luni, 29 august 2016

CÂRCOTAȘII, „HOȚII” BUCURIEI CELOR DIN JUR

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *    *    *    *    *    *    * 



Ai întâlnit vreodată persoane care au încercat să-ți blocheze bucuria, să-ți destrame optimismul și să-ți strecoare, prin orice mijloace, otrava pesimismului lor?

Sunt convinsă că da.

Indiferent dacă aceștia fac parte din colectivul de lucru, sunt prieteni reali sau virtuali pe paginile de socializare sau sunt persoane apropiate sufletului nostru, ei sunt cei care, cu permisiunea noastră, ne vor aduce norii în optimismul nostru, vor demola orice bucurie a noastră și vor „ucide” orice urmă de zâmbet.

Binețe, dragă cititorule!

Azi îți aduc în atenție un subiect cu care ne confruntăm din ce în ce mai frecvent în viață: cârcotașii, „hoții” bucuriei și a optimismului celor din jur.

Nu uita să pornești și muzica, pentru a te însoți pe calea rândurilor.

                                

Există persoane care ori de câte ori văd vreun semn de manifestare al bucuriei, libertății și seninătății semenilor, vor face tot posibilul să-l strice, să-l murdărească, să-l schilodească, să-l distorsioneze. 

Ei sunt mulțumiți doar atunci când și-au desăvârșit „capodopera” și îi văd pe toți triști. 
Ei doar atunci sunt fericiți, doar atunci sunt mulțumiți când reușesc să distrugă orice urmă de bine din ochii, sufletul și manifestarea „victimelor”.

Aceștia sunt „demolatorii” de bucurii, „ucigașii” zâmbetelor, aducătorii de ploaie în sufletele celor din jur.

Îi cunoști drept „cârcotași”, „pesimiști”, oameni „întunecați”, persoane lipsite de trăire și de...ele însele.

Indiferent ce vei spune, vei cânta, vei scrie, vei posta, vei spune, ei vor fi cei care vor arunca săgeți înveninate în direcția bucuriei tale, și fiecare încercare de a-ți apăra crezul se soldează cu mai multă înverșunare în aruncarea noroiului în fața ta.

Aceștia sunt oamenii care la fiecare poveste a ta despre armonie și înțelegere îți vor vorbi despre despărțirea și divorțul iminent, chestiune doar de timp, în accepțiunea lor.

Sunt cei care la fiecare povestire despre sănătate și însănătoșire îți vor arunca în față iminența morții nedescoperite și neanunțate.

Sunt oamenii care, la fiecare postare veselă despre animăluțe îți vor spune, scrie sau reposta despre moartea, vânătoarea sau gătirea acelor animale ca mâncăruri  pentru burțile lor fericite.

Sunt cei care la orice subiect îți vor vorbi despre opusul a ceea ce ai vrut să transmiți, insistând , chiar dacă încerci să-i aduci pe calea argumentelor logice.

Singura lor bucurie în viață este să-ți demoleze ție bucuria. Hrana sufletului lor sunt tristețea, neputința și lacrimile tale.

Sunt oamenii antonimelor: binele merită rău, bucuria trebuie „ștearsă” cu tristețe, râsul înlocuit cu plâns și trăirea trebuie înlocuită cu „morga” sentimentelor.

Ei se cred spirituali, cu simțul umorului, plini de învățăminte ale vieții și îndreptățiți să-i aducă pe „naivi” în simțiri, pe calea (considerată de ei) dreaptă și reală.
Pentru ei, orice bucurie, cât de mică, a altora e semn de luare razna și batere de câmpi a naivilor vieții.


Cârcotașii se cred (atot)cunoscători ai originii și sensului vieții, și toți cei ce gândesc diferit e musai a fi taxați în consecință. 

Indiferent dacă aceștia fac parte din familia noastră, din colectivul de lucru, sunt prieteni reali sau virtuali pe paginile de socializare, ei sunt cei care, cu permisiunea noastră, ne vor aduce norii în bucuriile noastre, vor demola orice bucurie a noastră și vor „ucide” orice urmă de zâmbet.

Cârcotașii sunt oamenii cu haos în suflet, cu chin în trăire, cu neputință în zâmbet, iar din această cauză nu vor să vadă decât partea întunecată a vieții, jumătatea goală a paharului. 

Sunt oameni cu simțire schilodită și suferindă din cauza altora ca ei, care le-au dat în copilărie sau tinerețe aceeași lecție pe care o aplică și ei apropiaților, și care i-au făcut să creadă că cea mai mare sursă de bucurie este întristarea celorlalți.

Sunt incapabili să vadă jumătatea plină a paharului deoarece privesc lumea prin perspectiva restului de suflet ciobit ce le-a rămas.

Nu încerca să-i aduci în lumina ta pentru că nu se vor opri până nu-ți aduc întunericul lor în trăirea ta.

Lasă-i în plata lor, ignoră-i, evită-i, scoate-i din lista vieții tale și înțelege că nu sunt așa din cauza ta.
Sunt așa din cauza lor, din cauză că acesta e drumul pe care l-au ales.

În fond, pune-ți întrebarea: tu de ce ai ales optimismul, în ciuda încercărilor vieții?
Ai înțeles?

Nu-ți trăda bucuria crezând în întunericul altora!



Binețe, dragă cititorule!

 dr. Edith Kadar 
Arad, 30 octombrie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/08/carcotasii-hotii-bucuriei-celor-din-jur.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

luni, 22 august 2016

VREI, SIMȚI și ȘTII? POȚI, cu siguranță!

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles

 *     *     *     *     *     *     * 



Fiecare om își caută drumul și sensul în viață.

Cel puțin așa afirmă prin gânduri, vorbe și fapte.
Își caută împlinirea (materială, emoțională, sufletească, spirituală) în conformitate cu idealurile, crezurile, planurile și talentele de care dispune.

Aceasta e teoria.
Practica începe cu realismul fiecăruia și cu aprecierea justă a ceea ce poate, față de ceea ce își dorește.

Dacă omul doar VREA ceva, fără a verifica dacă poate sau este în stare să facă acel lucru, se poate alege cu o tonă de frustrări pentru tot restul vieții sale, considerându-se incapabil să realizeze ceva și negândindu-se că drumul îi e deschis spre altceva.

Dacă persoana VREA și SIMTE că poate, dar e obișnuită să îi asculte pe toți cei din imediata apropiere, există mari șanse de a fi convinsă că nu poate sau nu merită efortul; atunci, furiile, părerea de rău și tristețea îi vor deveni companionii tăcuți pe drumul deviat al restului vieții sale.

Dar dacă cineva VREA, SIMTE și ȘTIE că poate face orice, în ciuda a ce spun alții, își va putea finaliza drumul prin viață, indiferent cât de anevoios este. Atunci, orice frustrare, furie, părere de rău sau tristețe sunt tratate doar ca stări trecătoare, ca „umbre” care să îi determine să regândească tactica, să-și regrupeze forțele și să le întărească convingerea că sunt pe drumul bun.

Dacă VREI, SIMȚI și ȘTII cine ești și de ce ești capabil(ă), POȚI ajunge pe cele mai înalte piscuri. 
Dacă nu, rămâi în mlaștină pentru a spune altora povestea zborului care ar fi putut fi.

Tu unde te situezi?

Binețe, dragă cititorule!





 dr. Edith Kadar
Arad, 21 septembrie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.



luni, 15 august 2016

SCRISOARE CĂTRE TINE, OMULE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles

 *     *     *     *     *     *     *



Binețe, dragă om drag!

Să știi că ești în gândurile mele aproape tot timpul. Îți mulțumesc că m-ai ajutat și mă ajuți să văd, să observ, să trag concluzii, să înțeleg, să aplic și să dau mai departe învățămintele acumulate.
Dacă nu ai fi fost tu, cu povestea ta de viață, cu trăirile și experiențele rezultate, aș fi fost cu mult mai săracă, și m-aș fi plimbat încă braț la braț cu ignoranța prin ceața necunoașterii.

Și pentru că ai fost atât de darnic cu mine, dă-mi voie să-ți împărtășesc câteva din tainele pe care mi le-ai încredințat, sub forma unor întrebări.
Mi-ai dezvăluit o lume prea frumoasă pentru a nu-ți răspunde singur la aceste întrebări.

Pot să încep? Stai comod(ă)? Dă drumul muzicii pentru a-ți fi alături și a te inspira pe calea rândurilor.



Cum să te fac să înțelegi...

...că tot ceea ce ți se întâmplă este consecința tuturor hotărârilor pe care le-ai luat de-a lungul vieții?

Faptul că ai lăsat pe alții să-ți hotărască soarta e tot o decizie de-a ta. 
Nimeni nu îți poate creiona viața fără acceptul tău.  
Încearcă să înțelegi, și nu mai da vina pe altcineva sau altceva. Nu-ți pierde vreme și energie pentru a găsi vinovați; aici nu este vorba despre vină, ci despre a îndrepta situații.

Oare cum să-ți mai spun...

... că niciodată nu este prea târziu să te regăsești, să-ți regăsești sufletul, spiritul, esența?

Cine hotărăște limita lui „devreme”, „târziu” sau „prea târziu”? Și care sunt criteriile?
Vârsta? E doar o cifră!
Dacă nu s-ar fi împământenit obiceiul aniversărilor și al socotelii atente a anilor din viața ta, ai fi știut că „trebuie” să îmbătrânești?
Și dacă ești bătrân(ă), după părerea societății, te face asta automat incapabil(ă) de trăire, de iubire, de transformare, de (re)devenire?
Cine hotărăște asta, societatea sau tu?
Dacă societatea, ceilalți, au atâta putere asupra ta, tu când mai ai timp să fii, să exiști, să te manifești ca un original și nu ca o copie palidă a voinței vulgului?



Poți să înțelegi că...

... nu există tristețe; există doar incapacitatea de a te bucura în acel moment?

Nu îți construi viitorul pe baza unei simțiri trecătoare. Nici ploaia nu este permanentă, chiar dacă atunci așa ți se pare. 
Ai răbdare, totul va trece!

... nu există furie, ci doar frica de a nu fi iubit, de a fi respins, de a nu fi înțeles, de a nu fi acceptat(ă)?

Nu trage concluzii când ești stăpânit(ă) de furii sau frici. Regretele macină mai mult decât o emoție pasageră. 
Ai răbdare, doar e vorba despre tine!

... nu există ură, ci doar frica de a recunoaște iubirea, incapacitatea (temporară) de a o manifesta, teama de a nu fi respins din această cauză?

Nu respinge oameni și nu rupe legături vechi doar pentru că o trăire pe care nu o mai poți stăpâni a pus stăpânire pe tine.
Amintește-ți că acea persoană a însemnat, la un moment dat, totul pentru tine.
Doar n-o să-ți negi alegerile mai vechi; nu de alta, dar va trebui să te renegi și pe tine, cel/cea de atunci.

Oare pricepi că...

... nu îți poți distruge viitorul doar pentru că în trecut ai luat decizii pe care le regreți în prezent?

Orice hotărâre iei, este cea mai bună pentru acea situație și în acel moment, nu uita asta!
Deciziile deschid o cale care te va duce spre o lecție.
Învaț-o și nu-ți mai pierde vremea cu regrete care te macină după ce a trecut totul. Regretele au efect devastator asupra sufletului, distrugând experiențe și lecții importante ale vieții.
Chiar crezi că merită?



Poți realiza că...

...nu există „nu pot”, ci doar „nu am chef”, „nu am încercat destul”, „nu vreau”, „nu-mi (mai) pasă”?

Imaginează-ți că te afli în larg, pe un vapor, și că la un moment dat cazi în apa adâncă. Ce faci? Te consolezi cu ideea că „nu pot”? Sau realizezi că ai o singură șansă de supraviețuire, aceea de a înota pentru a te salva?
Dacă alegi viața, corpul îți va pune la dispoziție toate resursele pentru a te ajuta, pentru a te salva. 
La fel se întâmplă și în viață.
Dacă la fiecare piedică vei spune „nu pot!”, viața îți va scoate în cale încercări din ce în ce mai mari pentru ca tu să poți spune la un moment dat: „gata, am hotărât să lupt pentru mine, să mă salvez!”
Dacă te-ai decis că nu poți, că viața e nedreaptă cu tine, și că alții trebuie să vină să te salveze, biată victimă, te vei îneca încet în valurile vieții, încercând să-i tragi după tine și pe cei care se străduiesc cu disperare să te salveze de tine însuți/însăți.

Știai că...

... dacă ai timp să-ți plângi de milă, să te victimizezi, să găsești scuze și vinovați, sigur ai timp să îți evaluezi viața, ce-ți place și ce nu, să o îmbunătățești unde trebuie, să schimbi, să reînnoiești și să găsești soluții?

Cu alte cuvinte, să nu te irosești și să muncești cu tine pentru a ajunge ce vrei, când vrei și unde simți că ți-ar fi locul.

Imaginează-ți că locuiești într-o casă veche, dărăpănată, plină de igrasie, cu canalizare înfundată, pereții crăpați și acoperișul cu țigle lipsă.
Ce faci? Te apuci și te lamentezi la toată lumea în ce condiții ești nevoit(ă) să locuiești, cât de nedreaptă este viața (numai) cu tine că te-a adus în situația asta?
Începi să găsești scuze de ce nu te apuci să repari totul, gen „nu am bani”, „nu am timp”, „cine să mă ajute?”, „nu găsești meseriași buni”, „nu eu am adus-o în starea asta, deci nu eu trebuie să o repar”, etc?
Sau realizezi că este casa ta și că, dacă nu o vei repara, se va dărâma, îngropându-te sub moloz.

La fel se întâmplă și în viață. 
Dacă pierzi timp și energie pentru a justifica „de ce nu...” în loc de a găsi soluții, viața se va șubrezi atât de mult încât se va dărâma peste tine, îngropându-te în molozul nesimțirii față de tine.

A te plânge e irosire, dar a te mobiliza e investiție, e acțiune. E salvarea ta!



Dragă om drag, cam asta m-ai ajutat să înțeleg și să aplic în propria mea viață. 

Și te anunț cu mare recunoștință că mi-e cu mult mai bine. 
M-ai ajutat să mă iubesc, să mă onorez, să folosesc lucrurile ce nu-mi plac pentru a le aduce în viața mea pe cele care îmi bucură ființa și sufletul. 
M-ai îndrumat să-mi găsesc liniștea interioară și să mă accept așa cum sunt.
M-ai învățat să nu mai încerc să mulțumesc pe toată lumea, iar cea mai importantă lecție este aceea că dacă eu mă schimb, mă regăsesc și sunt mulțumită de mine, celor apropiați le va merge bine, iar asta îi schimbă și pe ei.

Tu m-ai ajutat și mă ajuți să mă (re)descopăr, să-mi placă ceea ce sunt.
M-ai îndrumat să redevin eu însămi, în esența și ființarea mea.

Pentru toate acestea îți sunt recunoscătoare.
Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!

Dar, dacă eu le-am învățat de la tine, înseamnă că toate cele cuprinse în această scrisoare îți sunt cunoscute.
Nu? Ba da, altfel nu le-aș fi învățat. Iar dacă tu ești oglinda mea, și eu sunt a ta.

Ai încredere, toate informațiile sunt în tine. 
Ai încredere în forțele tale, curajul de a-ți înfrânge fricile și credința că ești perfect(ă) așa cum ești!

Dar, tu știi asta deja, nu-i așa?

Binețe, dragă om drag!




 dr. Edith Kadar
Arad, 22 septembrie 2015


 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

miercuri, 10 august 2016

PACIENȚI ȘI... PACIENȚĂ

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Azi m-am hotărât să scriu despre un subiect care s-a acutizat mult în ultima perioadă: despre pacienți și despre paciență.
Acum, depinde ce înțelegi tu prin cele două noțiuni.

PACIENȚĂ, conform dicționarului explicativ al limbii român (DEx), semnifică răbdare, calm, îngăduință. Este o calitate, o virtute cu care ar fi bine să fim cu toții înzestrați.
Și atunci cum se numesc oamenii care manifestă această virtute? PACIENȚI. Un om plin de răbdare este un om pacient. Calitate. Adjectiv.
Dar PACIENT este și substantiv, și înseamnă „o persoană bolnavă care se găsește în tratamentul unui medic, considerat în raport cu acesta” (DEx).

Un om pacient (adj.) are multă răbdare, dar un  pacient (substantiv) are, oare, răbdare cu sine și cu ceilalți?
Experiențele ultimei perioade m-au făcut să-mi pun serioase semne de întrebare în acest sens.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să-mi fii alături și azi. Tu hotărăști dacă vei avea paciența de a citi și înțelege, sau îmi vei da un răspuns rapid pe motiv de...pacient impacientat.

Pornește, rogu-te, și muzica, pentru a te însoți pe calea cuvintelor.
Cele scrise mi s-au întâmplat mie, dar pot fi valabile pentru oricine, indiferent de domeniul de activitate.


Munca mea de medic mă pune în cele mai variate posturi în raport cu oamenii cu care vin în contact. Totul începe cu primul contact, de obicei telefonic, pentru a stabili o întâlnire. Până aici, toate bune și frumoase.
Fie sunt contactată pe Facebook, în particular, pentru a mi se cere numărul de telefon, fie prin mail, ori oamenii primesc numărul de la cei care au mai fost la mine.

Discuțiile sunt, de cele mai multe ori, interesante. De ce? Pentru că mulți din cei care mă caută nu știu, de fapt, ce vor.
Este ca și cum ai intra într-un magazin și ai întreba: „ce se vinde aici, că nu știu?....aveți șampon?... nu?... e magazin de încălțăminte?...aha!...și ce încălțăminte aveți, de vară sau de iarnă?...să mă uit?...da' nu-mi puteți spune dumneavoastră?... sunteți cam obraznică!”.

Într-un din zile am primit multe telefoane în decurs de o oră, toate pentru programări. Am făcut 3 programări, deoarece restul habar nu aveau de ce vor să vină la mine și cu ce i-aș putea ajuta. Iar dacă omul nu știe ce vrea, cum aș putea eu, oare, să știu ce să-i ofer?

Desigur, poți să-mi aduci nenumărate argumente că eu trebuie să ajut omul, nu să pun atâtea întrebări, că rolul meu este să mă jertfesc pentru binele altora, etc. 
Așa cum am mai scris (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/08/cand-vorbim-cu-altii-comunicam-de-fapt.html), ce spunem altora, ne spunem nouă înșine, de fapt.

Gândește-te la locul tău de muncă. Apoi imaginează-ți că te sună cineva sau te caută, și, în loc să-ți spună ce vrea, te întreabă cu totul altceva și, nemulțumit(ă) că nu îi acorzi atenția pe care o vrea, îți mai și zice vreo două.

Dragul meu cititor și potențial pacient, ai paciența să afli de la tine ce anume vrei înainte de a mă căuta. Fă lucrul acesta înainte de a avea pretenții, pentru a nu deveni, după aceea, o victimă bosumflată.

Această propunere-rugăminte este valabilă pentru oricine, și, indiferent ce voi scrie mai jos, este valabil pentru orice domeniu de activitate.


Dacă nu știi ce vrei, eu nu știu ce să îți dau, iar tu vei fi nemulțumit.

Dă-mi voie să-ți reamintesc ce fac (deși informațiile acestea sunt publice, doar să vrei să le afli):
- Sunt medic, am absolvit facultatea de medicină generală din Timișoara în 1990.
- După terminarea stagiaturii am ieșit din sistem deoarece am văzut că medicamentele nu ajută, nu vindecă, ci transformă omul în dependent de ele.
- Am început să caut alte metode, alternative, pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie: astrologie, reiki, radiestezie, remedii florale Bach. Am studiat doar cât să pot înțelege ce e dincolo de fizicul uman, și folosesc toate astea pentru a obține mai multe informații legate de boală și vindecare.
- Am descoperit biorezonanța și am urmat cursurile postuniversitare în domeniu.
- Cum multe lucruri dădeau cu virgulă și nu prea le înțelegeam, am găsit oportunitatea de a afla mai multe răspunsuri: Noua Medicină Germană (NMG), care face legătura între boală și emoții, și Recall Healing, desprinsă din NMG, care oferă modalități practice de a rezolva o problemă emoțională, care poate fi o moștenire a cuiva din familie.

Pe tot parcursul stadiilor de învățare, am fost „nevoită” să studiez asiduu medicina, pentru a-mi reîmprospăta baza de date: anatomie, fiziologie, fiziopatologie, morfopatologie, biofizică, biochimie, etc.

Acum, dă-mi voie să-ți spun ce NU fac (indiferent cât de ciudate ți se vor părea unele afirmații, ele sunt consecința a ceea ce am trăit):

- Nu ghicesc viitorul, nu îți pot spune ce ai fost în viețile anterioare; habar n-am ce culoare are aura ta și nici dacă ai blesteme sau făcături pe tine. Am avut destul de multe persoane care au intrat în cabinet, iar la întrebarea „cu ce vă pot fi de folos?”, mi-au răspuns „nu vă spun absolut nimic, vreau să văd cât de bună sunteți!”. Și eu care uitasem să-mi aduc globul de cristal și să pun afară firmă luminoasă „La ghicitoarea veselă”!

- Nu dezleg vrăjitorii. Acuma, pe bune!...

- Nu îți pun diagnosticul pe baza astrogramei. Astrele îți pot da niște indicii legate de predispoziții, dar hotărârile îți aparțin.

- Habar n-am cât vei mai avea de trăit; asta nimeni nu ți-o poate spune pentru că nimeni nu poate ști. Un medic care îți spune că mai ai de trăit doar câteva luni îți dă o informație periculoasă, care te poate programa, dacă o crezi.


- Nu știu dacă ai șanse să trăiești având o anumită boală. 
Această hotărâre îți aparține. Tu hotărăști dacă și cât mai vrei să trăiești, în ciuda celor afirmate de cei din jurul tău care, indubitabil, o fac din prea multă iubire pentru tine. Diferența între cei care s-au vindecat din boli considerate incurabile și tine este credința lor; adică ei au crezut cu tărie că se vor vindeca, în ciuda comentariilor și „încurajărilor” celorlalți.

- NU VOI HOTĂRÎ ÎN LOCUL TĂU CE SĂ FACI ÎN VIITOR, indiferent că este vorba despre viața ta personală sau cea profesională! 
Nu acesta este rolul meu. Dacă tu ai luat o hotărâre, indiferent despre ce este vorba, ți-o respect. Răspund pentru hotărârile mele, dar nu pentru ale altora. Primul pas în vindecare este să iei o decizie, aceea de a te face bine cu orice preț; doar atunci va urma vindecarea. Dar dacă tu nu crezi că viitorul ți-l scrii singur(ă), nu te pot ajuta. Nu voi face în locul tău ceea ce tu refuzi.

- Nu voi interveni în tratamentul pe care ți l-a prescris medicul tău. 
Nu asta e treaba mea. Ceea ce fac ajută la rezolvarea problemelor emoționale aflate în spatele afecțiunilor fizice, și sprijină vindecarea mai rapidă a maladiilor.

- Nu sunt sacul tău de bătaie și nu îți voi permite să te răcorești pe mine doar pentru că alți medici te-au nemulțumit. Nu sunt reprezentanta celorlalți medici, nici purtătoarea  lor de cuvânt și nici nu am vreo vină pentru hotărârile tale neinspirate.

- Nu lucrez gratis. Nu este problema mea că tu ai dat până acum atâția bani pe tratamente care nu te-au ajutat. De ce nu lucrezi și tu gratis ceea ce faci? De obicei, banii reflectă cât prețuim și apreciem ceea ce primim în schimb. Gratis vrei, la zero este aprecierea ta pentru ceea ce aș putea face pentru a te ajuta. 

- Nu ofer garanții și certitudini pentru rezultatele tratamentelor și a colaborării noastre. Eu ofer alternative la tratamente, TU ești cel care te vindeci. În cât timp? Câte întâlniri între noi sunt necesare? Nu știu. De cât timp ai nevoie să faci schimbarea care îți aduce vindecarea? Exact atât durează. De obicei chem omul de trei ori, pentru început. Dacă după a treia ședință lucrurile rămân neschimbate din punctul său de vedere, mulțumesc pentru colaborare, dar nu are rost să ne irosim timpul; înseamnă că nu eu pot ajuta în acel caz.

-Nu-ți voi cânta în strună și nu te voi lăsa să-ți plângi de milă. Vindecarea implică ieșirea din zona de confort pe care ți-o întreține victimizarea. Conflictele emoționale care au dus la apariția bolii sau bolilor au fost traumatizante, și sunt adânc îngropate în memoria subconștientă. Nu le poți scoate la suprafață mângâindu-te pe creștet. Asta vrei, corul bocitoarelor și empatie totală? Ai vecini și prieteni care empatizează cu tine, nu cred că ești dispus(ă) să plătești doar pentru a povesti și eu să tac și doar să-ți dau dreptate. Această gândire te-a adus aici, nu te poate face bine!

- Nu te voi lăsa să-mi spui numai ce vrei tu. Așteaptă-te la întrebări multe. Adevărul nu este în ceea ce afirmi cu tărie, ci în ceea ce ții ascuns și poate fi „citit” doar printre rânduri.

- Nu te voi lăsa doar să îi denigrezi pe toți și pe tine, fără a-ți aminti de oglinzile pe care le reprezentăm pentru ceilalți. Nu toți cei din jur sunt proști, nesimțiți și insensibili, în timp ce tu ești singurul(a) sfânt(ă) umblător pe fața pământului!


- Biorezonanța nu rezolvă nimic în locul tău! 
Nu este o metodă miraculoasă care vindecă orice, în timp ce tu îți vezi mai departe de viața și obiceiurile care te-au îmbolnăvit. Biorezonanța ajută la detectarea factorilor de risc rezultați în urma stresului pe care îl accepți în viața și traiul tău. Factorii de stres sunt peste tot și îi afectează pe toți; diferența o face răspunsul fiecăruia. Dacă te stresezi foarte tare nici nu vei avea mai mulți bani, nici nu vei fi mai apreciat(ă) și nici nu vei primi mai mult respect.
Biorezonanța este o metodă aplicată prin intermediul unui aparat. E ca șofatul: îți trebuie o mașină, dar mașina nu merge nicăieri dacă nu o conduce cineva. Așa încât, dragul meu cititor, aparatul și metoda nu fac doi bani dacă nu există cineva care să „șofeze”, adică medicul care lucrează cu aparatul.

- Nu îți pot spune cine face exact același lucru ca mine în orașul sau județul tău. Fiecare avem metoda noastră care ne personalizează. Spune-mi, te rog, cine face exact ceea ce faci tu în orașul meu?

-Nu îți pot da răspunsuri la întrebările de pe facebook când ai tu chef. Munca mea nu constă în a sta în fața monitorului pentru a-ți aștepta cu nerăbdare întrebările și a-ți răspunde instant. Nu te aștepta să-ți răspund atunci când îmi scrii la ora 2 noaptea, doar pentru că mă vezi activă. 

- Nu voi renunța la mine pentru a-ți fi ție bine. Nu voi renunța la sănătatea mea și a celor la care țin pentru a-ți fi la dispoziție 24/24. E clar că, în acest caz, ai nevoie de servitori. Din fericire am învățat să fac diferența între un bolnav real și unul imaginar, care vrea doar ca ceilalți să-i fie la dispoziție non-stop.


Îți mulțumesc pentru paciența cu care ai citit cele de mai sus. Și ce fac, totuși?
- În primul rând nu te consider pacient-bolnav, ci un om care are - în acel moment - o problemă ce se vrea și poate fi rezolvată.
- Te ascult și îți pun întrebări pentru a-ți primi răspunsurile vindecătoare.
- Îți cer să-ți amintești cât de extraordinar(ă) ești și te ajut să-ți reamintești de soarele din viața ta, distrăgându-ți atenția de la negura pe care o simți.
- Sunt atentă la tine, la limbajul tău non-verbal și la intonațiile ce stau ascunse în spatele cuvintelor pe care le rostești. 
- Te opresc, din când în când, deoarece soluția problemelor tale este spusă chiar de tine, doar că durerea, furia, fricile, nu te mai lasă să o „auzi”.
- Îți povestesc despre mecanismul de producere al bolilor, de la emoția primordială la boală, pentru a putea înțelege că tot ce ți se întâmplă e suma hotărârilor luate de tine, nu de altcineva.
- Îți reamintesc și îți argumentez că niciodată nu e prea târziu să faci ce vrei în și cu viața ta, și că TIMPUL este doar o noțiune a minții.
- Îți spun cum au rezolvat alții și eu situații prin care treci tu acum.
- Îți prezint variante pentru ca tu să găsești soluții. E viața ta, în fond, deci trebuie să îți asumi responsabilitatea pentru ea, să te asumi pe tine.

Sunt un medic care cunoaște medicina, a înțeles biologicul uman și reacțiile lui. 
Îți pun la dispoziție cunoașterea pe care am acumulat-o, cu condiția să o vrei. 
Te pot ajuta să te ajuți, dar nu te voi minți și nu voi face nimic în locul tău.

Vii la mine în postura de pacient, dar rolul meu este să îți reamintesc cum să ai paciența de redeveni un om pacient cu tine.

Ești oglinda mea. Sunt oglinda ta.

Îți mulțumesc pentru paciență, dragă cititorule.

Binețe, îți spun!


dr. Edith Kadar 
Arad, 09 august 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/08/pacienti-si-pacienta.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

vineri, 5 august 2016

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRILE VIEȚII

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Binețe, dragă cititor!

Astăzi, mai mult ca oricând, te rog să zăbovești asupra întrebărilor din acest text și să încerci să-ți dai răspunsuri. Ție, că despre tine e vorba.

Nu trece repede peste material, citind fără să înțelegi.
Fă-ți un pic de timp pentru tine, pornește muzica, și conectează-te la tine, decuplându-te, pentru câteva minute, de tumultul vieții.

                                   

Cu toții ne-am făcut jurăminte de schimbare de câte ori s-a ivit ocazia. Ne-am făcut planuri, am făcut promisiuni. Mai ales nouă.
Cu ce și cât vom rămâne, se va vedea pe parcursul vieții, după ce trece euforia, entuziasmul și adrenalina promisiunilor, a cuvintelor înșirate fără de gândire și participare a noastră.

Atunci se va intra în recuperare de forțe, iar acesta va fi doar unul din motivele amânării împlinirii promisiunilor, a respectului față de ce am spus, față de noi înșine, în definitiv. 
Că doar nu ne-a durut gura să facem frumos și spectaculos la un pahar de distracție cu apropiații, nu?

Și când realitatea ne va pocni direct în sinusuri și în dantură, cine va fi de vină că am făcut promisiuni pe care nici măcar noi nu le-am luat în serios?

Dacă în loc să facem promisiuni ireale am răspunde cu sinceritate la câteva întrebări ale vieții, nu am avea de câștigat mai mult decât manipulând vorbe goale?

Din ce stare facem promisiuni deșarte? Din aceea de victimă a sorții?
Atunci, voi formula câteva întrebări. 
Răspunsul va veni dacă îl căutăm. 

Dacă nu, trăiască promisiunile deșarte și viața goală de noi înșine!



Dacă ne plângem tot timpul de fiecare lucru, când mai avem timp să găsim soluții?

Dacă întreaga viață o vedem ca o înșiruire de probleme, când mai avem timp să îi vedem frumusețea?

Dacă tot ce vrem să observăm sunt lucrurile negative, partea goală a paharului, când și cum am putea observa părțile pozitive, jumătatea plină a paharului vieții?

Dacă ne centrăm doar pe întrebări, când mai avem energia de a găsi răspunsurile lor?

Dacă ceea ce trăim ni se pare suficient, cum să mai apară curiozitatea lui... altfel?

Dacă hotărâm din start că viața e urâtă, rea, neplăcută, chinuitoare, cu ce ochi mai putem vedea miracolul cu care poate fi încărcat fiecare moment?

Dacă emitem doar condiții, cum putem vedea și înțelege libertatea curgerii normalului necondiționat?

Dacă ne conducem după reguli demult expirate, cum vom mai ști să savurăm noul?

Dacă ne concentrăm pe plâns, cu ce vom mai râde?

Dacă sufletul este ocupat de ploaia tristeții, unde mai are loc soarele bucuriei?

Dacă tot ce vrem să vedem este întunericul din viață, cu ce vom mai vedea lumina ei?

Și, dacă ne-am împrietenit cu moartea, care mai e sensul vieții?


Și dacă tot zăbovim puțin în și cu noi înșine, și suntem la momentul adevărului, poate ar trebui să ne amintim în fiecare zi că:

- disperare nu poate rezulta înțelepciune;
- furia nu generează liniște, calm și armonie, ci doar aceeași furie;
- ura și ranchiuna nu atrag iubirea, ci o îndepărtează;
- frustrarea orbește judecata adâncindu-ne în mocirla anulării de sine;
- dorința de răzbunare nu provine din suflet, ci este o soluție a minții ce ajunge să fie stăpânită de orgoliu;
- foamea de iubire nu poate fi potolită cu condiționări permanente;
- setea de a fi înțeles nu poate fi stinsă cu comentarii sarcastice făcute cu orice prilej doar pentru că ne simțim îndreptățiți.

Dacă ne mințim pe noi, cum vrem să nu mai fim mințiți de cei din jur și de însăși viața?

Dacă suntem sinceri cu noi, cum să nu revină trăirea în viața noastră?

Și dacă ne facem timp pentru noi, ce importanță mai au părerile celorlalți?


Binețe, dragă cititor, și mulțumire de însoțire printre rânduri!

 dr. Edith Kadar
Arad, 04 ianuarie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/08/raspunsuri-la-intrebarile-vietii.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

luni, 1 august 2016

CÂND VORBIM CU ALȚII, COMUNICĂM, DE FAPT, CU NOI ÎNȘINE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Ai observat că sunt oameni care vorbesc mult și dau sfaturi tuturor, indiferent dacă le sunt cerute sau nu?
Dar, ai observat că sunt subiecte la care nu simți nevoia să spui ceva, iar altele în care nu mai termini, parcă, argumentele pe care le aduci și le prezinți celorlalți?

Cu cine vorbești, de fapt, și cui te adresezi atunci când simți nevoia să comunici?
Cât de conștient(ă) ești că ceilalți, cei cărora le transmiți ceva, sunt oglinzile tale și că, de fapt, îți vorbești ție, te adresezi ție, comunici cu tine însuți, pentru a rezolva în tine și la tine situația despre care „predici” cu atâta ardoare?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit într-o incursiune prin sinceritate, sau cel puțin prin ce înțeleg eu prin sinceritate. Și, ca de obicei, aceasta este și povestea mea. A ta care o fi?

Nu uita să pornești muzica, pentru a-ți fi alături pe calea rândurilor și drumul cuvintelor.


De cele mai multe ori spunem lucruri pe care noi înșine nu le auzim. De fapt, aceasta este cea mai frecvent aleasă modalitate de a ne vorbi nouă, de a ne spune, de a ne comunica lucruri. Și nici atunci nu auzim, de cele mai multe ori.

De câte ori spunem ceva, cuiva, ne vorbim nouă înșine. 
Cu cât suntem mai vehemenți, mai pătimași, mai tranșanți, cu atât mesajul de transmis ne este adresat nouă, și se referă la o situație rămasă nerezolvată în viața și sufletul nostru.
S-ar putea ca ceea ce spunem să nici nu aibă vreo legătură cu subiectul deschis de interlocutor. E de ajuns o scânteie care să reaprindă fitilul unei traume adânc îngropată în noi, și explodăm.

Când luăm apărarea unui copil sau a unei persoane neajutorate, ce traumă emoțională a suferit copilul din noi în trecut, nu i-a luat nimeni apărarea și ce anume ne-a făcut să ne simțim neajutorați?

Când vorbim despre drepturile animalelor, ce durere ascunsă în suflet nu ne dă pace, legată de ființe al căror limbaj nu este înțeles?

Când dăm sfaturi fără să ni se ceară, cui ne adresăm, de fapt? Când încercăm să convingem pe cineva să nu facă ceva, cine din trecutul nostru a mai făcut acel lucru și rezultatul a fost catastrofal?


De cele mai multe ori ne alegem calea în viață ținând cont și inspirați fiind de oameni, experiențe, situații din copilăria și adolescența noastră.

Un medic devine medic (de cele mai multe ori, așa cum am spus) deoarece la un moment dat a pierdut pe cineva drag din cauza unei boli ce nu a avut (atunci) leac. Sau a fost bolnav el însuși de o boală gravă. Și atunci hotărăște că vrea să găsească el tratamentul vindecător, și alege medicina.

Un viitor psihiatru sau psiholog a avut sau a asistat la multe conflicte cu afectarea emoționalului sau chiar a personalității în copilărie; sau a stat în apropierea unor persoane atât de traumatizate sufletește și emoțional încât au preferat să se închidă într-o lume a lor și să se izoleze de ceilalți.

Un viitor jurist a fost supus unor nedreptăți, sau a asistat la niște întâmplări nedrepte și nimeni nu i-a luat apărarea, lui sau unor persoane apropiate.
Iar exemplele ar putea continua.

De cele mai multe ori ne alegem meseria intenționând să îi ajutăm - într-un fel sau altul - pe semenii noștri. Și cum îi ajutăm cel mai mult? Prin vorbe. Se spune că vorba dulce mult aduce.

Însă, adesea ne vorbim nouă înșine, de fapt.

Să luăm ca exemplu blogurile, atât de populare pe internet. Autorii împărtășesc întâmplări și învățăminte bazate pe experiențele și înțelegerea lor. Tot ce scriu are legătură cu ei înșiși.

Iar acum voi lua ca exemplu chiar blogul meu. 


Tot ce am scris reflectă experiențe ale mele sau ale altora cu care vin în contact, și este redat prin prisma mea, a nivelului și capacității mele de înțelegere și prelucrare a faptelor și situațiilor întâlnite.

Am vrut să mă fac doctor de când mă știu. De ce? Pentru că am fost foarte bolnăvicioasă în copilărie, iar spitalele, cabinetele medicale, medicii și asistentele au făcut parte din viața mea. Îmi plăcea cum îmi vorbeau și cum li se vorbea. Îmi plăceau atitudinea și prestanța cadrelor medicale, și rezultatul muncii lor.
Așa încât a face medicina a fost o hotărâre luată fără nicio problemă, căreia i-am rămas credincioasă pe tot parcursul școlii.

Apoi am văzut că tratarea și vindecarea sunt două lucruri total diferite. (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/05/tratare-versus-vindecare-iv-medic-vs.html)

Am căutat metode noi de a ajuta oamenii, dar, fără să-mi dau seama, m-am ajutat, de fapt, pe mine.
Dacă aș fi pornit de la început de la ideea de a mă ajuta pe mine, nu aș fi reușit nimic. Cum adică să am eu probleme? Alții au, eu nu, îmi spuneam eu pătrunsă de acest crez izvorât - normal - din orgoliu și din ego.
Și totuși... premisa a fost extraordinară, și mi-a îndreptat pașii către ceea ce îmi era menit conform crezurilor mele de atunci.

Tot ce am făcut în plus mi-a călit abilitățile de comunicare cu oamenii: dans, coregrafie, mișcare scenică, televiziune, presa scrisă, asigurări de viață, terapii alternative, reiki, astrologie, cursuri de descoperire personală.

Până la a ajunge să împărtășesc experiențele și trăirile mele sub forma unui blog a fost doar un pas. Cam mare la început, e drept, ținând cont de comoditatea și lenea în care m-am cuibărit pentru a nu observa părerea proastă pe care o aveam despre mine și inconsecvența mea.

Am început încet, cu câteva materiale pe an. A trebuit să trec peste faptul că, deși știam și mi s-a spus că scriu bine, o profesoară de liceu mi-a spus că nu voi fi niciodată bună la așa ceva, iar acest „program” m-a ținut blocată bine de tot, mult timp. Deh, profesorii și „încurajările” lor!


Cele mai multe materiale îmi erau - de fapt - adresate mie.
Apoi, cineva drag (pe atunci) m-a „încurajat”, spunându-mi că blogul este o pierdere de vreme și că nu mă va duce nicăieri. Și, ca de fiecare dată în viața mea când cineva îmi spunea că nu se poate ceva sau că nu are rost, că nu voi putea, mă încăpățânam să arăt că nu are dreptate. 
Și uite așa părăseam călduța zonă de confort și luam taurul de coarne. De fiecare dată rezultatele au fost extraordinare.

În paranteză fie spus, profesoara de biologie care mă medita pentru admiterea la facultate, mă umilea în fața colegilor de câte ori putea, spunându-i mamei mele că nu are nici un rost să încerc la medicină, nu voi reuși niciodată. La admitere, cea mai mare notă am luat-o la biologie.

Închid paranteza și revin la blog.
Când persoana în care aveam atunci încredere mi-a spus că articolele mele sunt bune, dar sunt pierdere de timp că nimeni nu le înțelege, acela a fost momentul în care am început să scriu mai des. Iar rezultatele nu au încetat să apară.

Cu timpul, mi-am dat seama că, de fapt, îmi vorbesc mie însămi, comunic cu mine. Doar că, de multe ori, scriam ceva ce știam, dar parcă eu eram în altă parte, detașată de vorbele scrise.

Desigur, temele abordate vin din experiențe acelor zile, și indiferent dacă întâmplările au fost ale mele sau ale oamenilor din viața mea, trăirile erau ale mele, în mod clar.


Am știut - în teorie la început - că ceea ce ne deranjează este ceva ce în noi nu este încă rezolvat. Apoi am început să înțeleg acest lucru, să-l asimilez, să-l pun în practică și să-l integrez în viața de zi cu zi.

Acum aștept cu nerăbdare să-mi întâlnesc pacienții pentru a vedea ce probleme au și cât de mult rezonez cu ei la nivel de trăire, de implicare emoțională.
Cu cât empatia și identificarea cu situația dată erau mai puternice, cu atât mai departe eram de rezolvarea acelei probleme în mine însămi și, desigur, în aceste situații, nici ajutorul dat nu era de un folos prea mare.
Cu cât acea problemă a omului cu care vorbeam era rezolvată la mine, cu atât rezultatul terapiei și ajutorul dat erau mai bune, mai spectaculoase.

Și așa, încetul cu încetul, ajutând oamenii m-am ajutat, de fapt, și pe mine.
Am ajuns într-un moment în care nu mai opun rezistență, nu mai vreau să controlez, în care sunt doar atentă la semnele și semnalele vieții și ale subconștientului meu, aduse prin intermediul oamenilor și a întâmplărilor zilnice.

Încerc să observ cât mai multe amănunte cum ar fi: dacă un pacient este foarte agitat în interiorul său, circulația mașinilor pe strada unde lucrez se intensifică brusc, și parcă atunci trec cele mai zgomotoase mașini sau motociclete.

Când cineva susține sus și tare că vrea să își rezolve problemele emoționale dar, de fapt nu vrea asta în sinea sa, telefonul meu sună neîncetat, ca în Gara de Nord (al său nu sună deoarece rog omul să-și acorde o pauză și să-l închidă).

Când cineva vrea să își rezolve problema dar are frici legate de rezultatul final al „reparațiilor” sale, am observat că în jurul cabinetului încep reparații la propriu, indiferent dacă este vorba despre vecini sau despre lucrări stradale.

Iar când persoana este deschisă din start, are încredere în ea însăși, în mine și în rezultate, orice zgomot încetează brusc, muncitorii se opresc, iar circulația stradală se diminuează simțitor.

Cu alte cuvinte, interiorul omului este reflectat în, la, și de exterior.


Desigur, nu trebuie să mă crezi. Acestea sunt observațiile făcute de mine, iar a le comenta și combate pe baza unor teorii lipsite de suportul practic poate oricine.
„Nu cred că...”, „...s-ar putea să...” sau râsul plin de compasiune reflectă lumea și adevărul tău.

Știu asta pentru că și eu am făcut la fel. Pentru că, de cele mai multe ori spunem lucruri pe care noi înșine nu le auzim. De fapt, aceasta este cel mai frecvent aleasă modalitate de a ne vorbi nouă, de a ne spune, de a ne comunica lucruri. Și nici atunci nu auzim, de cele mai multe ori.

De câte ori spunem ceva, cuiva, ne vorbim nouă înșine. Cu cât suntem mai vehemenți, mai pătimași, mai tranșanți, cu atât mesajul de transmis ne este adresat nouă înșine.
S-ar putea ca ceea ce spunem să nici nu aibă vreo legătură cu subiectul deschis de interlocutor. E de ajuns o scânteie care să reaprindă fitilul unei traume adânc îngropată în noi, și explodăm.

Ce te deranjează la alții? 
Care sunt sfaturile pe care le oferi, cel mai frecvent neîntrebat(ă), celorlalți?
Vorbești mult? Vorbești puțin? Ce spui atunci când vorbești? Te auzi, măcar?

Nu poți ajuta un om dincolo de propriile tale limite, reale sau imaginare.
Nu poți da sfaturi unui om cum să înoate dacă ție ți-e frică de apă și habar n-ai să înoți.
Nu-i poți hrăni pe cei din jur, iar tu să mori de foame; nu-i poți îmbrăca pe ceilalți în timp ce tu ești plin(ă) de zdrențe.
Nu poți da sfaturi pe care tu nu le urmezi.

Sau poți toate astea, dar te minți pe tine, iar minciuna aduce minciună și fals, nu adevăr.

Fii atent(ă) la ce spui. Fii tot timpul conștient(ă) de ce faci. 
Ești cea mai apropiată persoană ție, cea care ține la tine și te iubește cel mai mult.
Nu te ignora.

Când vorbești cu alții, comunici cu tine însuți, de fapt.
Așa că, spune vorbe frumoase. 
Meriți asta!

Binețe, dragă cititorule!


dr. Edith Kadar 
Arad, 01 august 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

duminică, 31 iulie 2016

CIOCNIREA TIMPURILOR ȘI BLOCAJELE VIEȚII

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Ți s-a întâmplat să fii tratat(ă), apreciat(ă) sau judecat(ă) de alții nu cum ești acum, ci așa cum ai fost într-un trecut demult apus?
Mai ai vecini care se comportă cu tine ca și cu un copil, deși ai trecut demult de majorat?
Familia ta te tratează ca pe o persoană neajutorată, ca cea care ai fost în copilărie?

Dar, ți s-a întâmplat ca tu să-i judeci pe alții prin prisma trecutului comun, sau să te judeci pe tine conform criteriilor de acum ...șpe ani?

Cum te înțelegi cu ceilalți, cei care trăiesc în alte timpuri? Aveți criterii diferite de discuție? Este ca și cum timpurile în care vă aflați se ciocnesc în permanență?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să (re)citești o postare a mea inspirată, ca de obicei, din trăirile și experiențele mele și ale celor care îmi taie calea vieții.

Nu uita să pornești muzica.

 
                 
Judeci și apreciezi oamenii, situațiile, viața, din timpul în care te afli.

Dacă trăiești în trecut, nu ai cum să înțelegi prezentul sau chiar viitorul în care trăiesc oamenii cu care vii în contact. În această situație nu poate exista o comunicare armonioasă, ci doar contradicții, contraziceri, negare, combatere.

Când tu ai rămas în trecut cu gândirea, trăirea și simțirea, ți se pare că și ceilalți sunt tot acolo cu tine, că acela este prezentul tău, e prezentul tuturor. Atunci apreciezi totul și pe toți prin prisma acelui timp, fără să realizezi că timpul a trecut, dar tu ai uitat să-l însoțești, să-l urmezi.

Cea mai cunoscută situație de acest gen este cea dintre părinți și copii.

Părinții își pot trata copiii ca pe niște neștiutori și neajutorați, chiar dacă aceștia au trecut demult de vârsta majoratului; acest lucru se întâmplă pentru că părinții au rămas în trecutul în care ăl micu' abia a venit pe lume, trebuie hrănit, spălat și schimbat de scutece. 
Creșterea copiilor e rar percepută real de către părinți și, de aceea, mulți doresc să-și dădăcească progeniturile până la adânci bătrâneți deoarece, în viziunea lor, au rămas aceiași bebeluși neajutorați.

La fel se întâmplă și invers. Un copil își va vedea părinții tineri și sănătoși tot timpul; de aceea boala sau moartea lor îi poate devasta, lăsându-le în suflet frica de a nu se descurca singuri, chiar dacă sunt adulți demult.

Sau în cazul partenerilor căsătoriți de mult timp, când boala gravă sau moartea unuia lasă celuilalt sechele mari în suflet și pustiu în trăire.


Dar, ce zici de reîntâlnirea după zeci de ani cu oameni care au făcut parte din viața ta?
Dacă ei sunt în același timp cu tine, conversația curge ușor, la fel ca amintirile depănate și apreciate, acum, prin prisma prezentului.

Dar dacă unul a rămas în trecutul comun, îți vorbește, te judecă și apreciază cu ochii persoanei de atunci, și nu de acum.
Pentru cei înțepeniți în trăirea trecutului, ceilalți vor fi cu nasul pe sus, nerecunoscători, au uitat de unde au plecat, se dau mari, s-au ajuns și nu-și mai cunosc prietenii, sau alte asemenea expresii. Sunt convinsă că le-ai auzit sau chiar le-ai spus în anumite situații.

Cei care uită să lase trecutul și să se adapteze vor avea și argumentele la fel de vechi ca și momentul în care au rămas. Îți aduci aminte de discuțiile cu părinții sau bunicii și de diferența de concepții: muzica prea tare, fusta prea scurtă, anturajul nepotrivit, etc. 
Dar, ai toate șansele ca și tu să faci același lucru cu copiii tăi.

Cei rămași în negurile trecutului vor aprecia și judeca totul prin prisma criteriilor de atunci, deși e posibil să fi trecut zeci de ani între timp, iar tu să te fi schimbat foarte mult pentru că ți-ai însușit lecțiile vieții.

E posibil, însă, ca și tu să fi rămas într-un trecut confortabil și de acolo să îi apreciezi pe ceilalți, găsind tot timpul ceva de comentat și de adăugat; adică să judeci, deși susții că nu, tu nu o faci niciodată. Atunci, toți cei din jurul tău ți se par aroganți, nesimțiți, iar tu ești de neînțeles iar soarta te oropsește.

Viața este, pentru tine, o serie de eșecuri și nu de realizări deoarece criteriile de apreciere sunt demult trecute.

Dacă atunci când ești la liceu vei vrea doar să desenezi bastonașe și să scrii litere ca în clasa întâia, nu te mai mira că nu te înțelegi cu cei de vârsta ta. Tu ești cel/cea care are pretenția ca timpul să stea în loc.



Timpul este o percepție a minții și ne ajută deoarece este un indicator al lecțiilor însușite ale vieții, cele care te vor ajuta să faci lucruri din ce în ce mai mari, mai complexe.

Timpul nu este un dușman al tău. Dacă nu reușești să faci ceva cu viața ta, nu timpul este de vină, ci percepția ta asupra lui.

Timpul nu rezolvă nimic. Tu ești cel/cea care rezolvă lucrurile într-un anumit interval. 

Ce vină are timpul atunci când amâni la nesfârșit să faci ceva important pentru tine, să schimbi ceva, să te schimbi, să te maturizezi, adică să începi să-ți asumi responsabilități folosind abilitățile dobândite în timp?

Timpul nu are nicio vină că în loc să găsești soluții de rezolvare, îți umpli viața cu scuze și justificări de ce nu faci ceva, iar în loc să-ți asumi greșelile și să schimbi ceva, îl irosești găsind țapi ispășitori.

Am întâlnit persoane care susțineau sus și tare că ei nu au greșit niciodată, că doar ceilalți sunt de vină pentru eșecul lor, trăindu-și zilele în furie, alături de băutură și departe de familie.
Am întâlnit persoane care nu au putut trece peste faptul că nu mai arătam fizic ca acum 25-30 de ani. 
Am reîntâlnit vechi cunoștințe care râd de ceea ce fac în prezent deoarece acum două-trei decenii eram altfel.
Am cunoscuți și vecini care mă știu de când eram mică, și mă tratează și acum ca pe copilul de atunci, considerându-mă obraznică dacă le răspund.
Prietenii din copilărie nu-mi iau munca în serios deoarece, pentru ei, sunt aceeași parteneră de joacă.
Cunosc persoane care nu pot trece peste conflicte foarte vechi, aruncându-mi reproșuri de câte ori au ocazia, deși acele neînțelegeri sunt irelevante acum, etc.

Indiferent de timpul în care te afli, comparativ cu ceilalți, ai grijă să te reînnoiești, să te adaptezi în permanență la nou. Altfel timpul în care trăiești se va ciocni în permanență cu al celorlalți.

Trecutul îl știi deja. 
Dar viitorul îl poți accesa doar dacă înveți lecții și rămâi cu mintea deschisă, indiferent de domeniul vieții: personal sau profesional.

Când înțelegi că fiecare experiență vine să te învețe ceva, vei renunța să urmărești un viitor croit de mintea ta; atunci renunți la a te compara cu alții și a-i judeca pe toți.
Abia atunci timpul va deveni irelevant pentru tine, pentru mintea ta.
Atunci sufletul este eliberat de condiții și condiționări, iar spiritul, esența ta, capătă forma sa inițială: a omului venit aici să experimenteze și să învețe cu drag, ajutându-i, astfel, și pe ceilalți

Până atunci, însă, timpul este privit ca un dușman care stă în calea împlinirii visurilor, și nu cheia ce deschide ușa către realitatea creată în timpul prezent.

Dă drumul trecutului, și lasă persoana care ai fost să plece, altfel nu o vei observa pe cea care ești acum.

Binețe, dragă cititorule!



dr. Edith Kadar 
Arad, 02 noiembrie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/07/ciocnirea-timpurilor-si-blocajele-vietii.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.