duminică, 20 noiembrie 2016

EMPATIA, CONFIRMAREA REALITĂȚII TRĂIRILOR NOASTRE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Cât de utilă este empatia și cât de bine înțeleasă este ea?
Este un ajutor, sau mai degrabă o piedică?
Creează o realitate sau o iluzie?

Binețe, dragă cititor!

Te invit la o poveste, și îți propun să pornești muzica pentru a-ți fi alături pe cărarea rândurilor și a gândurilor.


Judecăm totul prin prisma gândirii noastre, proiectând pe ceilalți reacția proprie.

Dacă ne place ceva, automat presupunem că și altora trebuie să le placă.
Dacă ceva ne deranjează, musai să îi deranjeze și pe ceilalți.
Dacă ceva considerăm că e nedrept, obligatoriu trebuie să fie la fel și pentru cei din jur.

Iar dacă „muritorii” cărora le povestim ceva sunt de altă părere decât noi... e o mare problemă! Suntem furioși, revoltați, nedreptățiți și suferim conflicte emoționale pentru „trădarea” ca alții să nu judece și să aprecieze identic cu noi.

Din aceste motive se rup legături puternice între oameni. Căsnicii, prietenii, relații de colaborare extraordinare până la un anumit moment se pot destrăma pentru un moft de o secundă; doar pentru că celălalt nu ne dă dreptate când am vrut și nu au reacționat cum am dorit.

Un simplu gest, într-un singur moment poate spulbera o lume stabilă dintr-o toană a ego-ului.

De ce simțim nevoia ca ceilalți să gândească, să simtă identic cu noi?
De ce avem nevoie ca ceilalți să vadă, să trăiască, să experimenteze exact ca noi, în același moment și cu aceleași emoții?
De ce vrem ca alții să știe exact ce și cum simțim?
De ce este mai important ca cei din jur să ne știe trăirile și nu ni le analizăm în liniște pentru a le înțelege?
De când, de ce și cum a ajuns empatia celorlalți mai vânată decât trăirea și înțelegerea în singurătate?
De când e mai importantă lauda simțirii decât aprofundarea ei?



Pentru că ne este frică de trăiri, de simțiri, deoarece acestea ne scot din monotonia zilnică și ne trezesc brusc la viață. Iar atunci vrem să simțim că nu doar noi suntem cei care trăiesc și simt, ci și cei din jur. 
Vrem să ni se dea dreptate.
Vrem să ni se confirme trăirile.
Avem nevoie de certificări.
Vrem să fim validați de ceilalți pentru a simți că avem dreptate. Iar dacă cei din jur vor face, spune sau simți ca noi, am primit atestarea.

Empatia este felul în care ne confirmăm nouă înșine că realitatea trăită este bună, că nu este o iluzie.
Altfel, lumea ni se clatină.

De aceea, judecăm totul prin prisma gândirii noastre, proiectând pe ceilalți reacția proprie. Iar dacă cei de lângă noi sunt de altă părere... e o mare problemă! Suntem furioși, revoltați, nedreptățiți și suferim conflicte emoționale pentru „trădarea” ca alții să nu judece și să aprecieze identic cu noi. 

Trăirea la indigo nu duce la aceeași destinație, din contră. 
Scopul comun, armonia, vine din simțirea diferită. 

Lăsăm o clipă necugetată să ne stabilească tot viitorul? 

Sunt sigură că putem mai mult!

Binețe, dragă cititorule!



dr. Edith Kadar 
Arad, 03 noiembrie 2015

*     *     *     *     *     *    * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 


Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

luni, 14 noiembrie 2016

SUFERINȚA, ÎNTRE SOLITUDINE ȘI GĂLĂGIE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Faptul că unii oameni se lamentează, își „urlă” suferința în fața oricărui seamăn milos și strigă în gura mare cât de „victimă suferindă” este, nu înseamnă că este și real.

Nu te simți ofensat(ă) de rândurile de mai sus. Citește tot ce am de spus și încearcă să înțelegi mesajul. Cele scrise azi au legătură doar cu manifestarea în suferință, ceea ce poate arăta realul sau ficțiunea, ori manipularea prin suferință.

Binețe, cititorule!

Te invit să povestim puțin despre realitate, despre iluzie, despre viață, despre alegerile pe care le facem.
Pornește, rogu-te, muzica pentru a ne fi alături.



Sunt convinsă că ai întâlnit oameni care își povestesc necazul și suferința oricui, impresionând auditoriul până la lacrimi. Sunt atât de convingători încât ai jura că tot ce spun e real 100%, și nu-ți poți imagina că ar spune povești doar pentru a obține capital de simpatie sau/și material.

Mai sunt și oameni cu care vorbești și care, din una în alta. îți spun povestea cutremurătoare a vieții lor, lăsându-te uimit(ă) cât de detașat vorbesc, întrebându-te la sfârșit, în timp ce îți ștergi o lacrimă în colțul ochilor,  unde a încăput atâta demnitate, cum au supraviețuit atâtor lovituri, și cum de sunt atât de calmi, resemnați, deschiși viitorului și detașați de trecut, de suferință.

Suferința adevărată nu mai are legătură cu orgoliul, deoarece arată că ai ajuns atât de jos în căderea ta liberă prin viață încât nu mai contează decât să te salvezi, să te mai poți percepe, să te mai poți simți pe tine.
Adevărata suferință te transformă, te schimbă, aduce modificări din temelii vieții tale și ție, ca entitate.
Iar transformarea este individuală; e tacită; e intimă pentru că îți afectează fiecare fragment de ADN din fiecare celulă a corpului tău. 
De aceea, cei la care suferința este reală, se retrag pentru a-și păstra energia și demnitatea, nu și-o irosesc cu urlete venite din ego-ul adânc și manipulate de slugarnicul orgoliu. Ei povestesc doar dacă sunt întrebați, și o fac înșirând strict faptele, fără interpretări, fără adăugiri, fără înflorituri.

Cei care mai au forța și puterea de a urla pentru a-și povesti oricui suferința și pentru a cerși simpatie, nu suferă de ceea ce susțin, sunt doar în căutare de companie. 
Ei vorbesc fără să îi întrebi, îți oferă detalii fără să le ceri și pun accentul pe ei, făcând risipă de vorbe care încep cu „eu...”. Se victimizează caracterizându-se singuri: „săracul(a) de mine, eu, atât de cinstit(ă) și corect(ă)...”; „nimeni nu a trecut prin ceea ce trec eu...”, etc.

Adevărata suferință te transformă, te înnobilează și este un act intim, nu se trâmbițează în gura mare pentru că nu are nevoie de prezența altora, ci doar de a te re-simți pe tine, de care ai cam uitat.

Fiecare om trece prin ambele stări: de solitudine sau de victimizare zgomotoasă. E normal. 
Important ar fi ca în această ecuație, orgoliul și ego-ul să nu fie principalele beneficiare. Ci sufletul. 
Care suflet? Acela pe care îl percepi în izolare.

Sufletul cere tăcere. 
Ego-ul vrea spectacol și gălăgie. 
Acum știi.

Binețe, dragă cititorule!



 dr. Edith Kadar
Arad, 14 noiembrie 2015

*     *     *     *     *     *    * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 


Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

joi, 10 noiembrie 2016

NU FI O COPIE, FII UN ORIGINAL!

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Cât din ce ai realizat în viață are la bază gândirea ta și este rezultatul propriilor planuri, a propriilor teorii puse cu succes în practică? Poți să spui un procent? Nu mie, ci ție.

Faci sau ai făcut un lucru pentru că așa ai văzut la alții sau pentru că așa l-ai vrut și l-ai conceput?
Faci sau ai făcut achiziții după ce ai văzut că alții au făcut-o, și te-ai gândit că ți-ar fi bune și ție, sau nu te inspiri decât din ideile tale?

Fii sincer(ă) cu tine.
Ești original(ă) în ceea ce faci sau te mulțumești să copiezi, să imiți, să fii ceva ce este deja altcineva?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim puțin despre o temă foarte actuală, care poate crea multe conflicte emoționale legate de valoarea proprie.


Nu mai fi o copie, fii un original!

Nu fă lucrurile doar pentru că le-ai văzut la altcineva, dar până atunci nici nu te-ai gândit la ele.
Fă ceva pentru că așa îți vine, așa simți, așa vrei, așa știi că îți vei îndeplini în mod natural cerințele ce te împlinesc ca ființă.

Nu aștepta ca altcineva să facă primul pas într-o direcție pentru ca tu să calci, apoi, pe cărări bătătorite.
Ai curajul să-ți descoperi propria cale; doar aceea te va duce spre destinația cate ți-e menită în viață. Restul sunt potecile și destinațiile altora, sunt deviații care îți îndepărtează pașii de la tine.

A merge în urma altora, a copia, a imita, poate fi simplu și ușor, dar nu te transformă în persoana pe care încerci să o copiezi.

Poți alege să fii Pamela Anderson de România, Brad Pitt de Crevedia sau Bill Gates de Medgidia.
Te poți lăuda că ești ca.... X, persoana foarte cunoscută. Dar nu vei fi niciodată acea persoană decât o copie caricaturală a ei.
Poți cânta ca Lady GaGa, poți dansa ca Fred Astaire, poți arăta ca orice star vrei tu. Dar nu vei fi original(ă), ci doar o copie palidă.


Dar spune-mi, te rog, de ce e așa o mare problemă să fii ti însuți/însăți?
De ce nu poți fi tu un original? Adică să faci ceea ce te împlinește fără frica de a fi catalogat(ă), judecat(ă) și mustrat(ă).

De ce nu-ți iei casa proiectată de și în visele tale? De ce aștepți să o facă, mai întâi, vecinul, colegii sau prietenii?
De ce doar după ce auzi povestindu-se de intenția cuiva de a-și lua aparatură de care are nevoie, te trezești brusc că și tu vrei același lucru, chiar dacă nu ai habar ce să faci cu ea?
De ce începi să faci sport sau să ții diete doar pentru că așa fac cei pe care îi admiri în secret?
De ce nu te-ai apucat să scrii pentru că așa ai simțit, așa ți-a dat ghes talentul, ci ai făcut-o doar după ce admirația și invidia te-au anunțat că vrei să fii...ca acel autor?

De ce vrei să imiți stiluri care deja există, nu sunt ale tale și nu te reprezintă?
De ce vrei să îți creezi o viață copiată și nu una care să „miroase” a noutate, a proaspăt și care să emane originalitate?

Chiar crezi că îți poți minți sufletul și esența ta?

Copiind nu vei fi mai fericit.
Imitând nu vei fi mai împlinit.
Vei fi doar un exemplar care, din frica asumării de sine, și-a ratat propria evoluție, și-a neglijat chemarea, și-a negat împlinirea și regăsirea de sine.

Atât timp cât iei lucrurile de gata, vei fi doar o replică a vieții altcuiva.
Atât timp cât te va interesa părerea celorlalți și vei vâna atenția lor, vei rămâne un duplicat.
Atât timp cât ești surd la adevărata ta chemare, vei rămâne o copie palidă a chemării altora.

Când tot ce te interesează este să îți pui propriile vise în aplicare indiferent de greutăți, vei fi ORIGINAL(Ă), vei fi UNIC(Ă).
Depinde doar de aspirațiile și de ambițiile tale.

ORIGINAL sau COPIE?
AUTENTIC sau IMITAȚIE?
UNICAT sau DUPLICAT?
REAL sau REPLICĂ?

Gândește-te la asta și fă alegerea ACUM!

Binețe, dragă cititorule!



dr. Edith Kadar 
Arad, 03 martie 2016

 *     *    *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

miercuri, 2 noiembrie 2016

CUM SE ÎMPLINESC DORINȚELE NOASTRE...

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *    *    *    *    *    *    *


Câte dorințe ți-ai pus până acum, și câte s-au împlinit din ele?
Dar, cât de mult ai participat chiar tu la împlinirea lor? Sau te-ai mulțumit să formulezi dorința și apoi să aștepți ca Universul să ți-o îndeplinească instant, scoțând-o din tolbă ca un Moș Crăciun?
Și cum ai reacționat când ai primit altceva decât ce ai cerut? Te-ai gândit că poate de acel lucru ai nevoie, de fapt, sau te-ai considerat vreo persoană uitată de soartă?
Și, cât de tare ai crezut în ceea ce ai cerut? Sau ai făcut-o doar ca să demonstrezi că tu nu primești nimic de la viață?
Din ce stare emoțională ai formulat cererea? De furie, de frustrare, de ură, nemulțumire sau frică? Sau de liniște sufletească și de încredere în ceea ce aduce viitorul?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim puțin despre dorințe și rolul nostru în împlinirea lor.
Nu uita să pornești muzica pentru a-ți fi alături pe calea rândurilor.



„Vezi ce îți dorești că s-ar putea să se împlinească!”, spune o zicală.
Dar nu când și cum vrei, ci când și cum trebuie, cum și dacă îți este menit.

Când îți dorești cu adevărat ceva, Universul va face totul pentru a te ajuta, indiferent că este vorba despre o problemă de viață, un conflict care te consumă de ceva vreme sau un lucru banal.
Trebuie doar să crezi cu fiecare celulă a ta că ai nevoie de ceea ce ceri, ceea ce te împlinește ca entitate spirituală în calea ta spre desăvârșire.

Universul are energia proprie, care curge și hrănește fiecare particulă elementară a lui. Adică și pe tine, cu toate celulele și cele mai mici elemente ale ființei tale.
Energia universală este aceeași, dar unicitatea noastră, a fiecăruia, îi conferă modalități diferite de manifestare.

„Ce este sus este și jos, și ceea ce este jos este și sus”, spune a doua lege, a Corespondenței, din hermeneutică.
Adică tot ce există și se manifestă în Univers, există și se manifestă în fiecare om, și invers.

Universul tău are propria ta energie și, în funcție de ancorarea ta în lumea materială sau în cea spirituală, crează unicitatea lumilor individuale. Iar acestea compun întregul ca manifestare. UNUL!

Lasă-mă să-ți explic...


În evoluția ta poți alege ceea ce vibrează cu tine, sau ai lăsat pe alții să programeze ca film al vieții tale. Sau poți să ignori. E alegerea ta!

Dacă tot ceea ce îți dorești în viață este constituit din mașini scumpe, telefoane și haine ultimul răcnet, bani mulți și recunoaștere fără număr, „să moară dujmanu'”, acele lucruri le vei primi. Dacă ți se cuvin. 
Dacă nu trebuie să le ai pentru că te-ai născut cu un alt plan pentru actuala existență, nu le vei avea, oricât de mult te-ai strădui. 
Și atunci îți rămân 3 variante. 

Prima ar fi  să te blazezi și să spui oricui e dispus să te asculte că nu ai noroc în viață, că te-ai născut sub o zodie sau o stea nenorocită, că ai fost blestemat(ă), că ai vrăji și făcături și că o întreagă rețea conspirativă de nivel planetar complotează la sabotarea fericirii și împlinirii tale în plan material, deoarece nici o dorință nu ți s-a împlinit.

A doua variantă, care are legătură cu prima, este să începi să îi sabotezi și tu pe cei care consideri că sunt, din fire, mai favorizați de soartă. Și începi să-i bălăcărești și să-i denigrezi pe inamici (ne-amici), aceasta conferindu-ți iluzia egalității cu cei de neajuns și neatins pentru tine. 
Toți ceilalți sunt „proști”, „tâmpiți”, „cretini”, „ratați”, „pipițe”, „fufe”, „curve”, și alte cuvinte alese din vastul dicționar al limbajului marca proprie. 
Nimeni nu știe ca tine teoria, iar practica este demonstrată prin anostul vieții tale de zi cu zi. 
Tu ești cel (cea) care îți lauzi singur cinstea și corectitudinea care te-au menținut la nivelul umil de trai, și încerci să-ți faci din asta o virtute după chipul și asemănarea caracterului tău. Ai impresia că toți te invidiază pentru principiile tale, și astfel încerci să-ți justifici singurătatea în care te zbați cu disperare. 
Dar, oare de ce numai celorlalți li se împlinesc dorințele, îți șoptești adânc în barbă?!



A treia variantă ar fi să te trezești și să îți dai seama că nimeni nu are ceva cu tine în afară de...tine! Să realizezi că nu îți mai ești simpatic(ă) ție însuți/însăți, că nu îți mai place ce ești, cum ești, și să te „ajustezi” la crezurile și credințele tale nou-conștientizate. 

Și cum acestea se schimbă zilnic, așa va fi și adaptarea ta. Iar aceasta îți asigură supraviețuirea ca specimen al unei lumi aflată în continuă mișcare și schimbare. 

Abia când realizezi că deschiderea și flexibilitatea duc la supraviețuire, iar încăpățânarea la moarte, se produce conectarea sau re-conectarea la energia unicității, la energia Universului.


În acel moment înțelegi că toate piedicile de până atunci din viața ta au existat deoarece ai ignorat întregul și ai refuzat să vezi și să înțelegi că ești o mică parte dintr-un mecanism care există de când lumea. 
Care funcționează la fel de bine și fără tine, dar care lucrează din ce în ce mai bine dacă te alături și tu, nu pentru a-l controla ci pentru a-l completa.

Tu, ca parte din întreg, ești important pentru ca „rotițele” ce depind de tine, adică cei din jurul tău, să funcționeze optim. Dacă te „strici” și nu mai preiei și transmiți (pentru că nu mai vrei, poți sau ai chef) ceea ce intră în fișa postului tău de „angrenaj al Universului”, îi oprești sau îi deviezi și pe cei apropiați ție. Și uite așa se țese soarta și se crează karma pozitivă sau negativă. Adică în conformitate cu drumul ales la naștere sau nu.



Nu există cale bună sau rea.
Există calea proprie, iar împlinirea sau neîmplinirea ei aduce aspecte ale vieții pe care tu le percepi ca bune sau rele, în funcție de respectarea drumului ales. 
Îți respecți „planul”, îți va merge bine. Deviezi, cazi în prăpastie.
Dar viața va merge înainte, cu sau fără tine.

Destinația este aceeași pentru toți. Căile sunt diferite.


Aflarea drumului propriu reprezintă scopul vieții actuale. Poți să-l găsești mai repede sau mai târziu, în funcție de credința ta, de încrederea pe care o ai în tine, ca mecanism al Universului.

Și atunci, surpriză!!!! Încep să se împlinească dorințele, visele tale bine depozitate și întreținute pe rafturile sufletului. 

La început prind viață idealurile minore. Apoi, dacă ești conștient, conștiincios și încrezător în orizontul ce ți se deschide și pe care tu l-ai cerut, vor începe să prindă viață dorințe la care nici nu mai sperai că ar supraviețui în vechile condiții de coexistență cu...tine!

Iar împlinirea dorințelor reprezintă semnul că ai înțeles cine ești, ce cauți în viața ta, că ești rotița ce împlinește Universul, și că Universul te recunoaște împlinindu-ți ceea ce ți se cuvine.
Realizezi unitatea în diversitate.



Când îți dorești cu adevărat ceva, Universul va face totul pentru a te ajuta. Indiferent că este vorba despre o problemă de viață, un conflict care te consumă de ceva vreme sau un lucru banal.
Trebuie doar să crezi cu fiecare celulă a ta că ai nevoie de ceea ce ceri, ceea ce te împlinește ca entitate spirituală în calea ta spre desăvârșire.

Iar dacă dorințele tale nu se împlinesc, ar fi bine să verifici cât de ancorat(ă) și prezent(ă) ești în viața și traiul tău. 
Sau dacă primești altceva decât ai cerut, nu crezi că ar fi mai bine să vezi ce ți-e menit, de fapt, să faci, în funcție de ce ai primit, în loc să înjuri tot ce e în galaxia asta?

Vezi ce îți dorești că s-ar putea să se împlinească. Dar nu când vrei și nu cum vrei!
Ci doar atunci când trebuie și cum trebuie pentru a putea fi un optim unul pentru UNUL!...

Binețe, cititorule! 



dr. Edith Kadar
Arad, 24 aprilie 2013


 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2013/04/cum-se-implinesc-dorintele-noastre.html)


 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

duminică, 30 octombrie 2016

SCUZE ÎN LOCUL TRĂIRII

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *



Pentru unii oameni, scuzele pentru fiecare moment al existenței lor a ajuns un fel de... „sport” de performanță, preferat acțiunii de trăire a vieții.

E mai simplu și mai ușor să refuzi să vezi evidența din viața ta decât să o înfrunți, să o rezolvi.
Mai bine joci rolul de orb pentru că acesta îți asigură, la nevoie, un set întreg de scuze, gen: „vai, dar nu mi-am dat  seama; nu am știut; nu am putut concepe; nici nu m-am gândit că...”

Încetează! Te minți doar pe tine însuți!

Când ceva nu este în regulă în și cu viața ta, instinctul te avertizează, îți trimite mesaje, îți subliniază rătăcirea. Dar, de cele mai multe ori, alegi să le ignori, să nu vezi evidența, să nu schimbi macazul, să amâni să iei măsuri.
E mai comod să nu faci nimic și să te plângi; cei din jur te vor compătimi, iar tu devii victima perfectă ce se „scaldă” în capitalul de simpatie al apropiaților.

Asta este tot ce îți dorești de la viața ta?
Să fii compătimit(ă)?
Să repeți la nesfârșit „și ce să fac?”.
Sau „puternicul” „asta mi-e crucea, așa vrea Dumnezeu!”.
Acesta e Dumnezeul în care crezi, în care te încrezi, căruia i te încredințezi zilnic?

Îți dai seama cât de mult ți-ai îngustat orizontul vieții, refuzând să vezi și altceva decât a te complace în compătimire?

Nu pot și nu vreau să te conving că scuzele îți irosesc energia pe care ai putea-o folosi la lucruri constructive. Dacă vrei să-ți irosești viața, e treaba ta!

Nu te scuza pentru ce nu ai făcut sau ai fi putut face; bucură-te pentru tot ceea ce faci pentru că acesta este verbul, e acțiunea vieții!

Binețe cititorule!


Și, dacă tot îți cauți scuze în loc de soluții, fă-ți timp pentru aprox. 2 minute să asculți și să sesizezi frumusețea. Nu uita, nu poți observa și savura decât ceea ce există deja în interiorul tău. Altfel vei considera clipul o pierdere de timp.

 dr. Edith Kadar
Arad, 12 decembrie 2015


*    *    *    *    *    *    *

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

luni, 24 octombrie 2016

DOAR TIMPUL....

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *
             

Sunt împrăştiată în toate părţile ca şi cum o explozie m-ar fi spart în bucăţi de diferite mărimi, iar acele bucăţele au început expansiunea lor de Big Bang spre nu ştiu unde, cu o viteză incredibilă. Până la un punct unde totul s-a oprit ca într-un stop-cadru. Acolo mă aflu acum, dincolo de spaţiu şi timp.



Mă apropii, văd şi ating bucăţile din mine. Unele sunt de o rară frumuseţe; puţine, ce-i drept. Altele sunt urâte, murdare, anoste. Văd acolo tristeţe multă, nesiguranţă, frică, dar mai ales furii.

-Ale cui sunteţi?,  le întreb.

-Ale tale, nu ne recunoşti? mi-au răspuns ele în cor.Tu ne-ai adus, ne-ai găzduit, şi ne-ai hrănit până când ne-am făcut mari. 

-Dar de ce?  reuşesc eu sa îngaim.

-Pentru că ne-au cerut prietenii tăi.

-Cine?

-Orgoliul, Vanitatea, Agresivitatea, Furia, Mândria....

-Bine, bine, le-o retez. Dar trebuie să existe şi ceva frumos în bagajul meu, exclam.

-Caută prin colţuri, mi-au răspuns chicotind. Le-am înghesuit noi, să ne facem loc.


Am început să caut înnebunită un semn de lumină de la bucăţelele din mine, iar în acest timp ma gândeam "Doamne, cum ai permis asta?".



- Eu?, am auzit o voce blândă, calmă, dar fermă. De ce voi oamenii daţi mereu vina pe mine? Cum vi se năzare ceva, ziceți că Eu sunt de vină. Dar uitaţi că voi, şi nu Eu, faceţi alegerile din viaţa voastră. Uitaţi ca Eu nu pot să vă strecor gânduri de nefericire în cap. Vă reamintesc ca Eu sunt Lumina şi Iubirea, celelalte nu sunt de la Mine. Draga mea, te las să faci cu viaţa ta ce vrei, pentru că te iubesc şi îţi respect deciziile, oricare ar fi acelea. Eu vă dau liberul arbitru să ajungeţi la Mine, sau unde vreţi, pe ce cale alegeţi voi.

-Şi atunci de ce ajungem atât de greu, atât de puţini? 

-Pentru că la Mine ajung doar cei îmbrăcaţi în sufletul curat, iar asta înseamnă Credinţă!

-Dar eu cred in Tine, Doamne, strig eu.
-Vezi, asta e o altă confuzie pe care o faceţi voi, oamenii. Credinţa nu înseamnă să crezi că eu exist undeva, şi că vin să repar în caz de urgenţă tot ce stricaţi voi într-o clipă de neatenţie.
Credinţa înseamnă  ÎNCREDINŢAREA şi ÎNCREDEREA! Înseamnă să ai încredere că dincolo de ceea ce cunoşti cu mintea ta limitată, sunt Eu! Înseamnă să-ţi dai drumul şi să Îmi incredinţezi viaţa, soarta, gândurile şi faptele în cele mai grele cumpene din viaţă, şi să ai încredere că Eu nu te las!
-Dar e greu,Doamne!
-Sigur că e greu, ţi-am spus deja asta. Dar acum poţi vedea cum mă percepeţi voi, oamenii. M-AŢI CREAT DUPĂ CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA VOASTRĂ!
Am rămas mută de la adevărul  pătruns  prin toţi porii mei.
-Doamne, te rog arată-mi cum pot să schimb urâţenia prezentă?
-Uita-te acolo jos, e ceva mic şi luminos, dar călcat în picioare. E singura ta salvare. E IUBIREA! Ia-o, îngrijeşte-o, preţuieşte-o, apăr-o, şi nu lăsa pe nimeni să ţi-o calce în picioare. Arat-o şi altora, şi nu te întrista dacă vor încerca să o batjocorească. Ea te va apăra şi îţi va lumina calea de acum!
-Mulţumesc!



S-a făcut din nou linişte în jurul meu. Încerc să ajung la mica lumină, dar sunt împinsă cu furie, frică, agresivitate, laşitate, mândrie, orgoliu, vanitate.
-Nu, noi suntem prietenele tale; ne-ai hrănit şi acum ne trădezi pentru o luminiţă neînsemnată?
-Dragele mele, vă mulţumesc că aţi făcut parte din viaţa mea, pentru că, fără voi, nu aş fi ştiut unde sunt acum. Vă voi mai cere din când în când părerea, însă doar cât să pun în balanţă şi să ţin în echilibru anumite situaţii. Acum vă las.

Şi m-am întins spre luminiţa ascunsă în praf. Am curăţit locul şi am văzut că e un diamant strălucitor. L-am luat în mână, am început să-l şterg şi apoi să-l mângâi, fascinată de lumina din ce în ce mai puternică ce mă copleşea încetul cu încetul.

M-am lăsat cuprinsă şi inundată de fericire, o nespusă bucurie, însoţite de o imensă uşurare. Lumina a pătruns în mine, a îmbrăţişat toate celulele, alungând din corpul meu şi ultima fărâmă de mizerie adunată cu atâta migală de-a lungul vieţii. Şi când eu însămi am devenit una cu lumina, am văzut cum bucăţelele din mine se rearanjează ; unele au rămas,dar cele mai multe au fost înlocuite de bucăţele noi, colorate şi strălucitoare. Iar în acel moment şi-au reluat dansul, însă în sens invers, adunându-se în jurul a ceva ce exista deja: EU!

-Doamne, e atât de uşor, dar noi nu vedem! Îţi mulţumesc!
-Cu mult drag! Spune-le si celorlalţi că alegerea e în mâna lor. Şi nu-ţi fă probleme; cei care trebuie să te audă, vor auzi, am mai auzit.

M-am trezit în camera mea. Eram puţin confuză.
Din acea zi, toţi cei cu care mă întâlneam mi-au spus ca strălucesc.

Şi am ştiut că a fost adevărat : DUMNEZEU M-A ATINS CU IUBIREA!



dr. Edith Kadar,

Arad, 30.10.2011,


*    *    *    *    *    *    *


Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.



joi, 20 octombrie 2016

IUBIREA DE SINE, ÎNTRE EGO ȘI ADEVĂR


Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 


 *     *     *     *     *     *     * 

Am povestit zilele trecute despre iubirea plină de condiții, care nu e iubire, despre a ierta fără a uita, care nu este iertare (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/10/iubire-cu-conditionare-si-iertare-fara.html), precum și despre iertarea de sine care e o adevărată artă (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/10/arta-iertarii-de-sine.html)
Ești dispus să mai citești încă ceva care completează ideea acceptării de sine, de tine însuți/însăți?

Dacă nu, îți mulțumesc de vizită.
Dacă da, îți mulțumesc că ai venit.




Te-ai gândit vreodată care este cauza primordială a tuturor stărilor de rău, a bolilor, a conflictelor, a fricilor sau a tuturor emoțiilor negative care îți otrăvesc zilnic viața?
Te-ai gândit că, indiferent ce s-ar întâmpla neplăcut, negativ în viața ta, acel lucru are o cauză primară pe care o poți găsi doar dacă dai la o parte emoția și îți folosești rațiunea? Dacă ai răbdare să analizezi, să te duci pe firul ierbii, cum s-ar zice, și să le pui pe toate cap la cap, vei vedea că toate drumurile duc în același loc. 
Este un punct comun de la care pornesc toate - bune sau rele - depinde pe care le hrănești.
Este IUBIREA DE SINE!

Binețe, cititorule!

Înainte să sari și să faci vreun comentariu legat de titlu, te sfătuiesc să-ți folosești înțelepciunea de a citi până la capăt acest material, și de a nu scoate din context ceva care servește doar ego-ului tău, pentru a-l hrăni și a-l scoate la înaintare ori de câte ori devalorizarea de sine îți dă ghes.
În fond, despre asta vreau să-ți vorbesc: de ce suntem așa cum suntem, de ce nu ne mai auzim unii pe alții și de ce vrem tot timpul să avem dreptate.

Găsește-ți un loc confortabil, creează-ți un moment doar pentru tine, pornește muzica și hai să povestim.



Auzim în fiecare zi tot felul de lucruri care fie ne bucură, fie ne întristează; după sufletul nostru, bunul simț din dotare, setările morale și credințele pe care le stăpânim sau ne stăpânesc.

Ceea ce este bucurie pentru unii, e motiv de supărare, tristețe, și dezamăgire pentru alții.
Gândește-te la reacția pe care o provoacă rezultatul unui meci decisiv sau rezultatul alegerilor prezidențiale, de exemplu. Suporterii câștigătorilor se bucură, pe când cei ai echipei învinse își manifestă frustrarea în diferite moduri.

De ce ne bucurăm când cineva, cu care ținem, câștigă? Ne ajută asta să fim mai buni, mai sănătoși, să mâncăm mai bine, să se instaleze pacea și armonia în viața noastră?

Dar, de ce ne deranjează când pierde cineva cu care ținem? Doar nu în asta constă viața noastră, nu? Sau da?

Ce ne face să fim atât de tranșanți în părerile legate de persoane, lucruri sau evenimente străine vieții noastre încât să permitem ca rezultatele să ne afecteze direct calitatea energiei care ne curge prin corp?

Suntem așa pentru că am uitat de esența noastră, de forța, puterea și înțelepciunea cu care am venit înzestrați în codul genetic, ne-am anulat capacitatea de a ne crea propria lume, propriile reușite, și, din uitare de sine, am înmânat controlul construcției vieții unor arhitecți străini sufletului, dar prieteni buni ai ego-ului: AȘTEPTĂRILOR și PROIECȚIILOR.

De ce dăm atâta importanță așteptărilor și proiecțiilor pe care nu ni le cere nimeni, dar pe care le ridicăm la rang de importanță vitală?
Hai să vedem împreună.

AȘTEPTĂRILE apar atunci când ne-am rătăcit pe drumul echilibrului, armoniei, păcii și iubirii.

PROIECȚIILE apar atunci când, în loc să remediem imediat situația, avem pretenția ca altcineva, pe care noi l-am proclamat puternic, să repare toate stricăciunile pentru a ne face echilibrați, armonioși, împăcați cu noi și plini de iubire.

Ne așteptăm ca altcineva, proiectat de noi capabil, să vină să ne repare stricăciunile pe care tot noi le-am creat, și să ne readucă liniștea pe care o construiește fiecare după cum crede.
De ce? Pentru că am pierdut contactul cu noi înșine, cu esența noastră, cu iubirea de sine cu care ne suntem datori. Și atunci, în lipsa unei imagini proprii, folosim ca oglinzi imaginile celor din jur, interpretându-le ca fiind ale noastre, și încercând să le ajustăm prin prisma așteptărilor și ale proiecțiilor pe care le facem.

Cele mai banale și mai frecvente exemple le vedem zilnic în relațiile interumane.
Indiferent de genul (masculin sau feminin) pe care îl voi folosi, exemplificările sunt valabile pentru toată lumea.

„Mă aștept ca viitorul partener de viață să fie exact așa cum l-am proiectat în visele mele, începând din copilărie și până acum. Altfel voi fi o victimă nefericită.”
Și ce ai făcut tu pentru ca visele tale să devină posibile? Tu te-ai construit pentru a îndeplini dorințele cui? Fericirea e dată doar de tine, ea nu e creată și făcută cadou de alții.

„Mă aștept ca partenera de viață să-mi alunge singurătatea, pentru că așa mi-am proiectat consoarta ideală”.
Aha, deci ești singur în viața ta? De ce? Când ai întrerupt parteneriatul cu tine însuți? De ce altcineva trebuie să-ți umple golul lăsat când te-ai pierdut pe tine însuți?

„Mă aștept ca toată lumea să vadă cât de bun și valoros sunt, atât acasă, cât și la serviciu; să mă laude în conformitate cu imaginea pe care eu vreau să o proiectez în exterior”.
Și care e acea imagine? Pentru că dacă nici tu nu știi, vei avea toată viața așteptări incorecte, ireale. Cât de bun și valoros ești cu adevărat? Abia când vei ști, nu te vor deranja aprecierile altora.

„Viața mea este razna pentru că nu sunt tratată așa cum cred că aș merita  din plin, și mă aștept ca toată lumea din jurul meu să vadă câtă nevoie de ajutor am”.
Ai nevoie să te regăsești pe tine însăți, sau de corul bocitoarelor? Păi, dacă tu te tratezi cu atâta lipsă de respect de sine, cum te aștepți ca alții să te trateze?

”Tuturor pare să le meargă cu mult mai bine decât mie; alții sunt mai sănătoși, mai tineri, mai puternici, mai rapizi, mai bogați decât mine. Din această cauză mă consider nedreptățit și mă aștept să fiu ajutat, iar soarta să mă răzbune”.
Ok, știi că astea sunt proiecțiile tale proprii, nu-i așa? Acestea sunt grade de comparație, ceea ce înseamnă că în mintea ta există un etalon. Iar dacă tu ești acela, nu te deranjează să fii unul aflat pe minus? Măcar știi clar ce înseamnă sănătos, tânăr, puternic, bogat, rapid, sau sunt noțiuni create doar de frustrarea ta, sau împrumutate de la televizor?

„Nu mă descurc cu banii, iar din această cauză mă aștept să primesc totul gratis pentru că mi se cuvine! Toți cei care îmi cer bani sunt niște exploatatori nesimțiți și nesimțitori la nevoile și necesitățile celor oropsiți de soartă”.
Deci singura diferență dintre cei care au bani și tine este că sigur ei sunt escroci nesimțiți și că nu e posibil ca ei să fi muncit pe brânci și să nu-și piardă timpul cu plângeri de milă și jeluiri legate de cine cred că ar putea ei fi, cum faci tu, nu-i așa? Păi, dacă te crezi oropsit, tu îți dai seama ce imagine distorsionată poate crea mintea ta în această situație?

„Sunt bolnavă și de aceea mă aștept ca toată lumea să mă menajeze, să mă ajute, să mă servească și să-mi fie la dispoziție când și cum vreau. Și totul gratis pentru că, nu-i așa, sunt neputincioasă. Mă aștept ca în această situație nu numai să nu plătesc nimic, dar să și primesc bani pentru că sunt o biată victimă!”
Deci tu nu ai nicio vină? Nu hotărârile, încăpățânările și orgoliile tale din perioada înfloritoare te-au adus în casa bolilor, nu-i așa? Îți dai seama că proiectând pe ceilalți imaginea de salvator ai uitat tu, de fapt, cum să te mai ajuți și ești dispusă să accepți orice atât timp cât ți se respectă, tot ție, condițiile? Bolnavă, bolnavă, dar măcar orgolioasă, nu? 

„Sunt atât de corect, respect toate regulile, țin toate posturile; nu înjur, mă îmbrac decent. Sunt foarte credincios și foarte evlavios. Mă aștept ca toți să fie la fel, să se comporte și să vorbească într-un anumit fel, altfel nu stau de vorbă cu ei. Dacă se îmbracă cum nu-mi place, mănâncă altceva, au altă opinie sau orientare politică și religioasă decât mine, nici nu merită să îi salut pentru că sunt niște păcătoși”.
Du-te tu, sfântule încarnat care ești! Îți dai seama că te comporți ca însuși un dumnezeu creat după chipul și asemănarea ta, nu? Frumoasă proiecție ți-ai asumat, trăi-ți-ar neamul! Cine te-a instalat în scaunul de deținător al adevărului universal? Ești atât de perfect încât îți permiți să emiți judecăți de valoare, nu? Toate astea vin din puțul înțelepciunii zen la care ai ajuns?

Și exemplele ar putea continua. Sunt sigură că ai prins esența.

Esența este că dacă evenimentele decurg după așteptările noastre și în conformitate cu proiecțiile pe care le face mintea noastră, doar atunci ne putem proclama fericiți și mulțumiți de evoluția lucrurilor din viața noastră. 

Cam acesta este programul care ne guvernează traiul, dragilor, și pe care îl botezăm cu nume pompoase gen „armonie”, „liniște”, „pace”, „cunoaștere”, și pe care nu îl guvernează decât orgoliul, „argatul” umil al mărețului ego.

                                             *    *    *    *    *    *    *    *    *



„Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, spune o vorbă foarte înțeleaptă care, dincolo de banalul cu care este mânuită, ascunde o capcană foarte subtilă: dacă tu nu te iubești pe tine, nu ai cum să-i iubești pe ceilalți!

Sau, cum te iubești pe tine, la fel îi iubești și pe ceilalți.

Dar dacă tu îi urăști pe ceilalți, pui condiții la nesfârșit, ai doar reproșuri și critici la adresa lor, ești cârcotaș de meserie, oare ce spune asta despre cât de mult te iubești pe tine?
Și dacă nu te mai iubești pe tine, înseamnă că ajungi să te uiți, să te trădezi, să-ți încalci toate promisiunile pe care ți le-ai făcut înainte de a veni aici, pe Pământ, în scopul de a evolua.

Ce ne face să ajungem atât de comentatori, cârcotași și degrabă punători de condiții?
Comportamentul identic venit din partea părinților, rudelor, apropiaților, cadrelor didactice, asigurătorii de servicii, preoților, bisericii, conducătorilor.
„Cum să fii altfel dacă așa e sistemul?”, am auzit de multe ori.

Dacă tu crezi că pentru a avea pace și liniște sufletească, a trăi cu tine și cu ceilalți în armonie, deci a te iubi pe tine însuți, trebuie să faci parte dintr-un sistem (religios, politic, civil), ești deja deviat de la drumul tău și de la adevărul cu care ai venit și pe care îl ai ștanțat deja în ADN.

O viață plină de frustrări, condiționări și victimizări, și goală de iubirea de tine naște monștri. Pe de-o parte este vorba despre toată gama de emoții negative care ne afectează calitatea vieții și sănătatea (fricile, furii, dezamăgiri, nesiguranță, neliniști, etc). Pe de altă parte este vorba despre urmașii noștri biologici, copiii, cărora le înăbușim din fașă puritatea, le anihilăm inocența și îi transformăm încet în copiile frustrate ale vieții noastre, pentru a nu fi singuri pe căile greșite pe care le-am ales.

Sinele știe când ceva nu e bine, nu e conform cu adevărul pe care am promis a-l respecta înainte de a veni aici, și încearcă să ne trimită mesaje. Ego-ul intervine și permite să treacă doar ceea ce îl satisface pe el, utilizând o armă puternică: orgoliul.

Sinele avertizează, orgoliul se umflă, ego-ul mușamalizează.
Ego-ul se extaziază când aude doar ce vrea, orgoliul este periat, sinele se întristează.
Orgoliul urlă, sinele este redus la tăcere, ego-ul jubilează.

Încet, fără să îți dai seama, te-ai pierdut undeva pe drum, câte puțin la fiecare răscruce ratată. Cu fiecare drum greșit, părțile din tine pe care le-ai cedat au fost înlocuite cu așteptări și proiecții, cu atât mai multe cu cât te încâlcești mai tare.

Sufletul se îmbolnăvește, iar corpul pierzându-și esența - sinele - se îmbolnăvește și el.

Disperarea își face simțită prezența, dar ego-ul își trimite orgoliul și o transformă în victimizare.

                                         *    *    *    *    *    *    *    *    *


Acum înțelegi care este cauza primordială a tuturor stărilor de rău, a bolilor, a conflictelor, a fricilor sau a tuturor emoțiilor negative care îți otrăvesc zilnic viața?
După ce ți-ai dat la o parte emoția și îți folosești rațiunea, ai înțeles care este cauza primordială a negativității din viața ta?
Ai înțeles care este punctul comun de la care pornesc toate - bune sau rele - depinde pe care le hrănești?

Este ceva ce nu are legătură cu ego-ul care își urlă perfecțiunea în gura mare, tuturor.
Este ceva ce nu poate rezona cu orgoliul care se bate cu pumnii în piept cât de mult trebuie să-i iubești pe alții.


Este IUBIREA DE SINE!

Adică...
...este respectul față de esența ta.
...este credința în tine, fără de care nu poți face nimic.
...este însoțitorul tacit al vieții tale.
...este condiția pentru a-i putea ajuta pe alții.
...este oglinda corectă a ceea ce ești și ce trebuie să faci atunci când toți îți sunt potrivnici.
...este condiția sănătății și integrității tale.
...este obligația față de promisiunea făcută Universului.

Tot restul este o opțiune, o alegere. Te alegi pe tine sau alegi orgoliul, ego-ul și tot trusoul de emoții negative?

Cu alte cuvinte, chiar tu ești o opțiune pentru tine: adevăr sau ego?

Nu trebuie să schimbăm lumea pentru a ne fi bine. 
Trebuie doar să ne schimbăm pe noi, și vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.





Binețe, dragă cititorule!

dr. Edith Kadar
Arad,  25 decembrie 2014

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/10/iubirea-de-sine-intre-ego-si-adevar.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

joi, 13 octombrie 2016

ARTA IERTĂRII DE SINE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Atenționare! 
Acesta nu este un articol comod. Nu poate fi așa pentru că iertarea de sine nu este nici comodă și nici ușoară, ci presupune înfruntarea propriilor „demoni”, trecerea prin propriul purgatoriu al răspunsurilor la întrebările ce au fost ignorate și ascunse bine în ungherele  minții și ale sufletului.
Dacă nu ești pregătit, închide pagina, și întoarce-te la ce știi tu să faci mai bine, indiferent ce știi a face.
Materialul se adresează doar celor care s-au săturat de cuvinte și promisiuni goale de conținut și sunt cu adevărat deciși să-și acorde iertarea de sine.


Cu toții știm că trebuie să iertăm nedreptățile din viață și pe cei care ni le-au făcut. 
Unii doar afirmă că iartă, dar sufletul lor e plin de furie din cauza nedreptății suferite.
Alții, mai habotnici, vor da în dreapta și în stânga cu iertarea și iubirea aproapelui, fără să le tracă prin minte că se mint cu drag și spor.
Unora nici nu le trece prin minte să ierte ceva sau pe cineva, starea aceea de furie internă devenind „decorul” vieții lor. Ei vor tuna și vor fulgera non-stop, învinuind tot ce mișcă-n țara asta - râul, ramul, omul, pe Dumnezeu - pentru viața mizerabilă pe care o au, mulțumindu-se cu afirmații și decizii care nu au nicio legătură cu acțiunea, cu schimbarea, cu verbul..
Alții încep să aplice tehnici pe care le-au citit sau învățat, și încep să ierte-n dreapta și stânga, în grup sau individual.

Indiferent cum se răspândește iertarea noastră, pe ce cale și cu ce viteză, de multe ori realizăm că la capătul iertărilor „stropite” cu dărnicie peste alții, nu se obține liniștea și pacea interioară promise în cărți.
De ce? Pentru că am uitat de personajul principal al poveștii: noi înșine!

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să continuăm povestea iubirii fără condiționare și a iertării plină de uitare față de noi.
Pornește muzica, fă-te comod(ă) și hai să povestim. 



În materialul anterior, intitulat IUBIRE CU CONDIȚIONARE ȘI IERTARE FĂRĂ DE UITARE (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/10/iubire-cu-conditionare-si-iertare-fara.html), am vorbit despre faptul că nu-i putem ierta pe alții și nici să-i iubim necondiționat dacă nu am săvârșit aceste minuni, mai întâi, cu noi înșine.

Spuneam că nu pe alții trebuie să îi iertăm, ci pe noi, pentru că am permis să se ajungă la acea situație neplăcută, care ne-a rănit și ne-a îndurerat sufletul.
Și abia când vom ajunge să ne iertăm, să facem pace cu noi înșine, vom putea să ne iubim, și să îi iubim necondiționat pe ceilalți.
Abia atunci vom ierta cu adevărat, iar asta duce la uitarea, la ștergerea din memorie a momentului sau a persoanei care ne-a rănit.

Doar că iertarea de sine este unul din cele mai dificile lucruri de făcut în viață.
Nu pentru că nu poate fi dus la bun sfârșit, ci pentru că e foarte greu să acceptăm că totul se întâmplă din cauza noastră, și nu a altora. 
E foarte greu să acceptăm că hotărârile noastre ne-au adus aici, în acest moment al vieții, indiferent cum arată el.
E dureros de greu să ne acceptăm slăbiciunea, chiar și pe cea de o fracțiune de secundă, pentru că asta ne poate dărâma imaginea de perfecțiune pe care ne-am construit-o cu atâta migală.

Atât timp cât îi putem învinui pe alții - vecinul și capra lui, părinți, copii, șef, soț/soție, guvernanți, conspirații la nivel planetar, etc. - ne este mai ușor.
E mai simplu să știm că suntem produsul hotărârilor luate de alții și suma deciziilor acceptate fără crâcnire, doar din cauză de absență temporară a noastră din propria viață.
E mai simplu să găsim motive de a ne plânge și țapi ispășitori pentru dezastrul ce a urmat în traiul zilnic.

Și, în loc să ne oprim, irosim mai departe energia vieții prin lamentări ieftine, care nu rezolvă, practic, nimic, ci doar amplifică nemulțumirea față de noi, și o proiectăm pe alții.

Cum am putea să ne iertăm pe noi înșine?


Nu există un manual practic pentru așa ceva, iar aceasta este o întrebare care are nevoie de taina răspunsului individual. Nu există un șablon general valabil și aplicabil la toți care, dacă nu ne place sau nu ni se potrivește, să ne facă să ne amplificăm frustrările și nemulțumirile.

Fiecare trebuie să-și găsească propria cale, propriul răspuns care rezonează cu sufletul său și se mulează cel mai bine pe felul de a fi.
Pentru fiecare om în parte, iertarea de sine are alte semnificații, alte conotații, alte rezolvări.

Nu știu ce înseamnă pentru tine iertarea de sine, dar pot să-ți spun ce NU este în mod sigur. Asta te poate ajuta să nu bâjbâi degeaba pe un drum închis din start.

Nu e iertare de sine atunci când doar spui și repeți acest lucru, ca o moară stricată, de câte ori ai ocazia, dar în sinea ta nu crezi o iotă. 
Cu cât vei spune mai des că te-ai iertat, chiar și atunci când nimeni nu te-a întrebat, cu atât nu crezi în ceea ce spui. O faci pentru a te lăuda, a epata, a impresiona, a avea un subiect de discuție. Și, te rog, nu mă întreba cum să crezi în ceea ce spui. Găsește calea.

Nu e iertare de sine atunci când ești plin(ă) de ură, furii, frici, nemulțumiri profunde. 
Iertarea vine din liniștea înțelegerii și nu din gălăgia minții.
Nu mă întreba cum să nu urăști și să nu fii revoltat. N-ai vrea să-ți spun și cum să respiri? Tu alegi să fii așa. Poți oricând să nu alegi trăirea în negativitate.
Ura, furia și încrâncenarea ți-au îmbunătățit cumva traiul? Ai mai mulți bani, ești mai sănătos, mai liniștit și mai cu pace în casă și-n suflet? Nu? Și atunci de ce alegi să te „otrăvești”? Te răcorește, zici? Și unde, mai exact, e înțelepciunea ta?
Iar dacă după citirea acestor rânduri vei continua cu „da, dar...”, e alegerea ta.


Nu e iertare de sine atunci când nu îți găsești singur(ă) calea de a te ierta, ci împrumuți metode ale altora. 
Acelea s-au mulat pe sufletul lor; de ce vrei să le ajustezi, ca o haină luată de la altcineva?
Nu vei avea nicio șansă să ierți și să te ierți pentru că tu nu exiști, pur și simplu, pentru tine. E ca și cum ai aștepta ca doar alții să îți aducă mâncarea lor, în timp ce tu susții că nu știi și nu poți.

Nu e iertare de sine atunci când hotărăști că nu există așa ceva, că e foarte greu, chiar imposibil, și alte clișee verbale și lozinci șablonarde de genul acesta.

Nu te poți ierta dacă întrebi veșnic pe alții cum să te ierți.
Acesta este un drum pe care tu trebuie să-l parcurgi, dacă ești hotărât(ă). Poți primi o rețetă, dar punerea ei în aplicare e treaba ta.

Nu te poți ierta atunci când te-ai hotărât că tu nu porți nicio vină pentru nimic, că doar alții se fac vinovați că profită de naivitatea și credulitatea ta, biată victimă care ești!
Și tu unde ești în propoziția vieții tale?
Când zici că ți-ai luat concediu de la a fi stăpân(ă) pe situație și a-ți hotărî drumul singur(ă)?

Iertarea de sine nu se obține prin întrebări la care nu le găsești răspunsul.
De (prea) multe ori aud doar întrebări care cad ca o ploaie torențială, iar acest tumult oprește răspunsurile la nivelul minții, care le ajustează așa cum îi place ei.
Cum vrei să te liniștești urlând în sinea ta?
Cum vrei să te ridici și să mergi mai departe atât timp cât stai și aștepți să vină alții să o facă în locul tău?

Nu te poți ierta pe tine dacă nu afli tu cum să o faci, dacă nu treci prin purgatoriul întrebărilor incomode și a răspunsurilor sincere, venite din adâncul tău.
Ești pregătit(ă)? Citește mai departe.
Dacă nu ești pregătit(ă), oprește-te aici, și întoarce-te la ale tale.


Eu pot să-ți spun cum am făcut în cazul meu, dar asta nu înseamnă că ți se potrivește. 
Și voi începe cu o întrebare pe care, chiar dacă ți-am mai pus-o de nenumărate ori, ți-o repet că văd că nu o auzi (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/10/a-asculta-versus-auzi.html): tu unde ai fost atunci când ai luat hotărârea care a generat catastrofa? E viața ta, cum poți da vina pe alții? 

Ești supărat(ă) pentru că tratamentele urmate nu numai că nu au dat rezultat, ba chiar ți-au agravat problemele de sănătate? 

Și cine te-a îmbolnăvit? Vecinul de la etajul patru? Crezi că accidentul vascular cerebral, sau infarctul, sau paralizia ți-au fost implantate de extratereștri în viața ta fără de prihană?
Chiar poți afirma cu conștiința împăcată că înainte de a apare bolile, ai avut un stil de viață exemplar, te-ai odihnit atât cât trebuie, ai făcut și ceva care să-ți bucure sufletul, ai mâncat regulat trei mese pe zi hrană sănătoasă, ai băut apă minim 1,5 litri pe zi și ai făcut mișcare suficientă?

Poți să juri că nu ai avut niciun semnal din partea corpului, care te-a avertizat că ceea ce faci nu e bine?
Și dacă te-ai îmbolnăvit, a cui vină e că ai ajuns la un medic sau la o clinică sugerate de alții, și că de acolo a început iadul vieții tale?
Cine e de vină că nu ai cerut încă o opinie medicală, doar din frica de a nu se supăra doctorul?
Și, dacă ai văzut că nu sunt rezultate în tratament, cine e de vină că nu ai schimbat medicul sau clinica?
Cine e de vină că rămâi în aceeași situație, deși vezi că starea nu se ameliorează?


E greu să acceptăm că noi ne hotărâm soarta în momentul în care înmânăm conducerea ei altora.

Cine e de vină că cei apropiați sunt bolnavi grav pentru că nu au făcut cum ar fi vrut, ca să nu te supere, ci cum ai vrut tu, din prea multă iubire?

Cine e de vină că nu mai poți comunica cu copiii tăi acum, după ce toată copilăria le-ai spus să tacă din gură pentru a nu deranja? Ei cumva? Dar cine este adultul în familie, nu te supăra de întrebare?

Cine e de vină că te-ai căsătorit cu unul care te bate, care nu te respectă, care te neglijează? Sau care umblă după alte femei? Cine e de vină că ai refuzat să vezi semnele astea, spunându-ți că se va schimba totul după nuntă?

Cine e de vină că te-ai însurat cu una care îți face viața de coșmar, te controlează și te castrează emoțional?  Cine e de vină că ai sperat că se va îndrepta după obținerea certificatului roz?

Cine e de vină că stai la un loc de muncă ce nu te împlinește, ce îți ofilește trăirea din suflet? Îmi spui că trebuie să o faci pentru a aduce bani acasă? Serios? Care bani? Ăia pe care îi vei da pe medici și medicamente atunci când te vei îmbolnăvi grav? Și dacă vei fi dat(ă) afară pe motiv că stopezi productivitatea, cine va fi de vină că, în loc să găsești soluții, ai ales să ignori semnalele vieții?


Cine este de vină că ai dat cu piciorul în toate șansele pe care ți le-a dat viața și i-ai îndepărtat pe toți cei care au ținut cu adevărat la tine, pe motiv de moft?

Cine e de vină că îi apreciezi pe oameni doar prin prisma judecății tale de valori, și pe toți cei care au curajul să fie altfel, îi îndepărtezi? Îți dau o veste proastă: funcția de dumnezeu e luată deja, să știi.

Cine e de vină că ai ales să te identifici cu imaginea de apărător al drepturilor tuturor, și că altceva nu mai știi în viața ta?

Cine este de vină că întreaga ta viață și existență o raportezi doar la alții? 
Dacă totul e din vina guvernelor și a guvernanților, a oamenilor nesimțiți și nesimțitori, cum îi numești, care mai e viața ta? A venit cineva să îți pună pistolul la cap și să te forțeze să te uiți ore în șir la televizorul ce îți face creierul varză?
Cine e de vină că tu ai ajuns să nu ai nicio părere personală, ci doar să împrumuți ce vezi sau auzi? 

Îi crezi mai deștepți pe alții? Asta înseamnă că pe tine te crezi prost/proastă. Și cine e de vină pentru că așa crezi? 

Șirul întrebărilor poate continua. 

Răspunde-ți sincer la ele, pentru că tu ești persoana care are nevoie de răspunsuri, nu eu. 
Dacă pe mine mă minți și continui cu justificări care încep cu „nu, dar...”, uită-te în oglindă și spuneți-o în față. Poți? Dacă da, ai făcut deja un prim pas. Dacă nu, e clar că nu vrei iertarea ta.

Te-au enervat sau agitat întrebările? 
Dacă nu, fie ți-ai rezolvat problemele, și te-ai iertat demult, și te felicit din suflet, fie ai citit pe diagonală și ai auzit doar ce vrei, iar la sfârșit vei întreba, indubitabil, „și eu ce să fac?”.
Dacă da, acesta este starea obligatorie din care începe iertarea de sine. E ca o apă pe fundul căreia s-a depus mâlul; pentru a o curăți, trebuie agitată pentru a putea fi filtrată de impurități.


Vrei să te ierți? A venit momentul să te uiți în oglindă, să îți pui toate întrebările incomode care te bântuie de atâta amar de vreme, să îți spui of-ul până când simți că apele sufletului ți se liniștesc.

Începe cu o singură întrebare; ia-le pe rând, și ai răbdare cu tine.
Dă-ți toate răspunsurile și acceptă-le.
Acceptă-te că ai avut momente de absență din tine însuți/însăți, deoarece exact acestea sunt cele care te ajută să înțelegi lecțiile vieții, să te înțelegi pe tine, singurul locuitor al vieții tale.

Și încet, cu răbdare, se va lăsa liniștea în tine. Primii care vor observa schimbarea vor fi cei din jurul tău.

Da, iertarea de sine este unul din cele mai grele lucruri, nu pentru că e imposibil, ci pentru că e mai ușoară comoditatea victimizării, în locul furtunii purgatoriului sufletesc.

De aceea, iertarea de sine este o adevărată artă, stăpânită de cei care aud chemarea de a fi artiști ai vieții, ai sincerității și iubirii de sine.
Și când un artist își încheie o operă de artă, crezi că își mai amintește de caznele prin care a trecut? Sau se bucură de rezultatul muncii lui?

Oricine poate fi critic de artă, dar scaunul de artist e doar pentru cei ce își reamintesc că ei sunt personajul principal al vieții lor! 


 Binețe, dragă cititorule, și îți mulțumesc de însoțire!

dr. Edith Kadar 
Arad, 11 ianuarie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.