Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Ai întâlnit sau ai auzit despre persoane care duc o viață plină de suferințe emoționale, psihice, fizice, sufletești, dar care nu fac nimic pentru a ieși din această stare în afară de a se lamenta și a arăta cu degetul pe oricine altcineva în afară de ei?
Ai întâlnit sau ai auzit despre persoane care inventează tot felul de scuze de ce să nu schimbe ceva, în loc să pornească schimbarea; persoane care la fiecare soluție a vieții vor găsi o problemă ce va începe cu „da, dar...”?
Aceștia sunt oameni care se complac în confortul și comoditatea suferinței, alegând să rămână în „răul cunoscut”, în loc să caute mai bine-le într-un loc necunoscut.
Binețe, dragă cititorule!
Astăzi te invit să povestim despre un subiect incomod pentru ego, destul de des întâlnit și intens negat de către cei ce fac subiectul materialului: despre confortul călduț al suferinței.
Ca de obicei, apelez la înțelepciunea ta, sugerându-ți să nu îmi răspunzi din profunzimile ego-ului, ci să citești, mai întâi, ce am de spus. Altfel, pot spune că povestea actuală este chiar despre tine.
Sufletul știe când ai nevoie de schimbare, de orice schimbare, și îți scoate în cale oportunitățile, dar și oamenii care să te ajute, să te sprijine. Mintea este cea care se opune, care neagă, care sabotează, evidențiindu-ți doar aspectele negative, spunându-ți doar de ce să nu faci acel lucru, acea schimbare, acea transformare.
Sufletul e tăcut, mintea e gălăgioasă, iar omul - conform obiceiului - va asculta și va auzi vacarmul minții, pentru că liniștea nu poate fi auzită, ci doar simțită.
Într-o lume bazată pe cele 5 simțuri, perceperea liniștii e plictisitoare, e nefirească, e nefolositoare.
Pentru a auzi liniștea sufletului cu ale sale mesaje, e nevoie ca omul să își antreneze voința, să își exerseze liberul arbitru și să treacă peste hotărârile minții, alegând calmul.
Omul este sclavul obiceiurilor sale. Tot ceea ce este cunoscut are prioritate în fața necunoscutului.
O cărare știută, bine conturată și bătătorită de rutină este preferată întotdeauna în locul unui drum al vieții nou, necunoscut, necontrolabil.
Doar că acea cărare știută te va duce în aceleași locuri, iar la capătul ei se află aceleași destinații pe care le știi deja, nu altele.
E mai simplu să spui „nu pot”, decât să încerci. E foarte simplu să-ți pui armura lui „asta nu se poate... nu e bine... nu voi reuși...”, decât să calci pe drumul noului, acolo unde totul e posibil, doar să vrei.
E mai simplu să te ghiftuiești spunând că nu poți avea grijă de sănătate și de siluetă, decât să și încerci să vezi că poți orice, doar să vrei.
E infinit mai simplu să mergi la medic și să iei pastile cu pumnul pentru că așa ți s-a zis, decât să schimbi stilul de viață care te-a îmbolnăvit, iar la capătul drumului schimbării să (re)găsești sănătatea.
E ușor să pășești pe poteca scuzelor, decât pe drumul necunoscut al soluțiilor.
E atât de simplu să nu faci nimic pentru tine și să ceri ca toți ceilalți să îți îndeplinească ție dorințele, să fie sclavii comodității tale, decât să lucrezi zi de zi la dorințele care te pot scoate din rutină, din mocirla lui „eu nu pot”.
Nu există „nu pot!”, ci doar „nu vreau... nu am chef... mi-e lene... mi se cuvine tot, restul să trăiască după toanele mele, după placul meu, după indicațiile prețioase pe care le dau din comodul loc al lui „totul mi se cuvine!”.
E greu să te scuturi de praful neputinței, să-ți dai jos haina rutinei și să îmbraci noile straie ale lui „tot ce vreau este posibil”.
Este greu să nu mai dai vina pe nimeni pentru viața ta ternă, și să începi să îți asumi responsabilitatea pentru tot.
Este foarte greu să observi că nimeni nu îți poate face vreun rău decât dacă tu permiți asta.
Viața ta de acum este suma hotărârilor pe care le-ai luat pe binecunoscutul și comodul drum al rutinei.
Același drum te va duce în aceleași locuri, nu altundeva.
Vrei altceva? Schimbă drumul. Ieși de pe cărarea suferinței și încearcă altă cale.
Nu este suficient să citești kilometri de texte motivaționale, să dai like-uri fără număr, să le distribui, dar viața ta să rămână neschimbată: aceeași rutină, aceleași blocaje, aceleași suferințe, aceleași boli.
A-i ajuta pe alții la nesfârșit și a uita de tine nu este altruism, ci este uitare de sine, este negare de sine; este respingere de sine!
A-i ajuta pe alții să revină pe drumul bun, nu te aduce pe tine pe drumul cel bun.
E mai simplu să vorbești despre Biblie, biserică și religie, decât să aplici credința în tot ceea ce faci, și să asculți vocea divinității din tine.
Este atât de simplu să îi ții pe cei apropiați sclavi ai bolilor tale, care trebuie să îți îndeplinească orice moft că doar ți se cuvine; boala îți dă drept de veto asupra vieții celorlalți.
E foarte greu să alegi să îți asculți corpul și să faci ce spune el, că doar are soluția vindecării în ADN.
E atât de simplu să lași boala să te reprezinte în societate, în fiecare conversație, în tot ce faci, în loc să observi că sănătatea și boala sunt alegeri personale.
Sănătatea și bunăstarea sunt ca o grădină ce trebuie îngrijită, arată, semănată, întreținută. Dacă nu faci asta zilnic, apar „buruienile” bolii.
E atât de simplu să ne fluturăm suferința în fața tuturor, în loc să ieșim din ea.
E facil și aduce capital de simpatie să povestești tuturor cât de greu este că ți-au plecat copiii de acasă, în loc să îți vezi de viața ta și să le respecți hotărârile lor. Sau să te plângi non-stop că ai rămas singur/singură după ce soțul/soția ți-au murit de mulți ani, în loc să mergi mai departe cu viața, cinstindu-le, astfel, memoria.
E mai simplu să amesteci în aceeași oală bărbații sau femeile, denigrându-i și alegând, în final, tot tipologia care te face să suferi, în loc să stai să observi unde greșești, pentru a schimba ceva.
Este atât de simplu să rămâi într-un loc de muncă prost plătit, cu șefi și colegi care nu te respectă, decât să schimbi locul de muncă.
Da, dar plângerea de milă și fluturarea cu orice ocazie a suferinței, afișarea ei ca pe o pancartă , aduce un val de simpatie și de compasiune, dă subiecte siropoase de discuție, dă un sens de apartenență la grupul majoritar al „celor ce au o viață foarte grea”.
Suferința, indiferent de cauza ei, devine laitmotivul vieții, și un motiv clar al rămânerii pe drumul previzibil al autodistrugerii.
Când viața devine o serie de teorii și afirmații goale, lipsite de conținut și de susținere practică, deznodământul e ușor de bănuit: boli, suferințe, iar, în final, moartea.
Când a vorbi despre boală, despre suferință, ajunge să fie mai plăcut decât a povesti despre viață, sănătate, frumos, drumul vieții tale devine tot mai întunecat, sfârșind în prăpastia lui „eu nu pot... și ce pot să mai fac... e prea târziu pentru mine...”.
Când a găsi scuze devine mai important pentru tine, îți ocupă tot timpul vieții, și când găsirea soluțiilor este o activitate pentru alții, nu pentru tine, te afli deja pe panta descendentă a devalorizării și involuției ca individ.
De ce se ajunge aici? De ce alegi problemele și nu rezolvările, de ce optezi pentru drumul autodistrugerii și nu al împlinirii?
Pentru că alegi gălăgia minții și nu liniștea sufletului.
Pentru că alegi declarații stufoase în locul credinței tăcute.
Pentru că alegi lamentarea ca limbaj, în locul demnității tacite.
Pentru că suferința strigată atrage simpatie și oameni care să te ajute ( a se citi „slujească”), pe când liniștea nu aduce pe nimeni.
Când asculți gălăgia minții, nu te mai auzi pe tine, nu mai auzi sufletul, nu mai auzi vocea divinului din tine.
Sufletul știe când ai nevoie de schimbare, de orice schimbare, și îți scoate în cale oportunitățile, dar și oamenii care să te ajute, să te sprijine. Mintea este cea care se opune, care neagă, care sabotează, evidențiindu-ți doar aspectele negative, spunându-ți doar de ce să nu faci acel lucru, acea schimbare, acea transformare.
Sufletul e tăcut, mintea e gălăgioasă, iar omul - conform obiceiului - va asculta și va auzi vacarmul minții, pentru că liniște nu poate fi auzită, ci doar simțită.
Cum știi că asculți gălăgia minții?
Textul acesta ți se va părea prea lung, ca orice text ce depășește două paragrafe, adică limita pe care ți-a fixat-o mintea, la care te-a limitat. Apoi, vei aduce argumente multe în vorbe nenumărate de ce tu nu îți asculți mintea ci sufletul, și nu observi că este tot gălăgia și emfaza ego-ului. Te vei justifica de ce tu faci ceva, și nu faci altceva. Vei găsi contraargumente de ce nu faci schimbarea, în loc de ce să o faci.
Îmi vei spune că mie mi-e simplu pentru că eu nu am trecut prin ce treci tu.
Și, cel mai evident, vei continua să trăiești ca și până acum, nefăcând nicio modificare în viața ta.
Un text nu îți poate schimba viața dacă tu nu vrei. De fapt, nimic nu îți poate schimba viața în mai bine dacă ai hotărât că drumul cunoscut și bătătorit al suferinței este mai comod decât orice altă cale necunoscută.
Poți citi, poți da like-uri, poți urma zeci de cursuri de dezvoltare personală.
Dacă nu schimbi nimic în viața ta și rămâi în aceeași suferință, se numește că alegi să rămâi în comoditatea și confortul suferinței.
Mintea e gălăgioasă, sufletul e tăcut.
Minte găsește probleme, sufletul caută soluții.
Mintea afirmă și declamă că va face schimbare; sufletul tace și face.
Atunci când alegi confortul suferinței, pierzi magia transformării de sine, de tine.
Totul este o alegere. Se numește LIBER-ARBITRU.
Nu mă interesează ce alegi, o faci pentru tine; dar fii conștient(ă) că tot ce urmează după alegere este responsabilitatea ta, nu e vina cuiva.
Alege. Alege-te!
Binețe, dragă cititor, și mulțumire de însoțire printre rânduri!
dr. Edith Kadar
Arad, 04 aprilie 2017
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nicio schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.
