duminică, 26 februarie 2017

CUM PUTEM MANIFESTA DIVINITATEA DIN NOI ÎN MOMENTE DE CRIZĂ?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Cu toții știm că suntem esență divină manifestată vremelnic într-un corp fizic. 
Dar nu toți conștientizăm acest lucru, și mai puțini înțeleg și acceptă, iar un număr restrâns (comparativ cu totalul) o manifestă în viața de zi cu zi.

Binețe, dragă OM!

Oare cum e posibil ca partea divină, luminoasă din noi să fie estompată, acoperită, și înăbușită de emoțiile distructive: frică, furii, dezamăgiri, deznădejde, ură, ranchiună, etc.?
De ce nu înlătură Dumnezeu-l din noi negura trăirilor negative, și cum putem face ca noi să ne reamintim în permanență de esența divină din noi?

Sunt doar câteva întrebări la care am încercat să răspund în materialul filmat de aici.
Îți mulțumesc că îmi ești alături, și aștept în continuare propunerile, sugestiile și părerile tale.

Binețe, dragă oglindă a mea! 




dr. Edith Kadar 
Arad, 26 februarie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 


 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

joi, 23 februarie 2017

CÂND VORBIM CU ALȚII, COMUNICĂM, DE FAPT, CU NOI ÎNȘINE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Ai observat că sunt oameni care vorbesc mult și dau sfaturi tuturor, indiferent dacă le sunt cerute sau nu?
Dar, ai observat că sunt subiecte la care nu simți nevoia să spui ceva, iar altele în care nu mai termini, parcă, argumentele pe care le aduci și le prezinți celorlalți?

Cu cine vorbești, de fapt, și cui te adresezi atunci când simți nevoia să comunici?
Cât de conștient(ă) ești că ceilalți, cei cărora le transmiți ceva, sunt oglinzile tale și că, de fapt, îți vorbești ție, te adresezi ție, comunici cu tine însuți, pentru a rezolva în tine și la tine situația despre care „predici” cu atâta ardoare?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit într-o incursiune prin sinceritate, sau cel puțin prin ce înțeleg eu prin sinceritate. Și, ca de obicei, aceasta este și povestea mea. A ta care o fi?

Nu uita să pornești muzica, pentru a-ți fi alături pe calea rândurilor și drumul cuvintelor.


                                          

De cele mai multe ori spunem lucruri pe care noi înșine nu le auzim. De fapt, aceasta este cea mai frecvent aleasă modalitate de a ne vorbi nouă, de a ne spune, de a ne comunica lucruri. Și nici atunci nu auzim, de cele mai multe ori.

De câte ori spunem ceva, cuiva, ne vorbim nouă înșine. 
Cu cât suntem mai vehemenți, mai pătimași, mai tranșanți, cu atât mesajul de transmis ne este adresat nouă, și se referă la o situație rămasă nerezolvată în viața și sufletul nostru.
S-ar putea ca ceea ce spunem să nici nu aibă vreo legătură cu subiectul deschis de interlocutor. E de ajuns o scânteie care să reaprindă fitilul unei traume adânc îngropată în noi, și explodăm.

Când luăm apărarea unui copil sau a unei persoane neajutorate, ce traumă emoțională a suferit copilul din noi în trecut, nu i-a luat nimeni apărarea și ce anume ne-a făcut să ne simțim neajutorați?

Când vorbim despre drepturile animalelor, ce durere ascunsă în suflet nu ne dă pace, legată de ființe al căror limbaj nu este înțeles?

Când dăm sfaturi fără să ni se ceară, cui ne adresăm, de fapt? Când încercăm să convingem pe cineva să nu facă ceva, cine din trecutul nostru a mai făcut acel lucru și rezultatul a fost catastrofal?


De cele mai multe ori ne alegem calea în viață ținând cont și inspirați fiind de oameni, experiențe, situații din copilăria și adolescența noastră.

Un medic devine medic (de cele mai multe ori, așa cum am spus) deoarece la un moment dat a pierdut pe cineva drag din cauza unei boli ce nu a avut (atunci) leac. Sau a fost bolnav el însuși de o boală gravă. Și atunci hotărăște că vrea să găsească el tratamentul vindecător, și alege medicina.

Un viitor psihiatru sau psiholog a avut sau a asistat la multe conflicte cu afectarea emoționalului sau chiar a personalității în copilărie; sau a stat în apropierea unor persoane atât de traumatizate sufletește și emoțional încât au preferat să se închidă într-o lume a lor și să se izoleze de ceilalți.

Un viitor jurist a fost supus unor nedreptăți, sau a asistat la niște întâmplări nedrepte și nimeni nu i-a luat apărarea, lui sau unor persoane apropiate.
Iar exemplele ar putea continua.

De cele mai multe ori ne alegem meseria intenționând să îi ajutăm - într-un fel sau altul - pe semenii noștri. Și cum îi ajutăm cel mai mult? Prin vorbe. Se spune că vorba dulce mult aduce.

Însă, adesea ne vorbim nouă înșine, de fapt.

Să luăm ca exemplu blogurile, atât de populare pe internet. Autorii împărtășesc întâmplări și învățăminte bazate pe experiențele și înțelegerea lor. Tot ce scriu are legătură cu ei înșiși.

Iar acum voi lua ca exemplu chiar blogul meu. 


Tot ce am scris reflectă experiențe ale mele sau ale altora cu care vin în contact, și este redat prin prisma mea, a nivelului și capacității mele de înțelegere și prelucrare a faptelor și situațiilor întâlnite.

Am vrut să mă fac doctor de când mă știu. De ce? Pentru că am fost foarte bolnăvicioasă în copilărie, iar spitalele, cabinetele medicale, medicii și asistentele au făcut parte din viața mea. Îmi plăcea cum îmi vorbeau și cum li se vorbea. Îmi plăceau atitudinea și prestanța cadrelor medicale, și rezultatul muncii lor.
Așa încât a face medicina a fost o hotărâre luată fără nicio problemă, căreia i-am rămas credincioasă pe tot parcursul școlii.

Apoi am văzut că tratarea și vindecarea sunt două lucruri total diferite. (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/05/tratare-versus-vindecare-iv-medic-vs.html)

Am căutat metode noi de a ajuta oamenii, dar, fără să-mi dau seama, m-am ajutat, de fapt, pe mine.
Dacă aș fi pornit de la început de la ideea de a mă ajuta pe mine, nu aș fi reușit nimic. Cum adică să am eu probleme? Alții au, eu nu, îmi spuneam eu pătrunsă de acest crez izvorât - normal - din orgoliu și din ego.
Și totuși... premisa a fost extraordinară, și mi-a îndreptat pașii către ceea ce îmi era menit conform crezurilor mele de atunci.

Tot ce am făcut în plus mi-a călit abilitățile de comunicare cu oamenii: dans, coregrafie, mișcare scenică, televiziune, presa scrisă, asigurări de viață, terapii alternative, reiki, astrologie, cursuri de descoperire personală.

Până la a ajunge să împărtășesc experiențele și trăirile mele sub forma unui blog a fost doar un pas. Cam mare la început, e drept, ținând cont de comoditatea și lenea în care m-am cuibărit pentru a nu observa părerea proastă pe care o aveam despre mine și inconsecvența mea.

Am început încet, cu câteva materiale pe an. A trebuit să trec peste faptul că, deși știam și mi s-a spus că scriu bine, o profesoară de liceu mi-a spus că nu voi fi niciodată bună la așa ceva, iar acest „program” m-a ținut blocată bine de tot, mult timp. Deh, profesorii și „încurajările” lor!


Cele mai multe materiale îmi erau - de fapt - adresate mie.
Apoi, cineva drag (pe atunci) m-a „încurajat”, spunându-mi că blogul este o pierdere de vreme și că nu mă va duce nicăieri. Și, ca de fiecare dată în viața mea când cineva îmi spunea că nu se poate ceva sau că nu are rost, că nu voi putea, mă încăpățânam să arăt că nu are dreptate. 
Și uite așa părăseam călduța zonă de confort și luam taurul de coarne. De fiecare dată rezultatele au fost extraordinare.

În paranteză fie spus, profesoara de biologie care mă medita pentru admiterea la facultate, mă umilea în fața colegilor de câte ori putea, spunându-i mamei mele că nu are nici un rost să încerc la medicină, nu voi reuși niciodată. La admitere, cea mai mare notă am luat-o la biologie.

Închid paranteza și revin la blog.
Când persoana în care aveam atunci încredere mi-a spus că articolele mele sunt bune, dar sunt pierdere de timp că nimeni nu le înțelege, acela a fost momentul în care am început să scriu mai des. Iar rezultatele nu au încetat să apară.

Cu timpul, mi-am dat seama că, de fapt, îmi vorbesc mie însămi, comunic cu mine. Doar că, de multe ori, scriam ceva ce știam, dar parcă eu eram în altă parte, detașată de vorbele scrise.

Desigur, temele abordate vin din experiențe acelor zile, și indiferent dacă întâmplările au fost ale mele sau ale oamenilor din viața mea, trăirile erau ale mele, în mod clar.


Am știut - în teorie la început - că ceea ce ne deranjează este ceva ce în noi nu este încă rezolvat. Apoi am început să înțeleg acest lucru, să-l asimilez, să-l pun în practică și să-l integrez în viața de zi cu zi.

Acum aștept cu nerăbdare să-mi întâlnesc pacienții pentru a vedea ce probleme au și cât de mult rezonez cu ei la nivel de trăire, de implicare emoțională.
Cu cât empatia și identificarea cu situația dată erau mai puternice, cu atât mai departe eram de rezolvarea acelei probleme în mine însămi și, desigur, în aceste situații, nici ajutorul dat nu era de un folos prea mare.
Cu cât acea problemă a omului cu care vorbeam era rezolvată la mine, cu atât rezultatul terapiei și ajutorul dat erau mai bune, mai spectaculoase.

Și așa, încetul cu încetul, ajutând oamenii m-am ajutat, de fapt, și pe mine.
Am ajuns într-un moment în care nu mai opun rezistență, nu mai vreau să controlez, în care sunt doar atentă la semnele și semnalele vieții și ale subconștientului meu, aduse prin intermediul oamenilor și a întâmplărilor zilnice.

Încerc să observ cât mai multe amănunte cum ar fi: dacă un pacient este foarte agitat în interiorul său, circulația mașinilor pe strada unde lucrez se intensifică brusc, și parcă atunci trec cele mai zgomotoase mașini sau motociclete.

Când cineva susține sus și tare că vrea să își rezolve problemele emoționale dar, de fapt nu vrea asta în sinea sa, telefonul meu sună neîncetat, ca în Gara de Nord (al său nu sună deoarece rog omul să-și acorde o pauză și să-l închidă).

Când cineva vrea să își rezolve problema dar are frici legate de rezultatul final al „reparațiilor” sale, am observat că în jurul cabinetului încep reparații la propriu, indiferent dacă este vorba despre vecini sau despre lucrări stradale.

Iar când persoana este deschisă din start, are încredere în ea însăși, în mine și în rezultate, orice zgomot încetează brusc, muncitorii se opresc, iar circulația stradală se diminuează simțitor.

Cu alte cuvinte, interiorul omului este reflectat în, la, și de exterior.


Desigur, nu trebuie să mă crezi. Acestea sunt observațiile făcute de mine, iar a le comenta și combate pe baza unor teorii lipsite de suportul practic poate oricine.
„Nu cred că...”, „...s-ar putea să...” sau râsul plin de compasiune reflectă lumea și adevărul tău.

Știu asta pentru că și eu am făcut la fel. Pentru că, de cele mai multe ori spunem lucruri pe care noi înșine nu le auzim. De fapt, aceasta este cea mai frecvent aleasă modalitate de a ne vorbi nouă, de a ne spune, de a ne comunica lucruri. Și nici atunci nu auzim, de cele mai multe ori.

De câte ori spunem ceva, cuiva, ne vorbim nouă înșine. Cu cât suntem mai vehemenți, mai pătimași, mai tranșanți, cu atât mesajul de transmis ne este adresat nouă înșine.
S-ar putea ca ceea ce spunem să nici nu aibă vreo legătură cu subiectul deschis de interlocutor. E de ajuns o scânteie care să reaprindă fitilul unei traume adânc îngropată în noi, și explodăm.

Ce te deranjează la alții? 
Care sunt sfaturile pe care le oferi, cel mai frecvent neîntrebat(ă), celorlalți?
Vorbești mult? Vorbești puțin? Ce spui atunci când vorbești? Te auzi, măcar?

Nu poți ajuta un om dincolo de propriile tale limite, reale sau imaginare.
Nu poți da sfaturi unui om cum să înoate dacă ție ți-e frică de apă și habar n-ai să înoți.
Nu-i poți hrăni pe cei din jur, iar tu să mori de foame; nu-i poți îmbrăca pe ceilalți în timp ce tu ești plin(ă) de zdrențe.
Nu poți da sfaturi pe care tu nu le urmezi.

Sau poți toate astea, dar te minți pe tine, iar minciuna aduce minciună și fals, nu adevăr.

Fii atent(ă) la ce spui. Fii tot timpul conștient(ă) de ce faci. 
Ești cea mai apropiată persoană ție, cea care ține la tine și te iubește cel mai mult.
Nu te ignora.

Când vorbești cu alții, comunici cu tine însuți, de fapt.
Așa că, spune vorbe frumoase. 
Meriți asta!

Binețe, dragă cititorule!


dr. Edith Kadar 
Arad, 01 august 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

luni, 20 februarie 2017

(RE)DEVENIREA (fragment)

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Cu toții știm, conștient sa nu, că nu suntem doar un corp fizic umblător, ci că mai există ceva ce ne animă, ce ne aduce trăirea și bucuria în suflet. Aceea este esența divină ce coboară pentru a împrumuta vremelnic un corp fizic, și a se manifesta de la acest nivel.

Binețe, dragă cititor!

Despre esența divină și manifestarea ei, despre liber arbitru, despre relații, singurătate, solitudine, iluzii și certitudini, te invit să citești acum.

Este un material care a „curs” prin mine, ce conține informații extraordinare pe care le dau mai departe ție, celui ce ai nevoie. Informația nu va putea fi percepută la reala valoare decât de către cei aflați pe calea (re)devenirii de ei înșiși. Citește-l, recitește-l, ascultă muzica postată la sfârșit, și nu încerca să judeci cu mintea, ci fii atent(ă) la emoții, trăiri, manifestări fizice apărute în timp ce citești. 
Informația poartă o vibrație înaltă, și a fost trimisă cu drag mie și celor ce au nevoie de ea. Vei ști dacă e ce ai nevoie . 

*    *    *    *    *    *    *


- Auzi, Doamne, crezi că sunt ciudată că nu simt nevoia să fiu ca ceilalți?
- În ce sens, aud vocea deja binecunoscută
- Păi, acum mă gândesc la faptul că nu simt nevoia să am un partener de viață; că nu simt disperarea singurătății, așa cum aud tot timpul. E rău, e bine?
- Ce te frământă, de fapt?
- Cu toții se agită să își găsească partener sau parteneră de viață; peste tot scrie și se vorbește despre împlinirea personală prin relații, dar... eu nu simt nimic în acest sens. Mi-am sondat și analizat emoțiile și trăirile, și nu am găsit niciun refuz, nicio furie, negare, ranchiună sau altceva de acest gen. Când mă gândesc la mine singură, se instalează liniștea în sufletul meu, mă simt liberă, eliberată de lume, de teorii, de persoane. Mă simt completă, mă simt... rotundă!
- Și nu e bine?
- Ba da, e foarte bine!
- Și atunci care e problema, că nu înțeleg?
- Păi, faptul că majoritatea oamenilor își caută fericirea în relații, iar eu mi-o găsesc în solitudine! E chestia aia: eu versus majoritatea. Cine are dreptate, eu sau ceilalți; ajută-mă să înțeleg.
- Trebuie să aibă cineva dreptate? Așa vezi tu problema?
- Nu, nu am ales corect cuvântul. Care aste starea  pe care ar fi bine să o manifestăm pentru a fi în armonie cu noi, cu Universul, cu tine?
- Tu cine crezi și simți că are „dreptate”: tu sau majoritatea?
- Pentru mine, și ținând cont de trăiri, eu am dreptate. Mă rog, asta e corect. Pentru mine și viața mea aceasta este ceea e optim și mă face să fiu în armonie cu tot.
- Și atunci? Vrei să adere și majoritatea la gândirea ta, doar atunci ești fericită deplin?
- Nu, ți-am spus, sunt bine. Doar că... mă simt ciudat... mă simt o ciudată... Ca și cum m-aș împotrivi majorității... și nu știu dacă e bine, e corect față de Univers, față de tine...
- Deci, indiferent ce simți, ce îți face sufletul să fie liniștit și împlinit, nu contează dacă nu e validat de majoritate?
- Hm... se pare că da, asta este acum gândirea mea... Și cred că știu de ce!... Dacă tu ești peste tot și în fiecare om ca sămânță divină, am senzația că te trădez dacă mă opun majorității...
- Ha, ha!... M-ai făcut să râd! Eu sunt în fiecare din voi, dar nu reprezint majoritatea. 
Să-ți explic: eu nu sunt totalitatea oamenilor de pe planetă sau a entităților din Univers, iar dacă tu gândești sau simți altfel decât majoritatea mă vei schilodi sau mă vei lăsa incomplet. Așa ai simțit?
- Da, spun stingherită de imaturitatea gândirii mele.
- Draga mea, liniștește-te; știi că nu e așa, acolo, în adâncul tău. Și nu îți fă probleme, eu nu judec, deci nu te judeca nici tu. Este bine să aduci la suprafață trăirile și semnele tale de întrebare, indiferent cum ți se vor părea în acel moment. Te-ai liniștit?
- Da, spun eu, răsuflând ușurată, ca și când o povară mare mi-ar fi ieșit din piept.


- Eu sunt în fiecare dintre voi, dar fiecare „bucată” - cum îi spuneți voi - din mine este de sine stătătoare. În fiecare om sunt eu în integralitatea mea, și nu doar o frântură din mine. Și cea mai mică bucată din mine sunt eu în întregime, și nu doar o parte.
Cum să îți explic pentru ca să înțelegi? Voi face o paralelă cu corpul vostru. Gândește-te la celulele corpului uman, da?
- Da.
- Fiecare celulă are câte un rol foarte clar în funcție de localizare, natură și specializarea sa. Dar ele, celulele, nu pot supraviețui în afara corpului. Ele compun corpul fizic, și au în ele matricea întregului pentru a ști pentru ce lucrează și din ce „lume” face parte. Cam cum e la voi cu internetul sau cu televiziunea și restul mijloacelor de informare, ce vă țin la curent cu ce se întâmplă în restul lumii.
Revenind, celulele sunt interconectate între ele formând organele, apoi sistemele, pentru ca  în final să rezulte corpul, ca întreg. Ai înțeles până aici?
- Da, spun.
- Bun. Deci celulele funcționează independent, dar „lucrează” pentru corp. Ele își primesc hrana din nutrienții rezultați din mâncarea pe care o consumați. Dar există o matrice energetică unică pentru corp, iar aceea este ceea ce voi numiți energia divină, esența dumnezeiască, duhul sfânt; sunt EU.
La această matrice sunt conectate celulele, și la energia ei se adaptează în permanență. 

Celulele nu pot interveni în structura matricei, nu o pot modifica. Doar invers este posibil: matricea energetică influențează structura, calitatea și vitalitatea celulelor. 
Cu cât celulele sunt mai racordate la vibrația matricei, cu atât sunt mai sănătoase, mai vioaie, mai încărcate energetic, mai vii.  
Cu cât opun rezistență energiei matricei, încercând să devină de sine stătătoare și să își creeze propria matrice, cu atât celulele sunt mai afectate, până la distrugere; mai precis, se autodistrug. De ce? Pentru că ele nu pot exista în afara corpului fizic și energetic. Celulele au fost create ca o necesitate de energia matricei, și nu invers; nu matricea divină a fost creată de celule. Ai înțeles până aici?
- Da.
- Acum înlocuiește, în această poveste, celulele cu oamenii.

La început a fost MATRICEA, Dumnezeu, Cuvântul, Esența. 
Apoi, Matricea a hotărât să se manifeste într-o multitudine de feluri și forme; și a creat toate ființele Universului, inclusiv omul.
Diferența dintre celulele corpului și OM este că v-am înzestrat cu EU pe fiecare dintre voi. EU înseamnă esența mea, esența divină, acel sine divin de care vorbiți voi.
Dacă celulele corpului sunt conectate la o matrice energetică unică a corpului, fiecare om m-a primit pe mine în integralitatea mea. Fiecare „bucată” din mine care vă animă este de sine stătătoare. 

Sunt EU-l pe care vi l-am insuflat, vi l-am dăruit pentru a vă manifesta ca OM.

Omul devine OM atunci când mă acceptă, mă primește și mă manifestă.


Indiferent de trăirile voastre, de calitatea emoțiilor și a gândurilor care vă compun viața, esența divină (sau EU-l) nu poate fi afectată, influențată sau schimbată.
Poți alege să manifești acel EU, acel OM, pe mine, sau să opui rezistență; EU nu voi fi afectat. În schimb, tu da, vei fi.

Gândește-te, Soarele există nestingherit de condițiile atmosferice. Chiar dacă e furtună, sunt nori, e noapte, e iarnă, Soarele există ca astru, ca entitate. Faptul că nu îl percepeți în permanență ține de ceea ce vreți voi să vedeți, să auziți, să înțelegeți. Puteți fi furioși, puteți înjura, vă puteți indispune și strica cheful cât vreți pe motiv că nu e soare, asta nu-i schimbă lui calitatea și manifestarea. El există, indiferent de norii temporari ai cerului, sau de frustrarea voastră; care e tot temporară, îți reamintesc.

La fel și EU: exist și mă manifest, indiferent de credința sau de necredința voastră, indiferent că mă înjurați sau că mă învinuiți de tot ce se întâmplă în viața voastră. EU exist nestingherit, nepătat, și mă manifest la aceeași intensitate în fiecare ființă, inclusiv în tine, OM.

Alegerea a ceea ce vrei să simți, să trăiești, să experimentezi, îți aparține.
Acesta este acel LIBER-ARBITRU despre care se vorbește atât de mult, dar care nu prea este înțeles la adevărata lui semnificație.

Vezi tu, liberul-arbitru se referă strict la a permite sau nu divinității din tine să se manifeste. Despre asta e vorba, și nu despre a face ce vrei, când vrei și cum vrei, ca un copil țâfnos și răsfățat care crede că i se cuvine totul.
Liberul arbitru îți dă posibilitatea să devii din om un OM care recunoaște matricea, nu i se opune și o manifestă; adică mă manifestă pe mine.

Pomul vieții

Când ați coborât în materie, în ceea ce voi numiți 3D, voi ați hotărât să veniți, să îmbrăcați corpul teluric pentru a vă manifesta ca OM de la acest nivel. Și tot voi ați ales în ce formă să vă manifestați în viața respectivă pentru a vă însuși lecțiile pe care tot voi vi le-ați ales. Totul pentru a manifesta în acele forme matricea divină din care faceți parte. 
Poate vrei să fii bogătaș, sau sărac, înțelept sau încuiat la creier, poate ai vrut să manifești o anumită polaritate, un anumit sex când ai venit, poate ai vrut să ai și studii multe, sau poate nu. Toate acestea pentru a manifesta divinitatea în toate aceste forme. Pentru a te transforma din om în OM. Pentru a redeveni divinitate conștientă de umanitatea sa și om conștient de divinitatea sa, adică OM.

Nimeni nu v-a forțat să faceți ceva, voi ați ales; însă mediul familial, arborele genealogic, vă poate îndepărta de calea propusă. 
Esența divină din fiecare trage semnale de alarmă pentru a putea reveni pe cale, însă mintea, acea energie proprie a omului, îl minte și nu îl lasă să vadă adevărul, ci să îl îmbrățișeze pe al ei. Mintea a luat locul lui Dumnezeu, s-a înscăunat, iar omul nu mai observă falsul, luând de bune „șoaptele” minții mincinoase.

Sufletul, acea parte ce face legătura între om și OM, caută cu disperare divinitatea, pe Dumnezeul din care s-a desprins, dar mintea îi aduce în cale înlocuitori, clone, menite să aducă liniștea pe moment: oameni, situații, stări, obiecte, bunuri materiale confundate cu daruri divine. Dar este doar un surogat ieftin. 
Cu cât se zbate mai mult să dezvăluie falsul, cu atât sufletul este mai chinuit de către mintea căreia i s-a transferat puterea de decizie a OM-ului care ar fi trebuit să fie.
Desigur, EU exist în voi, dar nu mă mai auziți. Iar pentru a vă ajuta, vă aduc în față persoane, locuri sau situații menite să vă transmită starea de pace și liniște pentru a vă reaminti cine sunteți. 
De prea multe ori continuați să ascultați mintea-dumnezeu pe care ați creat-o, și să îi dați forță și putere. 
Ceea ce trăiți în interior este vizibil la exterior, la nivel de relații interumane și la nivel social: mintea vă face să observați și să rezonați cu persoane care nu vă vor, de cele mai multe ori, binele, care vă înșală, iar voi le înmânați valoarea voastră, adică banii, în mod simbolic. Dar nici asta nu mai observați, ci continuați cu minciuna, căutând și găsind țapi ispășitori, adică pe mine, de cele mai multe ori.
„Dumnezeu m-a bătut... Dumnezeu a făcut asta și aia... Dumnezeu a uitat de mine...” Asta spune mintea să repetați, nu-i așa?

Ce este sus este și jos; ce este afară există, în primul rând, înăuntru

Când omul refuză să devină OM deoarece vrea la Dumnezeu prin minciună, apar bolile fizice, dar mai ales alienarea mentală, iar deznodământul este previzibil, MOARTEA, pe care tot voi o cereți ca ultim gest de manifestare al liberului-arbitru: „dacă nu pot fi OM, adică manifestare divină în corp fizic, aleg să revin acasă (AKASHA), urmând să mai încerc altă dată.”

Tot ce vedeți în afară este reflexia a ceea ce e înăuntru, până la ultima imagine. 
Gândește-te, unii văd sărăcia, alții violența; unii văd doar negrul, ternul, mohorâtul din jur, alții nu văd decât frumosul, liniștea, pacea și armonia. Cei optimiști vor fi „atacați” constant de cei din întuneric, în încercarea de a-i trage în mlaștina lor, ca un fel de declarație: „dacă eu n-am putut, nu te las nici pe tine să fii OM”; iar denigrarea și atacurile permanente la persoană devin unica valoare a celor din întuneric, singurul lucru pe care îl pot manifesta. Sunt acei pesimiști, cârcotașii, care vor căuta să înăbușe orice tentativă de frumos a altora spunând sau făcând ceva jignitor. Dar asta e alegerea lor, „iadul” pe care și l-au creat.

Să știi că nimeni nu populează mai bine iadul decât mintea omului rătăcit de divinitatea din el!

Dar, mai sunt oameni care aud mesajele sufletului, și încep să caute. Vocea sufletului poate fi auzită doar în liniștea adusă de rugăciune, meditație sau altă formă de retragere înăuntru, departe de iluzia exterioară. Și, cu cât aud mai mult și mai bine din mesajele sufletului, cu cât descifrează mai bine și mai clar ceea ce i se întâmplă, cu atât se reconectează mai mult la elementul divinitate, la EU, devenind, pe zi ce trece, din ce în ce mai OM, și manifestând liberul arbitru. 
Pe măsură ce omul se reconectează la sursă, la esența divină, el se reface ca un puzzle, și dispare nevoia de a înlocui bucățile lipsă cu surogate: oameni, bani, operații estetice, bijuterii, bunuri materiale, etc.
Cu fiecare bucată de lumină divină manifestată ca urmare a dispariției iadului din viață, esența divină se poate manifesta din ce în ce mai puternic, până ce ocupă suficient „spațiu” pentru a anula întunericul fricilor de orice fel. 

Iar când omul (re)devine OM, ȘTIE că este divinitate, este Dumnezeu, și se simte complet; nu mai are nevoie de partener fizic sau de părerea celorlalți. Abia atunci manifestă Liberul-Arbitru cu care a venit înzestrat: acela de a fi divinitate aflată temporar într-un corp fizic. Abia atunci este, după cum am spus, complet, este... rotund!

Aceasta este starea ta de acum, și așa se explică trăirea ta vis-a-vis de tu versus majoritate.



*    *    *    

- Spune, aud. Ce vrea mintea? Ce nu îi place?
- Întotdeauna am avut o problemă atunci când este vorba despre divinitatea din mine. Este ca și cum ceva din mine respinge ideea că aș putea fi demnă de așa ceva, că aș merita. Știu, e o prostie, dar observ trăirea și o scot la suprafață. Spun oricui că este divinitate manifestată în corp fizic, cred asta, dar parcă eu nu merit. Interesant!
- Probabil de aceea amâni atât de mult să accepți în totalitate și să manifești acest lucru, și tergiversezi  să publici ceea ce îți transmit. Ți-e teamă de ce vor zice ceilalți despre tine, nu? 
- Da, există teama că nu mă vor crede, că vor murdări, că vor batjocori, iar pe mine mă doare când văd că ești „atacat” pe nedrept, doar din ignoranță.
- Dar pe mine nu mă afectează. Ți-am spus azi că EU exist indiferent de părerea oamenilor și de batjocura lor. Iar dacă EU exist în tine, deci tu ești cu mine, de ce ar avea vreo importanță părerea celor rătăciți, care nu știu unde să mă caute?
EU sunt cu tine și în tine, făcându-te OM! De ce te afectează omul?
- Da, chiar, ai dreptate! Îți mulțumesc! Ce să le mai transmit acum celor ce citesc?
- Să își deseneze și să își posteze în fața lor simbolul OM, deoarece le va ușura comunicarea cu mine, cu EU-l din ei, cu OM-ul ce vor (re)deveni.

Simbolul OM

Și mai spune-le să repete mantra: OM MANI PADME HUM care înseamnă „om devenit OM prin înflorirea florii de lotus ce conține giuvaerul esenței divine”.
- Mulțumesc! 

OM MANI PADME HUM! 

Namaste, OM!



dr. Edith Kadar 
Arad, 19 februarie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

vineri, 17 februarie 2017

UITAREA ȘI TRĂDAREA DE SINE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Nu încerca să schimbi lumea; trebuie doar să te schimbi tu. 
Şi vei constata cu surprindere că cei din jur se vor schimba împreună cu tine. 

Astăzi, mai mult ca oricând, insist asupra acestui motto deoarece observ cu îngrijorare dispariția omului ca individualitate și identificarea până la sacrificiu cu grupări, curente, mișcări, evenimente, societăți.
Atunci când uiți cine ești tu cu adevărat, ce poți și ce îți place, devii un simplu instrument în mâna celor care obțin beneficii din manipulare. 

Binețe, dragă cititorule!

Te invit pe calea rândurilor, sugerându-ți să și pornești muzica pentru a ne însoți.


Nu te mulțumi niciodată cu puțin și, mai ales, nu te mulțumi cu ceea ce îți spune altcineva că meriți.
Nu lăsa pe alții să-ți spună cine ești și ce poți.

Când te mulțumești cu puțin fie nu îți (mai) pasă de tine pentru că nu te cunoști cine ești și ce poți cu adevărat, fie încerci să fii modest(ă) pentru că așa îți spun alții că ți-ar sta bine.

Din momentul în care nu îți mai pasă de tine și de ceea ce meriți, te-ai trădat pe tine și visele tale, ți-ai trădat scopul vieții și promisiunile pe care ți le-ai făcut mai demult. 
Din acea clipă ți-ai înmânat „cheile” viitorului celorlalți, lăsându-i să îți stabilească ei reperele existenței și ștacheta la ceea ce poți. 

Din acel moment tu încetezi să mai exiști ca entitate și devii un instrument în mâna celor care își respiră viața dictând altora cum să fie și ce să facă.
Atunci vei începe să te mulțumești cu din ce în ce mai puțin, și vei ajunge să vrei să te trăiești  mulțumindu-i pe alții.

Te trădezi atunci când nu te cunoști, când nu te mai recunoști și când ai uitat că nu există „nu pot” ci doar „nu vreau” sau „nu am chef să încerc mai mult, e mai comod să hotărască alții”.
Te trădezi atunci când uiți că te-ai născut o entitate puternică, de sine stătătoare, și ajungi să te identifici cu mișcări, curente, grupuri, societate. 

Cu cât uiți mai tare de tine ca persoană, cu atât te identifici cu o grupare mai mare în care te-ai integrat, te-ai dizolvat și în care ți-ai pierdut esența. 
Astfel încât atunci când vorbești despre tine ca societate, poți fi sigur(ă) că ai uitat deja că ești o individualitate, o entitate, că ești unic(ă).

Persoanele care își pierd identitatea ajung să se nege pe ele în afara grupurilor care le reprezintă, cu care s-au identificat, în care s-au integrat. 
Sunt persoanele cărora atunci când le adresezi o întrebare personală, îți vor vorbi  la plural pentru că au uitat singularul, explicând despre societate și problemele ei, nemaiștiind să se raporteze la ei înșiși.

Din păcate, întâlnesc din ce în ce mai mulți semeni care atât de tare au uitat de ei, de cine și ce sunt, încât nu mai știu să glumească, răspunzând repezit că vremurile actuale nu le mai permit să zâmbească. 

Ceea ce se întâmplă în exterior este o reflectare a celor trăite în interior. 


O societate nu este un organism de sine stătător, ci este compus din „celule”, din indivizi.

Există o similitudine între indivizi-societate și celule-corp. Corpul uman, sau de oricare, are vaga și greșita impresie că el dictează celulelor ce să facă. De fapt, este exact invers.  
Adevărul greu de acceptat este că orice boală pornește de la refuzul unei singure celule de a se supune unor comenzi contrare binelui său. Mintea este cea care creează iluzia corpului că este cel după care și cea mai mică celulă trebuie să se plieze. 

Nu societatea te face într-un anumit fel, TU faci societatea! Când ai uitat acest adevăr?

Atunci când uiți cine ești tu cu adevărat, ce poți și ce îți place, devii un simplu instrument în mâna celor care obțin beneficii din manipulare. 
Cu cât te negi mai mult și te identifici cu mișcări, grupuri, societăți, cu atât ești mai dezintegrat(ă) ca individualitate.

Când nu mai știi să râzi, să te bucuri de ceea ce ești și ceea ce ai, gândește-te că ar trebui să faci ceva pentru a te recompune.

Când te mulțumești cu puțin fie nu îți (mai) pasă de tine pentru că nu te cunoști cine ești și ce poți cu adevărat, fie încerci să fii modest(ă) pentru că așa îți spun alții că ți-ar sta bine.
Modestia este un cuvânt inventat pentru a te face să te simți mic, umil și a cere voie altora să exiști și să te manifești.

Atunci când îți cunoști valoarea și nu aștepți sa ți se spună ce poți și ce ai voie, întinde-ți aripile și zboară. 
Cei care îți vorbesc despre modestie sunt cei care nu au încercat niciodată zborul fie din comoditate, lene sau pentru că și lor le-au fost frânte aripile.

Nu lăsa pe alții să-ți spună cine ești și ce poți.
Nu te mulțumi niciodată cu puțin și, mai ales, nu te mulțumi cu ceea ce îți spune altcineva că meriți.

Nu încerca să schimbi lumea; trebuie doar să te schimbi tu. 
Şi vei constata cu surprindere că cei din jur se vor schimba împreună cu tine. 

Nu mă întreba cum să o faci, pentru că îți voi răspunde simplu: REAMINTEȘTE-ȚI DE TINE!

Binețe, dragă cititorule!



dr. Edith Kadar
Arad, 16 noiembrie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2015/11/uitarea-si-tradarea-de-sine.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

duminică, 12 februarie 2017

VALOAREA DIN OCHII TĂI

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Știai că...
... dacă tu nu ești dispus(ă) să-ți vezi și să-ți recunoști valoarea proprie, se vor găsi întotdeauna persoane care să-ți spună că nu ai nicio valoare?

Valoarea ta ești tu însuți/însăți și nu vreun ban, vreun bun material sau vreo profesie. Acelea te ajută, dar nu te reprezintă; acelea nu ești tu.
Fără tine, nici un ban, bun material sau profesie nu ar exista. 
Tu le dai valoare pentru că tu ești o valoare!

Banii nu ar exista dacă nu i-ai face tu să apară și să circule; mașina sau casa nu ar exista dacă nu ar fi cineva care își cunoaște valoarea pentru a le concepe, construi și folosi. Profesiile nu ar exista dacă nu ar fi oameni care să-și pună talentul valoros la bătaie.

Dacă nu îți cunoști valoare, va exista întotdeauna cineva care să-ți spună cu nu ai nicio valoare, pentru a te putea folosi și manipula...gratis, chiar cu voia ta; că doar îi crezi pe alții care vorbesc despre tine, nu?

Mai sunt persoane a căror valoare este să se folosească de valoarea celor care nu se văd pe ei înșiși.

Dar, când îți știi, simți, cunoști valoarea, indiferent ce ți se va spune vei rămâne surd(ă) pentru că tu știi cel mai bine că ești o comoară.

Valoarea ta dă valoare realității tale. 
Cu alte cuvinte, la cât de apreciezi, atât vei avea.
Nu ai nimic? Îți dai seama cât valorezi în proprii tăi ochi? În acest caz, devalorizarea a devenit valoarea ta.

Cum poți afla cât valorezi?

Pornește de la conștiența și conștiința valorii tale.
Pentru asta trebuie să te cunoști, să stai puțin de vorbă cu tine, să-ți faci o analiză la sânge, cum se zice.

Gândește-te la un atlet care habar nu are ce poate și cât valorează. Dacă nu-și cunoaște abilitățile (viteză, rezistență, capacitate de adaptare la stres și la lucrul sub presiune, contracronometru), se va apuca să încerce probe la care nu excelează, deși ar fi extraordinar la altele. Și toate doar pentru că nu știe el ce poate, ci i-a lăsat pe alții să-i dicteze. Din cauza rezultatelor slabe, atletul se devalorizează, crezându-se mediocru sau ratat.

La fel și în viață. Dacă nu îți cunoști plusurile și minusurile din fiecare domeniu, fie personal, fie profesional sau social, vei irosi multă energie și entuziasm în zone care nu ți se potrivesc, neobservând zonele din viață cărora tu le-ai da strălucire prin talentele și abilitățile pe care le posezi.

Abia când vei sta la taclale tu cu tine însuți și vei stabili plusurile și minusurile din acest moment, adică îți vei cunoaște și înțelege valoarea, vei putea să direcționezi energia în locurile din viață care îți vor aduce și recompense: bucurii, bani, liniște sufletească, etc.
Până atunci totul e o irosire.

Se spune că dacă apreciezi un pește după abilitatea lui de a se cățăra în copac,  el va trăi cu impresia că nu e bun de nimic, că nu valorează nimic.

Toți oamenii sunt valoroși. Tu cum te apreciezi?

Binețe, dragă cititorule!



dr. Edith Kadar 
Arad, 16 iulie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/03/valoarea-din-ochii-tai.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

luni, 6 februarie 2017

ESENȚA VIEȚII ȘI TREZIREA ÎN CONȘTIINȚĂ

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Sursa: internet

„TU NU AI UN SUFLET. TU EȘTI UN SUFLET. TU AI UN CORP”

Aceste cuvinte aparțin scriitorului C.S.Lewis, autorul „Cronicilor din Narnia”.

Este o afirmație cât se poate de simplă, dar care conține esența noastră, a existenței noastre aici și acum.

Degeaba spunem „am un suflet”; e ca și cum am vorbi despre ceva ce ni s-a dat temporar pentru a ne ajuta. Adevărul este că noi SUNTEM sufletul „îmbrăcat” în „haina” corpului fizic.
El, sufletul, este veșnic și constituie matricea noastră, cea după care suntem construiți și după care ființăm.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim puțin despre un subiect complex: esența noastră, esența vieții. 
Știu că este un subiect sensibil, și poate fi înțeles cu adevărat doar de către cei ce încep să se trezească în conștiință. 
Chiar dacă nu știi nimic despre asta, dar vrei să afli, nu îți fă probleme, vei înțelege cu sufletul. 
Celor care vor trezire în conștiință prin ego, le urez baftă și îi rog să nu își posteze părerea fără să citească materialul.
Nu trebuie să mă crezi: sufletul (și nu mintea) îți va „șopti” adevărul lui. Ai încredere și ascultă-l!



Am tot auzit discutându-se despre esența vieții și esența umană.
Dar, oare, cât de bine cunoaștem și înțelegem cu adevărat aceste noțiuni?

De câte ori nu ne-am întrebat „Cine sunt eu și ce caut în viața mea”? Dar, de prea multe ori am amânat răspunsul, din lene, comoditate, teama de a nu supăra pe cineva sau pe acea divinitate care ni s-a spus că ar fi supărăcioasă dacă nu doar credem orbește, dar mai și cercetăm.

Dar, pentru a afla cine SUNT eu cu adevărat, cred că ar trebui, mai întâi, să știu cine și ce NU SUNT:

1.- NU SUNT CORPUL FIZIC
Acesta este doar forma pe care am luat-o pentru a „îmbrăca” sufletul, esența mea.

2.- NU SUNT CONVINGERILE MELE
Acelea sunt doar impresii, păreri și o seamă de teorii care mă ajută să știu dacă sunt pe calea mea sau am luat-o razna pe arătura superficialității.

3.- NU SUNT ROLURILE PE CARE LE JOC ÎN FIECARE ZI
Soț sau soție, fiu sau fiică, mamă sau tată, frate sau soră, coleg sau prieten, vecin, dușman, șofer, pieton, etc., sunt doar niște roluri pe care le joc în această viață, și care mă ajută să mă cunosc, să mă desăvârșesc, să mă corectez, să învăț, să evoluez și să mă trezesc la adevărata viață.

4.- NU SUNT MUNCA MEA ȘI NICI FUNCȚIILE PE CARE LE DEȚIN
Acelea mă ajută să capăt abilitățile necesare pentru a-mi procura banii pentru a mă întreține.

5.- NU SUNT IMAGINEA PE CARE O AFIȘEZ ÎN SOCIETATE
Aceea este doar reflexia în oglindă a mulțumirilor sau nemulțumirilor celorlalți, rămase nerezolvate la mine.
-Nu sunt greutatea pe care o am. Am o greutate în viața asta, dar nu sunt o greutate nici pentru mine nici pentru alții.
-Nu sunt bijuteriile pe care le port.
-Nu sunt parfumurile, oja sau fardurile.
-Nu sunt hainele pe care le port.
Toate acestea mă ajută, doar, să mă evaluez în proprii mei ochi: cu cât sunt mai devalorizat(ă), mai neînsemnat(ă) în ochii mei, cu atât mai multe semne și însemnări simt nevoia să port și să expun.
Neînsemnarea în poprii ochi cere multe însemnări pe corp: bijuterii, tatuaje, piercinguri, culori țipătoare după atenție.

6.- NU SUNT OBIECTELE CARE MĂ ÎNCONJOARĂ
Ele doar îmi servesc, îmi sunt utile, pentru a-mi face viața mai ușoară.

7.- NU SUNT PROPRIETĂȚILE ȘI BUNURILE MELE
Acelea îmi servesc pentru a avea unde să locuiesc și de unde să îmi culeg roade pentru trai.

8.- NU SUNT NICI SĂRĂCIA, DAR NICI LUXUL ÎN CARE TRĂIESC
Acelea sunt doar indici ai valorii pe care o am în proprii mei ochi.

9.- NU SUNT OPINIILE MELE
Acelea reflectă doar gradul de educație și de înțelegere la care am ajuns.

10.- NU SUNT EMOȚIILE MELE
Acelea au doar rolul de a mă ghida în viață pe drumul creșterii și dezvoltării ca om.

11.- NU SUNT CEEA CE SE SPUNE DESPRE MINE
Acelea sunt doar păreri ale celor ce nu vor sau nu au timp să se ocupe de ei înșiși.

12.- NU SUNT CREDINȚA MEA
Aceea are doar rolul de a mă ghida pe calea regăsirii mele, a regăsirii de mine.

13.- NU SUNT CEEA CE VĂD, CEEA CE AUD, CE SIMT, CE MIROS ȘI CE GUST
Organele de simț sunt ca o busolă ce mă ajută să mă orientez spre ceea ce îmi aduce liniștea.

14.- NU SUNT DORINȚELE MELE, NICI TOANELE MELE DE MOMENT.
- Nu sunt victima ce apare din când în când.
- Nu sunt orgoliul meu, nici mândria, nici ego-ul meu.
Toate acestea sunt doar manifestări de moment, menite să mă ajute să mă cunosc și să mă înțeleg mai bine.

15.- NU SUNT REȚELELE DE SOCIALIZARE UNDE M-AM ÎNSCRIS
Acelea sunt doar mijloace de comunicare ce permit răspândirea informației cu viteza luminii.

16.- NU SUNT CEEA CE AFIRM CĂ SUNT CU MÂNDRIE, EMFAZĂ ȘI LĂUDĂROȘENIE
Cu cât strig mai tare și susțin mai mult că sunt ceva sau cineva, cu atât nu cred acel lucru și vreau să mă conving singură că așa e prin declarații și declamații de lozinci.

17.- NU SUNT CEEA CE SOCIETATEA ÎMI SPUNE CĂ AR TREBUI SĂ FIU PENTRU A MĂ ACCEPTA
Acelea sunt doar condiții izvorâte din frustrare și complexe de inferioritate, mascate sub aspectul de bunăvoință tolerantă și acceptare amabilă.

18.- NU SUNT CEEA CE ÎNCEARCĂ SĂ MĂ CONVINGĂ ȘCOALA, FAMILIA, POLITICA, BISERICA, OPINIILE CIVICE ȘI CURENTELE IDEOLOGICE SĂ FIU.
Acelea sunt doar teorii izvorâte din minți lipsite de practică.

19.- NU SUNT CEEA CE SPUN CĂ SUNT, CI CEEA CE SIMT CĂ SUNT
Iar aceasta este o taină pe care doar eu trebuie să o cunosc.

20.- NU SUNT NIMIC ALTCEVA DECÂT CEEA CE SUNT! 
EU SUNT CEEA CE SUNT, INDIFERENT DE PĂREREA CELORLALȚI!

Sursa: internet

Toate cele enumerate până acum sunt doar imagini, forme tranzitorii ce ar trebui să fie doar indici ai felului în care „umblăm” prin viață.
Din păcate, de prea multe ori oamenii se identifică cu aceste forme efemere, transformându-le în viața însăși, ridicându-le la rang de certitudini, dându-le forța de a guverna viața și înscăunându-le pe tronul stăpânului absolut a ceea ce devin încet, încet.

Dar, atunci cine și ce suntem?

Suntem LUMINĂ DIVINĂ, acel duh sfânt, care coboară într-un corp de carne - lutul - despre care ni s-a spus, și care trăiește aici vremelnic cu scopul de a se manifesta și la acest nivel carnal.

SUNTEM DUMNEZEIREA MANIFESTATĂ ÎN PLAN MATERIAL.

Când coborâm în materie, uităm cine suntem și de unde venim datorită diferenței mari de vibrație: lumina divină coboară în „întunericul” materiei, străduindu-se să răzbată și să aducă strălucirea aici, pe Pământ.
Lumina, SPIRITUL, coboară și își creează un „instrument” de legătură cu emoțiile, numit SUFLET.

Sufletul reamintește omului ce are de făcut, care a fost menirea e care a ales-o și acceptat-o înainte de coborârea în materie.
Copiii știu foarte clar cine sunt și ce au de făcut deoarece emoțiile lor sunt pure, nepervertite.

Frica, ura, furia, dezamăgirea, intoleranța și alte emoții negative sunt „implantate” cu sprijinul adulților celor (cică) atotcunoscători.

Copiii sunt puri până ce oamenii (așa zis) maturi vin și le explică „suav” că e o prostie ceea ce spun, ce văd și ce simt, transformându-i în cópiile lor fidele de nemulțumire și de închistare, date de uitarea de sine.
Copiii își atenuează treptat lumina iubirii necondiționate cu care au venit, devenind cópiile ieftine ale frustrării și neîmplinirii adulților.

Și astfel, condiționați în permanență de părinți, școală, religie și societate, copiii își diminuează treptat lumina cu care au venit înzestrați, făcând loc stratului gros de pâclă al fricilor, ignoranței și necunoașterii.

Sursa: internet

Sufletul încearcă să reamintească menirea lui, dar de (prea) multe ori este înăbușit de întunericul concretizat în ego.
Odată cu vârsta lumina divină slăbește, ajungând la mulți să devină doar o pâlpâire slabă. Atunci, pentru că sufletul nu poate fi redus la tăcere, strigătele lui sunt confundate sau greșit înțelese, oamenii înlocuind iubirea, pacea, armonia, liniștea, cu „gălăgia” obiectelor, a lucrurilor, a formei lipsită de fond.

Iubirea va fi confundată cu nevoia, și va fi, astfel, vânată, cerșită, cerută cu hotărâre de la cei din jur.
Pacea se vrea obținută prin război și violență.
Armonia este condiționată prin haos, iar liniștea sufletească a ajuns doar o noțiune teoretică „fluturată” la o cafea de vorbă cu iz spiritual.

Dar, îți reamintesc, sufletul nu poate fi redus la tăcere.
Ego-ul este gălăgios, dar sufletul nu tace. Și, în încercarea lui de a reaminti omului cine este el, ce este și care îi este menirea, provoacă crize profunde fie la nivel fizic - prin boli - fie psihic, prin depresii sau/și psihoze, acestea având doar rolul de a scoate omul în afara minciunii și a iluziei ego-ului.

Unii dintre oameni nu se opresc nici atunci, considerând boala ca fiind o pedeapsă cruntă dată de un dumnezeu nemilos și răzbunător. Desigur, în acest caz finalul este, din păcate, previzibil: MOARTEA.

Atunci când oamenii înțeleg simptomele și se opresc din cursa nebună a vieții superficiale pentru a pune întrebări și a afla răspunsuri, sufletul se bucură, orientându-i și îndrumându-i spre locurile, persoanele și situațiile care îi pot ajuta.
Și astfel, lumina cunoașterii reapare, întărindu-se ca intensitate și risipind ceața ignoranței.

Atunci apar și rupturile în relații, deoarece o persoană trezită nu mai poate merge alături de o persoană adormită. Lumina este văzută de cei ce o ignoră drept un pericol, considerându-i pe cei treziți drept ciudați, nebuni, cu capul razna.
Tot atunci apar marile schimbări: loc de muncă, status familial (despărțiri, divorțuri), anturaj, etc. Dacă partenerii nu evoluează împreună, legătura se rupe, indiferent dacă cei doi acceptă sau nu acest lucru.

Pe măsură ce omul caută lumina cunoașterii ce există deja în fiecare și nu este dată de altcineva, va întâlni în cale tot felul de „ispite”, imagini false a ceea ce își doresc cu adevărat: informații false, profeți și maeștri falși, prieteni „binevoitori” care descurajează în permanență, toate acestea având rolul de a ajuta omul să discearnă realitatea de iluzie, binele de rău, adevărul de fals.

Sursa: internet

Fiecare alegere corectă este urmată de un salt extraordinar în ceea ce se numește CONȘTIINȚĂ.
Fiecare pas înlătură, puțin câte puțin, ceața pusă pe ochii cunoașterii, iar omul începe să înțeleagă și să realizeze iluzia și minciuna în care a trăit până atunci.

Desigur, calea e grea, e anevoioasă; mulți abandonează după primii pași, alții mai târziu, comoditatea și iluzia reușitei fiind mai puternice.
Și atunci apare, din nou, boala.

Boala este doar mesajul că omul nu face bine ceea ce face, și că s-a abătut de la calea pe care a ales-o înainte de coborârea în materie.

Cu cât o persoană este mai hotărâtă să meargă spre lumină, cu atât încercările devin mai puternice.
E testată determinarea, voința și încrederea în ea însăși și în mesajele trimise de suflet.

Pe drumul spre lumină mulți pornesc, dar puțini ajung. Și împuținându-se pe parcurs, oamenii în lumină vor ajunge să fie singuri, doar în tovărășia lor și a credinței care îi animă.

Și acolo sunt oameni care se opresc din drum, neputând duce mai departe povara singurătății și a solitudinii căutătorului de și în lumină.

Cei care ajung să facă pace cu fricile, furiile, nemulțumirile din ei (manifestate prin oameni și situații incomode apărute în cale), vor deveni conștienți de esența lor, de conștiința ce se dezmorțește încet și ocupă locul ignoranței. 

CONȘTIENȚA CONȘTIINȚEI.

O persoană trezită știe cine este și nu mai pleacă urechea la păreri emise de oameni, curente, sisteme, teorii pompoase.

Iar atunci când se trezește, omul ȘTIE că este PARTE DIN DUMNEZEU, DIN LUMINA LUI VENITĂ SĂ SE MANIFESTE VREMELNIC ÎNTR-UN CORP MATERIAL.

Cel trezit este în armonie cu el însuși, cu Universul, cu legile care îl guvernează, cu conștiința universală.
Și pentru că ȘTIE și are credință în ceea ce știe, va fi hulit de umblătorii prin întunericul ignoranței, cei care au abandonat drumul trezirii, sau care nici nu s-au încumetat să pornească, găsindu-și scuze de victimă.

Un om trezit ȘTIE că e parte din Dumnezeu, că trupul e biserica lui și că sufletul e vocea prin care comunică cu sferele divine.
O persoană trează în conștiință știe asta și nu simte nevoia să se împăuneze spunând în dreapta și în stânga cât de evoluat este.

Când ești conștient de conștiința divină ce te animă, mintea și ego-ul tac, și se așterne liniștea, pacea și armonia în viață, în fiecare celulă a corpului.
Până și fizicul începe să manifeste energia divină, iar bolile dispar și corpul își oprește procesul de îmbătrânire și de degradare. 
Atât timp cât poți manifesta lumina și conștiința divină în corpul fizic, moartea nu își are sensul.

Mulți pornesc, puțini, foarte puțini ajung.

Sursa: internet

Un om trezit atrage - prin lumina pe care o manifestă - oameni care caută și ei, ajutându-i să-și găsească drumul optim pentru ei. 
Armonia se extinde ca o rețea prin care  circulă nestingherite iubirea, pacea și liniștea sufletească.

Dumnezeu a vrut să învețe tot ce este de învățat și să manifeste toate emoțiile și trăirile pe care le-a creat. Și pentru a învăța cât mai mult, s-a multiplicat și a trimis pe Pământ câte o parte din el numită  OM.

OMULE, tu ești lumină divină, parte din Dumnezeu, care știi, deci, tot ce știe el, indiferent ce îți vor spune cei ce au ales comoditatea stagnării.
Știi și simți asta, dar frica de iadul promis (de oameni, nu de divinitate) te împiedică să vezi evidența.

Și dacă ești parte din Dumnezeu, de ce te mulțumești cu puținul dat de teorii, cutume, idei și ideologii create de oameni?

Poți fi nelimitat, de ce alegi limitele?
Poți fi lumină, de ce alegi întunericul ignoranței?
Poți fi iubire, de ce alegi frica?
Poți fi divinitate, de ce alegi focul iadului?

TU EȘTI CEEA CE EȘTI!

Ești mulțumit(ă)? 
Ești fericit(ă)? 
Ești liniștit(ă) în conștiință?

EȘTI CEEA CE EȘTI! 
FII CEEA CE EȘTI! 
MANIFESTĂ CEEA CE EȘTI!

NAMASTE! (Lumina din mine salută lumina din tine!)

Sursa: internet


dr. Edith Kadar 
Arad, 05 februarie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.