EMPATIA - DIN SUFLET SAU DIN EGO?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Te-ai gândit vreodată de ce te impresionează atât de mult și atât de repede problemele despre care auzi că le-ar avea alții?

Indiferent că este vorba despre persoane cunoscute din anturajul tău, cunoștințe ale cunoștințelor sau persoane despre care ai citit sau ai auzit din presă, corzile sufletului tău se înmoaie când auzi că cineva ar avea o problemă de sănătate fizică, psihică, emoțională, sufletească, karmică sau...materială.

De cele mai multe ori constați, empatizezi în tăcere sau gălăgios (după cum ți-e felul) cu bietul, biata sau bieții, suficient de o șuetă/prieten/moment, apoi treci mai departe și îți vezi de viața ta, mulțumind tacit cerului că nu tu ai fost cel/cea afectat(ă).

Dacă de cele mai multe ori  nu faci nimic pentru a ajuta deoarece nu poți, nu ai mijloace, ești prea departe, nu ai cum, nu cunoști sau nu vrei să ajuți, la ce îți mai irosești timp și energie pentru a plânge de milă cuiva? 

Pentru că așa e frumos? Cine a spus asta? Aaaaa, societatea, adică cea care te conduce, cea pentru care faci orice pentru a nu te renega, respinge sau izola?

Pentru că este omenește? Cum? Dacă dai 100 de like-uri la poze sau articole cu persoane suferinde, ajuți? Salvezi? Sau este modalitatea ta de a da „like” sorții și universului că nu te-au pus pe tine în situația asta?

Știi că autorii articolelor sau știrilor respective se bazează tocmai pe naturelul tău simțitor pentru a-ți exploata emoționalul și sfredeli sufletul pentru a avea audiență, nu? Nu știai? Nu ai sesizat că titlurile sunt cele care te-au făcut să reacționezi?

Dar, să revenim...

De ce te impresionează atât de mult un caz disperat? Dacă ar fi să tragi o linie, în câte asemenea cazuri ai empatizat simplu, apoi...gata, și în câte te-ai oprit preț de 5-10 secunde sau minute și te-ai rugat - așa cum știi tu și cum îți dictează momentul - pentru rezolvarea optimă a problemei care te-a impresionat până la lacrimi?

Empatizezi, îmi vei spune. Compătimești, vei susține.Ți-e milă, vei zice.

Bravo! Dar până acum mi-ai vorbit doar despre tine. Cu ce îl/o ajută pe cel/cea în cauză ego-ul tău dezlănțuit?

Nu vorbesc despre cei/cele care fac, practic, ceva pentru a ajuta.

Aici e vorba despre cei/cele care se lamentează la o șuetă, convorbire sau un pahar, și rămân la acel stadiu.

„Ai auzit despre....? Săracul/săraca! Ce viață, ce soartă! Să ne ferească Dumnezeu de așa ceva!”.

Aha, despre asta era, de fapt, vorba!

În momentele discuției empatizezi, te identifici pentru câteva secunde cu „victima”, trăiești (tot pentru câteva secunde) drama, apoi mulțumești cerului că nu tu ești în discuție.

Și, de obicei, asta te face să te simți împăcat cu tine, cu viața și cu traiul tău, sperând în adâncul sufletului că niciodată nu-ți va fi mai rău. Ție. Altora da, dar nu ție!

Și atunci, revin cu întrebarea: de ce te impresionează atât de mult și atât de repede problemele despre care auzi că le-ar avea alții?

Pentru că, de fapt, respiri ușurat(ă) că nu sunt ale tale! 

Și dacă nu ai fi atât de preocupat(ă) să te îngrijești de FORMA ta de manifestare pentru a fi pe placul și acceptul altora, ai sta puțin de vorbă cu tine, cu toată sinceritatea, ai da la o parte pseudo-revolta care te-a cuprins citind rândurile de mai sus, și ți-ai da seama că FONDUL este altul decât îl expui.

Dar, pentru a fi sincer(ă) cu tine, trebuie, mai întâi, să te accepți și să te iubești așa cum ești acum (și nu cum vor alții să fii), pentru a putea schimba ceva, în viitor.

Știi de unde știu toate astea?

Pentru că și eu am trecut și trec prin asta, mi-am acceptat ego-ul, slăbiciunea, lașitatea, și am făcut un prim pas: mă opresc și mă rog câteva secunde pentru cei aflați în momente de cumpănă. Sigur asta ajută mai mult decât o simplă risipire de energie pentru a vorbi vorbe...degeaba.

E bine să empatizezi. Cu condiția ca finalitatea să nu fie o irosire, ci o lecție de învățat pentru tine. Doar nu degeaba ai auzit despre cazurile acelea și nu despre altele, nu? Sau nu știai?

Binețe și mulțumire ție, dragă cititorule!

Mai ai timp și de o muzică? Azi îți propun Jean Michel Jarre - Velvet Road”, din albumul ”Geometry of Love, 2003)

dr. Edith Kadar
Arad, 20 decembrie 2015

            *    *    *    *    *    *    *

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.

Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/12/empatia-din-suflet-sau-din-ego.html)

Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

EMPATIA, CONFIRMAREA REALITĂȚII TRĂIRILOR NOASTRE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Cât de utilă este empatia și cât de bine înțeleasă este ea?
Este un ajutor, sau mai degrabă o piedică?
Creează o realitate sau o iluzie?

Binețe, dragă cititor!

Te invit la o poveste, și îți propun să pornești muzica pentru a-ți fi alături pe cărarea rândurilor și a gândurilor.

Judecăm totul prin prisma gândirii noastre, proiectând pe ceilalți reacția proprie.

Dacă ne place ceva, automat presupunem că și altora trebuie să le placă.
Dacă ceva ne deranjează, musai să îi deranjeze și pe ceilalți.
Dacă ceva considerăm că e nedrept, obligatoriu trebuie să fie la fel și pentru cei din jur.

Iar dacă „muritorii” cărora le povestim ceva sunt de altă părere decât noi... e o mare problemă! Suntem furioși, revoltați, nedreptățiți și suferim conflicte emoționale pentru „trădarea” ca alții să nu judece și să aprecieze identic cu noi.

Din aceste motive se rup legături puternice între oameni. Căsnicii, prietenii, relații de colaborare extraordinare până la un anumit moment se pot destrăma pentru un moft de o secundă; doar pentru că celălalt nu ne dă dreptate când am vrut și nu au reacționat cum am dorit.

Un simplu gest, într-un singur moment poate spulbera o lume stabilă dintr-o toană a ego-ului.

De ce simțim nevoia ca ceilalți să gândească, să simtă identic cu noi?
De ce avem nevoie ca ceilalți să vadă, să trăiască, să experimenteze exact ca noi, în același moment și cu aceleași emoții?
De ce vrem ca alții să știe exact ce și cum simțim?
De ce este mai important ca cei din jur să ne știe trăirile și nu ni le analizăm în liniște pentru a le înțelege?
De când, de ce și cum a ajuns empatia celorlalți mai vânată decât trăirea și înțelegerea în singurătate?
De când e mai importantă lauda simțirii decât aprofundarea ei?

Pentru că ne este frică de trăiri, de simțiri, deoarece acestea ne scot din monotonia zilnică și ne trezesc brusc la viață. Iar atunci vrem să simțim că nu doar noi suntem cei care trăiesc și simt, ci și cei din jur. 

Vrem să ni se dea dreptate.

Vrem să ni se confirme trăirile.

Avem nevoie de certificări.

Vrem să fim validați de ceilalți pentru a simți că avem dreptate. Iar dacă cei din jur vor face, spune sau simți ca noi, am primit atestarea.

Empatia este felul în care ne confirmăm nouă înșine că realitatea trăită este bună, că nu este o iluzie.

Altfel, lumea ni se clatină.

De aceea, judecăm totul prin prisma gândirii noastre, proiectând pe ceilalți reacția proprie. Iar dacă cei de lângă noi sunt de altă părere... e o mare problemă! Suntem furioși, revoltați, nedreptățiți și suferim conflicte emoționale pentru „trădarea” ca alții să nu judece și să aprecieze identic cu noi. 

Trăirea la indigo nu duce la aceeași destinație, din contră. 

Scopul comun, armonia, vine din simțirea diferită. 

Lăsăm o clipă necugetată să ne stabilească tot viitorul? 

Sunt sigură că putem mai mult!

Binețe, dragă cititorule!

dr. Edith Kadar 

Arad, 03 noiembrie 2015

*     *     *     *     *     *    * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2015/11/empatia-confirmarea-realitatii.html)

Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

CUM SE ÎMPLINESC DORINȚELE NOASTRE...

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *    *    *    *    *    *    *

Câte dorințe ți-ai pus până acum, și câte s-au împlinit din ele?
Dar, cât de mult ai participat chiar tu la împlinirea lor? Sau te-ai mulțumit să formulezi dorința și apoi să aștepți ca Universul să ți-o îndeplinească instant, scoțând-o din tolbă ca un Moș Crăciun?
Și cum ai reacționat când ai primit altceva decât ce ai cerut? Te-ai gândit că poate de acel lucru ai nevoie, de fapt, sau te-ai considerat vreo persoană uitată de soartă?
Și, cât de tare ai crezut în ceea ce ai cerut? Sau ai făcut-o doar ca să demonstrezi că tu nu primești nimic de la viață?
Din ce stare emoțională ai formulat cererea? De furie, de frustrare, de ură, nemulțumire sau frică? Sau de liniște sufletească și de încredere în ceea ce aduce viitorul?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim puțin despre dorințe și rolul nostru în împlinirea lor.
Nu uita să pornești muzica pentru a-ți fi alături pe calea rândurilor.

„Vezi ce îți dorești că s-ar putea să se împlinească!”, spune o zicală.
Dar nu când și cum vrei, ci când și cum trebuie, cum și dacă îți este menit.

Când îți dorești cu adevărat ceva, Universul va face totul pentru a te ajuta, indiferent că este vorba despre o problemă de viață, un conflict care te consumă de ceva vreme sau un lucru banal.

Trebuie doar să crezi cu fiecare celulă a ta că ai nevoie de ceea ce ceri, ceea ce te împlinește ca entitate spirituală în calea ta spre desăvârșire.

Universul are energia proprie, care curge și hrănește fiecare particulă elementară a lui. Adică și pe tine, cu toate celulele și cele mai mici elemente ale ființei tale.
Energia universală este aceeași, dar unicitatea noastră, a fiecăruia, îi conferă modalități diferite de manifestare.

„Ce este sus este și jos, și ceea ce este jos este și sus”, spune a doua lege, a Corespondenței, din hermeneutică.
Adică tot ce există și se manifestă în Univers, există și se manifestă în fiecare om, și invers.

Universul tău are propria ta energie și, în funcție de ancorarea ta în lumea materială sau în cea spirituală, crează unicitatea lumilor individuale. Iar acestea compun întregul ca manifestare. UNUL!

Lasă-mă să-ți explic...

În evoluția ta poți alege ceea ce vibrează cu tine, sau ai lăsat pe alții să programeze ca film al vieții tale. Sau poți să ignori. E alegerea ta!

Dacă tot ceea ce îți dorești în viață este constituit din mașini scumpe, telefoane și haine ultimul răcnet, bani mulți și recunoaștere fără număr, „să moară dujmanu'”, acele lucruri le vei primi. Dacă ți se cuvin. 
Dacă nu trebuie să le ai pentru că te-ai născut cu un alt plan pentru actuala existență, nu le vei avea, oricât de mult te-ai strădui. 
Și atunci îți rămân 3 variante. 

Prima ar fi  să te blazezi și să spui oricui e dispus să te asculte că nu ai noroc în viață, că te-ai născut sub o zodie sau o stea nenorocită, că ai fost blestemat(ă), că ai vrăji și făcături și că o întreagă rețea conspirativă de nivel planetar complotează la sabotarea fericirii și împlinirii tale în plan material, deoarece nici o dorință nu ți s-a împlinit.

A doua variantă, care are legătură cu prima, este să începi să îi sabotezi și tu pe cei care consideri că sunt, din fire, mai favorizați de soartă. Și începi să-i bălăcărești și să-i denigrezi pe inamici (ne-amici), aceasta conferindu-ți iluzia egalității cu cei de neajuns și neatins pentru tine. 
Toți ceilalți sunt „proști”, „tâmpiți”, „cretini”, „ratați”, „pipițe”, „fufe”, „curve”, și alte cuvinte alese din vastul dicționar al limbajului marca proprie. 
Nimeni nu știe ca tine teoria, iar practica este demonstrată prin anostul vieții tale de zi cu zi. 
Tu ești cel (cea) care îți lauzi singur cinstea și corectitudinea care te-au menținut la nivelul umil de trai, și încerci să-ți faci din asta o virtute după chipul și asemănarea caracterului tău. Ai impresia că toți te invidiază pentru principiile tale, și astfel încerci să-ți justifici singurătatea în care te zbați cu disperare. 
Dar, oare de ce numai celorlalți li se împlinesc dorințele, îți șoptești adânc în barbă?!

A treia variantă ar fi să te trezești și să îți dai seama că nimeni nu are ceva cu tine în afară de...tine! Să realizezi că nu îți mai ești simpatic(ă) ție însuți/însăți, că nu îți mai place ce ești, cum ești, și să te „ajustezi” la crezurile și credințele tale nou-conștientizate. 

Și cum acestea se schimbă zilnic, așa va fi și adaptarea ta. Iar aceasta îți asigură supraviețuirea ca specimen al unei lumi aflată în continuă mișcare și schimbare. 

Abia când realizezi că deschiderea și flexibilitatea duc la supraviețuire, iar încăpățânarea la moarte, se produce conectarea sau re-conectarea la energia unicității, la energia Universului.

În acel moment înțelegi că toate piedicile de până atunci din viața ta au existat deoarece ai ignorat întregul și ai refuzat să vezi și să înțelegi că ești o mică parte dintr-un mecanism care există de când lumea. 
Care funcționează la fel de bine și fără tine, dar care lucrează din ce în ce mai bine dacă te alături și tu, nu pentru a-l controla ci pentru a-l completa.

Tu, ca parte din întreg, ești important pentru ca „rotițele” ce depind de tine, adică cei din jurul tău, să funcționeze optim. Dacă te „strici” și nu mai preiei și transmiți (pentru că nu mai vrei, poți sau ai chef) ceea ce intră în fișa postului tău de „angrenaj al Universului”, îi oprești sau îi deviezi și pe cei apropiați ție. Și uite așa se țese soarta și se crează karma pozitivă sau negativă. Adică în conformitate cu drumul ales la naștere sau nu.

Nu există cale bună sau rea.
Există calea proprie, iar împlinirea sau neîmplinirea ei aduce aspecte ale vieții pe care tu le percepi ca bune sau rele, în funcție de respectarea drumului ales. 
Îți respecți „planul”, îți va merge bine. Deviezi, cazi în prăpastie.
Dar viața va merge înainte, cu sau fără tine.

Destinația este aceeași pentru toți. Căile sunt diferite.

Aflarea drumului propriu reprezintă scopul vieții actuale. Poți să-l găsești mai repede sau mai târziu, în funcție de credința ta, de încrederea pe care o ai în tine, ca mecanism al Universului.

Și atunci, surpriză!!!! Încep să se împlinească dorințele, visele tale bine depozitate și întreținute pe rafturile sufletului. 
La început prind viață idealurile minore. Apoi, dacă ești conștient, conștiincios și încrezător în orizontul ce ți se deschide și pe care tu l-ai cerut, vor începe să prindă viață dorințe la care nici nu mai sperai că ar supraviețui în vechile condiții de coexistență cu...tine!

Iar împlinirea dorințelor reprezintă semnul că ai înțeles cine ești, ce cauți în viața ta, că ești rotița ce împlinește Universul, și că Universul te recunoaște împlinindu-ți ceea ce ți se cuvine.
Realizezi unitatea în diversitate.

Când îți dorești cu adevărat ceva, Universul va face totul pentru a te ajuta. Indiferent că este vorba despre o problemă de viață, un conflict care te consumă de ceva vreme sau un lucru banal.

Trebuie doar să crezi cu fiecare celulă a ta că ai nevoie de ceea ce ceri, ceea ce te împlinește ca entitate spirituală în calea ta spre desăvârșire.

Iar dacă dorințele tale nu se împlinesc, ar fi bine să verifici cât de ancorat(ă) și prezent(ă) ești în viața și traiul tău. 
Sau dacă primești altceva decât ai cerut, nu crezi că ar fi mai bine să vezi ce ți-e menit, de fapt, să faci, în funcție de ce ai primit, în loc să înjuri tot ce e în galaxia asta?

Vezi ce îți dorești că s-ar putea să se împlinească. Dar nu când vrei și nu cum vrei!
Ci doar atunci când trebuie și cum trebuie pentru a putea fi un optim unul pentru UNUL!...

Binețe, cititorule! 

dr. Edith Kadar
Arad, 24 aprilie 2013

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2013/04/cum-se-implinesc-dorintele-noastre.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

A ASCULTA versus A AUZI

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Dacă ar fi să faci un raport între cât asculți și cât auzi, cam ce valoare ar ieși?

Cât din ceea ce ți se spune mai și auzi?

Binețe, dragă cititorule!

De câte ori asculți fără să auzi nici un cuvânt din ce ți se spune?

Și de câte ori nu dai răspuns la ceea ce crezi tu că ți s-a spus, sau la ce ai înțeles atunci, în conformitate cu locația minții tale din acel moment?

De câte ori ai „vânat” un răspuns, un gest, o afirmație, o declarație de la cineva, dar pentru că nu ți s-a spus ce ai vrut tu, tot ce ai auzit a fost un „bla, bla, bla, bla...”?

De câte ori ai catalogat pe cineva drept „prost”, „tâmpit”, „cretin”, „incult” doar pentru că ceea ce ți s-a spus nu a corespuns cu ceea ce ai așteptat tu să ți se spună?

Dar, de câte ori nu ai judecat sau înjurat pe cineva (în gând, că în realitate tu nu înjuri; doar alții o fac!) doar pentru că nu ți-a bănuit sau intuit gândurile tale măiestre?

    

De câte ori îți vezi interlocutorul, partenerul(a) de conversație altfel decât îl cataloghezi și îi aplici ștampila, altfel decât vrei tu să-l vezi, altfel decât îți permit așteptările pe care ți le-ai făcut, altfel decât imaginea pe care ți-ai proiectat-o în minte despre cei/cele cu care vii în contact?

Spune-mi, de câte ori nu ți-ai făcut partenerul/partenera insensibil(ă) doar pentru că nu ți-a spus ce ai vrut, când ai vrut și exact sub forma pe care ai așteptat-o?

De câte ori nu ți-ai făcut colegii nesimțiți doar pentru că nu ți-au răspuns cu promptitudinea pe care o așteptai și pe care ai ridicat-o la rang de lege a universului?

De câte ori ai îndepărtat din viața ta persoane doar pentru că ceea ce auzeai de la ele nu era în conformitate cu așteptările și proiecțiile minții tale de guvernator al galaxiei?

Și, de câte ori ți-ai jignit copiii proprii doar pentru că, la vârsta copilăriei nu ți-au dat răspunsul pe care l-ai așteptat tu, la cei ...șpezeci de ani pe care îi ai în dotare?

Și chiar crezi că ceea ce emiți rămâne fără răspuns în Univers?

Crezi că dacă emiți doar pretenții, vei primi iubire și armonie 100%? Serios? Dar cine ești tu?

Dar, oare, de câte ori nu ai fost în situația de a fi chiar tu interpretat, neînțeles de alții? De câte ori nu ți s-au pus în gură cuvinte pe care, nu numai că nu le-ai spus, dar nici nu le-ai gândit vreodată?

Te recunoști în vreo ipostază? Fii sincer(ă) cu tine.

Poate că ai tendința de a (te) minți și a(-ți) spune că nu, tu nu interpretezi spusele nimănui, că ceea ce auzi e autentic 100% ca folclorul românesc, și că doar ceilalți, răii de ei, au ceva cu tine, și îți vorbesc repezit, biată victimă ce ești! Buhuhuhuuuuuu!!!... Ok, ai terminat să-ți plângi de milă?

Imaginează-ți lumea în care trăiești ca pe un lac de munte. Îți aduci aminte cu câtă plăcere aruncai pietricele în apă doar pentru a vedea cum se formează cercurile concentrice care se extindeau din ce în ce mai mult? Dar, în căderea ei spre fundul lacului, acea pietricică crea unde la toate nivelurile, putând spune că o piatră mică a mișcat un întreg lac.

Acum, închipuie-ți că lacul este universul, iar pietricelele sunt vorbele pe care le „arunci”, dublate de gândurile care au stat la baza intenției. Orice vorbă, cât de mică, provoacă unde în jurul tău, afectându-i pe cei din apropiere sau pe cei despre care vorbești. Ai emis gândul, intenția, vorba, ele își văd de drum, influențând tot ce le iese în cale, și pe toți.

Atunci când emiți judecăți de valoare, când cataloghezi sau interpretezi doar pentru că nu ai avut răbdarea de a auzi mesajul și de a-l înțelege, ceea ce emiți nu va fi în conformitate cu adevărul, și va „polua” tot ce întâlnește în drum. 

Gândește-te, acum, că acest comportament este zilnic. Oare ce tip de unde emiți? Pline, cumva, de iubire și armonie? Sau te ascunzi după „dar eu nu am vrut să se întâmple asta!”? Serios? Și atunci de ce nu te abții?

Dacă în fiecare zi interpretezi cele auzite, în loc să le înțelegi, cu timpul ajungi să „poluezi” tot ce este în jurul tău. Și, ghici ce primești înapoi? Stări zen? Nu! Primești ceea ce ai emis, ceea ce ai „zămislit”. 

Acum imaginează-ți că nu ești singurul(a) care aruncă pietricele în lac, ci sunt mulți alții, și emisia fiecăruia produce mișcare a apei. 

Când se adună un număr suficient de mare de „aruncători”, lacul va deveni din ce în ce mai agitat, nemaiavând timp să se liniștească.

Atunci când un anumit număr de oameni doar emite judecăți de valoare fără a mai auzi adevăratul mesaj transmis, începe să fie afectat întregul mediu: nimeni nu mai ascultă, toți fac presupuneri, a auzi mesajul devine irelevant. 

Și așa se formează comunități „poluate” de dezinteres, lipsă de empatie, respingerea înțelegerii și armoniei.

În concluzie, ceea ce primești este rezultatul a ceea ce ai emis.

Îți place? Continuă.
Nu-ți place? Oprește-te din ce faci și începe să faci ceea ce ai vrea să ți se facă, ceea ce ai vrea să primești, la rândul tău.

Vrei liniște? Emite liniște.

Vrei să fii perceput(ă) corect? Fă și tu același lucru.

Dar nu amâna, și nu aștepta ca alții să înceapă.

Fii tu însuți/însăți ceea ce vrei să ți se întâmple. , 

Iar asta se numește creație.
Pentru că tu ești un CREATOR!

Dar, știai asta deja, eu am vrut doar să-ți reamintesc.

M-ai auzit ce ți-am spus?

Binețe ție, ascultătorule!

Îți propun să mai zăbovești câteva minute aici pentru asculta o muzică binecuvântată (Benedictus) care are rolul de a calma tumultul sufletesc pentru ca ceea ce emiți să fie plin de liniște.
Spune-mi ce auzi.

 dr. Edith Kadar
Arad, 11 decembrie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/10/a-asculta-versus-auzi.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

LAȘITATEA, BAROMETRUL DEVALORIZĂRII DE SINE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

Ai fost vreodată umilit(ă) în public de persoane (pe care le-ai considerat) apropiate?

De câte ori s-a întâmplat? O dată? E bine! De mai multe ori, de prea multe ori? Tot timpul? Ce-i cu tine, unde ți-e respectul față de tine?

Dar tu? De câte ori ai pus pe cineva într-o postură penibilă doar pentru că ai considerat că o merita?

Se spune că drumul spre iad e pavat cu bune intenții. 

Cu cele mai bune intenții poți umili un om, îi poți mototoli stima de sine și îi poți răni de moarte sufletul.
Toate acestea, din dorința și cu intenția de a ajuta persoana care (ți se pare că) nu știe să se descurce singură, nu face lucrurile suficient de bine și de repede ca tine, fiind prea neajutorată, conform viziunii tale.

Sau poți fi tu umilit(ă) de acest gen de oameni.

Dar cum se numesc cei care își găsesc bucuria și satisfacția în călcarea celorlalți în picioare? 

Eu îi numesc LAȘI!

Binețe, dragă cititor!

Hai să stăm la o cafea de vorbă, însoțiți de ritmul muzicii.

                                 

Ai observat că sunt persoane care, profitând de bunul tău simț, îți fac observație sau îți spun un lucru neplăcut exact când ți-e lumea mai dragă și alte persoane de față?

Ce faci atunci? Zâmbești și te prefaci și tu amuzat(ă) și, dacă ai „antrenament” și nu este pentru prima dată, spui și tu o replică ce se vrea plină de umor?

Dar, ce este în sufletul tău, de fapt?
Ce simți atunci când ți se întâmplă așa ceva?

Negi și spui că nu e nimic, că așa e persoana aceea, amuzantă și glumeață? 

Mda, și tu erai singurul subiect de glumă, nu putea găsi nimic altceva în momentul în care erai și tu prezent(ă), nu?
Nu putea să spună poanta când erați doar voi doi, să râdeți una bună și să înțelegi mesajul subtil? Trebuia să-ți dea o lecție de față cu toată lumea pentru ca tu să te înveți minte foarte repede, nu? 

Deși știe cât de sensibil(ă) ești, trebuia să atingă exact subiectul care te face vulnerabil(ă), care te expune, în prezența spectatorilor.

Dacă o astfel de persoană îți mai și spune în față că face totul din prea multă iubire pentru tine, te întreb, atunci, unde este iubirea ta pentru tine?

Iubirea nu jignește, nu ofensează, nu pune în dificultate, nu pune în inferioritate, nu creează momente penibile. Ea împlinește, dă liniște și te face să te simți în siguranță, protejat(ă) alături de persoana în care ai încredere.

O persoană care vrea să iasă în evidență doar călcându-i pe alții în picioare, este o persoană care, la rândul ei, a suferit din copilărie astfel de traume emoționale ce i-au rănit sufletul.

Însă asta nu este o scuză.

Mulți oameni au avut traume sufletești de-a lungul timpului, și totuși aleg să nu facă la fel cu cei/cele care au fost incapabili(e) să se bucure altfel decât făcându-i pe ceilalți să sufere.

Alegerea face diferența!

Trauma nu este o scuză pentru nesimțire sau lipsă de empatie, și nu dă dreptul cuiva  să calce în picioare integritatea sufletească umană.

Ce anume împuternicește un om să-l folosească pe altul pentru a se evidenția?

Nimic, îți spun eu. 

Și îți mai pot zice că acea persoană este atât de devalorizată în ochii proprii încât nu mai știe cum să-și reactiveze stima de sine și să se ridice la cotele de auto-respect din trecut; iar asta n-o poate face decât trăgându-i și pe ceilalți în mlaștina neputinței sale și împroșcându-i cu venin și rahat pe toți cei ce îndrăznesc să intre în raza sa de acțiune. Atât.

Aceștia sunt oamenii lași, adică lipsiți de curajul asumării și găsirii de sine, dar plini de entuziasm și bucurie când îi pot pune pe alții în situații stânjenitoare.

Lașii nu își asumă nimic, niciodată, decât „superioritatea” autodeclarată față de alții. 

Ei doar arată cu degetul, învinuiesc, aruncă bomba de răutate și fug; iar apoi neagă cu atâta vehemență că ar fi făcut așa ceva și îi atacă verbal pe toți cei ce susțin contrariul, încât ajungi și tu să te întrebi dacă ai văzut sau înțeles bine.

Da, așa a fost, dar un laș nu va recunoaște niciodată asta. Singura lui bucurie sufletească este să-și savureze „victoria” umilirii celorlalți; de aceea, momentele sunt alese când „victima” nu se așteaptă și nu e singură.

Bucuria unei astfel de „reușite” spune multe despre întunericul care a înghesuit în colțuri orice urmă de umanitate, de empatie, din sufletul lașului.

Nu încerca să schimbi astfel de persoană, nu vei reuși. Pentru că nu vrea și nu poate să se schimbe. Ar însemna să accepte ceea ce este, să recunoască faptul că nu se mai iubește demult, iar asta l-ar putea îmbolnăvi de moarte.

Amintește-ți doar că suntem imaginile în oglindă unii pentru ceilalți și, deci, că tot ce îți face sau îți spune ție, și-o adresează, de fapt, sieși.

Dacă înțelegi asta, vei putea trece mai ușor peste umilința suferită. Dar, nu mai încerca să schimbi și nu mai spera că va reveni la linia de plutire.

Nu-i poți salva pe oameni de ei înșiși, indiferent că este vorba despre partener(ă) de viață, prieten(ă), părinți, colegi de serviciu, șefi, vecini, etc.

Nu vei reuși să schimbi pe nimeni altcineva decât pe tine însuți/însăți.

Nu-ți mai irosi timpul și nu-ți transforma viața în misiune de suflet pentru salvarea celor de nesalvat. Te vei irosi și te vei oferi pe tavă, în continuare, pentru a fi ținta glumelor nesărate a celor care fug de responsabilitate, a lașilor.

Vezi-ți de viața și de sufletul tău!

Salvează-te pe tine, timpul și sufletul tău, și găsește-ți zona din viață unde să nu te simți atacat și umilit din prea multă „iubire”.

Fă cum vrei, dacă rămâi lângă astfel de persoane găsindu-le în permanență scuze, nu te mira dacă vei sfârși bolnav și neputincios, în timp ce lașul ce se „hrănește” cu demnitatea ta te va învinui că nu îi mai stai la dispoziție și că doar te prefaci că nu te simți bine.

Amintește-ți de tine și de faptul că nu ai primit o viață doar pentru a fi preș pentru oamenii devalorizați, ce fug de răspundere - lașii.

Dar, oare, de câte ori ai pus tu pe cineva într-o postură penibilă doar pentru că ai considerat că o merita? Tot din prea multă iubire ai făcut-o, nu?

Lașitatea este o otravă pentru suflet, iar persoanele lașe sunt toxice pentru toți cei ce „îndrăznesc” să înflorească în jurul lor.

Faci de vrei cu viața ta. 

Poți înflori sau te poți veșteji. 

Depinde ce oameni accepți în jurul tău și pe care te hotărăști să-i „hrănești” prin atenția acordată.

Oare, când te vei alege, în sfârșit, pe tine?

Binețe, dragă cititorule, și îți mulțumesc de însoțire!

                                    

 dr. Edith Kadar
Arad, 20 septembrie 2015

*    *    *    *    *    *    *

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.

Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
( http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/10/lasitatea-barometrul-devalorizarii-de.html)

Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

DEZAMĂGIREA, OTRAVA VIEȚII DE ZI CU ZI...

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *

O vezi în ochii persoanelor care contează pentru tine.

O auzi în vocea celor importanți pentru traiul tău.

O simți împlântându-ți-se în suflet ca o săgeată trimisă de cei cărora le-ai acordat un loc în existența ta, aici.

Te invadează atunci când așteptările îți tulbură realitatea.

Binețe, cititorule!

Hai să mai povestim un pic despre tine, despre noi. 
Așează-te comod, ia-ți ceva de băut și pornește, rogu-te, muzica pentru a ne însoți pe cărarea vorbelor.

                                           


Ai simțit vreodată că indiferent ce ai face, orice ajustări ai aduce, oricât ai încerca să faci pe plac cuiva, nu vei reuși să obții decât un zâmbet rece în colțul gurii celuilalt, un rictus rezultat din chinul buzelor de a opri nemulțumirea?

Dar, de câte ori nu te-ai „dezumflat” chiar tu dacă ai primit altceva decât la ce te așteptai, ce sperai, dacă auzeai o altă „muzică” decât cea cerută celor cu care ai venit în contact?

Ți s-a întâmplat să fii bosumflat(ă) toată ziua pentru că nu ai primit răspunsul sperat, telefonul așteptat, gestul preconizat sau cadoul visat?

Ai fost vreodată trist(ă) pentru că nu ți s-a răspuns la telefon în momentul dorit, sau pentru că puiul tău a venit de la școală cu o notă care te face de rușine în fața vecinilor, cărora oricum nu le pasă de tine?

De câte ori nu ți s-a spus că gesturile tale sunt neconforme cu așteptările și că ar trebui să-ți revizuiești trusoul de atitudini din dotare?

Știi despre ce vorbesc?

Dezamăgirea...

... așteptarea celuilalt de a fi tu cum nu va putea fi el...
... amintirea neîmplinirii proprii, proiectată pe cel promițător...
... triumful așteptărilor asupra crudei realități...
... rezultatul proiecțiilor personale asupra celor ce nu pot fi stăpâniți...
... preludiul dorinței de a controla...
... deziluzia împlinirii personale prin munca și efortul altuia...
... victoria imaginarului în fața realității...

Dezamăgirea... atunci când teoria confortabilă este preferată practicii solicitante...
Dezamăgirea... atunci când imaginea reală este ignorată în favoarea iluziei...
... când minciuna este aleasă în detrimentul adevărului...
... când îți stabilești valoarea proprie după standarde...din basme...

Dezamăgirea... pentru atunci când, în lipsa trăirilor proprii, „croiești” viața altuia ce are altă gândire...
Dezamăgirea... pentru atunci când refuzi să-ți vezi propriile limite și să le înțelegi pe ale altora...
Dezamăgirea... locul unde se oprește realul și începe proiecția lui „a fost odată”... 

Dezamăgirea...
... garanția înăcririi sufletului...
... prietena tristeții și deznădejdii...
... paravanul împotriva fericirii și liniștii sufletești...
... chemarea spre cumetrire a frustrării, fricii, furiei, supărării...
... drumul sigur spre pustiul interior...
... iluzia raiului savurată din cazanele iadului!

         *     *     *     *     *     *     *   

O vezi zilnic în ochii celor ce contează pentru tine.

O porți zi de zi cu tine ca pe un accesoriu nelipsit pe care ți-l pui atunci când așteptările tale, ceea ce ai proiectat, sunt total diferite de ceea ce primești.

În doze moderate este chiar utilă pentru că o poți folosi ca etalon al realismului cu care ești înzestrat.
Poți fi dezamăgit că nu ai ajuns la timp, că ai pierdut ceva drag din neatenție, că ai amânat atât de mult un lucru încât a devenit neimportant, că proiectul la care ai muncit nu a ieșit cum ai vrut și că l-ai făcut de mântuială, etc.

Dezamăgirea este cu atât mai mare cu cât ținta e mai ruptă de realitate.

Am întâlnit persoane dezamăgite că tratamentul nu i-a vindecat în 2 zile, deși boala era veche de câțiva ani buni.
Sunt mulți cei nemulțumiți de partenerul/partenera de viață pentru că nu îndeplinesc condițiile pe care le-au proiectat pe ei.
Există persoane dezamăgite că nu aud ceea ce vor, când, cum vor sau pe tonul care consideră că li se cuvine.
Mai sunt și cei dezamăgiți că nu au destul din orice, fără a putea defini acel „destul”, iar asta îi aruncă într-o luptă cu morile de vânt.

Dacă ținem cont de faptul că cei care ne înconjoară pot fi considerați oglinzile noastre, putem lesne realiza de ce ne lăsăm amprentați de emoții distructive.

De fapt, suntem dezamăgiți de noi!

Când copilul ia notă mică sau nu ia locul întâi în orice, suntem dezamăgiți că nu ne putem lăuda noi cu marea reușită.

De obicei, cauza este la nivel subconștient, iar mentalul blochează conștientizarea, menținându-ne într-o zonă a iluziei, în care noi avem întotdeauna dreptate.

Nu contează că nu ținem cont de individualitatea celuilalt, de limitele și putințele lui reale. De multe ori refuzăm să acceptăm că cei din jur sunt altfel și funcționează după alți parametri.
Acest refuz de a vedea realitatea este principalul generator de dezamăgiri.

Fii sincer cu tine și cu ceilalți. 
Acceptă că cei apropiați nu sunt ca tine, nu mai încerca să-i modelezi cum vrei pentru a nu fi dezamăgit(ă).
Acceptă că ceea ce te nemulțumește la alții, este - de fapt - dezamăgirea față de tine.

Dezamăgirea duce la amărăciune sufletească și la devalorizare proprie, iar acestea generează boli ca : 
- diabetul (refuz să văd „dulceața” din viața mea), 
- probleme de ficat (furii îndreptate împotriva noastră), 
- crize de colecist sau fiere (furie pentru că „viața mea ar fi perfectă dacă ceilalți m-ar asculta, pentru că eu știu cum e mai bine”), 
- boli ale inimii („dacă nu se face cum vreau eu, refuz să te mai iubesc”), sau 
- probleme osteo-articulare (devalorizări profunde de genul „nu sunt în stare să...”),

- alcoolism („nu mai suport să mă văd și să mă aud fără a-mi amorți simțurile”).

Dacă ai adoptat statusul „dezamăgit perpetuu”, nu te mira că cei din jurul tău reacționează și nu te mai poți înțelege cu nimeni, biată victimă! 
Este exact lumea pe care ai ales să o creezi, înțeleasă doar de tine.

Dacă ai ales să-ți trăiești fiecare zi e vieții tale pentru a-i schimba pe ceilalți și nu pentru a te descoperi pe tine, nu te mira dacă te trezești într-o zi că viața a trecut pe lângă tine și ai ratat multe șanse fiind ocupat(ă) să urăști bine și responsabil.

Iar dacă ți-ai putut crea o lume bazată pe dezamăgiri, sigur îți vei putea crea și una a realității și a armoniei.

Ești dezamăgit(ă) de tine? Schimbă-te!
Ești dezamăgit(ă) de ceilalți? Schimbă-te!
Ai dezamăgit pe alții? Fii tu însuți!

Binețe, dragă cititorule și îți mulțumesc de însoțire!

dr. Edith Kadar
Arad, 23 mai 2014

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/09/dezamagirea-otrava-vietii-de-zi-cu-zi.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

INTERNETUL - COMUNICARE sau DEPENDENȚĂ? - (Un altfel de) JURNAL DE CONCEDIU (II) -

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Binețe, dragă cititorule!

Continui povestea mea de vacanță, depănată sub forma unui altfel de JURNAL DE CONCEDIU.

Așa cum ți-am spus (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/09/un-altfel-de-jurnal-de-concediu-i.html), cu toții avem experiențe de neuitat în acele câteva zile de plecare de acasă. 

Ale mele nu sunt mai speciale, ci doar m-am hotărât să scriu despre ele. 

Mai exact, am simțit nevoia să împărtășesc câteva impresii activate și trăite în acele câteva zile.  

La ora la care scriu m-am întors deja acasă.

Te invit să-mi fii alături la o poveste scrisă în fiecare zi. Oare n-o fi și a ta? 

Nu are importanță unde călătorim, în ce parte a globului ne lăsăm purtați, dorința de a comunica rămâne la fel de intensă pentru mulți oameni.

Pentru mine, impresiile și emoțiile noului sunt atât de puternice încât simt nevoia să le strâng, să le adun undeva într-un săculeț al memoriei, într-un buzunar al sufletului, să le păzesc bine ca nu cumva să îmi scape ceva, să uit vreun amănunt, vreun miros, vreo priveliște, vreo trăire.

Totul e atât de nou, atât de intens, atât de... altceva!

Am ajuns cu bine în Antalya. De la aeroport am fost preluați de un microbuz și duși spre Alanya preț de vreo două ore.

Nu mi-am făcut planuri și nu mi-am lăsat mintea să „țeasă” așteptări și proiecții pentru simplul motiv că nu am mai trăit până acum așa ceva.

Chiar, de ce insistăm să ne facem planuri în mintea noastră de fiecare dată când mergem undeva unde n-am mai fost, sau întâlnim situații inedite? 

Adică, de ce încercăm să compunem cu mintea și în minte imaginea a ceea ce credem noi că ar trebui să fie sau să arate experiența ce urmează să înceapă? 

Nu am putea, pur și simplu, să ne golim mintea pentru a putea prelua și prelucra noile impresii, în loc să tot comparăm realitatea cu imaginarul inutil „croșetat” cu atâta migală în orb, pe necunoscut? Comparația cu iluzoriul e consumatoare de energie și poate crea mai degrabă frustrări decât bucurii.

Adică, habar n-avem unde mergem, dar mintea știe deja cum va trebui să arate locul respectiv; nu avem nicio idee cum arată sau cum sunt persoanele pe care le von întâlni, dar deja știm bine cum ar trebui să fie totul pentru a ne fi pe plac și a ne face plăcere. Că de nu...!

Iar dacă alții aplică aceeași tactică și asupra noastră, și ne judecă în conformitate cu ceea ce credeau ei că ar trebui noi să fim și să ne comportăm, ne supărăm tare rău și ne plângem de nedreptatea care ni s-a făcut gratuit. 

Noi avem voie, dar alții nu!

Sunt (sau mă consider) o persoană comunicativă.
Indiferent dacă cunosc sau nu persoana, cred în acel ceva care ne poate conecta la prima vedere pe noi, oamenii. Cred că nu e nevoie de multe teorii și mari filozofii pentru a face pe cineva, oricine, să comunice cu tine, sau ca tu să intri în contact cu cineva.
Cred că zâmbetul sincer, acela venit din profunzime sufletului, este „cheia” ce deschide porțile ferecate impuse de restricțiile și condiționările minții.

Mult timp m-am întrebat de ce mi-e atât de ușor să comunic cu necunoscuți, în timp ce alții întâmpină greutăți sau adevărate baraje în acest domeniu, de parcă ar fi nevoie de vreo știință studiată intens și de vreo practică îndelungată. Cred că nu mi-e frică nici de oameni, dar nici să zâmbesc.

„Comunicare la prima vedere - fără probleme, fără condiționări, fără obstacole!
Poți învăța să accepți, să lași la ușă condiționările, să fii tu însuți/însăți în prezența necunoscuților!
Totul la un preț derizoriu: un zâmbet sincer de persoană!
Pachetul promoțional poate fi al tău dacă renunți acum la falsele teorii cu care ți-ai îmbogățit viața de până acum!
Comunicare sinceră la preț de un zâmbet!”

Așa îmi trece prin mintea-mi stufoasă și jucăușă că ar suna  o reclamă la comunicarea deschisă.

Revin la concediul meu de poveste (sau de povestit) :D

După cazare am început să adulmec noul, să caut, să văd, să simt, să aud, să mă bucur.
Totul era nou, totul era extraordinar pentru simțurile mele obișnuite cu rutina. Și, bineînțeles, aș fi vrut ca totul să fie notat și comunicat.

Și atunci au apărut problemele: internetul era sublim dar lipsea cu desăvârșire, în ciuda reclamei de internet gratis, că doar era ultra all inclusive. Desigur, au avut și ei dreptate: accesul la internet era gratis după ce ai plătit o anumită sumă.
Am zis „fie!”, și am scos banii. Conexiunea era infernală, în ciuda sumei piperate pe care am dat-o în schimb, trebuia să mă reloghez la fiecare jumătate de oră, și era valabilă doar pentru un singur aparat: ori laptop, ori unul din telefoane.

În prima zi de internet mi-a venit să sparg tot de frustrare că nu am internet de calitate. Unde era internetul din România, cu cea mai mare viteză din lume, și pe care îl poți găsi peste tot?

După câteva ore bune de „luptă” cu tehnologia, am văzut privirea fiului meu de 13 ani, surprinsă de reacțiile mă-sii.
„Îmi tot atragi atenția că stau prea mult în fața computerului, dar și tu faci la fel. De ce tu ai voie și eu nu?”, mă întreabă înțeleptul meu urmaș.

Iar atunci m-am oprit, i-am spus că are dreptate, și am hotărât să intru doar câteodată, pentru a-mi verifica mesajele.
Atunci am realizat că am fost pe punctul de a strica momente, ore, zile de concediu, consumându-le cu emoții negative, în loc să mă umplu de frumos, calm și relaxare, așa cum ar trebui într-un concediu.

E copleșitor cât de repede suntem dispuși să renunțăm la bine doar de dragul de a împlini niște dorințe, așteptări și proiecții pe care mintea le face.
E înfricoșător cât de rapid renunțăm la calm doar pentru că VREM ceva plăsmuit de ego.
E tulburător cât de orbi putem deveni în fracțiune de secundă, alegând cu bună știință să nu vedem realitatea.
E trist cât de rapid și de ușor mintea anihilează sufletul, tulburându-l, întristându-l!

Am văzut că dorința mea de a comunica și altora impresiile la cald s-a întors împotriva mea.
Atunci am înțeles că eram dispusă să renunț la liniștea mea doar pentru a comunica ceva, cuiva, unor oameni care fac parte din viața mea virtuală, și nu cea reală.

De câte ori nu renunțăm la liniștea din familie, la pacea din noi, la tăcerea din jur, la realul vieții noastre doar pentru a ne conecta la iluzoriu, la virtual?
A ajuns, oare, să ne fie frică de reacțiile directe, preferându-le pe cele ale emoticoanelor?
De când a ajuns să fie mai important, mai mulțumitor un „îmi place” exprimat din buton decât un zâmbet sau o încruntătură reală?
Când am permis ca realul să devină inutil, iar virtualul să devină realitatea noastră?

Comunicarea este extraordinară, iar internetul este un instrument al naibii de util. Însă, dacă nu suntem atenți, internetul se va transforma din mijloc de comunicare în dependență. Dacă nu s-a și transformat.
Și atunci unde va mai fi liniștea noastră?

Și am știut că voi scrie abia după ce mă întorc, iar dacă cineva va fi interesat, bine; dacă nu, iar e bine, doar concediul a fost al meu.

Așa încât am continuat să le zâmbesc celor din jur, să le mulțumesc celor ce asigurau serviciile, uimită și încântată cât de rapid și ușor răspundeau cu aceeași monedă, înlocuind încruntarea cu destinderea.

Comunicarea directă ne face umani. Internetul ne transformă în imagini false a ceea ce suntem cu adevărat.
Real sau virtual?
Adevăr sau minciună?
Comunicaare sau dependență?

Binețe, dragă cititorule, și mulțumire îți spun!

dr. Edith Kadar 

Arad, 14 septembrie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

( http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/09/un-altfel-de-jurnal-de-concediu-ii.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

(Un altfel de) JURNAL DE CONCEDIU - BUCURIA ZBORULUI (I)

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *    *     *     *     * 

Da, știu, cu toții mergem în concediu. 

Cu toții avem experiențe de neuitat în acele câteva zile de plecare de acasă. 

Ale mele nu sunt mai speciale, ci doar m-am hotărât să scriu despre ele. 

Mai exact, am simțit nevoia să împărtășesc câteva impresii activate și trăite în acele câteva zile.  

La ora la care scriu m-am întors deja acasă.

Te invit să-mi fii alături la o poveste scrisă în fiecare zi. Oare n-o fi și a ta?  

Binețe, dragă cititorule!   

1. - BUCURIA ZBORULUI   

Sunt în concediu! 

Și, nu numai atât, dar am și plecat în concediu undeva în afara țării. 

Nu am mai avut demult o perioadă de relaxare, ci doar câteva zile de „chiul” de la lucru, „furate” pentru a le petrece acasă sau la ștrandul local.  

Acum, în schimb, am primit cadou (mulțumesc fratelo!) o săptămână în Antalya, Alanya (Turcia).  Știam încă din aprilie de acest concediu, dar începutul lui septembrie era atât de departe încât nici nu merita să pierd timp să mă gândesc le el. 

Acum, cu bagajele făcute în ultima seară, normal, ne îndreptăm spre aeroportul din Timișoara. Adică eu, fiul meu și părinții mei.  

Emoțiile m-au năpădit încă de la începutul săptămânii, fiecare zi fiind bifată ca trecută cu mare bucurie, aducând ziua cea mare mai aproape.   

Stau și mă gândesc: ce anume ne bucură atât de mult atunci când plecăm în concediu? 

Faptul că nu mai lucrăm? 

Că ne destindem și noi făcând ce vor mușchii noștri și când vor ei? 

Că ne rupem de rutina zilnică a vieții noastre? 

Că vom putea da frâu liber, timp de câteva zile, celor mai ascunse pofte și dorințe ale noastre? Câte puțin din fiecare?   

Am ajuns în aeroport. Aici, lume multă și veselă, fremătând de nerăbdarea libertății câtorva zile.  

Copii. Mulți copii. 

Femeile arată impecabil. 

„S-au programat din timp la cosmetică, la coafor, s-au vopsit, epilat, aranjat”, m-am gândit eu, aruncând o privire rapidă la unghiile mele făcute în grabă noaptea la ora 2, și gândindu-mă vinovată la lama de ras pe care nu am avut timp să o folosesc înainte de plecare. Cu toate acestea, eram detașată, hotărâtă să transform concediul în relaxarea de care aveam nevoie.   

Și totuși, nu pot să nu mă întreb: oare de ce ne aranjăm mai mult și mai bine, în special femeile,  atunci când plecăm în concediu? 

Pentru a ne vedea străinii ce frumoase suntem? 

De ce i-ar interesa pe străinii vieții noastre cât de aranjate părem? 

De ce și de când a devenit mai important să părem ceva pentru a mulțumi ochi străini decât să fim, pur și simplu, ceea ce simțim? 

De ce începem concediul cu renovarea și redecorarea noastră? 

Da, știu că majoritatea îmi veți spune că vă aranjați tot timpul. Dar, care este legătura dintre plecarea în concediu și pavoazarea noastră? 

De ce nu facem același lucru și dacă intrăm în concediu dar rămânem acasă? 

Oare familia nu merită să ne vadă aranjate și acasă? 

Întreb și eu.   

A început îmbarcarea. Avionul e mare și se umple cu oameni ce pleacă spre Antalya. 

La ora anunțată, motoarele avionului au pornit, iar aparatul de zbor se pune în mișcare, rulând pe pistă înainte de a se ridica în aer. Îmi place să zbor cu avionul, dar n-am mai făcut-o de vreo 24 de ani, și doar în țară. 

În ultima perioadă am fost des întrebată dacă nu mi-e frică să vin în această țară cu instabilitate politică. Răspunsul meu a fost și este: NU! Nu mi-e frică de ceva imaginar, de ceva ce începe cu „dacă...”. 

Și nu, nu particip la exercițiile de imaginație ale celor care își construiesc și trăiesc viața prin cărămizile fricii, și care încearcă să-mi transfere gratuit propriile lor temeri. 

Dacă cineva dorește să-și facă din frică partenerul tăcut al vieții, așa să fie; eu am decis altfel.   

Avionul prinde viteză și se desprinde de la sol, ridicându-se încet și îndepărtându-se de pământ. 

Am închis ochii și am început să savurez călătoria mea, înțelegând că ceea ce trăiesc, la propriu, în acele momente, trăim zilnic, la modul figurat: fiecare zi e o nouă călătorie spre o nouă zonă a vieții. Hotărârea rutei și a trăirilor cotidiene ne aparține.  

Lacrimile au început să-mi curgă pe obraji, luându-mă complet pe nepregătite: plângeam de bucurie!   

Era bucuria zborului, a eliberării de cotidian, a libertății noului. Era sărbătoarea cedării controlului vieții mele pe mâinile altora. 

Pentru aproape două ore, viața mea și a celorlalți pasageri ai avionului era în mâinile echipajului. Altă dată aș fi fost neliniștită, dar acum nu.   

Timp de aproape două ore am observat și admirat peisajul, și am trăit câteva turbulențe la trecerea deasupra munților. 

Este atât de bine să ai încredere în profesionalismul celor care iau decizii, indiferent dacă este vorba despre pilot de avion sau despre altcineva aflat la cârma vehiculului din viața ta. 

Iar asta ne include pe noi, „piloții” propriei noastre vieți. 

Dar, avem noi, oare, încredere în deciziile noastre?

   

Dacă tot ce vrem să vedem este rutina, rutină să fie!  Dacă tot ce observăm are o nuanță ternă, pesimistă, nu înseamnă că nu există și alte nuanțe; noi doar am hotărât că asta și atât vrem să vedem. Și dacă am decis că drumul zilnic prin viață este cu turbulențe, așa va fi. 

Depinde ce setări avem în sinea noastră, făcute tot de noi. 

Dacă ne hotărâm să vedem urâtul călătoriei numită viață, cum vom putea vedea frumusețea destinației, a destinului nostru? 

Și dacă am decis că drumul, ca și viața, sunt de doi bani, cine sau ce ar mai putea să schimbe acest „program” devastator pentru trăire și pentru suflet?   

Mă gândeam că mulți dintre cei ce au călătorit cu avionul mi-au spus despre efectele neplăcute pe care zborul l-a produs asupra corpului lor.

Oare intensitatea simptomelor unor pasageri ține și de senzația că le-a fugit pământul de sub picioare, și că au pierdut controlul asupra vieții lor? Înclin să cred că da, și că aceste trăiri își pun amprenta asupra a ceea ce simțim în plan fizic.  

Acolo, în aer, m-am gândit la reacțiile corpului uman atunci când se află la înălțime. Oare există vreo legătură între simptomele simțite, intensitatea lor și trăirile noastre? 

În timpul zborului cu avionul reacționează urechea, în special cea internă, care ne dă echilibrul. Desigur, la mare altitudine  se înfundă urechile deoarece lichidul din acea zonă reacționează la presiunea înaltă. 

Dar, din punct de vedere emoțional, urechea internă reacționează și răspunde la pierderea controlului, la propriu sau la figurat.

E posibil ca cei ce experimentează simptome neplăcute să aibă, de fapt, frica  de a-și pierde controlul asupra „cârmei” propriei vieți?

Da, știu că ai vrea să îmi spui că zborul e zbor, și atât. Dar chiar nu ți-ai pus niciodată problema de ce unii se simt rău, în timp ce alții nu simt decât banalele urechi înfundate, rezultat al schimbărilor de presiune.

Orice destinație presupune o călătorie, indiferent de mijlocul de transport ales. 

Chiar dacă este vorba despre un loc real sau despre unul imaginar, drumul este exact ceea ce vrem noi să fie: o bucurie sau un chin. 

Putem alege să vedem doar neplăcutul, ceea ce deranjează, ceea ce nu corespunde cu ideile noastre despre ceea ce ar trebui să fie fericirea și mulțumirea noastră dacă ni s-ar respecta anumite condiții puse, evident, tot de noi.

Sau putem alege să fim atenți la cale, înțelegând că nu putem ajunge la destinația finală dacă nu ne-am însușit libertatea călătoriei și dacă nu am înțeles că orice drum este altfel decât cel dinainte, și că ne aduce noi și noi experiențe.

Cam ca o călătorie spre o destinație de concediu. 

Când alegem să renunțăm la condiții, condiționări și nevoia de a controla fiecare secundă a vieții noastre, abia atunci apare bucuria de a fi, de a trăi, de a savura, de a observa. 

Atunci ne lăsăm în brațele providenței, convinși că orice ne va aduce în viață va fi în conformitate cu ceea ce ne-am așternut până atunci pe drumul vieții noastre.

Abia atunci ne putem bucura în liniște de... zborul prin viață.

Bucuria zborului sau efectele secundare ale controlului în toate aspectele vieții?

Zic și eu.

Eu am ales și aleg bucuria zborului, bucuria experienței și a trăirilor, inclusiv pe cele ale turbulențelor. 

În zilele următoare îți voi povesti și despre alte impresii de vacanță, împărtășite în acest mini-jurnal de concediu. Un altfel de jurnal.

Binețe ție, cititorule, și mulțumire de însoțire printre rânduri.

dr. Edith Kadar 

Arad, 11 septembrie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

( http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/09/un-altfel-de-jurnal-de-concediu-i.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.