vineri, 26 mai 2017

SUFLETE COMPLEMENTARE, SUFLETE PERECHE, ÎNTÂLNIRI KARMICE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Cu toții am auzit la un moment dat despre aceste trei concepte, indiferent că am crezut în ele sau a fost doar o simplă curiozitate.
S-au scris și se scriu sute de materiale pe această temă. Este un subiect din acela ce nu poate fi demonstrat științific, dar care este real pentru toți cei care își prețuiesc sufletul propriu.

Dar, oare ce-o fi sufletul pereche, cel complementar, și care e diferența dintre ele? Ce-o fi însemnând întâlnire karmică? Cine are parte de asemenea întâlniri, și cum pot fi recunoscute sufletele pereche și cele complementare?

Răspunsurile pot fi date din două perspective: a persoanei care nu și-a cunoscut sufletul complementar, deci nu este complet (conștient sau nu) și a aceleia care a avut bucuria și privilegiul de a-și întâlni geamănul, cel/cea care completează.

Atât timp cât nu îți cunoști complementarul, poți emite păreri despre cum ar trebui să fie, cum ar trebui să îl/o recunoști, și alte noțiuni care nu au nicio legătură cu realitatea. Pentru că ea, realitatea, te pocnește direct în sinusurile frontale, iar întâlnirea cu sufletul complementar te lasă fără suflare. 
Imaginează-ți un copil care nu a văzut niciodată o minge, dar a auzit multe despre ea. El nu are de unde să își facă o idee despre adevăr, imaginându-și diferite variante, și povestind tuturor ceea ce crede el despre minge. Dar atunci când primește una, vede că nimic din ce a crezut sau vorbit nu este aproape de adevăr.

La fel cu sufletele complementare sau gemene, confundate deseori cu sufletele pereche.

SUFLETELE PERECHE sunt acele suflete care vin în viața noastră pentru a ne învăța lecții importante: stima de sine, iertarea și iubirea de sine, respectul față de noi înșine, valorizarea în proprii ochi, etc. Aceste lecții pot fi învățate fie întâlnind persoane bune, blânde, care ne transmit exemplul lor, fie oameni duri, violenți, nepăsători, care calcă totul în picioare, de la stima noastră de sine, la suflet și spirit. Aceștia din urmă apar doar atunci când uităm de noi înșine și ne dedicăm întreaga viață și energie celorlalți, iar rolul lor este să ne facă să ne reamintim de noi și de nevoile noastre.
Cu cât uitarea și neglijența față de noi înșine este mai mare, cu atât este mai dură experiența cu cei din jur, ei reflectând cu acuratețe războiul în care ne aflăm cu noi înșine.

SUFLETELE COMPLEMENTARE sunt acele suflete care se caută neîncetat pentru a se găsi și a reface întregul, dumnezeirea. Sunt două părți identice ale aceluiași întreg care s-a divizat la coborârea lui în materie. De aceea, ele se mai numesc și SUFLETE GEMENE. Bărbatul și femeia ce compun UNUL sunt identici în majoritatea situațiilor și credințelor lor: aceleași tipuri de traume, aceleași preocupări, principii de viață și trecut. Sunt atât de asemănători încât nu simt nevoia să vorbească mult deoarece știu instinctiv ce nevoi are celălalt; doar sunt imagini identice.
Rolul sufletelor complementare este să reflecte cele mai profunde temeri și neliniști ale noastre pentru a ne putea desăvârși unicitatea divinului.


Sufletele complementare nu se pot recunoaște decât după ce mare parte din lecțiile perechilor au fost înțelese și însușite.
Dacă refuzăm să trecem mai departe în viață și alegem să rămânem înrădăcinați în credințele care ne limitează și ne îngrădesc (relații toxice, locuri de muncă ce blochează creativitatea și stiluri de viață ce scurg energia din noi), apar bolile, ce au mesajul de a face schimbarea binemeritată în viața noastră.

Dacă acceptăm schimbarea în gândire, obiceiuri și comportament, dispar blocajele, iar viața ne va aduce în cale suflete cu care rezonăm.

Atragem în viața noastră ceea ce emitem, nici mai mult, nici mai puțin. 
Dacă emitem frică, nu putem atrage iubire; furia nu aduce bucurie, iar sentimentul de vină permanentă nu poate produce satisfacție.

ATRAGEM CEEA CE SUNTEM!

Nu ne place ce avem? E rezultatul a ceea ce emitem și trăim. Atât timp cât așteptăm ca ceilalți să se schimbe, iar noi să amânăm sau să refuzăm orice tentativă de modificare a stilului de viață și gândire, vom atrage oamenii care reflectă exact ceea ce simțim și trăim. SUFLETE PERECHE.

Dacă avem curajul schimbării, ne asumăm consecințele, acționăm și acceptăm purgatoriul curățirii de tot ce ne face nefericiți și neîmpliniți, va apare lumina în sufletul nostru, care va atrage alte lumini, adică oameni care au trecut prin aceleași transformări. Iar pe acest drum asumat al regăsirii de sine, va apare, la un moment dat, sufletul care ne întregește și ne potolește dorul pe care îl simțim și pe care nu îl știm defini: acela care ne completează, sufletul identic cu noi, geamănul întru dumnezeire.

Atât sufletele pereche, cât și cele complementare sunt întâlniri karmice, adică le-am mai întâlnit și cu altă ocazie, în alte existențe.

Indiferent ce suflete întâlnim, rolul lor este să ne facă să ne reamintim de noi înșine, de esența noastră divină, acel duh sfânt în jurul căruia se „croșetează” trupul fizic, materia.

Dacă refuzăm să vedem dincolo de credințele limitative ce ne-au fost transmise prin educația de acasă sau de la școală, ne îmbolnăvim și pierdem șanse și oportunități extraordinare ale vieții.

Dar dacă acceptăm și îmbrățișăm tot ce ne aduce viața, știind că tot ce ni se întâmplă are rolul de a ne ajuta să creștem și să ne dezvoltăm ca ființe de lumină ce locuiesc vremelnic într-un corp fizic, apare pacea, liniștea, armonia, bucuria. Dumnezeu, într-un cuvânt.


Sufletele pereche ne ajută să ne vedem întunericul și să îl curățim.
Sufletele complementare ne ajută să ne vedem și să ne iubim lumina, dumnezeirea din noi.

Cei care nu sunt curioși de lumina din ei alegând să fie victime ale vieții, nu vor înțelege cu adevărat complementaritatea sufletului geamăn, și vor considera că totul este doar o simplă speculație.

Însă cei ce s-au întregit prin întâlnirea cu sufletul complementar știu că totul este posibil, și nu vor simți nevoia să-și strige în gura mare lumina liniștii și a împlinirii de sine. 

Și când te gândești că totul este o alegere.

Ce alegi? 

Te invit să urmărești emisiunea „Câte-n Lună și-n stele” de joi, 25 mai 2017, difuzată la Tv Arad, unde am povestit cu mult mai multe lucruri despre sufletele complementare și sufletele pereche.

Nu uita să-mi dai de veste.

Îți mulțumesc de însoțire, și îți dau binețe, OM drag!




 dr. Edith Kadar 
Arad, 25 mai 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

miercuri, 24 mai 2017

TRATARE versus VINDECARE IV (medic vs. pacient)

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *


Medicul tratează, bolnavul se vindecă. Dacă crede cu adevărat în el și în forțele lui, și nu doar afirmă că vrea. E o mică nuanță subtilă.

Binețe, dragă cititorule!
Pornește muzica, rogu-te, și hai să povestim.


Ca medic, mi-am pus de multe ori problema cum aș putea să-i ajut cu adevărat pe oamenii care îmi cer ajutorul. 
Am văzut că medicamentele nu vindecă, ele estompează simptomele. 
Am văzut că diminuarea simptomelor nu înseamnă vindecare. Mi-am dat seama că ele, semnele, simptomele, rămân latente și găsesc o altă cale de a ieși la suprafață. 
Am văzut pe pielea mea că operațiile nu rezolvă o problemă; ea rămâne acolo și se manifestă în aceeași zonă, chiar dacă organul nu mai există. 
Cum să-i ajut pe oameni? Majoritatea celor cu probleme știu doar că trebuie să ia medicamente, iar în unele cazuri sunt informați că vor avea de făcut acest lucru pentru tot restul vieții lor.

Așa au început căutările mele. 

Mai întâi am realizat că neimplicarea omului în propria lui viață, în boala lui, în vindecarea lui, este principala cauză a nevindecării. 
Oamenii preferă ca alții să-și asume responsabilitatea pentru tot ce ține de ei, așteptând ca, pentru o sumă de bani, medicul, psihologul sau alt terapeut să le spună pas cu pas ce anume vor avea de făcut de acum încolo. A devenit o modă să prescrii cearșafuri întregi de medicamente, iar oamenii să meargă cuminți să și le cumpere, să le ia zilnic, chiar dacă efectele secundare și reacțiile adverse îi îmbolnăvesc și mai tare.


„Știe doctorul mai bine!”, aud mai des decât aș dori. 
Nu, medicul nu are de unde să știe cum se potrivește un medicament, o substanță chimică, cu chimia corpului tău. Tu ești cel care observi lucrurile astea, iar dacă doctorul îți spune „da de unde, ți se pare, ia-l mai departe!”, iar tu faci asta și nu îți cauți alt medic, că doar e dreptul tău, devii răspunzătorul direct al consecințelor viitoare. În fond, nimeni nu poate deveni stăpân pe corpul tău, pe viața, traiul și sănătatea ta, fără ca tu să-i permiți acest lucru. Este ca și cum cineva vine în casa ta, în care locuiești de mult timp, și îți zice cum să-ți așezi lucrurile, ce să scoți afară, ce să aduci în plus, iar tu asiști fără comentarii. Cine îi permite, nu tu?

Sigur, au existat și există persoane și instituții care au sesizat oportunitatea de a obține și altfel de beneficii, profitând de naivitatea, încrederea și disperarea oamenilor care și-au pierdut starea de bine și s-au îmbolnăvit. Așa încât, deja face parte din sistem să le spui oamenilor că au nevoie de ajutor și că ei nu se pot descurca singuri.

Și eu am făcut parte din această categorie, doar fac parte din societate. Doar că, datorită vârstei, am putut vedea în copilărie alte tipuri de tratamente care aveau randament extraordinar.

Facultatea de medicină m-a învățat multe lucruri, dar este meritul profesorilor și a asistenților pe care i-am avut de a mă învăța să pun accentul pe factorul uman. 
Pacientul nu era dor un simplu ins; era un om despre care trebuia să știm totul în discuțiile despre antecedentele familiale, altfel... la toamnă!
Omul trebuia să aibă un nume atunci când vorbeam despre cazul lui, despre diagnostic diferențial sau tratamente. 

Am fost învățați să gândim, să ne folosim logica.

Când administrezi anumite substanțe în urgențe, și nu altele; când pui perfuzie și când nu; ni s-a atras atenția de nenumărate ori că valorile analizelor medicale sunt ORIENTATIVE pentru a ști ce strategie să abordăm în munca cu pacientul. Ni s-a subliniat până la saturație că valorile analizelor se modifică odată cu vârsta, că doar la 60-70 ani nu putem avea aceeași tensiune sau colesterolul, sau mai știu eu ce, ca în copilărie sau ca la 20 de ani. Iar un diagnostic nu se pune decât după ce îi repeți analizele de câteva ori, în condiții și momente diferite, pentru a se vedea dacă nu cumva e doar o reacție a corpului la ceva de moment.


Ni s-a insuflat ideea de a lucra cu omul, cu stilul lui de viață, și de a-l implica în schimbarea obiceiurilor nesănătoase. Medicamentele erau doar pe perioade determinate, până ce pacientul își recăpăta controlul asupra vieții lui proprii. Se insista pe regim alimentar și de viață, discutat și pus la punct ÎMPREUNĂ cu pacientul.

Lucrurile s-au schimbat. Studenții la medicină vorbesc despre „cazuri”, elementul uman se estompează din ce în ce mai mult pe măsură ce vechea generație de medici iese la pensie, iar „protocolul” a devenit cuvântul de ordine când vine vorba despre tratamente. 
Intervalul de valori normale ale analizelor se restrânge pe an ce trece, deși unitățile de măsură au rămas aceleași, iar oamenii nu s-au transformat, peste noapte, în mutanți, sunt aceiași.

Acum, dacă o persoană de 60 de ani are tensiunea arterială 90/150 mm Hg, este deja luată în evidență cu hipertensiune arterială, și i se prescriu minim 2-3 medicamente pentru aceeași boală, care au același efect.
Mai demult, valorile considerate normale ale glicemiei (zahărului din sânge) erau între 80 și 120 mg/dl, dar am fost „avertizați!” că 121 sau 130 nu înseamnă diabet, ci înseamnă doar să-l mai chem pe acel om încă o dată peste o săptămână, să-i spun ce să nu mănânce în această perioadă, și ce să nu mănânce cu 24 de ore înainte de analiză. Abia dacă a treia oară ieșeau valori mult peste cele considerate normale, se lua hotărâre legată de tratament: regim alimentar sau/și tratament medicamentos. Insulina se administra doar la valori peste 450-500 mg/dl, pe o perioadă determinată, sub observație. Acum, toate acestea sunt învechite. 

Studenții sunt învățați ca la orice valoare crescută de analize să prescrie medicamente. Sigur, ei sunt convinși că fac bine ce fac, nu au nicio vină, doar așa li se spune.

Și uite așa, încet-încet, nimeni nu se mai gândește de ce într-un prezent în care medicina evoluează cu pași repezi, iar medicamentele și farmaciile au „explodat” ca număr, oamenii sunt din ce în ce mai bolnavi, bolile sunt din ce în ce mai frecvente, iar numărul celor care mor este din ce în ce mai mare. Nu ar trebui ca modernizarea medicinei să ducă la scăderea cazurilor de boală și la eradicarea multor boli?


Într-o societate în care diagnosticul de cancer cu metastaze a ajuns să fie pus la ecografie (!!!), fără alte investigații suplimentare pentru confirmare sau infirmare, care acceptă ca un copil vesel și neastâmpărat să fie diagnosticat cu tot felul de boli doar pentru că îndrăznește să fie altfel decât ceilalți, unde oamenii sunt „amenințați” de către medici că dacă nu le urmează sfatul vor muri în 3 luni (sau altă perioadă), sau unde „sănătatea” a devenit un cuvânt demodat sau variantă a lui „nu s-a descoperit încă boala”, oamenii sunt cei care poartă vina dezintegrării lor.

Oamenii sunt cei care au cedat controlul asupra vieții și stării de bine altora, străini de ei,  pe care îi consideră mai buni, mai experți în existența lor zilnică. Medicii fac ceea ce știu ei mai bine, nu intenționează să facă rău. Așa au învățat, așa aplică.

Dar tu, omule, de ce crezi că eu, medic, aș ști mai bine decât tine cât mai ai de trăit? Nu ești mulțumit, du-te în altă parte, mai cere alte păreri; e dreptul tău și îndatorirea pe care o ai față de viața ta.

Așa cum am spus, neimplicarea omului în propria lui viață, în boala lui, în vindecarea lui, este principala cauză a nevindecării. Pentru că tu, omule, până să ajungi să iei medicamente, iei hotărârea că propriul corp e „rău și obraznic” și că trebuie dus la „mecanic” pentru revizuiri tehnice.

Doar că ai uitat un factor important: nu ești un robot care să aibă doar un corp fizic!!! Mai ai și alte aspecte care îți influențează această parte fizică, corpul tău. Este vorba despre psihic, care e influențat de emoțional, care se hrănește după chipul și asemănarea sufletului tău, a spiritului, a esenței tale divine. Dacă uiți acest „mic” amănunt și nu tratezi decât locul unde totul iese la suprafață - corpul - nu te vei vindeca niciodată. 
Iar sufletul, esența ta divină, nu pot fi tratate și vindecate cu medicamente. Ele sunt apanajul tău, aici tu ești medicul pentru că tu îți cunoști trăirile, emoțiile, reacțiile.

Am văzut, deci, că doar cei care se implică în propria refacere ajung să învingă boli considerate permanente.

Eh, și aici a început adevărata muncă a mea ca medic, dar mai ales ca om-terapeut. De ce? Pentru că numărul celor dispuși să se implice în propria tratare și apoi vindecare este foarte mic în comparație cu numărul total al bolnavilor. Cu toții afirmă sus și tare că vor să se facă bine, desigur! DAR..... și încep condițiile, puse tot de ei. La fiecare argument adus de mine de ce și cum se pot face bine, mi se aduc zece contra-argumente de ce ei nu se vor face bine, nedându-și seama că, de fapt, își apără cu îndârjire „bunul” lor, boala.


Acesta este cel mai greu aspect al muncii cu un om bolnav: să-l convingi că trebuie să facă o schimbare radicală în sistemul de gândire, în rutina zilnică, în traiul lui, și că nu se pot vindeca în aceleași condiții care l-au îmbolnăvit. Rezistența este, de multe ori, atât de mare, „zidurile” construite de frici, furii, frustrări, au ajuns atât de groase încât, de prea multe ori, se alege varianta cea mai comodă, care duce la blocaje și la moarte. Pentru că schimbarea este grea, e deranjantă pentru rutina cu care omul s-a obișnuit, ia timp, te împiedică să zaci și te pune la muncă, te scoate din lâncezeala în care te-ai complăcut și aduce acțiune în viață.
Abia când îți depășești comoditatea încep să apară efectele benefice.

Dar, mai este un hop de trecut pe drumul vindecării: trebuie eliminate blocajele energetice dar și boala/bolile. 
Eliminarea bolilor din organism aduce cu sine simptome neplăcute; doar nu te aștepți ca un  medicament sau vreo procedură, să „topească” boala instant, nu? Organele trebuie refăcute, dar mai întâi se elimină celulele bolnave. Cum? Prin dureri, sângerări, puroi, etc. Adică exact pentru ce dai fuga repede la medic. Organele se refac singure, că doar nu am evoluat atâtea miliarde de ani pentru a muri acum, pentru că așa ne spune nu știu ce știință!

Eliminarea bolii și simptomele neplăcute sunt un alt punct vulnerabil al vindecării, pe care mulți nu reușesc să-l treacă. Pur și simplu nu cred în ei. Nu au credința că pot, că organismul lor poate.

Celulele, organele, sunt „animate”, întreținute în viață de curenți de joasă frecvență de vibrație, care circulă peste tot în corp. Organele comunică între ele, iar dacă nu o mai fac, apare boala. 
Acesta este blocajul energetic. Pentru vindecare, trebuie înlăturat acest blocaj. Iar pentru asta nu mai este suficient ceea ce știi, ci e nevoie de cunoaștere la alt nivel, cu mult mai subtil decât cel fizic. Și uite așa începe căutarea spirituală, fiecare având propriul drum, în funcție de ceea ce rezonează cu matricea fiecăruia. 
Pe măsură ce se deblochează și se înlătură toate piedicile, nivelul vibrațional devine din ce în ce mai curat, mai rafinat, mai subtil. Și fiecare din aceste etape rezonează cu o anumită treaptă de cunoaștere, pentru că fiecare nivel vibrațional își are propriile drumuri spre vârf. 

Ridicarea vibrației prin cunoașterea proprie duce la eliminarea tuturor blocajelor din corp, acestea fiind vindecările normale, naturale, în conformitate cu „munca” depusă de fiecare pentru schimbare.

Aici apare o altă tentație: aceea ca omul să se „îndrăgostească” de curente spirituale, de rituri, ritualuri, de diferiți maeștri pe care nu-i mai iau ca pe îndrumători ci ajung să îi idolatrizeze și să le admire capacitățile, uitând să se mai concentreze pe ei înșiși și pe schimbarea lor. Menținerea identității spirituale este o probă destul de grea, atât timp cât ispita asemănării cu alții și a idolatriei este foarte mare.


Abia când treci toate aceste hop-uri, ajungi să te regăsești pe tine și să înțelegi că boala a avut rolul de a te avertiza că ai luat-o pe drumuri greșite pentru tine, străine de evoluția ta, de devenirea ta. 

Iar din acel moment TU devii stăpânul propriei tale vieți, și spectrul oricărei boli va avea doar rolul de barometru; atunci vei ști să vorbești cu tine, să vezi ce nu ai făcut în conformitate cu nivelul tău vibrațional, și să faci corecturile de rigoare.

Acesta este stadiul de trăire în armonie cu tine însuți. 
Iar dacă la fiecare 7 ani organismul nostru se regenerează integral, cine ne poate opri să trăim atât cât vrem?

Indiferent de calea aleasă, tu ești cel în mâna căruia stă vindecarea.

Și, dragii mei, nu aș fi putut să vă povestesc toate acestea și să vă ajut pe cei care m-ați căutat ca medic, dacă...nu aș fi aplicat eu, în primul rând, toate acestea!
Nu-ți pot cere ție să fii altfel, dacă eu nu aș fi făcut la fel. 
Nu ți-aș putea sugera să zbori dacă eu nu aș fi cunoscut bucuria zborului.
Nu ți-aș putea vorbi despre schimbare pentru vindecare, dacă nu aș fi trecut și eu prin „purgatoriul” schimbării, prin bucuria regăsirii de mine. Prin DEVENIREA de eu însămi!

Iar dacă eu am putut, te anunț oficial că oricine poate. Asta am vrut să-ți spun.
Totul e să vrei să te regăsești pe tine, și îți garantez că meriți efortul! 
Încearcă! Ce ai de pierdut?

Binețe, dragă cititorule!


dr. Edith Kadar
joi, 05 martie 2015, Arad

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.


miercuri, 17 mai 2017

ȘTII SAU NU ȘTII ÎN VIAȚĂ?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *


Hotărăște-te, știi sau nu știi, cunoști sau nu cunoști, înțelegi sau nu viața ta?

În cazul în care te-au năpădit uimirea și nedumerirea la citirea celor de mai sus, stai liniștit(ă) că îți explic. 

De câte ori ai ales comoditatea „așternutului” lui NU ȘTIU în viața ta?
Și de câte ori ai preferat să spui NU ȘTIU doar pentru a nu scormoni în fadul vieții și a te obliga, astfel, să faci schimbarea amânată pe termen nedefinit?
De câte ori ai spus ȘTIU doar pentru a reduce la tăcere interlocutorul și pentru a-ți redobândi somnul rațiunii, dar habar nu aveai despre ce era vorba?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să citești un altfel de gând al zilei, un produs al observațiilor mele.
Pornește, rogu-te, muzica pentru a te însoți pe calea rândurilor.


Ai observat de câte ori pe zi alegi să spui „nu știu” la întâmplări, în situații și unor persoane diferite?

-Ce ai vrea să mănânci azi?
-Nu știu!
-Cum te simți?
-Nu știu!
-Vrei să vorbim, să îmi povestești?
-Nu știu!
-Vrei să mergem la un film?
-Nu știu!
-Ce-ai vrea să schimbi în viața ta pentru a-ți fi bine?
-Nu știu!
-Cât vrei să slăbești?
-Nu știu!
-Cum ți-ai caracteriza viața ta de până acum?
-Nu știu!
-Ești fericit(ă) în familie?
-Nu știu!
-Ești mulțumit(ă) de tine?
-Nu știu!

Recunoști una, mai multe, toate situațiile?
„NU ȘTIU” a devenit un fel de înlocuitor al gândirii, conferind liniștea și comoditatea automatismului, al lenei implicării în propria viață, al absenței din tine însuți/însăți.

E ca o reclamă la detergent de spălat creierul:
„Ia, neamule, NU ȘTIU! E gratis, e comod, e instant, e rapid! 
Conferă o stare de liniște prin efectul de anestezie asupra rațiunii. Nu mai trebuie să-ți folosești creierul, putându-ți-l lăsa în repaus total pe o perioadă nedeterminată!
De ce să-ți mai faci probleme? De ce să-ți pierzi vremea gândindu-te la răspunsuri complicate?
Ia, neamule, NU ȘTIU! E gratis și e nelimitat!
NU ȘTIU! 
Pentru atunci când vrei să evadezi din tine însuți!!!”


De obicei sunt prea multe lucruri de rezolvat, iar ideea ca altcineva să aranjeze lucrurile în viață este atractivă. 
Parola? NU ȘTIU!
Atunci, sigur se va găsi o persoană străină care să rezolve problemele, să facă ordine în viață, mai ales când NU ȘTIU-l tău îi afectează și propria existență și bunăstare.

Dar, ce te faci când nu ai pe nimeni care să rezolve lucrurile în locul tău, iar viața te presează să iei hotărâri? NU ȘTII?

Și ce trebuie să se întâmple pentru ca tu să comuți butonul vieții de la ”NU ȘTIU” la ”ȘTIU” și la „POT CU SIGURANȚĂ”?

Dacă NU ȘTIU e răspunsul tău în continuare, îți spun cu siguranță, fără să te cunosc, că ai boli legate de rinichi și recircularea apei: tensiune arterială mică, mare sau oscilantă, retenție de apă în diferite zone ale corpului, aspect pufos, celulită, păr și unghii friabile, piele îmbătrânită, lipsită de strălucire; privire absentă, fără viață, care reflectă perfect starea sufletului tău: absent și lipsit de viață!

În decuplarea de tine însuți/însăți, de esența ta, „NU ȘTIU” devine un partener de nădejde, care nu te părăsește până la moarte.
Dacă lenea și comoditatea sunt catalizatorii lui „NU ȘTIU”, ce „naște” acest „virus” anihilator de viață?

ÎNSINGURAREA ÎN MIJLOCUL OAMENILOR!

Atunci când lași ca alții să îți hotărască soarta și existența, te desprinzi de tine și adopți stilul de gândire al celor străini de tine. Azi - părinții, mâine - profesorii, apoi șefii și partenerii de viață. Și încet, dar sigur, ai devenit un roboțel care repetă ca pe un refren moto-ul vieții: NU ȘTIU!


Sunt persoane care nu se vor trezi niciodată în timpul existenței, ducându-și viața de la o zi la alta, supraviețuind. NU ȘTIU nimic, dar nici nu vor să știe, alegând confortul ignoranței și liniștea neimplicării. Ei sunt EXECUTANȚII. Nu pun întrebări, nu comentează, doar ascultă ordine pentru că scopul vieții lor este de a nu supăra pe cineva.

Apoi, sunt persoane care NU ȘTIU nimic în ceea ce îi privește, dar ȘTIU totul despre alții.
Cât timp este vorba despre ei, „NU ȘTIU” e laitmotivul conversațiilor lâncede. Dar, când vine vorba despre altcineva, se însuflețesc brusc și dezbat - pe larg și pe scurt - fiecare aspect al existenței altcuiva. Vor ști exact ce și cum ar trebui să facă fiecare om pentru ca societatea să-și revină, iar planeta să plutească, nestingherită, pe norișori roz. Toată însuflețirea și viața din voce există atât timp cât pot aranja și dirija viața altcuiva, a executanților; dar, când aduci vorba despre ei, amuțesc dintr-o dată, încearcă să schimbe subiectul, iar dacă nu-i lași și insiști să fie subiect de discuție, vezi cum dispare brusc viața și vlaga din existența lor. 
Aceștia sunt DIRIGUITORII.


Mai sunt cei care NU ȘTIU despre ei nimic, despre alții nu sunt interesați, dar ȘTIU cu siguranță că sugestiile tale, ale altora, nu sunt bune, sunt tâmpite, inutile, nefolositoare și, deci, nule.
Discuțiile cu ei ar putea fi sintetizate astfel:
-Bine, aia nu știi, aialaltă nu știi...dar, spune-mi, ce știi?
-Nu știu, dar știu că nu e așa cum zici tu!
-Dar cum?
-Nu știu, nu auzi?
Aceștia sunt cei care nu știu nimic despre ei, dar orgoliul și încrâncenarea depășesc orice limită și îi împiedică să audă orice sugestie menită să ajute. Preferă să moară decât să cedeze vreun milimetru din teritoriul vanității. 
Aceștia sunt AUTO-SABOTORII; cei care se anihilează din cauza unui orgoliu, a unei mândrii care au împiedicat acceptarea oricărui sprijin. Vorba aia, „sărac, muribund, dar ce orgoliu a avut!”

Și mai sunt cei care formează categoria cea mai restrânsă, a celor care ȘTIU!
Ei ȘTIU că „NU ȘTIU” nu e un răspuns, ci doar o variantă a lui „nu vreau, nu am chef!...”.
Ei ȘTIU că totul există deja în ei, că nu au nevoie de aprobarea niciunei divinități pentru a exista și nici pentru a înțelege că sunt valoroși; știu că toate răspunsurile vieții sunt în fața nasului, doar trebuie să se scuture de comoditate și să le observe.
Ei ȘTIU că sfaturile celorlalți sunt date după chipul și asemănarea „sfătuitorului”, și nu țin cont de particularitățile existenței celui sfătuit.
ȘTIU că indiferent ce vor face, nu îi vor mulțumi pe ceilalți. Și mai ȘTIU că nu acesta este scopul vieții, ci acela de a-și găsi răspunsurile proprii prin trăirea și experimentarea vieții, prin curajul de a fi ei înșiși, fără frica de a greși. Ei ȘTIU că nu există „bine” și „rău”, că acelea sunt aprecieri personale, și că fiecare înțelege altceva prin bine și rău.


Aceștia sunt oameni care ȘTIU că ei își creează fiecare moment, alegându-se pe ei, alegând să se mulțumească pe ei, să se iubească pe ei, în primul rând, pentru că doar așa le va fi bine celor apropiați. Cu cât ești mai sănătos și liniștit, cu atât vei putea ajuta mai mult și mai bine pe cel de lângă tine.
Ei ȘTIU că trăirea pentru a-i mulțumi, în primul rând pe alții nu e viață, pentru că nu te poți sătura hrănindu-i pe ceilalți, nu te poți însănătoși tratându-i doar pe alții și nu poți fi împlinit sufletește slugărind străinii vieții tale.

Ei sunt CREATORII, artiștii vieții, artizanii viitorului; sunt cei care mențin echilibrul întregului Univers pentru că își cunosc forța, determinarea, valoarea, înțelepciunea și se iubesc prin ei, nu prin ceilalți.

Alegi „NU ȘTIU”, devii EXECUTANT.
Alegi „NU ȘTIU pentru mine, dar sunt expert în alții”, ai iluzia DIRIGUITORULUI de vieți.
Alegi „NU ȘTIU, dar nici nu mă interesează părerea ta”, te AUTO-SABOTEZI.
Alegi „ȘTIU” fără frica de a greși sau supăra, te alegi pe tine, CREATOR al vieții!

ȘTII sau NU ȘTII în viață? Asta e întrebarea.
Iar răspunsul îți trasează drumul în viață.

Fii sincer(ă) cu tine și spune-mi, ce alegi?
Ai ales? Urmează calea. 
Transformă teoria comodă în practica împlinirii de sine.

Binețe, dragă cititor, și mulțumire pentru însoțirea printre rânduri îți spun!


 dr. Edith Kadar 
Arad, 05 septembrie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

duminică, 14 mai 2017

MINCIUNA ȘI EFECTELE EI ASUPRA SĂNĂTĂȚII FIZICE, PSIHICE, EMOȚIONALE ȘI SPIRITUALE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *    * 



Hai să vorbim puțin despre partenerul nelipsit al vieții noastre, minciuna.

Ce este minciuna? Dar ce este adevărul? Ce anume face ca un lucru, o situație sau o afirmație să fie adevăr sau minciună?

Se spune că minciuna are picioare scurte. Și totuși, aduce mai multe beneficii decât lungile picioare ale sincerității și originalității.

Dar, care sunt efectele minciunii, falsității și mascaradei asupra corpului uman, asupra psihicului? 
Cum influențează ele sănătatea fizică, mentală și spirituală?

Ce boli dau minciuna, falsitatea și purtarea de măști, și care sunt consecințele lor pe termen lung?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim puțin despre ceva ce a devenit normalitate în viața de zi cu zi într-atât încât nici nu mai observăm cat de înstrăinați și de îndepărtați devenim față de adevăr: MINCIUNA.
Te invit să citești, dar să și urmărești ediția de vineri, 12 mai 2017, a emisiunii „ESENȚA VIEȚII” de la Radio ZESTREA, în care am vorbit cu Beatrice Moțiu despre MINCIUNĂ, FALSITATE ȘI MĂȘTI ALE SOCIETĂȚII.


MINCIUNA, indiferent de formă, este adevărul altcuiva preluat de om în lipsa adevărului propriu.
ADEVĂRUL, indiferent de manifestare, este tot ceea ce creează și aduce în viața noastră starea de calm, bunăstare, împlinire, pace interioară, bucurie și liniște în toate celulele noastre.

Cam ca și cu hainele. Mai demult existau croitorii unde mergeai și îți făceai la comandă ceea ce doreai, potrivit pe măsura ta. Acum, totul se ia de gata, și se ajustează pe ici pe acolo. 
Cam ca adevărul altuia preluat, adaptat și ajustat la viața proprie. Adică adevărul altuia ce ajunge minciuna noastră. 

De ce este preferată minciuna în locul adevărului? 
Pentru că e mai ușor de atins, e mai facilă. E mai ușor să iei de-a gata teorii, idei, păreri gata fabricate de alții și ridicate la rang de reguli, legi, cutume, datini, obiceiuri, etc, decât să muncești din greu pentru a afla ce te face pe tine fericit(ă) și împăcat(ă).
Pentru că e mai ușor să te ascunzi după ”eu nu vreau să supăr pe nimeni” sau „nu vreau să păcătuiesc” decât să trăiești după regulile care nu te supără pe tine, cea mai apropiată persoană a ta, singura care contează cu adevărat.
Pentru că e mai ușor să fii leneș(ă) decât să muncești din greu, e mai ușor să „furi” decât să creezi, e mai simplu să te lamentezi altora decât să taci cu tine.

Minciuna a ajuns să fie atât de prezentă în viața noastră încât nici măcar nu o mai observăm; s-a încadrat deja la capitolul „normalitate”

Cea mai mare și mai des vehiculată minciună este: „Eu nu mint niciodată!”
Da, da, știu!... Tu nu minți niciodată, nu ai făcut-o și nu o vei face în veci pururi, juri pe roșu! Tu nu, niciodată!... Ptiu pe tine, să nu te deochi cumva, perfecțiune întruchipată ce ești! Alții da!... Oricine, toată lumea minte, dar tu nu! De aia ești atât de fericit(ă), de plin(ă) de sănătate, de energie și de zen în viață.
Chiar așa? 


Minciuna poate fi directă, prin a spune lucruri ce sunt departe de adevăr, sau indirectă, prin a nu spune adevărul, a-l ascunde.
Se poate minți pentru a obține beneficii, sau pentru a-i proteja pe cei dragi.
Se pot spune minciuni pentru a face rău cuiva, sau pentru a-i ridica moralul omului atunci, în acel moment.   

De câte ori nu se rostesc cuvinte și fraze goale de sens și de prezența umanului din ele, doar pentru că „așa trebuie... așa e politicos... așa e frumos... asta înseamnă educație...”?

De câte ori nu se simte nevoia de a spune ceva, indiferent ce, doar pentru a umple tăceri stânjenitoare și momente de absență din propria existență?

De câte ori nu se trezește omul vorbind doar pentru a nu tăcea sau/și pentru că tăcerea e considerată slăbiciune; dar a spune ceva, orice, indiferent ce, arată (pseudo)cunoaștere?

„Sunt urât(ă)... sunt gras(ă)... nu sunt în stare de nimic!... sunt ratat(ă)... sunt o dezamăgire pentru apropiați... alții sunt mai buni și merită mai mult, dar nu eu!”, etc.
Sau aceleași lucruri, dar spuse despre alții.

Recunoști șablonul?
De ce sunt toate astea minciuni? Pentru că asemenea afirmații reprezintă comparații cu un etalon imaginar, valabil doar pentru persoana care emite asemenea cuvinte. Ceilalți au alte standarde. Tot de basm, posibil.

Dar, te rog spune-mi, în comparație cu cine ești toate cele de mai sus? Dacă crezi asta despre tine, sigur ai în căpșorul acela al tău vreun standard, vreun etalon la care vrei musai să ajungi. 
Cine ți-a spus că ești urât(ă), gras(ă), ratat(ă), că nu ești bun(ă) de nimic? 
Când ți-a spus? 
Verifică, te rog, ce anume crezi că e urât la tine. Chiar tot? Ce nu-ți place ȚIE, personal, nu altora? Ce condiții ar trebui să îndeplinești pentru a nu mai fi urât(ă)? Și cum îți dai seama când nu vei mai fi urât(ă)? Sau gras(ă)? Sau ratat(ă)? Sau ne-bun la nimic?
Răspunde-ți la asta, rogu-te. Îți ești dator/datoare cu sinceritatea. Oprește minciuna față de tine.



În actuala perioadă, minciuna a devenit ceva uzual, pe când sinceritatea a devenit ceva desuet, demodat.
Pentru a reuși în viață trebuie să dai din coate și să turui lucruri total diferite de crezurile personale. Adică să minți. 

Nu poți spune omului adevărul pentru a nu-l supăra. 
Nu te poți îmbrăca așa cum vrei și simți pentru a nu ofusca.
Nu poți fi tu, original(ă) pentru a nu vexa.
Nu poți trăi 100% așa cum vrei pentru a nu deranja standardele „cariate” ale minților alienate ale celor care taie și spânzură.

Pentru a reuși trebuie să fii fals(ă), adică să întreții o imagine generală, a majorității, altfel te trezești izolat(ă), marginalizat(ă) și însingurat(ă).

Iar dacă nu mă crezi, verifică, rogu-te, postările din rețelele de socializare - Facebook, Twitter, Google plus, Instagram, etc.
Uită-te la nume, uită-te la poze, uită-te la postări. Nu la toți, dar la marea majoritate.
Barometrul a ajuns să fie marea adunare mondială de like-uri.

De ce s-a demodat sinceritatea?
De când a cucerit minciuna teritoriu în viața noastră?
De ce falsitatea a ajuns să fie un „ingredient” obligatoriu al vieții și al urcării pe scara ierarhică a valorilor?
De ce trebuie să purtăm măști pentru a fi general acceptați, și de când schimbarea la față a adevărului în minciună a devenit ingredientul principal al vieții actuale?

De ce „eu nu fac asta niciodată, și nu mint niciodată!” este cea mai mare și mai des vehiculată minciună a vremurilor actuale? 
De ce e nevoie de minciună, de falsitate și de măști pentru a reuși, în timp ce adevărul, onestitatea și curajul asumării sunt blamate, ridiculizate și banalizate?


Pentru că vrem să fim iubiți, apreciați, recunoscuți; vrem să reușim în viață, să avem bunăstare și abundență. Iar pentru asta am face ORICE, chiar și să ne condamnăm la traiul în minciună. Și, în loc să vedem ce înseamnă astea toate pentru noi, le „împrumutăm” sau le „furăm”, că-s de-a gata.

Minciuna lasă urme adânci în sănătatea fiecăruia, și stă la baza tuturor bolilor existente, indiferent de ce natură ar fi ele.
De ce? Pentru că, vezi tu, sufletul, acea parte de dumnezeire pe care o avem în noi cu toții, acel duh sfânt, știe foarte bine care este adevărul croit pentru ca fiecare om să se dezvolte optim și să fie ceea ce este menit în această viață. Dar mintea, acea voce a emoțiilor neînțelese și neprelucrate de noi, acoperă cu gălăgia sa vocea calmă a sufletului. 
Gălăgie versus liniște. 
Minciună versus adevăr.

Mintea, cu ale ei emoții, influențează creierul, computerul entității OM. Nimic nu se întâmplă în corp fără ca creierul să dea comanda, să-și dea permisiunea.

Emoțiile pozitive aduc o stare pozitivă. Adu-ți aminte de tine când erai îndrăgostit(ă).
Emoțiile negative suprasolicită creierul, locul unde se află centrii ce răspund de fiecare organ. 

Iar minciuna de orice fel determină emoții negative, indiferent dacă suntem conștienți de asta sau nu.
De aici și până la boli nu mai e decât un singur pas.

Minciunile ce nu pot fi înghițite duc la amigdalită sau faringită.
Cei care se satură să mai audă minciuni de la cei apropiați fac otite, iar într-un final se poate instala surditatea.
Dacă nu mai poți vedea minciuna care a devenit viața ta, vei purta ochelari. Dacă cauți adevărul dar nu-l mai vezi, dezvolți glaucom. Dacă pur și simplu nu mai vrei să vezi în ce te-a transformat minciuna, dezvolți cataractă.
Supărarea duce la afecțiuni ale inimii.
Furia pe sine aduce cu sine boli ale ficatului și colecistului (fiere).
Frica atinge rinichii și le afectează funcționalitatea.
Încrâncenarea și inflexibilitatea duc la boli de oase și la diabet.
Rătăcirea de sine începe cu depresie și poate continua cu probleme psihice, până la Alzheimer sau demență.
Nehotărârea poate duce la oboseala cronică, dar și la Parkinson.
Iar atunci când uităm de valorile noastre și ne devalorizăm că nu putem atinge standardele altcuiva, se poate ajunge la scleroza multiplă sau la scleroza laterală amiotrofică

Pentru mai multe informații, te invit să urmărești emisiunea postată mai sus.



Ce este minciuna? Este adevărul altuia ridicat la rang de adevăr propriu.
Ce este adevărul? Este acea stare care te face să te simți bine cu tine însuți/însăți.
Care este cel mai mare adevăr? Acela că ești singura persoană apropiată ție.

Tot ceea ce te deranjează la alții te deranjează, de fapt, la tine. Tot ceea ce îți spun sau cer alții, se referă, de fapt, la ei.
Nu fi fals(ă) pentru că ești așa doar față de tine.
Nu-ți pune măști deoarece te ascunzi doar de tine.

Ai curajul să te asumi pe tine și să îți asumi cine ești, deoarece ești perfect(ă) așa cum ești. Iar acesta este adevărul.
Restul... sunt adevărurile altora, minciunile tale care îți otrăvesc viața, sufletul, esența. 

Cum poți renunța la minciună? Prin credință adevărată (nu cea doar trâmbițată la colț de stradă) în tine, în visele tale și în etalonul tău.
Cum poți rămâne în adevăr? Nerenunțând la tine, indiferent de părerea celorlalți.

Când frica de părerea celorlalți e mai mare decât încrederea în tine, începe degradarea din toate punctele de vedere.

Ai de făcut o alegere grea. Alege. Alege-te!

Binețe, dragă OM!


Pink Floyd - Another Brick In The Wall

dr. Edith Kadar 
Arad, 13 mai 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

joi, 11 mai 2017

ARTA DE A CREDE ÎN TINE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Ești ceea ce crezi.
Poți tot ceea ce simți că poți.

Iar dacă în acest moment al vieții ai ajuns într-un impas și nu mai faci nimic notabil cu și în viața ta, verifică dacă nu cumva nu mai crezi deloc în tine.
Vezi dacă acum nu ești doar o sumă de personaje nemulțumite din trecutul tău, ajunse într-un impas și împotmolite în drumul vieții.
Verifică dacă nu e posibil ca „nu pot...”, „nu se poate...”, „eu nu cred că...”, „nu are rost să...”, să devină crezurile tale zilnice.

Degeaba te bați cu pumnii în piept câtă credință ai în divinitate, dacă îți lipsește încrederea în tine, în forțele tale, în capacitatea de a-ți modela viața și traiul.
Degeaba afirmi cu orice ocazie „cum o vrea Dumnezeu!...”, dacă tu refuzi să observi orice oportunitate îți este dată de creator, de univers, pentru a fi fericit(ă) și mulțumit(ă).

Nici Dumnezeu, nici altcineva nu va trăi în locul tău, iar menirea ta aici, în această viață, pe acest pământ, nu este să zaci așteptând ca cineva din exterior să vină, să-ți facă treaba, iar tu să-ți asumi meritele (dacă totul iese bine), sau să devii victima plângăcioasă, dacă lucrurile nu merg așa cum ți-ai imaginat tu, după chipul și asemănarea ta.

Ești tot ceea ce crezi tu că ești.
Depinde ce credințe ai legate de tine.

Te crezi urât(ă), bătrân(ă), incapabil(ă) și alte crezuri întunecate? Exact aceea ești! Deoarece în fiecare zi când te uiți în oglindă îți repeți inconștient acele informații, întărindu-le, hrănindu-le, transformându-le din simple afirmații în credințe limitative și autodistructive.

Dar atunci când știi că nu există limite, când crezi cu adevărat în tine fără condiționări, când știi că poți orice, chiar și să anihilezi credințele negative, viața nu va mai fi o serie de momente de chin, ci o curgere lină de trăiri și împliniri.

Ai curajul de a avea credință în tine, indiferent de ceilalți. Cei care încearcă să te dărâme au ajuns în fața ta doar pentru ca tu să fii convins(ă) că nimeni altcineva, în afară de tine, nu-ți cunoaște valoarea.

Ești ceea ce crezi!
Poți tot ceea ce simți că poți!

Nu mă crezi? Încearcă!

Binețe, dragă cititorule!


 dr. Edith Kadar
Arad, 27 noiembrie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

marți, 9 mai 2017

CONDIȚIONĂRILE VIEȚII

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *


Ai vreo boală autoimună? Tiroidita Hashimoto, psoriazis, lupus, boala Crohn, sclerodermia, hepatită, spondilită anchilozantă, sau altceva? Ar trebui să citești asta. Deoarece cauza emoțională comună a tuturor bolilor autoimune este CONDIȚIONAREA cu nuanțele ei cu tot (conform Recall Healing).

Pentru mai multe detalii te invit să urmărești materialul: https://youtu.be/E7M9rBXD7_g
 
*   *   *   *   *

Ai fost vreodată atent(ă) câte condiții pui pentru a fi fericit(ă), mulțumit(ă), împlinit(ă)?
Că trebuie să ai mulți bani, că trebuie să fii slab(ă), că e musai să arăți și să fii îmbrăcat(ă) într-un anume fel; să ai un anumit tip de mașină, un anume standard de viață, etc.
Altfel ești câh!, și nu ai nicio valoare. Iar fără acele „trebuințe”, ești complet și profund nefericit(ă).

Serios? Bravo! Tocmai te afli într-un cerc vicios din care nu ai șanse să ieși dacă nu te trezești la viață.
Iar ca să te trezești la viață, trebuie să-ți dai seama că tu deja ai o viață, și că ea e perfectă așa cum e!
Ai în fața nasului fericirea, bucuria și liniștea sufletească, dar le condiționezi în permanență.
Îți condiționezi niște stări existente deja în tine prin obiecte și lucruri.
Fascinant!

Binețe, dragă cititorule!

Hai să povestim un pic despre viața pe care ți-o creezi zilnic folosind ca unic șablon condițiile și condiționările altora, a celor care crezi că sunt experți în traiul fericit al celor străini de ei, șablonul celor pe care îi doare fix în cot de tine.

Pornește muzica, fă-te comod(ă) și hai să încpem.



Copiii se nasc perfecți; sunt fericiți și liniștiți sufletește, până intervin adulții pentru a le da marea lecție a vieții: CONDIȚIONAREA.
Și încet, dar sigur, îi transformăm în companioni ai noștri pe drumul epuizant al fricilor, frustrărilor, furiei, neputințelor. Că doar suntem adulți responsabili, nu-i așa?

Cu mare grijă, din prea multă „dragoste” le spunem că mami, tati, bunicii, vecinii, poștașul, se supără dacă nu se comportă și nu vorbesc după cum are atunci, în acel moment, chef „desăvârșitul” adult. Cu alte cuvinte, le spunem  că e greșit să fie ei înșiși, adică copii, și că e musai să fie altcineva, adică „cei mari”.
Altfel....urmează condiționările.

Și așa află copiii că sursa nefericirii adulților sunt chiar ei pentru că nu papă tot, nu o salută pe tanti-vecina cea acră, și că îi face de rușine pe membrii familiei dacă aleg să fie ei înșiși și să se manifeste  cum le dictează libertatea cu care s-au născut.

„Și, cum, să nu le mai dăm educație?”, am fost întrebată de multe ori.
Asta e educația, te întreb, tremurând de nerăbdare să-ți aud răspunsul.
Să-l înveți pe ăla micu' că trebuie să îndeplinească condiții pentru a ajunge fericit, odată, cândva, când o ajunge mare...probabil...
Că, în rest, este cât se poate de nefericit, de închistat, de blocat, de depresiv, de bolnav la suflet, minte și corp.

Hai s-o discutăm p-aia dreaptă: ai fost chiar atât de fericit(ă) pentru că ai tăi părinți ți-au spus că ceea ce simți și îți place e greșit, și că ești bun(ă) (de acceptat) doar dacă faci într-un anume, mare, fel care îți displace total și nu te reprezintă?
Ai simțit o bucurie de nedescris când ți s-a tot repetat că dacă nu ai medie mare nu vei reuși în viață?
Te-ai simțit foarte valoros pentru că ai stat și ai „tocit” materia pentru a intra la școala aleasă de alții pentru ca tot ei să se poată lăuda cu mare mândrie?

Nu ți-ai pus niciodată problema că adolescența și copilăria sunt „nașpa” și că nu se mai termină odată, pentru a ajunge și tu „adult responsabil”, așa cum ți-au promis sloganele celorlalți?

Și, după ce ai trecut prin toate perioadele - de la copilărie, la pubertatea cea cu hormoni zburdalnici și adolescența plină de năbădăi - te trezești adult, și îți dai seama că nimic nu s-a schimbat, de fapt.
Ești, în continuare, condiționat(ă) de ceilalți; doar că acum, ca adult, ai învățat deja să fii ascultător, să nu mai (prea) comentezi.

Acesta este marele câștig al maturizării: știi să înghiți totul, să te prefaci a fi fericit, preocupat de ce zic ceilalți; știi cum să te îmbraci, cum să te comporți și cum să jalonezi printre minciunile și condiționările celor de care (ai impresia că) depinzi.

Ai învățat, în atâta amar de timp, cum să-ți agăți de buze un zâmbet gol de conținut, pentru a-ți ascunde tumultul din sufletul care nu poate fi condiționat și care îți „urlă”: „Asta e tot ce te-am învățat? Le ai pe toate aici, în mine, și tu te chinui să te convingi că fericirea și împlinirea vin  din exterior, că sunt condiționate de cei care nu le cunosc, tocmai pentru că le-au uitat? Chiar trebuie să fii ca toți ceilalți? Ți-am dat un bagaj cu de toate; iar tu nu-l deschizi pentru că e mai ușor să copiezi, să imiți, să cauți să îndeplinești condiții, decât să te descoperi din interior? La naiba!”

Cam asta ai auzi de la suflet dacă l-ai asculta și nu l-ai considera depășit, neimportant.

Să presupunem că ai avut note neasemuite în fiecare moment al școlii, ai ascultat tot ce ți-au spus binevoitorii tăi părinți și dascăli.
Ai devenit ce au vrut ei, ai o slujbă extraordinară, bani, situație materială de invidiat.
Te-ai căsătorit cu cineva la nivelul statutului tău social, ai făcut copii. Sau nu.

Ok. Te rog să-mi povestești despre fericirea și despre libertatea din sufletul tău.
Nu despre ce ai vrea tu să fie, despre ce îți „urlă” mintea pentru a-ți distrage atenția că... „afară-i vopsit gardul, înăuntru...bate vântul!”.
Povestește-mi, nu din gură, ci din ochi, din fiecare celulă a ta; și doar atunci te cred!



Fericirea este o stare de spirit, nu o emoție de moment.
Nu poți fi fericit doar în anumite condiții.
Fericirea nu are condiții pentru a ți se dărui, de ce îi atașezi tu clauze?

Uită-te în ochii mei, pune-ți mâna pe inimă și spune-mi că toate condiționările vieții te-au „inundat” de cea mai înaltă fericire; iar atunci eu te voi privi în ochi și îți voi arăta, fără reținere, degetul meu din mijloc.
Știi de ce? Pentru că nicio condiționare nu aduce libertatea, independența și pacea interioară pe care le denumim generic „FERICIRE”. Nu există condiții interne, externe, de temperatură, presiune și stare care să determine fericirea. Și nici iubirea!
Ele există sau nu. Punct. Fără condiții.

Tu, însă, ai fost condiționat să le vezi. Nu îndrumat, nu sfătuit. CONDIȚIONAT.

Cât timp ești în „programul” condiționărilor te comporți identic cu marea masă și vei întâlni oameni care să îți sublinieze întregul spectru de condiții.
Îi vei observa și comenta pe cei care (ți se pare că) au prea multe sau prea puține în comparație cu „etalonul” tu; îi vei observa pe „fraierii” care se mulțumesc cu puțin, vei țâțâi nemulțumit(ă) din buze când vei auzi despre gesturi rebele și oameni care sfidează regulile societății.
Vei participa la conversații plictisitoare, fără vreo finalitate constructivă, pentru că...„așa se face, așa-i frumos!”
Vei sta alături de persoane care îți repugnă, dar... „ce zic vecinii dacă mă despart?”
Te vei îmbrăca și te vei comporta cum hotărăsc „experții” în oricine în afară de ei.
Vei afla cu stupoare că trebuie să fii într-un anume, mare, fel la 30 de ani, la 40, la 50, și că de la 60 de ani ești deja depășit(ă) bine și că ar cam trebui să te pregătești să-ți faci ieșirea din viață.

Care viață? A ta, condiționată de alții? Sau a ta, descoperită, asumată și trăită în liniște, pace și armonie sufletească?

Scopul tău, aici, nu este să îndeplinești condiții puse de alții, și nici să pui condiții dictate de frustrările și neîmplinirile tale.


Scopul tău, în această viață, este să te regăsești din labirintul lui „trebuie” și a lui „dacă...”, și să înveți să fii tu însuți/însăți, așa cum ești, să te accepți și să înțelegi că ești unic(ă), și că nu poți fi o copie a dorințelor neîmplinite ale altora.

Iar dacă nu înțelegi, nu-i nimic. Mai vii o dată și vei întâlni aceleași situații și condiționări, până vei pricepe că FERICIREA și IUBIREA există deja; cu ele te naști!

Tu exiști deja! De ce simți nevoia să te re-creezi prin condiții și condiționări?
Exiști deja! Oprește-te și observă.
Ce ai de pierdut?
Pe tine? Nu! Doar condiționările.

Iar asta înseamnă regăsirea ta!

Binețe, dragă cititorule!



 dr. Edith Kadar
Arad, 23 iulie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2015/07/conditionarile-vietii.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

sâmbătă, 6 mai 2017

REGĂSIREA DE SINE - ILUZIE SAU ADEVĂR?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *


Regăsirea de sine. Un subiect des discutat și disputat în această perioadă, indiferent unde și cine îl dezbate ca temă a domeniului „dezvoltare personală, profesională și/sau spirituală”.

Pentru a te regăsi pe tine trebuie ca, mai întâi, să te pierzi, să te divizezi, să te împrăștii în toate colțurile zării și ale vieții. Presupune a te rupe pe tine de tine însăți, de ceea ce ești ca esență, pentru ca, apoi, luminat(ă) de vreo străfulgerare metafizică să te hotărăști că gata, îți ajunge cât de departe ești tu de tine, și că vrei înapoi, la nava mamă, adică tot tu.

De unde știi când ești întreg, și care sunt semnele că te-ai pierdut tu pe tine de inițiezi acțiunea „regăsirea de sine”?
Și dacă trebuie să te regăsești, cine sau ce îți spune că ar trebui să pornești în căutarea ta? 
Cine vorbește atunci când tu (îți) lipsești?

Binețe, dragă cititorule!

Aceste întrebări m-au frământat în ultima perioadă de mari schimbări în dinamica vieții. Nu-ți pot da răspunsuri general valabile, dar îți pot împărtăși cu drag răspunsurile care m-au ajutat pe mine.


Regăsirea de sine nu este despre a găsi și a te aduna de pe drumuri ca niște bucăți împrăștiate, ci despre a nu te pierde pe tine pe cărarea aflării sensului vieții, a nu te rătăci pe potecile altora pentru a te înțelege pe tine; despre a-ți înțelege rolul, rostul și menirea acestei existențe.

Nu te poți reîntâlni pe tine dacă vei urma traseele stabilite de alții, de cei care nu-ți cunosc și nu-ți înțeleg datele vieții tale. Așa cum nu te poți pierde dacă îți urmezi instinctul care te călăuzește, ca o stea ce-ți luminează pașii.

Tu nu „umbli” prin viață pentru a te regăsi. Te-ai pierdut pentru că nu ai înțeles că  pur și simplu TU EȘTI călătoria, tu ești însăși viața.

Față de cine sau de ce anume te-ai pierdut sau rătăcit pentru a putea, apoi, afirma cu tărie și mândrie că te-ai regăsit?
Și atunci, cine este cel/cea care îți trăiește viața în fiecare moment, dacă tu nu ești prezent(ă) să o faci? Iar în această situația, cum se numește, cum definești, denumești, ceea ce tu intitulezi atât de pompos „VIAȚĂ”?
Cine sau ce a stabilit că ești un rătăcitor pe ale vieții căi, și nu un călător conștient că fiecare pas îl poartă pe drumul cunoașterii și a înțelegerii esenței sale?

Imaginează-ți că ai pornit la drum într-o mașină, iar dacă cineva te întreabă încotro mergi, îi vei spune că îți vezi de drumul tău. 
Unii îți vor spune că nu e bună ruta, fără a te întreba sau a le păsa unde vrei tu să ajungi. Alții îți vor garanta că doar calea lor este cea mai bună. 
Unii vor încerca să te convingă că mașina aleasă de tine nu e bună, că nu e întreagă, că are piese lipsă, și că ei îți pot indica locul de unde să procuri piesele de schimb, fără să aibă habar cum arată mașina ta pe dinăuntru. 
Apoi, vor fi și cei care îți vor ține adevărate lecții despre cum ar trebui să conduci mai bine, mai optim, mai...altfel decât o faci, fără să îi intereseze cum conduci tu, de fapt.


Iar acum te rog să-ți reamintești că tu te afli la volanul mașinii; tu ai ales-o, tu o cunoști, îi știi performanțele, știi cât de departe poți ajunge cu ea, cât consumă, cum să o întreții și care este traseul optim pentru călătoriile tale.

Dacă uiți aceste lucruri și îi asculți pe alții, considerându-i „mecanici experți” în viața ta, s-ar putea să ai impresia că te-ai pierdut, te-ai rătăcit și că trebuie să te regăsești.
Dar dacă ești constient(ă) că tu conduci și nimeni altcineva nu o poate face în locul tău, vei înțelege că niciodată nu te poți rătăci, nu-ți poți pierde drumul drept. De ce? Pentru că dacă nu ai fi tu, șofer, construirea mașinilor nu ar avea niciun rost. Dacă nu ai fi tu și mașina ta, nu ar exista nici drumuri. Tu ești cel care le creează pe toate, care le dă o semnificație.

La fel este și în viață. Existența ta creează căile, mijloacele și oportunitățile. Fără tine nu ar avea nici un sens.
Tu ești însăși viața, și indiferent care este drumul pe care îl parcurgi, acesta are doar rolul de a-ți (re)aminti cât de multe știi deja, și că orice traseu are doar rolul de a-ți îmbunătăți calitățile și abilitățile cu care te-ai născut.

Când ești conștient că tu creezi atât „mașina” vieții cât și traseele pe care le urmezi în funcție de ceea ce ai nevoie, vei ști cu siguranță că nu te poți rătăci vreodată de sinele tău și că, deci, nu ai nevoie să te regăsești.

Ai doar nevoie să-ți reamintești că fiecare om își urmează calea optimă pentru a fi din ce în ce mai bun în ce și-a propus să facă, chiar dacă poteca va trece prin zone mai puțin plăcute.

Tu ești deja pentru că te-ai creat. Amintește-ți, și nu vei mai trăi în iluzia regăsirii. Iar acesta este adevărul.

Binețe, dragă cititorule!


 dr. Edith Kadar 
Arad, 05 mai 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/05/regasirea-de-sine-iluzie-sau-adevar.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.