CONȘTIINȚA - ILUZIE EGOTICĂ SAU ESENȚĂ DIVINĂ?

Că avem o conștiință, știm (aproape) cu toții.
Că suntem Conștiință, începem să înțelegem încetul cu încetul.
Dar ce este și la ce ne folosește această conștiință, nu prea stăm să ne gândim. E destul să știm că ea există.

Conștiința. Ce-o fi asta și cu ce se mănâncă?

Binețe, dragă OM!

Te invit să citești cea mai recentă scriere a mea.

Mulțumesc.

Totul face parte din noi, și noi suntem parte din TOTUL!

Ne-am născut ca parte de Univers, de Dumnezeu; dar la fel și celelalte ființe: minerale, plante, animale. Avem originea comună.
Avem, deci, amintiri și trăiri comune.

Totul a pornit de la UNUL, de la TOTUL, de unde ne-am desprins pentru a trăi vremelnic aici, pe Pământ.

UNUL, Dumnezeul, e reprezentat simbolic de ovul, dar și de spermatozoid.
Pentru ca viața să existe este nevoie de principiile ambelor polarități. Le poți spune masculin-feminin, ori bărbat-femeie, sau Yin-Yang, sau cum vrei tu.

Fiecare aspect al lui UNUL - masculin sau feminin - este egal ca esență cu celălalt; diferă doar ca formă, pentru a se diferenția. Ca lumina și întunericul, sau ca IUBIREA și FRICA, ca Raiul și Iadul, ori ca Dumnezeu și Satan.

Sunt același lucru, doar manifestările sunt diferite.
Fiecare își are rolul său bine stabilit. În lume nu poate exista doar un singur aspect, o singură polaritate. Dacă nu ar fi contrastul, cum am ști să prețuim ce avem? Cum ne-am putea schimba? Cum ne-am putea îmbunătăți în permanență?
Am rămâne în același loc, crezând că mai mult nu se poate, și că mai bine nu există.

La fel și cu omul. El se formează prin întâlnirea dintre două celule de polarități diferite, și nu altfel. Oricât de mult ar avansa tehnologia și cât și-ar dori omul să intervină în genetică și să schimbe rânduiala naturală, copilul va fi format tot din material genetic feminin și masculin.
Oricât de mult vor încerca curentele new-wave, moderne, să convingă lumea că sexualitatea și sexul nu sunt importante, viața nu poate apărea fără întâlnirea dintre cele 2 polarități: masculin-feminin, pozitiv-negativ, Yin și Yang.

Tendințele actuale sunt, așa zis, pozitive, încercând să șteargă diferențele dintre cele 2 polarități: din ce în ce mai mulți aleg să se manifeste homosexual (respingând celălalt sex), sau androgin, adică să fie amândouă, dar, de fapt, niciunul.

Oricât de „bune” ar fi aceste intenții, binele nu poate exista fără celălalt aspect - răul. Doar totul este polaritate. Nimic nu este doar pe jumătate.
Depinde de alegerile pe care le facem.

Ce poate fi negativ în mesajul că polaritatea, sexul, nu contează?
Ce poate fi negativ în faptul că femeile vor egalitate cu bărbații și își cer drepturile?
Ce poate fi negativ la superioritatea întreținută de societate a bărbaților?

Însăși iluzia că nu ar fi egali între ei. Însăși faptul că au fost separați egotic. Însăși faptul că jumătățile s-au rupt din întreg pentru a-și proclama „independența” și a-și demonstra că fiecare e mai bun.

Poate spune ziua că este mai bună decât noaptea, sau invers? Da, poate. Dar ar fi și adevărat? Nu! Fiecare își are rolul său important în desfășurarea vieții.

Mai demult, femeile și bărbații își cunoșteau foarte bine rolurile lor: bărbații munceau pentru a-și întreține familia cu cele de trebuință, iar femeia rămânea acasă să îngrijească gospodăria și copiii, cuibul.

Era vreunul dintre ei mai bun, mai important?
Nu! Erau și sunt egali ca valoare și responsabilități.
Și, așa cum ziua se întâlnește cu noaptea la apus și la răsărit, tot așa și bărbatul se întâlnea cu femeia pentru a celebra comuniunea lor în iubire: făceau dragoste.

Timpurile s-au schimbat, iar egalitatea și armonia dintre sexe nu mai sunt rentabile; și, deci, o mână de oameni care aveau acces la mijloacele de informare în masă au realizat că pot să influențeze populația pentru a le aduce lor profit. Bărbații au fost propulsați în funcții de conducere, și li s-a implementat ideea că doar ei sunt importanți, și că femeile le sunt inferioare, din moment ce stau acasă și îngrijesc copiii și gospodăria; adică nu fac NIMIC!

Apoi, aceeași mână de oameni au început să „lucreze” și la femei: că sunt cele mai importante din moment ce ele dau naștere vieții, și că, de fapt, ele nu au nevoie de bărbați pentru a le fi bine.

Din ce în ce mai multe persoane se îndreaptă spre parteneriatul cu persoane de același sex, prin gestul lor arătând că nu le pasă de celălalt sex. Chiar dacă nu spun asta, acesta este mesajul tacit.

„Eu, femeia, sunt atât de bună și de puternică încât nu am nevoie de bărbați; și voi arăta asta întregii lumi combinându-mă cu femei”.
La fel și bărbații. Ba chiar s-a ajuns să se spună că nu au nevoie unul de altul pentru a face copii. Femeile merg la băncile de spermă, iar bărbații apelează la mame surogat.

Și uite capcana: viața nu poate apărea decât din întâlnirea dintre ovulul feminin cu spermatozoidul masculin.
Oricât de mult se va strădui actuala societate să rupă legătura genetică ancestrală dintre masculin și feminin, viața nu poate lua ființă fără prezența ambelor energii.

Mai demult oamenii făceau dragoste și așa concepeau copiii, creând astfel cuibul energetic al iubirii. Întâlnirea dintre cele 2 trupuri, cele 2 polarități, forma un câmp electromagnetic care favoriza întâlnirea dintre cele 2 celule primordiale - ovulul și spermatozoidul - și crea o viață nouă, un urmaș sănătos. Ca un câmp pregătit pentru semănare ce rodește extraordinar când sunt urmați pașii normali, naturali, vitali.

Dar timpurile s-au schimbat.
Oamenilor le-a fost indusă credința că ei pot face orice, și că regulile și ritualurile vechi sunt bune de aruncat la gunoi, e timpul de Nou!

Deh, polarități. O intenție bună se poate transforma în ceva distructiv. Sau invers.
La fel și în caz de vechi - nou. Nu s-ar putea vedea diferența dacă nu ar exista amândouă.
Și în goana după nou, vechiul cu regulile și experiența acumulate a fost respins, negat, șters. Se încearcă recrearea unei noi lumi, o nouă paradigmă; că doar evoluăm, nu-i așa?

Femeile nu mai au nevoie de bărbați, și invers. Sau cel puțin așa se spune din ce în ce mai des.
Ego-ul a crescut și se mărește pe măsură ce nu observăm că noi nu evoluăm ci involuăm, pentru că am călcat în picioare reguli doar pentru a demonstra altora că avem dreptate.
Femeile și bărbații și-au uitat rolul în relații, însăși căsnicia, cuplul, fiind transformate în câmp de luptă pentru a demonstra și nu a fi. Soții își demonstrează forța și puterea, nu își mai permit să fie, pur și simplu, bărbat și femeie.

Bărbatul și femeia nu mai fac dragoste; ei fac sex, și acela câteodată, și rapid. Nu se mai creează, deci, acel câmp de iubire pentru a pro-crea viața, a concepe un copil. Este ca și cum roadele pământului nu se mai culeg după semănare, la timpul coacerii lor, ci se creează artificial, fără suflet, fără energie vitală, doar prin modificări genetice, prin intervenții din exterior.
Stai, chiar așa se și întâmplă cu mâncarea noastră!

Așa este și cu copiii: sunt concepuți artificial, fără iubire, fără suflet din partea părinților. Fără Dumnezeu. Și ne mirăm că foarte mulți sunt bolnavi, că nu știu ce vor, că sunt debusolați. Sunt considerați, de multe ori „generația pierdută”.
Iar acești copii concepuți fără prezența lui Dumnezeu în relația părinților lor, ce viață vor crea la maturitate? Din ce în ce mai artificială, pe măsură ce naturalul, dumnezeirea, se șterge din codul genetic cu fiecare generație.

Iluzia dependenței bărbatului de femeie și invers a dus la distanțarea tot mai mare a celor două polarități. Femeile s-au emancipat, bărbații s-au eliberat. Și este mai multă nefericire în lume ca niciodată, mai multă vrajbă, ură, furie, deznădejde.

Diferențele dintre oameni au ajuns la putere, iar asemănările încep să fie ignorate.
„DEZBINĂ ȘI CUCEREȘTE” este strategia preferată a tacticienilor războiului.
La ora actuală ne-am modernizat atât de mult încât nici nu mai luptăm cu arme. Este suficient să ni se spună că celălalt se crede mai bun, că războiul orgoliilor izbucnește.

Și în timp ce oamenii se lasă dezbinați, cineva câștigă bani mulți din asta, și cucerește.

Pentru ca pozitivul să se manifeste, să fie observat și apreciat, trebuie să apară contrastul - negativul.
Pentru a-L percepe pe Dumnezeu, Lumina, Iubirea, e nevoie de întuneric, de ură, de vrajbă, de dezbinare.
Pentru a înțelege că suntem UNUL, e nevoie să fim dezbinați și dezintegrați în infinit de mulți, fiecare cu iluzia că este unic și că ceilalți sunt zero.
Pentru a-L percepe pe Dumnezeu cu adevărat, e nevoie să trecem prin iadul credinței că nimeni nu e mai dumnezeu decât suntem noi înșine.

Cu cât ești mai îndepărtat de esența ta, cu atât urli mai tare că ești în Dumnezeu, doar trebuie să acoperi, cumva, distanța; deși nimeni nu ți-a cerut asta.
Iluzia de a putea să le rezolvi tu pe toate, de a fi un mic dumnezeu, duce la formarea unui ego mare, care te ține captiv în realitatea lui, departe de REALITATE.

Când începi să înțelegi lucrurile, înseamnă că TE TREZEȘTI.
Înseamnă că devii CONȘTIENT că ești mai mult decât un ego, un orgoliu, o frică sau un simplu fizic ce-și satisface nevoile primare.
Înseamnă că înțelegi că dincolo de acestea se află ceva ce cauți cu sufletul toată viața ta: ESENȚA DIVINĂ.

Iar aceasta, dragă OM, se numește CONȘTIINȚĂ, iar trezirea la adevărata realitate se numește CONȘTIENTIZAREA CONȘTIINȚEI.

Adevărul este că totul a pornit de la UNUL, de la TOTUL, din care ne-am desprins pentru a trăi vremelnic aici, pe Pământ.
Ne-am născut ca parte din același Univers, din același Dumnezeu; dar la fel și celelalte ființe: minerale, plante, animale.
Avem originea comună.
Avem, deci, amintiri și trăiri comune.

Ne putem manifesta ca o stâncă, ca o plantă sau ca un animal. Depinde de polaritatea pe care o alegem, de ce parte ne situăm, și ce manifestăm. CONȘTIENȚA.
Putem fi o stâncă ce strivește, sau una care protejează. Putem fi cea mai delicată floare sau o buruiană. Putem fi cel mai majestuos animal sau un prădător nemilos.

Putem fi oameni care se cred cineva ascultâdu-i pe cei ce spun că știu ce e mai bine pentru noi.
Sau putem fi ceea ce suntem: parte din întreg, din Dumnezeu. Suntem UNUL. Suntem TOTUL!

Alegerea ne aparține, și ține de gradul de TREZIRE în CONȘTIINȚĂ: conștiința lui jumătate, a dezbinării, sau conștiința ambelor polarități, a lui UNUL care formează TOTUL?

Totul face parte din noi, și noi suntem parte din TOTUL!
Restul e iluzia ego-ului.

Namaste, OM!

dr. Edith Kadar 

Arad, 30 ianuarie 2018

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2018/01/constiinta-iluzie-egotica-sau-esenta.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

OMUL, OGLINDĂ A TA

Nu poți aprecia pe cineva dincolo de propriile tale limite.

Tot ceea ce vezi la celălalt este reflexia a ce ești tu cu adevărat, nu a ceea ce vrei să pari.

Pentru a ști că un gust este amar, sărat, dulce, iute sau acru, trebuie să guști, mai întâi, pentru a-ți forma etalonul.

La fel și cu oamenii.

Dacă te minți în permanență și trăiești în iluzie, toți cei din jurul tău vor fi mincinoși notorii, falși și teatrali.

Dacă te crezi mic(ă) și neînsemnat(ă), oamenii îți vor părea la fel, și toate subiectele de conversație vor fi despre… micimea și neînsemnătatea semenilor.

Dacă ai fost condiționat(ă), vei pune condiții în permanență, mai ales în iubire; și, apoi, te vei plânge că tu nu îți poți găsi perechea.

Dacă nu te iubești în sinea ta, vei căuta oameni care să te iubească așa cum ai vrea tu să fii iubit(ă) de tine.

Oamenii care îți intersectează drumurile vieții sunt imaginea ta în oglindă, și vei atrage doar persoane care îți reflectă, mai întâi, părți de rezolvat, și abia apoi frumusețea.

Ai răbdare cu tine.

Observă-i pe cei cu care te întâlnești pentru a te cunoaște și a te înțelege pe tine.

A-i aprecia si judeca pe ceilalți luându-te pe tine ca etalon de perfecțiune, înseamnă a te crede un mic dumnezeu.

Tot ce spui despre alții, spui – de fapt – despre tine. Doar ești propriul tău etalon.

Ascultă ce spun sau scriu alții despre tine, și vei ști că se descriu pe ei înșiși. Doar de unde ar putea ei să te cunoască? Iar dacă te supără necunoscuții, înseamnă că au apăsat pe o problemă rămasă nerezolvată la tine.

Omule, fii înțelept și observă.

Nu lua nimic în sens personal, iar dacă o faci, observă problema nerezolvată. Mulțumește oglinzii care te-a ajutat să vezi și să înțelegi; să te înțelegi.

Altfel îți vei irosi viața în lupte inutile cu propriile tale reflexii, din orgoliu.

Înțelepciune sau orgoliu?

Alege, decide și asumă-te!

Binețe, OM asumat!

dr. Edith Kadar 

Arad, 22 ianuarie 2018

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2018/01/omul-oglinda-ta.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

FRICA, SUBTILUL CREATOR AL VIEȚII TALE

Care este frica ta cea mai adâncă? Aceea de boală? De neputință? De bătrânețe? De cancer? De moarte?

Și cât de puternică este acea frică: e doar o nălucă ce îți intersectează calea din când în când sau este un „locuitor” permanent al vieții tale de zi cu zi?

Cât de bine o stăpânești? Sau cât de rapid i-ai înmânat „cheile” vieții tale, lăsând-o să facă ravagii în sufletul tău?

Cât de mult ți-ai hrănit această emoție primordială de la începutul vieții și până acum? Și cât de mult o lași pe ea să „vorbească” în locul tău?

Binețe, dragă cititorule!

Hai să povestim puțin, dar mai întâi îți sugerez să pornești muzica pentru a te însoți pe calea rândurilor.

Ca de obicei, acestea sunt părerile mele desprinse din activitatea și experiența personală și profesională, și nu au valoare științifică. Ele reflectă doar capacitatea mea de a înțelege, prelucra și prezenta crâmpeiele de viață.

                                      

„Expune-te celei mai adânci frici a ta, înfrunt-o, apoi...te-ai eliberat!”, spune o vorbă înțeleaptă pe care am citit-o recent.

Poate că în urmă cu câtva timp aș fi trecut cu vederea acest citat, dar acum mi-a reținut atenția, semn că rezonez cu ceva din mesaj.

Că avem frici adânci e de la sine înțeles. Cu toții ne-am construit adevărate fortărețe din fricile noastre. Ele sunt generate pe bandă rulantă de programele eronate de viață, „croșetate” cu migală de credințele false care nu fac decât să ne îndepărteze de la adevărata noastră esență, în loc să ne apropie.

Să începem prin a înțelege un adevăr de bază: NU NE NAȘTEM CU FRICI!

Ele ne sunt implantate pe parcursul vieții de către cei din apropiere prin proiecțiile asupra noastră a propriilor lor frici.

Din copilărie suntem bombardați cu slogane și teorii menite nu să ne dezvolte pe noi, ci să-i mulțumească pe cei din jurul nostru.

Suntem programați zi de zi să zicem și să facem frumos pentru ca cei din jur să ne accepte, să ne stimeze, să ne iubească și să ne dea voie să trăim, de parcă ni s-ar face un mare favor.

Suntem programați să cerșim apreciere de la societate, care (ni se spune că) ne știe și ne vrea binele, în sensul că ni-l vrea și ni-l ia.

Ajungem să ne bucurăm cu înfrigurare ori de câte ori ni se aruncă o ciozvârtă de prețuire, interpretând asta ca pe o binecuvântare venită din partea cuiva care nu are pentru noi decât condiții.

Și încetul cu încetul ne ștergem adevărata noastră natură, cea cu care ne-am născut, iar asta înseamnă să ne trădăm pe noi înșine și adevăratul motiv pentru care am venit aici, în această viață.

Și în loc să ne bucurăm de ceea ce avem, de darurile cu care ne-am născut: iubirea, bucuria, libertatea, originalitatea, talentul, unicitatea, am ajuns să ne bucurăm de lucruri neimportante pentru evoluția noastră ca oameni: bani, mașini, case, aparatură ultimul răcnet, etc.

În loc să ne bucurăm că avem copii sănătoși, descurcăreți, care vor deveni oameni puternici în viitor, ajungem să ne bucurăm doar dacă iau note mari, pentru că acesta este criteriul după care te apreciază societatea. 

În loc să ne preocupăm de dezvoltarea noastră ca oameni, a sufletului și talentului cu care am venit, ajungem să ne mulțumim cu o slujbă prost plătită, și să mulțumim din suflet ori de câte ori șeful nu ne-a inclus și pe noi pe lista concedierilor, acceptând chiar și o scădere de salariu, doar să nu se supere.

În loc să ne ascultăm inima și să facem ceea ce ne îndeamnă înclinația și talentul nativ, ajungem să facem compromisuri după compromisuri, doar pentru a fi acceptați, de a nu fi respinși de societate.

Ca și cum ni s-ar face o mulțime de implanturi cu rolul de a anula umanitatea și de a accelera robotizarea.

 *    *    *    *    *    *    *  

De fapt, ajungem să mulțumim din suflet și din inimă „generoasei”societăți că ne primește și ne acceptă în rândurile ei, pentru a ne putea anihila ca individualitate și a deveni „unul dintre...” în loc de UNUL.

Dar, oare de ce se ajunge în această situație? Ce anume ne împinge pe această cale?
Te-ai gândit vreodată?

Dacă pentru a fi validați de societate suntem dispuși să facem orice inclusiv să ne trădăm pe noi, înseamnă că spectrul indiferenței și al respingerii noastre creează una din cele mai puternice frici: aceea de a nu aparține nimănui, de a fi singur.

Frica de singurătate, de însingurare, de a nu fi singur...Trei nuanțe subtile ale aceleiași angoase.

1. - Frica de a fi singur are conotația unicității.
„Mi-e frică să nu fiu altfel decât mi se cere, decât sunt alții, decât trebuie. Nu vreau să fac notă discordantă pentru a nu ieși în evidență, deoarece asta mă face diferit(ă)... și nu e bine....Îi voi supăra pe alții, iar eu nu vreau să necăjesc pe nimeni. Este rău și urât să fac așa ceva; așa am fost educat(ă)!”

Nu vei face niciodată pe plac tuturor, așa că încetează să te mai minți.

Dacă ți-e frică să nu încalci vreun cod moral, religios sau de educație, îți reamintesc că toate sunt teorii pe care tu le înghiți fără discernământ, punându-le în practică cu aceeași lipsă de gândire. Ele ți-au fost servite de oameni care susțin că sunt purtătorii de cuvinte ai unor autorități mai înalte. Repet, de OAMENI care se substituie lui Dumnezeu sau altor forțe.

Doar că, vezi tu, sufletul știe că e unic, că nu poate fi ca a celui de lângă tine, sau celui a cărui părere e atât de importantă pentru tine.

Iar dacă sufletul e unic, e original și inimitabil în fiecare, de ce ții cu atâta ardoare să fii o imitație ieftină a celor care îți servesc doar condiții?

Este atât de important să fii acceptat de alții încât în loc să-ți creezi propriul drum, preferi să mergi pe o cale bătătorită, chiar dacă vezi bine la alții că nu duce nicăieri?

De ce vrei să îmbraci o esență pură într-o uniformă banală? E atât de importantă părerea celorlalți încât să-ți calci sufletul în picioare?
Păcat!

Nu poți fi singur decât dacă te cedezi pe tine toanelor celorlalți. Iar asta este deja o alegere. Este un verb, o acțiune.

2. - Frica de însingurare are nuanța izolării.
Provine din acțiune, din verb, dar deja capătă substanță, devine concret și palpabil, punând un nume unei stări; devine substantiv nominativ.

Spectrul unicității și a oprobiului celor cărora le-ai înmânat ștampila valorii tale capătă atâta greutate încât ajunge să creeze scenarii în mintea ta. Personajele care le populează și pe care proiectezi deja adevărate conversații, nu mai au legătură cu realitatea.
Și încet, lumea reală este înlocuită de „dar dacă...”
Aceștia sunt „demonii” pe care îi creezi din atâta grijă față de alții, cu atâta migală.

„Dacă oamenii m-ar înțelege, m-ar aprecia, m-ar iubi, aș fi și eu altfel. Dar așa...”

Culmea este că izolarea, însingurarea, nu sunt rezultatul acțiunii altora, ci a irealului din mintea ta, a fricii de a te asuma pe tine însuți.

Deci, din frica de a nu fi singur (unic), te însingurezi (izolezi), hrănindu-ți mai departe „demonii” pe care singur ți i-ai confecționat.

Felicitări, să-ți trăiască!

3. - Frica de singurătate
Verbul și substantivul au creat deja o stare de sine stătătoare, o viață.

Au materializat deja o lume paralelă care te izolează de esența cu care te-ai născut, îți acoperă drumul destinat ție și dă putere ego-ului și prietenilor lui apropiați.
Este o lume a fricilor, disperărilor, furiilor, deznădejdii, dezamăgirilor, în care tu pui întrebări, tu îți dai răspunsuri și tu creezi etaloane după care îi judeci pe alții.
Este lumea în care judeci și condiționezi, dându-ți examenul de intrare în baroul societății pe care o preamărești.

Doar ți-ai dorit să fii ca ceilalți pentru a nu-i supăra, nu?

Concluzie: DIN FRICA DE A NU FI SINGUR (UNIC), TE ÎNSINGUREZI (IZOLEZI) ȘI ÎȚI CREEZI O LUME A SINGURĂTĂȚII SUFLETULUI!

                                             *    *    *    *    *    *    *    *    *

Deci, spectrul singurătății creează cea mai profundă frică, cu cele 3 nuanțe despre care am vorbit.

Emoția aflată la baza fricii de singurătate este doar bulgărele mic ce începe să se rostogolească la vale, și care crește încetul cu încetul, pe măsura creării lumii distorsionate pe care o „mobilezi” cu drag și spor, în loc să o refuzi pe motiv că ai deja o lume în care să te manifești.

Cum se face simțită această angoasă primordială în corpul nostru, în viața de zi cu zi și ce efecte produce?
Hai să urmărim împreună.

Copiii, în loc să fie învățați de mici că a fi unic este o binecuvântare, și că singurătatea nu este un blestem ci o posibilitate de a se descoperi pe ei, primesc în schimb amenințări de toate genurile și în toate nuanțele pentru că educația s-a transformat încet-încet în dresaj și nu în comunicare și în construirea încrederii în sine. Amenințările, condiționările și constrângerile încep acasă, în familie, și continuă la grădiniță și la școală.

Apare frica de a nu greși ceva, de a nu supăra sau dezamăgi părinții sau dascălii, de a nu fi respinși de colegi, de a nu fi considerați ciudați.

În loc să te bucuri că ai copii sănătoși, descurcăreți, care vor deveni oameni puternici în viitor, ajungi să te bucuri doar dacă iau note mari, pentru că acesta este criteriul după care te apreciază societatea.

Nici nu mai contează ce gândește puiul tău și ce ar vrea el să facă atât timp cât ai motiv să te mândrești la serviciu cu rezultatele deosebite ale lui și să te împăunezi tu cu meritele lui.

Și uite așa, din prea multă frică de a nu fi singur (unic), îți modelezi urmașul după chipul și asemănarea ta.
Din frica de a nu fi însingurat (izolat) de către societate, înăbuși și puiului tău originalitatea și unicitatea.
Frica de singurătate a creat deja un adolescent, viitor adult, plin de nesiguranțe și frici deoarece nu se poate împlini pe el, ci este robul orgoliilor tale deghizate în „educație”.

Pe când ajunge să se pregătească pentru munca și cariera pe care tot tu, părinte, i-o proiectezi, urmașul tău este deja nesigur pe picioarele lui, atent doar la a împlini mai departe dorințele altcuiva, pentru a nu supăra.

Fă doi pași în spate și admiră-ți opera. Ești mulțumit de ceea ce ai obținut? Ești mulțumit că ai servit societății încă o persoană care nu comentează pentru a nu supăra?

Ești mulțumit că nu mai ești singur, unic, izolat și că ți-ai creat un companion după chipul și asemănarea ta?

Felicitări!

Și uite așa, subtil, în loc să te bucuri de ceea ce ai, de darurile cu care te-ai născut: iubirea, bucuria, libertatea, originalitatea, talentul, unicitatea, ajungi să le înlocuiești și te bucuri de lucruri neimportante pentru evoluția ta ca om: bani, mașini, case, aparatură ultimul răcnet, etc.

În loc să te preocupi de dezvoltarea ta ca om, a sufletului și talentului cu care ai venit înzestrat, ajungi să te mulțumești cu o slujbă prost plătită, și să mulțumești din suflet ori de câte ori șeful nu te-a inclus și pe tine pe lista concedierilor, acceptând chiar și o scădere de salariu, doar să nu se supere.

În loc să îți asculți inima și să faci ceea ce te îndeamnă înclinația și talentul nativ, ajungi să faci compromisuri după compromisuri, doar pentru a fi acceptat(ă), de a nu fi respins(ă) de societate.

Ca și cum s-ar face o mulțime de implanturi cu rolul de a anula umanitatea și de a accelera robotizarea.

Realitatea pe care să o creezi astfel după chipul și asemănarea temerilor tale, țese mai departe alte frici: de boală, de moarte, de bătrânețe, de riduri, de neputință, de cancere, etc.

Încet, ajungi să trăiești ca o fiară hăituită de demonii fricii în propria ta viață, ajungând să creezi exact ceea ce îți produce teamă.

Frica de bătrânețe te va face să vezi doar bătrânețe și să nu mai percepi tinerețea.

  Edvard Munch - Strigatul-1893

Frica de boală îți obturează perspectiva sănătății, ajungând să vezi un banal strănut ca pe un semn de boală foarte gravă.

Frica de riduri îți va aduce și mai multe riduri pentru că în obsesia ta și la îndemnul reclamelor vei ajunge să le urmărești cu asiduitate în toate oglinzile, uitând să te mai bucuri de înțelepciunea pe care (se presupune că) o aduce trecerea timpului.

Frica de neputință îți va seta mintea să observe doar limitări, ignorând oportunitățile.

Frica de cancer te va transforma într-o persoană obsedată, ajungând să interpretezi totul ca pe un preludiu inevitabil al bolii la al cărei nume ajungi să te cutremuri, să te contractezi, să te închistezi.

De aici și până la frica de orice nu mai este decât un singur pas.

În plan fizic, frica de singurătate creează edemele, sau acumulările de lichide într-o anumită zonă sau în tot corpul, ducând la aspectul pufos al persoanei care este denumită de alții drept grasă, obeză, etc. (în conformitate cu dr. Ryke Geerd Hamer, Noua Medicină Germanică, ce studiază legătura boală - conflict emoțional).
E mai ușor să arunci cu pietre, în comparație cu efortul de a înțelege persoana de ce e așa.

O persoană pufoasă, obeză, este o persoană singuratică, izolată, care nu-și găsește parteneri de comunicare după chipul și asemănarea lor, care trece zilnic prin calvarul cominicării tip „vorbim vorbe, dar nu spunem nimic” sau „nimeni nu mă înțelege, parcă aș vorbi singur(ă); de aceea mă simt singur(ă) ca peștele pe uscat”.

Cum subconștientul nu face deosebirea între real, imaginar și simbol, corpul activează mecanismul de creare a apei de care este nevoie pentru a nu se simți ca pe uscat, în agonie.

Celula primordială, viața, a apărut în apa oceanelor.
Copiii stau 9 luni în burta mamei în apă, înainte de a intra în această lume.

De aceea, când cineva simte că nu mai poate comunica, experimentând o singurătate existențială, subconștientul știe că ar face bine corpului să-l reîntoarcă „acasă”, în apa din care provine.

Dacă ar exista posibilitatea de a merge la mare sau ocean, ar fi extraordinar. De aceea ne simțim bine în apa sărată.

Dar în lipsa acestei opțiuni, soluția biologicului, a corpului, este de a crea marea sau oceanul la purtător. Adică închide tubii renali (din rinichi) răspunzători de filtrarea și eliminarea apei, reținând-o și depozitând-o încet, dar sigur, în zona sau zonele în care omul se simte singur, uneori în întregul organism, creând edemele sau retenția de apă ce dă aspectul pufos.

Există o altă posibilitate practică de a crea apa sărată la noi acasă: baia cu sare. Concentrația trebuie să se apropie de cea a mării primordiale, considerată a fi de 1%. Adică la 100 litri de apă (aproximativ o cadă de baie) se adaugă 1 kilogram de sare. Apoi stați în apă și vă relaxați preț de jumătate de oră. Veți vedea că veți începe să eliminați apa prin urinări frecvente.
Faceți aceste  băi cu sare o dată la săptămână, sau de câte ori simțiți că vreți să vă retrageți în liniște.

Deci, o persoană interpretată drept grasă nu este o persoană nesimțită, cum des și răutăcios se spune, ci este o persoană care consideră că nu-și găsește locul în familie, societate, la serviciu.

Iar „foamea” de apartenență, de comunicare, de a fi înțeles este tradusă de mintea conștientă în foame de mâncare, trimițând omul la frigider sau la colecția secretă de dulciuri.

                                      *    *    *    *    *    *    *    *    *

Că avem frici adânci e de la sine înțeles. Cu toții ne-am construit adevărate fortărețe din fricile noastre. Ele sunt generate pe bandă rulantă de programele eronate de viață, „croșetate” cu migală de credințele false care nu fac decât să ne îndepărteze de la adevărata noastră esență, în loc să ne apropie.

„Expune-te celei mai adânci frici a ta, înfrunt-o, apoi...te-ai eliberat!”, spune o vorbă înțeleaptă pe care am citit-o recent.

Cum să faci asta?
Îți sugerez două soluții care am văzut că dau rezultate. Aplică una din ele, cu care rezonezi mai bine.

Dar pentru aceasta te rog să te retragi singur(ă) într-o cameră unde să nu fii deranjat(ă) pentru câteva minute. Fă-ți timp pentru tine.

1. - Închide ochii și gândește-te ce formă are frica ta? Ia-le pe rând, doar câte una.
Ce formă are frica de singurătate? E un nor negru? Un animal de pradă? Un hău care te atrage? Nu-ți fie frică, acelea sunt doar gândurile tale, deci nu ți se poate întâmpla nimic. Și cum tu ești stăpân pe gândurile tale, transformă aspectul înfricoșător în ceva înocent, drăgălaș.
De exemplu, imaginează-ți că norul negru se transformă într-un iepuraș pufos. Ia-l în brațe și mângâie-l. Mai ți-e frică?

2.- Imaginează-ți că vine la tine o persoană din exterior și îți povestește exact problemele tale. Ce i-ai spune? Ce sfaturi i-ai da?
Detașează-te și oferă soluții obiective. Vei vedea că pentru alții vei ști să sugerezi rezolvări.
După asta, imaginează-ți că acea persoană ești tu. Repetă-ți sfaturile până când simți că le-ai înțeles. Nu te teme, nu e greu. Dificultatea constă în a te mobiliza să faci ceva, în a trece de judecăți și de teama de penibil, și nu în a găsi soluții.

Care este frica ta cea mai adâncă? Aceea de boală? De neputință? De bătrânețe? De cancer? De moarte?

Și cât de puternică este acea frică: este doar o nălucă ce îți intersectează calea din când în când sau este un „locuitor” permanent al vieții tale de zi cu zi?

Cât de bine o stăpânești? Sau cât de rapid i-ai înmânat „cheile” vieții tale, lăsând-o să facă ravagii în sufletul tău?

Cât de mult ți-ai hrănit această emoție primordială de la începutul vieții și până acum? Și cât de mult o lași pe ea să „vorbească” în locul tău?

În acest material ai găsit explicații și soluții.
Aplică-le dacă vrei. Dacă nu, hrănește-ți mai departe „demonii”.

Ce alegi? Preferi să fii „unul dintre...” sau UNUL?
Dă-mi de veste.

Binețe, cititorule și mulțumesc de însoțire!

dr. Edith Kadar
Arad, 09 ianuarie 2014

 *     *      *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
 (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/09/frica-subtilul-creator-al-vietii-tale.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

CINE SUNT EU versus CINE CREZI TU CĂ SUNT EU

Binețe, dragă OM!

Am început, deja, cu toții, un nou an de parcurs în viața noastră. El va fi așa cum ni-l așternem conform experienței și înțelepciunii pe care am acumulat-o de-a lungul timpului.

Dar, înainte de a privi în față viitorul și a lua taurul de coarne, cum s-ar zice, e bine să analizăm puțin trecutul.

PREZENTUL este ceea ce suntem în conformitate cu ceea ce am înțeles din TRECUT. Doar așa putem accesa VIITORUL.

Nu știu cum a fost pentru tine trecutul ce te-a adus în momentul de acum, dar eu am trecut prin multe schimbări care m-au făcut să înțeleg cine sunt.

Și pentru că m-ai întrebat prin multe mesaje cine sunt, dă-mi voie să mă prezint. Poate că nu sunt cine crezi sau cine îți imaginezi că sunt.

Sunt Edith.

Sunt ortodoxă, sunt catolică, sunt musulmană, sunt evreică, sunt neoprotestantă, sunt budhistă, sau orice altă religie îți trece prin minte. 

Și asta pentru că nu mă interesează religia cuiva, și nu judec omul după religie.

Sunt româncă, sunt maghiară, sunt mongolă, sunt etiopiană, sunt orice naționalitate vrei tu. 

Și asta deoarece naționalitatea nu afectează statutul de OM.

Am pielea albă, o am neagră, o am galbenă sau orice altă nuanță.

Și asta pentru că anatomia și fiziologia corpului uman sunt identice, indiferent de culorile exterioare.

Sunt vegetariană, sunt vegană, sunt carnivoră, sunt ovo-lacto-vegetariană, sau orice altceva îți trece prin minte. 

Și asta pentru că nu judec omul după ce bagă în gură, ci țin cont de ceea ce scoate pe gură.

Sunt democrată, sunt liberală sau orice altă orientare politică. 

Și asta pentru că nu judec omul după politică, ci am politica de a nu judeca omul.

Nu mă interesează cine ne conduce țara din moment ce acesta este rezultatul alegerilor. 

Aaaa, nu am votat? Atunci ce am de comentat? Și dacă comentez în surdină, pe Facebook, se schimbă ceva?

Sunt heterosexuală, sunt homosexuală, sunt lesbiană, sau cum vrei tu. 

Și asta pentru că nu mă interesează ce face omul în momentele lui de intimitate și cu cine.

Cred în dreptul fiecăruia de a alege ce formă de manifestare are în această viață.

Iar eu aleg să îmi trăiesc viața fără să țin cont de ce fac și gândesc alții.

Cred într-un Dumnezeu care înseamnă IUBIRE, FRUMOS, ARMONIE, COMPASIUNE, BUCURIE, LINIȘTE și GINGĂȘIE. 

Refuz să cred într-un Dumnezeu răzbunător, care pedepsește oamenii după cum i se pune lui pata, care ține contabilitatea greșelilor pe care mintea noastră le cataloghează drept... păcate!

DUMNEZEU NU ARE RELIGIE!!!

Dumnezeu este același pentru toți oamenii planetei și pentru toate entitățile Universului.

Creștinii, musulmanii, evreii, budhistii, neoprotestanții cred în aceeași forță divină, indiferent de denumirea pe care o are.

A ți-l aroga pe Dumnezeu ție și religiei pe care ți-ai ales-o sau pe care ți-au ales-o părinții tăi, este o manifestare egotică periculoasă care poate duce la habotnicie și chiar războaie ce au loc în numele urii profunde din tine, pe care o intitulezi „dumnezeu”.

Din punctul meu de vedere ești liber(ă) să fii ceea ce vrei și cu cine vrei, să mănânci și să bei tot ce îți trece prin cap, poți fuma câte pachete de țigări vrei tu. Asta nu îți schimbă cu nimic calitatea ta umană.

Nu mă interesează dacă aparții unei mișcări, inițiative sau vreunui curent atât timp cât nu îți afectează calitatea umană și nu începi să condiționezi. 

Sunt tânără. Sunt bătrână. Sunt trecută. Sunt o noutate. 

Adică sunt tot ceea ce sunt, în conformitate cu experiența pe care am acumulat-o de-a lungul timpului, și pe care, sper că, am asimilat-o.

Nu mai sunt aceeași ca cea de acum câțiva ani; nu mai pot fi aceeași nici măcar ca persoana de ieri.

Celulele corpului uman se adaptează la noutatea fiecărei secunde, regenerându-se după matricea nou programată.

Ceea ce am fost este trecutul. 

Ceea ce sunt este prezentul. 

Ceea ce voi fi vor hotărî deciziile mele viitoare.

Dar ce aspect al meu îl alegi sau îl preferi, spune totul despre tine, nu despre mine.

Am un limbaj colorat, înjur când am chef și nu mi-e teamă că TU mă ameninți cu pedeapsa divină, de parcă Dumnezeu te-ar fi însărcinat direct să-i fii mesager, iar eu nu am propria mea comunicare cu divinitatea, și propria asumare în tot ceea ce fac.

Sunt slabă, sunt grasă, sunt perfectă!

Nu cred că niște etaloane propovăduite de „industria” frumuseții ne pot apropia, ci cred că ele au rolul de a ne îndepărta de esența noastră umană.

Dacă nu mă iubești la greutatea pe care o am și la aspectul meu actual, sunt slabe șanse să mă iubești CU ADEVĂRAT la altă greutate! 

Verifică-ți problemele tale legate de greutate, înainte să te legi de alții!

NU CRED ÎN DIETE!!!

Nu cred că a-ți înfometa corpul este o rezolvare pentru „urletul” profund al sufletului care te trimite la frigider să îți potolești foamea... de iubire, frumos, armonie, compasiune, bucurie, liniște, gingășie... într-in cuvânt, de DUMNEZEU!

Nu cred în medicamente FĂRĂ a-ți trata cauza emoțională a problemelor care te-au adus acum și aici.

Chiar crezi că substanțele chimice îți pot rezolva noianul de emoții îngropate adânc, acolo, în tine însuți/însăți? 

(ATENȚIE!!! Nu am spus că nu cred în tratamente! E problema ta ce ai înțeles tu că am vrut să spun!).

Nu cred că vreun medic, terapeut, tămăduitor sau oricine altcineva te poate vindeca de vreo boală fără ca tu să te implici în tratamentul pe care îl primești.
Nu meriți nimic de pomană! Ești suma hotărârilor luate de-a lungul timpului și produsul credințelor tale.

Nu ești cu nimic mai special sau mai deosebit decât ceilalți. Depinde unde vrei să aparții: celor care reușesc cu orice prilej pentru că se implică în propria viață, sau celor care susțin că vor să reușească, dar inventează scuze la minut pentru a rămâne imobili în neschimbare. Alegerea e a ta.

Nu cred în evoluția spirituală și în salturile vibraționale făcute cu hei-rup-ul conform „strigătelor” mijloacelor de socializare. 

CRED în evoluția la care fiecare persoană pune osul la treabă, și face ceva PRACTIC, în afară de a împrăștia TEORII pline de formă dar goale de conținut.

Nu cred în apariția vreunui personaj istoric mesianic care să își asume întreaga soartă a omenirii păcătoase, pentru ca ea, omenirea, să își poată continua trăirea în neschimbare.

Sunt bogată. Sunt săracă. Sunt așa cum sunt.

Mă îmbrac și mă aranjez după cum mă simt în acest moment, și mă cunosc suficient de bine să nu am nevoie de binevoitoarele sfaturi ale stiliștilor. 

MODA este un curent care îi ia pe sus pe cei nepregătiți pentru viața cu ei înșiși.

MODA este „sertarul” la care apelezi atunci când fie nu știi cine ești tu, fie știi, dar ți-e rușine de tine și cu tine în fața atâtor....atotcunoscători în tine însuți/însăți.

MODA - pentru atunci când chiar și tu îți lipsești.

Nu mă interesează ce faci, cum te îmbraci, ce mănânci, ce și cât bei, ce greutate ai, ce sex, religie, naționalitate, etnie, culoare de piele sau orice altceva ai, atât timp cât nu aștepți ca și ceilalți să fie la fel ca tine. 

Dacă pui condiții, nu mă mai interesezi deloc.

PRIETENIA exclude condiționarea.

IUBIREA exclude condiționarea.

CRED într-un DUMNEZEU care ne iubește necondiționat, indiferent de religie, sex, naționalitate, rasă, îmbrăcăminte, orientare politică și sexuală!

CRED în acel DUMNEZEU care ne apropie, nu în cel ce ne îndepărtează!

Iar dacă Dumnezeu ne iubește necondiționat, cine sunt eu să pun condiții?  

Sau cine ești tu să crezi că iubirea și prietenia sunt același lucru cu condițiile puse în dreapta și-n stânga?

Dragă cititorule, să nu crezi că nu știu că prea puțini ajung să citească aceste rânduri după parcurgerea integrală a materialului.

Să nu crezi că nu știu că e un material greu de citit. Nu pentru că e scris greoi, ci pentru că ne pune față în față cu iluziile cu care ne-am „ornat” viața.

Dar, dacă ai parcurs integral materialul, îți mulțumesc. Înseamnă că rezonăm în gândire.

Dacă ai cea mai mică așteptare de la mine, oricare, în orice domeniu, te rog să te „desprietenești” de mine.

Eu sunt și voi rămâne aceeași, indiferent de părerea ta și a celorlalți. 

Eu sunt doar ceea ce sunt, nu pot fi ce vrei, ce crezi sau ce visezi tu!

CRED ÎN DUMNEZEU, CRED ÎN LUMINĂ, CRED ÎN IUBIRE, CRED ÎN MINE!

EU SUNT CEEA CE SUNT!

Namaste, cititorule!

dr. Edith Kadar 

Arad, 02 ianuarie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/01/cine-sunt-eu-versus-cine-crezi-tu-ca.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

CÂND CINEVA VORBEȘTE DESPRE TINE, VORBEȘTE, DE FAPT, DESPRE EL ÎNSUȘI

De câte ori nu ți s-a întâmplat să auzi vorbindu-se despre tine în termeni nu foarte măgulitori, chiar defăimători? Fie ai spus ceva sau ai scris ceva ce nu a fost pe placul unora, ai fost „atacat(ă)” și pus(ă) la colțul infamiei de către cei (nu mulți, din fericire) care țin să-ți dea o lecție de viață.

Dar, de câte ori nu ai făcut chiar tu acest lucru, fie cu copilul tău, fie cu alte persoane apropiate care, pe motiv că „habar n-au ce vorbesc, ce e bine”, ai simțit nevoia să îi aduci la „normalitate”. A ta, bineînțeles.

De ce ni se întâmplă așa ceva, și ce avem de învățat din această lecție a vieții?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să citești materialul pe care l-am scris, ce are un subiect de care ne lovim frecvent, indiferent de domeniul vieții: atacurile la persoană ale celor ce contestă totul în calea lor. Se mai numesc și hateri (de la englezul „to hate” = a urî)

Nu uita să pornești muzica pentru a-ți fi alături pe calea gândurilor și a rândurilor.

Ascultă ce spune cineva despre tine, și vei ști că îți va vorbi despre el/ea.

Citește ce scrie un om despre tine, și vei ști că citești propria lui poveste.

Știi de ce?

Pentru că în descrierile sale, indiferent de figurile de stil folosite (epitete, comparații, etc.), omul folosește un etalon: pe al său propriu.

Toate criteriile de apreciere sunt ale sale, iar ceea ce vede la tine e trecut prin sita proprie.

De unde să știe dacă ceva nu e bine pentru tine, decât din propria lui experiență.

De unde să știe ce fel de om ești decât dacă te compară cu el/ea, cu criteriile sale, în special cu cele ireale, pe care le-ar vrea pentru sine, dar de care se îndepărtează din diferite cauze ce țin de orgoliu și vanitate.

Când cineva te caracterizează fără să te cunoască, fără să îl intereseze cine ești, proiectează pe tine propriile sale neputințe, limitări, eșecuri, dezamăgiri. Altfel de unde le-ar înșirui atât de bine fără a te cunoaște?

Când cineva nu numai că nu e de acord cu tine, cu ceea ce ești, ce faci, ce spui, dar simte nevoia să te pună la punct, își vorbește sieși. Nu ceea ce spui sau scrii este neadevărat sau fantasmagorie (așa cum îți subliniază în mod repetat), ci propria neputință de a face ceva cu viața sa.

Există oameni a căror unică valoare este să denigreze, să scuipe pe alții dejecțiile propriei lor vieți nefericite. Ei nu vor să învețe nimic pentru că sunt anulați de propria lor ignoranță. Cu cât persoana pe care o atacă este mai importantă, cu atât textul cu părerile și aprecierile proprii este mai lung, mai stufos, cu mai multe argumente. De ce? Nu pentru că tu nu ai dreptate, ci pentru că ei nu au primit și nu primesc nicio atenție din partea apropiaților.

Ei s-ar lua la trântă și cu Dumnezeu dacă l-ar întâlni în carne și oase. I-ar spune că nu așa se conduce lumea, Universul, că nu e bine ce face, că ar trebui să-și schimbe strategia, și că ei, oamenii atotștiutori și cu părerile la purtător, i-ar putea arăta lui, lui Dumnezeu, cum să facă totul mai bine.

Dar dacă ajungi să știi câte ceva despre astfel de oameni, vei vedea că în sufletul lor e pustiu.

Cu cât vor țipa mai tare (la propriu, sau în scris, folosind majuscule), cu atât vor să-și acopere urletul propriei lor neputințe, al devalorizării de sine, al lipsei de direcție clară în viață.

Un om țipă atunci când crede că propria lui voce nu merită auzită, atunci când se îndepărtează de adevărul optim pentru el; când se îndepărtează de el, de esența lui - sufletul. Și pentru a se auzi, urlă.

El, omul, crede că strigă la alții, doar că ceilalți reprezintă propria lor imagine în oglindă.

Cei ce contestă tot ce întâlnesc, ce citesc, ce aud, nu o fac pentru că ar ști mai bine care este adevărul. Nu! Nici măcar nu îi interesează așa ceva. Singurul adevăr valabil pentru ei este că doar ei știu adevărul, doar părerea lor contează, doar vocea lor trebuie auzită. Toți ceilalți sunt neimportanți, inculți, neștiutori, și trebuie educați și aduși pe calea adevărului absolut. Deținut de ei, desigur!

Din cauză că doar ei trebuie să aibă dreptate și ultimul cuvânt, se numesc și MEGALOMANI, sau oameni cu sindromul „Dumnezeu”.

Ei sunt cei care văd în fiecare afirmație o judecată de valoare, și nu o constatare, o observație sau o părere asumată. Pentru ei, chiar și specialiștii într-un domeniu, aceia care vorbesc din practica experienței, sunt niște ignoranți, care vorbesc doar prostii.

De ce ajung acești oameni așa?

Pentru că au crescut într-o familie în care „a contesta” a fost verbul de bază, „asezonat” cu umilința, jignirea, batjocura.

Ai întâlnit asemenea persoane?

Dar, oare, tu nu ai făcut niciodată așa ceva, la un nivel mai mic sau mai mare?

Cu toții am făcut așa ceva, la un moment dat în viață. 

Diferența este că unii se opresc, își înțeleg lecția, și fac schimbarea în gândire și comportament.

Alții, care continuă să trăiască în același mediu care i-a creat, se vor adânci mai mult în prăpastia urii și în întunericul sufletului.

Cu cât ești mai contestat, cu atât ești mai puternic, cel puțin în ochii contestatarului. În fond, nimeni nu irosește timp și energie  cu o persoană slabă, neimportantă.

Nu încerca să convingi asemenea persoane că nu au dreptate, că tu ai vrut să spui altceva, că nu au înțeles bine, și să-i aduci pe calea înțelegerii corecte a ceea ce ai vrut să spui. Irosești timp prețios, și le alimentezi furia și ura. 

Ce lecție ai de învățat în asemenea situații?

Aceea că dacă te simți ofensat(ă), jignit(ă), nedreptățit(ă) de părerea celor ce contestă tot, haterii, ai în interiorul tău lucruri nerezolvate.

Te simți ofensat(ă) că te face cineva prost, incult sau incompetent? Așa te simți tu în interiorul tău; persoana doar a pus degetul pe rană.

Este lecția oglinzilor.

NIMIC NU TE POATE OFENSA DACĂ ESTE UN ADEVĂR ÎN CARE CREZI ȘI PE CARE L-AI INTEGRAT ÎN TINE!

Dacă ai încredere în tine, în forțele tale, în cunoașterea și în valoarea ta, poate să vină oricine să îți urle contrariul. Tu ȘTII mai bine cum ești!

Dar dacă nu știi, îți vor fi aduși în cale oameni care vor contesta tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul, până ce nu te mai afectează nimic.

De aceea, trebuie să le mulțumim acestor „oglinzi” ce tulbură confortul suficienței noastre, pentru că ne ajută să devenim mai buni, mai siguri, mai liniștiți, mai împăcați cu noi.

Când cineva vorbește despre tine, vorbește, de fapt, despre el însuși.

Ascultă ce spune cineva despre tine, și vei ști că îți va vorbi despre el/ea.

Citește ce scrie un om despre tine, și vei ști că citești propria lui poveste.

Nu încerca să schimbi părerea celorlalți despre tine, ci schimbă-ți-o tu.

Și vei vedea cu surprindere că și ceilalți și-o schimbă odată cu tine.

Fii propria ta oglindă, altfel vei întâlni imagini distorsionate.

Încearcă, ce ai de pierdut? 

Pe cuvânt!

Binețe, draga mea oglindă!

dr. Edith Kadar 

Arad, 06 iunie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/06/cand-cineva-vorbeste-despre-tine.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

DE CE E ATÂT DE GREA SCHIMBAREA?

Cu toții ne dorim fericire, bunăstare, bucurii, pace, armonie și iubire în viața noastră. 

Și totuși, puțini le și găsim, iar căutarea lor ajunge să fie ca un basm cu „ar fi fost odată dacă aș fi găsit...” ce am enumerat mai sus.

Dar, oare de ce aceste deziderate sunt atât de greu de atins? De ce, în loc să ne apropiem de ele, parcă ne îndepărtăm odată cu timpul din viața noastră.

De ce e atât de ușoară schimbarea în teorie, dar atât de grea în practică?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim despre un subiect mult discutat la toate nivelurile: social, profesional sau personal. În teorie, că practica ne cam omoară. Fă-te comod(ă), dă drumul la muzică pentru a te însoți pe calea rândurilor și a gândurilor, și hai să pornim.

De ce e atât de greu să ne aliniem la nou, să îl accesăm, să îl acceptăm pentru a schimba ceea ce ne face nefericiți și provoacă suferință în viață?

Pentru că am uitat un lucru foarte important: să dăm drumul trecutului și balastului pe care le-am acumulat de-a lungul anilor.

Imaginează-ți că ai o casă veche și ți-ai propus să o renovezi, să o faci frumoasă, luminoasă, primitoare, nouă. Cum procedezi? Mai întâi faci planurile pentru cum vrei să arate casa la sfârșit.

Apoi faci calcule cam câți bani îți poți permite să investești în casă. Nu uita, totul este pentru ca tu să te simți bine într-un final.

După care te apuci și scoți afară tot ce este vechi, și care nu te mai ajută, nu îți mai folosește în viitor. 

Acesta este un pas delicat deoarece s-ar putea să nu vrei să arunci nimic, fiecare obiect amintindu-ți de câte un moment, o persoană sau o situație din trecutul tău sau al familiei tale. 

Și uite așa, din dependența față de suveniruri și de obiecte, vei fi atașat de trecut, iar acesta devine prezentul care îți va deschide viitorul. Același ca trecutul tău nefericit. 

Adică vei renova casa pe dinafară și pe dinăuntru, dar mobilierul și obiectele vor rămâne aceleași. Vechi, greoaie, încărcate cu amintiri care nu îți sunt de niciun folos. 

Aceeași Mărie cu altă pălărie, cum s-ar spune.

Sau arunci tot ce este vechi, și aduci noi obiecte, pentru a face loc unei vieți noi, primenite, unei energii creative neîntinate; pentru a face loc la noi amintiri, știind că viitorul e în fața ta și este creat de tine, de nimeni altcineva.

Acesta este un exemplu pentru a înțelege că mecanismul este același și pentru noi.

Acum imaginează-ți că tu ești casa ce are nevoie permanentă de ajustare, de reparații, de renovare, de schimbare.

Degeaba ai grijă de exteriorul tău și investești în „renovarea” formei tale, dacă nu schimbi nimic în interior, iar amintirile rămân acolo făcându-te să trăiești în același trecut prăfuit.

Unde să aibă loc bucuria, când sufletul tău e plin de ranchiună, încrâncenare, dezamăgiri, furii și supărări?

Cum să recunoști IUBIREA dacă tot ce hrănești e opusul ei, FRICA?

Cum ai putea înțelege pacea cât timp întreții războiul din tine?

Armonia nu-ți va spune nimic atât timp cât ești rupt(ă) în mii de bucăți pentru a-i mulțumi pe alții, iar dezordinea devine cuvântul de ordine al trăirii din viața ta.

Cum ai putea să îți găsești pacea, iubirea și armonia în relația cu partenerul/partenera dacă este mai important să îi faci observații, să comentezi și să contești tot ceea ce face doar pentru că nu le face ca tine sau cum ai vrea tu?

Sau cum ai putea să-ți găsești partenerul ideal de viață dacă nu renunți la toate concepțiile și ideile învechite despre ceilalți parteneri, care te-au adus aici, în acest punct de nefericire? Dacă toți bărbații „e” porci iar femeile „e” curve, cum e posibil ca tu, singura persoană neprihănită, să fii atât de nefericită, însingurată și depresivă?

Atât timp cât omul nu dă drumul la vechi: la amintiri, relații, atașamente, obiecte, concepții învechite, nu poate primi noul, adică opusul a ceea ce a avut până acum.

Sunt persoane care vor spune: „și cum să dau drumul la vechi, spune-ne!”. Acelea nu pot, încă, să renunțe la trecut, și mai au nevoie de suferință. Pentru că suferința este cea care ne trezește, ne face să vrem altceva decât am avut, ceva nou.

Până nu se satură de suferință, de lipsuri, de întunericul sufletului, omul nu se poate debarasa de vechile obiceiuri, și să facă adevărata schimbare în viață. 

La fel și în casă: doar când totul devine prea apăsător, irespirabil, de neîndurat, se aruncă pentru a face loc noului, viitorului. Nu mai repede!

Întrebând în dreapta și în stânga „și eu cum să fac?”, aștepți să vină cineva din afară și să îți dea soluția creată după viața și principiile sale, nu ale tale. Iar tu să poți spune „nu, nu e bine!... vezi, dacă am ascultat de tine?!...”

Suferința este barometrul care indică cel mai bine nevoia de schimbare. Depinde ce faci în această situație.

Când vrei să faci schimbarea cu adevărat, vei găsi soluții. Până atunci îți vei umple viața cu aceleași scuze învechite, sufocante, inutile.

Neschimbarea, vechiul, trecutul, aduc suferința.

Suferința aduce schimbarea, noul, lumina, viitorul. Când te saturi de ea și vei vrea să vezi ce se află de cealaltă parte a „răului cunoscut”.

Tu hotărăști. Ce alegi?

Binețe, dragă OM curajos!

dr. Edith Kadar 

Arad, 08 ianuarie 2018

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2018/01/de-ce-e-atat-de-grea-schimbarea.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.