Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Ai observat că sunt oameni care vorbesc mult și dau sfaturi tuturor, indiferent dacă le sunt cerute sau nu?
Dar, ai observat că sunt subiecte la care nu simți nevoia să spui ceva, iar altele în care nu mai termini, parcă, argumentele pe care le aduci și le prezinți celorlalți?
Cu cine vorbești, de fapt, și cui te adresezi atunci când simți nevoia să comunici?
Cât de conștient(ă) ești că ceilalți, cei cărora le transmiți ceva, sunt oglinzile tale și că, de fapt, îți vorbești ție, te adresezi ție, comunici cu tine însuți, pentru a rezolva în tine și la tine situația despre care „predici” cu atâta ardoare?
Binețe, dragă cititorule!
Te invit într-o incursiune prin sinceritate, sau cel puțin prin ce înțeleg eu prin sinceritate. Și, ca de obicei, aceasta este și povestea mea. A ta care o fi?
Nu uita să pornești muzica, pentru a-ți fi alături pe calea rândurilor și drumul cuvintelor.
De cele mai multe ori spunem lucruri pe care noi înșine nu le auzim. De fapt, aceasta este cea mai frecvent aleasă modalitate de a ne vorbi nouă, de a ne spune, de a ne comunica lucruri. Și nici atunci nu auzim, de cele mai multe ori.
De câte ori spunem ceva, cuiva, ne vorbim nouă înșine.
Cu cât suntem mai vehemenți, mai pătimași, mai tranșanți, cu atât mesajul de transmis ne este adresat nouă, și se referă la o situație rămasă nerezolvată în viața și sufletul nostru.
S-ar putea ca ceea ce spunem să nici nu aibă vreo legătură cu subiectul deschis de interlocutor. E de ajuns o scânteie care să reaprindă fitilul unei traume adânc îngropată în noi, și explodăm.
Când luăm apărarea unui copil sau a unei persoane neajutorate, ce traumă emoțională a suferit copilul din noi în trecut, nu i-a luat nimeni apărarea și ce anume ne-a făcut să ne simțim neajutorați?
Când vorbim despre drepturile animalelor, ce durere ascunsă în suflet nu ne dă pace, legată de ființe al căror limbaj nu este înțeles?
Când dăm sfaturi fără să ni se ceară, cui ne adresăm, de fapt? Când încercăm să convingem pe cineva să nu facă ceva, cine din trecutul nostru a mai făcut acel lucru și rezultatul a fost catastrofal?
De cele mai multe ori ne alegem calea în viață ținând cont și inspirați fiind de oameni, experiențe, situații din copilăria și adolescența noastră.
Un medic devine medic (de cele mai multe ori, așa cum am spus) deoarece la un moment dat a pierdut pe cineva drag din cauza unei boli ce nu a avut (atunci) leac. Sau a fost bolnav el însuși de o boală gravă. Și atunci hotărăște că vrea să găsească el tratamentul vindecător, și alege medicina.
Un viitor psihiatru sau psiholog a avut sau a asistat la multe conflicte cu afectarea emoționalului sau chiar a personalității în copilărie; sau a stat în apropierea unor persoane atât de traumatizate sufletește și emoțional încât au preferat să se închidă într-o lume a lor și să se izoleze de ceilalți.
Un viitor jurist a fost supus unor nedreptăți, sau a asistat la niște întâmplări nedrepte și nimeni nu i-a luat apărarea, lui sau unor persoane apropiate.
Iar exemplele ar putea continua.
De cele mai multe ori ne alegem meseria intenționând să îi ajutăm - într-un fel sau altul - pe semenii noștri. Și cum îi ajutăm cel mai mult? Prin vorbe. Se spune că vorba dulce mult aduce.
Însă, adesea ne vorbim nouă înșine, de fapt.
Să luăm ca exemplu blogurile, atât de populare pe internet. Autorii împărtășesc întâmplări și învățăminte bazate pe experiențele și înțelegerea lor. Tot ce scriu are legătură cu ei înșiși.
Iar acum voi lua ca exemplu chiar blogul meu.
Tot ce am scris reflectă experiențe ale mele sau ale altora cu care vin în contact, și este redat prin prisma mea, a nivelului și capacității mele de înțelegere și prelucrare a faptelor și situațiilor întâlnite.
Am vrut să mă fac doctor de când mă știu. De ce? Pentru că am fost foarte bolnăvicioasă în copilărie, iar spitalele, cabinetele medicale, medicii și asistentele au făcut parte din viața mea. Îmi plăcea cum îmi vorbeau și cum li se vorbea. Îmi plăceau atitudinea și prestanța cadrelor medicale, și rezultatul muncii lor.
Așa încât a face medicina a fost o hotărâre luată fără nicio problemă, căreia i-am rămas credincioasă pe tot parcursul școlii.
Apoi am văzut că tratarea și vindecarea sunt două lucruri total diferite. (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/05/tratare-versus-vindecare-iv-medic-vs.html)
Am căutat metode noi de a ajuta oamenii, dar, fără să-mi dau seama, m-am ajutat, de fapt, pe mine.
Dacă aș fi pornit de la început de la ideea de a mă ajuta pe mine, nu aș fi reușit nimic. Cum adică să am eu probleme? Alții au, eu nu, îmi spuneam eu pătrunsă de acest crez izvorât - normal - din orgoliu și din ego.
Și totuși... premisa a fost extraordinară, și mi-a îndreptat pașii către ceea ce îmi era menit conform crezurilor mele de atunci.
Tot ce am făcut în plus mi-a călit abilitățile de comunicare cu oamenii: dans, coregrafie, mișcare scenică, televiziune, presa scrisă, asigurări de viață, terapii alternative, reiki, astrologie, cursuri de descoperire personală.
Până la a ajunge să împărtășesc experiențele și trăirile mele sub forma unui blog a fost doar un pas. Cam mare la început, e drept, ținând cont de comoditatea și lenea în care m-am cuibărit pentru a nu observa părerea proastă pe care o aveam despre mine și inconsecvența mea.
Am început încet, cu câteva materiale pe an. A trebuit să trec peste faptul că, deși știam și mi s-a spus că scriu bine, o profesoară de liceu mi-a spus că nu voi fi niciodată bună la așa ceva, iar acest „program” m-a ținut blocată bine de tot, mult timp. Deh, profesorii și „încurajările” lor!
Cele mai multe materiale îmi erau - de fapt - adresate mie.
Apoi, cineva drag (pe atunci) m-a „încurajat”, spunându-mi că blogul este o pierdere de vreme și că nu mă va duce nicăieri. Și, ca de fiecare dată în viața mea când cineva îmi spunea că nu se poate ceva sau că nu are rost, că nu voi putea, mă încăpățânam să arăt că nu are dreptate.
Și uite așa părăseam călduța zonă de confort și luam taurul de coarne. De fiecare dată rezultatele au fost extraordinare.
În paranteză fie spus, profesoara de biologie care mă medita pentru admiterea la facultate, mă umilea în fața colegilor de câte ori putea, spunându-i mamei mele că nu are nici un rost să încerc la medicină, nu voi reuși niciodată. La admitere, cea mai mare notă am luat-o la biologie.
Închid paranteza și revin la blog.
Când persoana în care aveam atunci încredere mi-a spus că articolele mele sunt bune, dar sunt pierdere de timp că nimeni nu le înțelege, acela a fost momentul în care am început să scriu mai des. Iar rezultatele nu au încetat să apară.
Cu timpul, mi-am dat seama că, de fapt, îmi vorbesc mie însămi, comunic cu mine. Doar că, de multe ori, scriam ceva ce știam, dar parcă eu eram în altă parte, detașată de vorbele scrise.
Desigur, temele abordate vin din experiențe acelor zile, și indiferent dacă întâmplările au fost ale mele sau ale oamenilor din viața mea, trăirile erau ale mele, în mod clar.
Am știut - în teorie la început - că ceea ce ne deranjează este ceva ce în noi nu este încă rezolvat. Apoi am început să înțeleg acest lucru, să-l asimilez, să-l pun în practică și să-l integrez în viața de zi cu zi.
Acum aștept cu nerăbdare să-mi întâlnesc pacienții pentru a vedea ce probleme au și cât de mult rezonez cu ei la nivel de trăire, de implicare emoțională.
Cu cât empatia și identificarea cu situația dată erau mai puternice, cu atât mai departe eram de rezolvarea acelei probleme în mine însămi și, desigur, în aceste situații, nici ajutorul dat nu era de un folos prea mare.
Cu cât acea problemă a omului cu care vorbeam era rezolvată la mine, cu atât rezultatul terapiei și ajutorul dat erau mai bune, mai spectaculoase.
Și așa, încetul cu încetul, ajutând oamenii m-am ajutat, de fapt, și pe mine.
Am ajuns într-un moment în care nu mai opun rezistență, nu mai vreau să controlez, în care sunt doar atentă la semnele și semnalele vieții și ale subconștientului meu, aduse prin intermediul oamenilor și a întâmplărilor zilnice.
Încerc să observ cât mai multe amănunte cum ar fi: dacă un pacient este foarte agitat în interiorul său, circulația mașinilor pe strada unde lucrez se intensifică brusc, și parcă atunci trec cele mai zgomotoase mașini sau motociclete.
Când cineva susține sus și tare că vrea să își rezolve problemele emoționale dar, de fapt nu vrea asta în sinea sa, telefonul meu sună neîncetat, ca în Gara de Nord (al său nu sună deoarece rog omul să-și acorde o pauză și să-l închidă).
Când cineva vrea să își rezolve problema dar are frici legate de rezultatul final al „reparațiilor” sale, am observat că în jurul cabinetului încep reparații la propriu, indiferent dacă este vorba despre vecini sau despre lucrări stradale.
Iar când persoana este deschisă din start, are încredere în ea însăși, în mine și în rezultate, orice zgomot încetează brusc, muncitorii se opresc, iar circulația stradală se diminuează simțitor.
Cu alte cuvinte, interiorul omului este reflectat în, la, și de exterior.
Desigur, nu trebuie să mă crezi. Acestea sunt observațiile făcute de mine, iar a le comenta și combate pe baza unor teorii lipsite de suportul practic poate oricine.
„Nu cred că...”, „...s-ar putea să...” sau râsul plin de compasiune reflectă lumea și adevărul tău.
Știu asta pentru că și eu am făcut la fel. Pentru că, de cele mai multe ori spunem lucruri pe care noi înșine nu le auzim. De fapt, aceasta este cea mai frecvent aleasă modalitate de a ne vorbi nouă, de a ne spune, de a ne comunica lucruri. Și nici atunci nu auzim, de cele mai multe ori.
De câte ori spunem ceva, cuiva, ne vorbim nouă înșine. Cu cât suntem mai vehemenți, mai pătimași, mai tranșanți, cu atât mesajul de transmis ne este adresat nouă înșine.
S-ar putea ca ceea ce spunem să nici nu aibă vreo legătură cu subiectul deschis de interlocutor. E de ajuns o scânteie care să reaprindă fitilul unei traume adânc îngropată în noi, și explodăm.
Ce te deranjează la alții?
Care sunt sfaturile pe care le oferi, cel mai frecvent neîntrebat(ă), celorlalți?
Vorbești mult? Vorbești puțin? Ce spui atunci când vorbești? Te auzi, măcar?
Nu poți ajuta un om dincolo de propriile tale limite, reale sau imaginare.
Nu poți da sfaturi unui om cum să înoate dacă ție ți-e frică de apă și habar n-ai să înoți.
Nu-i poți hrăni pe cei din jur, iar tu să mori de foame; nu-i poți îmbrăca pe ceilalți în timp ce tu ești plin(ă) de zdrențe.
Nu poți da sfaturi pe care tu nu le urmezi.
Sau poți toate astea, dar te minți pe tine, iar minciuna aduce minciună și fals, nu adevăr.
Fii atent(ă) la ce spui. Fii tot timpul conștient(ă) de ce faci.
Ești cea mai apropiată persoană ție, cea care ține la tine și te iubește cel mai mult.
Nu te ignora.
Când vorbești cu alții, comunici cu tine însuți, de fapt.
Așa că, spune vorbe frumoase.
Meriți asta!
Binețe, dragă cititorule!
dr. Edith Kadar
Arad, 01 august 2016
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.
.jpg)
.jpg)
.jpg)
