ales că puiuțul nu prea dormea. M-am simțit epuizată. Ideea este că eu și nevoile mele am trecut pe locul ț-șpe, și mi-am luat în serios rolul de mamă. Atât de în serios încât am început să fiu cloșcă cu toată lumea - familie, colegi, apoi pacienți. Am divorțat, iar atunci s-a activat și leoaica din mine: să nu îndrăznească vreun bărbat să ridice sprânceana la fiul meu, că jar mănâncă! Am uitat să mai trăiesc și pentru mine, deși puteam să jur că a trăi prin și pentru copil și alții era viața perfectă. Nu, nu a fost! În ultimii ani, fiul meu a povestit în ateliere și tabere ce mamă tristă a avut în copilărie, că nu m-a văzut niciodată zâmbind și că eram în permanență obosită și nervoasă când veneam acasă, de el, dragul de el, renunța la nevoia lui de a fi luat în brațe și se retrăgea din calea mea.

Desigur, unii dintre cei care citesc s-ar putea să se arate revoltați, dar îi invit să se uite în ograda lor, să arunce cu piatra cel care e fără prihană, iar cei care nu au copii să nu își închipuie că știu cum ar trebui să-și crească alții copiii, că nu știu. 

Ideea este că nimeni nu ne învață ce înseamnă să fii părinte, cum să ai grijă de copil fără să renunți la tine, cum să te comporți ca să nu fii sau să faci ca părinții tăi; nu există niciun manual cu instrucțiuni pentru a fi părinte ideal. Nu ne învață nimeni asta, ci aplicăm ceea ce am văzut în familie. Problema e că în materialul genetic primit de copil se află stocate toate informațiile și programele de la părinți, bunici, străbunici, etc. Nu numai că nu mai trăim pentru noi după ce devenim părinți, dar nu prea suntem noi înșine nici până atunci, ci suma tuturor programelor moștenite, cu bune sau cu rele, cu talente sau cu secrete. Tot ceea ce credem că noi facem, sunt, de fapt, programe primite. E greu de acceptat, mai ales că mintea, cea care creează viziunea asupra realității, ne minte că noi am pus coada la prună și gaura la macaroane. 

Despre condiționări, identitate de sine, programe moștenite, secrete nedecodificate și condiționări din familie voi vorbi în cadrul unei emisiuni transmisă în direct vineri, 20.09.2024 de la ora 20.30, pe canalul meu YouTube (https://youtube.com/live/Ibt21mEptEE) și pe pagina mea Facebook (https://www.facebook.com/events/1187505919203774). Te aștept cu drag.

Binețe, Om deschis la minte!

Edith Elisabeta Kadar 

Arad, 19.09.2024

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2024/09/cand-esti-parinte-uiti-sa-mai-traiesti.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

COPILUL, COPIA FIDELĂ A PĂRINȚILOR

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

 * * * * * * * 

„Dragul meu copil, când te vei face mare aș vrea să fii asertiv, independent și să ai o voință puternică. Dar cât timp ești copil, vreau să fii pasiv, să te pliezi pe ceea ce vreau eu și să fii supus.” (You are another Me)

Cam așa e educația pe care o dăm copiilor și o primim de la părinți: „fii fericit când crești, dar cât ești copil să nu-mi ieși din cuvânt că jar mănânci!”. Mai demult exista și vorba „io te-am făcut, io te omor!”, spusă cu mult „drag” de părintele care a considerat că copchilu' nu face ce vrea el și că mai are și tupeul să-i răspundă. 

Copiii sunt învățați, educați, „dresați” că ei nu știu nimic și că rolul lor este doar să-i asculte pe părinți, că ei știu tot. Ori, la o simplă privire la viața și fericirea acelui părinte ne putem da seama cât de multe și complexe „învățături” va primi acel copil.
Cum poate fi un copil fericit când va fi mare dacă părintele e nefericit tot timpul și acasă vorbește doar despre nenorociri?
Cum poate ajunge un copil să fie puternic și plin de voință la vârsta adultă din moment ce i se repetă că nu este în stare de nimic, și mai aude același lucru spus de un părinte celuilalt?
Cum poate un copil să știe ce înseamnă iubirea atunci când crește din moment ce exemplul văzut acasă este ura, intoleranța, critica, ranchiuna și bârfa?

Părinții își doresc ca urmașii să fie bine, să nu-i facă de rușine, să-i facă mândri prin ce sunt și ce fac, să nu-i dezamăgească. Dar, de foarte multe ori ei, părinții, uită să fie un exemplu pentru copiii lor, să facă și să fie ei ceea ce le cer pruncilor lor. 

Adultul va fi independent atunci când este învățat să fie așa, când i se permite, și nu când e ținut dependent de către părinți. Va avea voință puternică atunci când va vedea acasă acest exemplu de la părinți. Cât despre a fi asertiv, DEx-ul spune că este „abilitatea de a-ți expune ideile într-un mod respectuos, ascultând, în același timp, ideile celorlalți și oferindu-le posibilitatea de a-și expune punctele de vedere”. Părinții fac lucrul acesta cu copilul? Îl ascultă cu respect și îi permite să comunice sincer?

Copilul va lua exemplul părinților. De aceea, un copil cu probleme nu va avea niciodată părinți zen; va vorbi ca ei, se va comporta ca ei, va deveni ca ei. Copilul va deveni copia fidelă a părinților. 

Ești un exemplu demn de urmat? Uită-te la copil și te vei vedea așa cum ești. 

Vrei schimbare? Schimbă-te.

Binețe, Om înțelept!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 18.09.2024

 

 *     *    *     *     *     *     *

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2024/09/copilul-copia-fidela-parintilor.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

OARE CHIAR NU SUNTEM DEMNI DE DUMNEZEU? DAR ȘTIM MĂCAR CE ÎNSEAMNĂ ASTA?

SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA 

 Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe. 

Viața ta este rezultatul deciziilor tale. 

Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum. 

Se tot vorbește în ultima perioadă despre a fi demni de Dumnezeu. Nu contează că spunem și că repetăm într-una că suntem demni de El, problema este că nu simțim asta. Nu credem că merităm o așa onoare. Și asta pentru că am fost învățați de timpuriu că Dumnezeu se supără, pedepsește, ne bate, ne împiedică să fim și să facem ce vrem. Am fost educați să dăm vina pe El pentru tot ce nu iese așa cum vrem, dar nu ne-a învățat nimeni să îl cunoaștem, să îl înțelegem, să îi înțelegem deciziile. Și am mai fost învățați să nu punem întrebări, ci să acceptăm fără discuții că suntem așa nedemni de Dumnezeu încât El nu le vorbește direct oamenilor, ci doar celor aleși: preoți, pastori, imami, etc. Iar noi, oamenii, am fost convinși că avem voie să îi credem pe cei care susțin că doar prin ei vorbește Dumnezeu, dar nu avem voie să discutăm direct cu El, să stabilim o relație directă cu El. 

Am citit undeva că „A fi demn NU înseamnă a fi fără de cusur. Să fii demn înseamnă să fii sincer și să încerci să te îmbunătățești”. Rezonez mult cu asta.

 

În Psalmul 145:3 se spune că „DOMNUL este mare și foarte DEMN de laudă! Măreția Lui este de nepătruns!”. De acord. Și totuși îl contestăm într-una atunci când ceva nu e așa cum credem, cum vrem, cum ne așteptăm. 

Deuteronomul 32:4 spune că „El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârșite, Căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios și fără nedreptate, El este drept și curat”. Păi și atunci de ce comentăm într-una? Dacă El este drept și curat, de ce îl învinuim de nedreptate și de incorectitudine? De câte ori nu am spus „e incorect și nedrept ce mi se întâmplă!”, dar nu am stat să ne gândim că, de fapt, Dumnezeu ne împiedică să facem ceva ce ar putea avea efecte catastrofale asupra vieții noastre și a celorlalți?   

Cred că cea mai mare problemă a noastră cu Dumnezeu este că am fost învățați să fim supuși față de El, să acceptăm totul fără crâcnire. 

Doar că eu nu cred că El asta vrea. Cum știu asta? Păi nu El ne-a creat? Nu suntem noi, oamenii, opera Lui de căpătâi, adică CAPODOPERA? 

Și dacă am fost creați după chipul și asemănarea Lui, nu avem în noi tot materialul de la El? Așa cum părinții creează copilul după chipul și asemănarea lor prin transmiterea ADN-ului, nu la fel se întâmplă și în cazul nostru, al oamenilor, cu cel care ne-a creat? 

Și dacă El ne-a creat după chipul și asemănarea Lui, nu avem în noi cunoașterea Lui? 

Păi și atunci, a fi DEMNI DE DUMNEZEU nu înseamnă a lucra cu noi, a da la o parte toate gunoaiele care ne fac să uităm de El, de cine suntem noi cu adevărat? Nu înseamnă să căutăm a-L cunoaște și înțelege cu adevărat pe Dumnezeu, pe Dumnezeu cel ADEVĂRAT? 

„E blasfemie!”, pot reacționa cei care nu prea gândesc ci doar se supun celor spuse de alții. Da, sunt oameni care nici nu se chinuie să gândească; iau totul de-a gata, tot ce spun ceilalți că ar vrea Dumnezeu. Suntem învățați, îndoctrinați, să ne fie frică de Dumnezeu, să fim supuși. Doar că asta nu este Iubire, este frică. 

Am fost învățați să ne fie frică de Dumnezeu, nu să-l iubim! Și dacă ne uităm la relațiile interumane, vom vedea că același tipar se aplică și acolo: oamenii consideră că a le fi frică sau a fi în conflict de stabilire cine este mai bun într-o relație, asta înseamnă iubirea. Vezi tiparul? „Îl iubesc pe Dumnezeu fiindu-mi frică de el” și „îmi iubesc partenerul/partenera dacă...”. Același șablon. 

E mai ușor să arătăm cu degetul, chiar și către Dumnezeu, decât să ne uităm la noi. Avem voie să îl învinuim, să îl certăm (în gând, că în afară trebuie să părem cuminți!), iar asta nu considerăm că este nedreptate față de El. Noi avem voie, El nu!

Păi, cu atitudinea asta, noi spunem mai degrabă „Tu nu ești demn de mine, Dumnezeule, că nu faci ce și cum vreau eu!”. Spunem că nu suntem demni de El, dar, de fapt, îl judecăm, îl catalogăm, îl contestăm. Păi dacă cineva ne-ar face ce îi facem noi lui Dumnezeu, am crede că ne iubește? Nu. Am ști că nu ne iubește. Deci îi arătăm zilnic că nu îl iubim, dar ne supărăm că nu este și nu face cum vrem noi? 

Ca să fim demni de Dumnezeu e nevoie să Îl iubim iubindu-ne pe noi, acceptând ceea ce vine și încercând să vedem ce avem de învățat. Când profesorul ne-a dat teme pentru acasă, nu am comentat de ce o face, ci am făcut lecțiile; mai târziu am înțeles că așa ne-am dezvoltat cunoașterea, experiența și abilitățile. 

A fi demni de Dumnezeu înseamnă să onorăm toată cunoașterea, talentele, harul și menirea noastră. Iar pentru asta trebuie să încetăm să ne facem alți dumnezei în afara Lui. A avea mai multă încredere în ce spun oamenii și a nu-i asculta Lui mesajul, înseamnă că alții sunt mai importanți ca El. 

A fi demni de Dumnezeu înseamnă să îi ascultăm pe alții, dar să facem ce simțim că este mai bine, indiferent dacă unii se vor supăra pe noi că nu le urmăm sfatul. 

A fi demni de Dumnezeu înseamnă să știm că El nu se supără niciodată, că e alături de noi în toate greutățile și testele; că tot ce trăim are rolul să ne învețe să devenim mai buni.

Și când lucrăm cu noi pentru a ne descoperi, lucrăm să Îl descoperim pe Dumnezeu adevărat, nu pe cel creat după chipul și asemănarea omului. Această muncă sacră ne face DEMNI de creatorul nostru, de Dumnezeu! Restul... e doar mintea...

Binețe, OM DEMN de Dumnezeu!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 15.09.2024

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2024/09/oare-chiar-nu-suntem-demni-de-dumnezeu.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.