marți, 27 septembrie 2016

OAMENII VIEȚII NOASTRE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Se spune că oamenii intră și ies din viața noastră într-un anumit moment pentru a ne ajuta să ne descoperim.
Dar, oare, cât timp ne facem pentru a-i observa pe cei care intră și ies din viața noastră, și cât de conștienți suntem de descoperirea de noi înșine?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să împărtășești cu mine gândul de azi. Pornește, rogu-te, muzica pentru a-ți fi alături pe cărarea rândurilor și a gândurilor.




Oamenii intră și ies din viața noastră într-un anumit moment pentru a ne ajuta să ne descoperim.

Când afirmăm că vrem să schimbăm ceva în viața, traiul și gândirea noastră, Universul ne aduce în cale anumite persoane care creează acele situații din care să învățăm ceva.
Sunt oameni care punctează și evidențiază exact plusurile care ne ajută sau/și lucrurile la care mai avem de lucrat și care ne pot încetini schimbarea.

Cei care ne enervează, ne irită, sunt cei care oglindesc aspectele ce nu ne plac la noi, și rămân în preajmă până când vom înțelege lecția pe care o avem de aprofundat. 
Degeaba încercăm să-i dăm la o parte pe acei oameni, vom întâlni alții, cu aceleași caracteristici: aceiași șefi nesuferiți, aceeași tipologie de partener(ă), aceiași vecini zgomotoși, etc.
Problema nu sunt acele persoane, ci imaginea pe care o oglindesc, și disconfortul de a ne deranja „perfecțiunea” pe care o trâmbițăm.

Apoi sunt oamenii care ne fac să ne simțim bine, în largul nostru, veseli și liberi. Acestea sunt aspecte care există deja în noi, dar nu le observăm sau ne îndoim de ele din cauza celor care ne creează disconfort.

Ambele categorii ne ajută să ne vedem corect, și punctează aspectele forte care ne ajută să corectăm ceea ce ne frânează.

Doar atât să fim atenți să nu lăsăm ego-ul să proiecteze imaginea pe care o vrem, pe care o vânăm, care ne „coafează” vanitatea, ci să vedem realitatea.
De exemplu, atunci când avem senzația că cineva ne evită și nu vrea să vorbească cu noi, nu înseamnă decât că noi înșine nu vrem să ne vedem adevărata imagine, evităm să privim adevărul în față și refuzăm să vorbim cu noi înșine. 
Orice interpretare legată de celălalt e o evitare a realității. Ego-ul ne mână să observăm, să judecăm și să-i catalogăm pe ceilalți doar pentru a nu ne vedea pe noi.

Nimeni nu ne vrea răul; aceasta e strict interpretarea noastră.
Nimeni nu ne e dușman, ci doar o reflexie a propriului conflict cu noi înșine.

Fiecare moment al vieții este perfect creat și mulat pe ce avem nevoie să vedem, să înțelegem pe drumul descoperirii de noi înșine.
Totul se întâmplă pentru a ne ajuta. Sau înfrâna, dacă așa alegem să vedem.

Dacă deschidem ochii, vom înțelege.
Dacă îi ținem închiși, vom vedea doar reflexiile propriului refuz de noi înșine.

Oamenii intră și ies din viața noastră într-un anumit moment pentru a ne ajuta să ne descoperim.
Observă-i. Observă-te!

Binețe, dragă cititorule!



 dr. Edith Kadar 
Arad, 06 iulie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/09/oamenii-vietii-noastre.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

miercuri, 21 septembrie 2016

DEZAMĂGIREA, OTRAVA VIEȚII DE ZI CU ZI...

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *




O vezi în ochii persoanelor care contează pentru tine.
O auzi în vocea celor importanți pentru traiul tău.
O simți împlântându-ți-se în suflet ca o săgeată trimisă de cei cărora le-ai acordat un loc în existența ta, aici.
Te invadează atunci când așteptările îți tulbură realitatea.

Binețe, cititorule!

Hai să mai povestim un pic despre tine, despre noi. 
Așează-te comod, ia-ți ceva de băut și pornește, rogu-te, muzica pentru a ne însoți pe cărarea vorbelor.


                                           


Ai simțit vreodată că indiferent ce ai face, orice ajustări ai aduce, oricât ai încerca să faci pe plac cuiva, nu vei reuși să obții decât un zâmbet rece în colțul gurii celuilalt, un rictus rezultat din chinul buzelor de a opri nemulțumirea?

Dar, de câte ori nu te-ai „dezumflat” chiar tu dacă ai primit altceva decât la ce te așteptai, ce sperai, dacă auzeai o altă „muzică” decât cea cerută celor cu care ai venit în contact?


Ți s-a întâmplat să fii bosumflat(ă) toată ziua pentru că nu ai primit răspunsul sperat, telefonul așteptat, gestul preconizat sau cadoul visat?


Ai fost vreodată trist(ă) pentru că nu ți s-a răspuns la telefon în momentul dorit, sau pentru că puiul tău a venit de la școală cu o notă care te face de rușine în fața vecinilor, cărora oricum nu le pasă de tine?


De câte ori nu ți s-a spus că gesturile tale sunt neconforme cu așteptările și că ar trebui să-ți revizuiești trusoul de atitudini din dotare?


Știi despre ce vorbesc?




Dezamăgirea...


... așteptarea celuilalt de a fi tu cum nu va putea fi el...
... amintirea neîmplinirii proprii, proiectată pe cel promițător...
... triumful așteptărilor asupra crudei realități...
... rezultatul proiecțiilor personale asupra celor ce nu pot fi stăpâniți...
... preludiul dorinței de a controla...
... deziluzia împlinirii personale prin munca și efortul altuia...
... victoria imaginarului în fața realității...

Dezamăgirea... atunci când teoria confortabilă este preferată practicii solicitante...

Dezamăgirea... atunci când imaginea reală este ignorată în favoarea iluziei...
... când minciuna este aleasă în detrimentul adevărului...
... când îți stabilești valoarea proprie după standarde...din basme...

Dezamăgirea... pentru atunci când, în lipsa trăirilor proprii, „croiești” viața altuia ce are altă gândire...

Dezamăgirea... pentru atunci când refuzi să-ți vezi propriile limite și să le înțelegi pe ale altora...
Dezamăgirea... locul unde se oprește realul și începe proiecția lui „a fost odată”... 

Dezamăgirea...
... garanția înăcririi sufletului...
... prietena tristeții și deznădejdii...
... paravanul împotriva fericirii și liniștii sufletești...
... chemarea spre cumetrire a frustrării, fricii, furiei, supărării...
... drumul sigur spre pustiul interior...
... iluzia raiului savurată din cazanele iadului!


         *     *     *     *     *     *     *   




O vezi zilnic în ochii celor ce contează pentru tine.
O porți zi de zi cu tine ca pe un accesoriu nelipsit pe care ți-l pui atunci când așteptările tale, ceea ce ai proiectat, sunt total diferite de ceea ce primești.

În doze moderate este chiar utilă pentru că o poți folosi ca etalon al realismului cu care ești înzestrat.

Poți fi dezamăgit că nu ai ajuns la timp, că ai pierdut ceva drag din neatenție, că ai amânat atât de mult un lucru încât a devenit neimportant, că proiectul la care ai muncit nu a ieșit cum ai vrut și că l-ai făcut de mântuială, etc.

Dezamăgirea este cu atât mai mare cu cât ținta e mai ruptă de realitate.


Am întâlnit persoane dezamăgite că tratamentul nu i-a vindecat în 2 zile, deși boala era veche de câțiva ani buni.

Sunt mulți cei nemulțumiți de partenerul/partenera de viață pentru că nu îndeplinesc condițiile pe care le-au proiectat pe ei.
Există persoane dezamăgite că nu aud ceea ce vor, când, cum vor sau pe tonul care consideră că li se cuvine.
Mai sunt și cei dezamăgiți că nu au destul din orice, fără a putea defini acel „destul”, iar asta îi aruncă într-o luptă cu morile de vânt.

Dacă ținem cont de faptul că cei care ne înconjoară pot fi considerați oglinzile noastre, putem lesne realiza de ce ne lăsăm amprentați de emoții distructive.


De fapt, suntem dezamăgiți de noi!


Când copilul ia notă mică sau nu ia locul întâi în orice, suntem dezamăgiți că nu ne putem lăuda noi cu marea reușită.


De obicei, cauza este la nivel subconștient, iar mentalul blochează conștientizarea, menținându-ne într-o zonă a iluziei, în care noi avem întotdeauna dreptate.


Nu contează că nu ținem cont de individualitatea celuilalt, de limitele și putințele lui reale. De multe ori refuzăm să acceptăm că cei din jur sunt altfel și funcționează după alți parametri.

Acest refuz de a vedea realitatea este principalul generator de dezamăgiri.

Fii sincer cu tine și cu ceilalți. 
Acceptă că cei apropiați nu sunt ca tine, nu mai încerca să-i modelezi cum vrei pentru a nu fi dezamăgit(ă).
Acceptă că ceea ce te nemulțumește la alții, este - de fapt - dezamăgirea față de tine.



Dezamăgirea duce la amărăciune sufletească și la devalorizare proprie, iar acestea generează boli ca : 

- diabetul (refuz să văd „dulceața” din viața mea), 
- probleme de ficat (furii îndreptate împotriva noastră), 
- crize de colecist sau fiere (furie pentru că „viața mea ar fi perfectă dacă ceilalți m-ar asculta, pentru că eu știu cum e mai bine”), 
- boli ale inimii („dacă nu se face cum vreau eu, refuz să te mai iubesc”), sau 
- probleme osteo-articulare (devalorizări profunde de genul „nu sunt în stare să...”),
- alcoolism („nu mai suport să mă văd și să mă aud fără a-mi amorți simțurile”).

Dacă ai adoptat statusul „dezamăgit perpetuu”, nu te mira că cei din jurul tău reacționează și nu te mai poți înțelege cu nimeni, biată victimă! 

Este exact lumea pe care ai ales să o creezi, înțeleasă doar de tine.

Dacă ai ales să-ți trăiești fiecare zi e vieții tale pentru a-i schimba pe ceilalți și nu pentru a te descoperi pe tine, nu te mira dacă te trezești într-o zi că viața a trecut pe lângă tine și ai ratat multe șanse fiind ocupat(ă) să urăști bine și responsabil.

Iar dacă ți-ai putut crea o lume bazată pe dezamăgiri, sigur îți vei putea crea și una a realității și a armoniei.


Ești dezamăgit(ă) de tine? Schimbă-te!
Ești dezamăgit(ă) de ceilalți? Schimbă-te!
Ai dezamăgit pe alții? Fii tu însuți!

Binețe, dragă cititorule și îți mulțumesc de însoțire!





dr. Edith Kadar

Arad, 23 mai 2014


*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/09/dezamagirea-otrava-vietii-de-zi-cu-zi.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.



duminică, 18 septembrie 2016

FRICA, SUBTILUL CREATOR AL VIEȚII TALE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *    *     * 


Care este frica ta cea mai adâncă? Aceea de boală? De neputință? De bătrânețe? De cancer? De moarte?

Și cât de puternică este acea frică: e doar o nălucă ce îți intersectează calea din când în când sau este un „locuitor” permanent al vieții tale de zi cu zi?

Cât de bine o stăpânești? Sau cât de rapid i-ai înmânat „cheile” vieții tale, lăsând-o să facă ravagii în sufletul tău?

Cât de mult ți-ai hrănit această emoție primordială de la începutul vieții și până acum? Și cât de mult o lași pe ea să „vorbească” în locul tău?

Binețe, dragă cititorule!
Hai să povestim puțin, dar mai întâi îți sugerez să pornești muzica pentru a te însoți pe calea rândurilor.

Ca de obicei, acestea sunt părerile mele desprinse din activitatea și experiența personală și profesională, și nu au valoare științifică. Ele reflectă doar capacitatea mea de a înțelege, prelucra și prezenta crâmpeiele de viață.





„Expune-te celei mai adânci frici a ta, înfrunt-o, apoi...te-ai eliberat!”, spune o vorbă înțeleaptă pe care am citit-o recent.
Poate că în urmă cu câtva timp aș fi trecut cu vederea acest citat, dar acum mi-a reținut atenția, semn că rezonez cu ceva din mesaj.

Că avem frici adânci e de la sine înțeles. Cu toții ne-am construit adevărate fortărețe din fricile noastre. Ele sunt generate pe bandă rulantă de programele eronate de viață, „croșetate” cu migală de credințele false care nu fac decât să ne îndepărteze de la adevărata noastră esență, în loc să ne apropie.

Să începem prin a înțelege un adevăr de bază: NU NE NAȘTEM CU FRICI!

Ele ne sunt implantate pe parcursul vieții de către cei din apropiere prin proiecțiile asupra noastră a propriilor lor frici.

Din copilărie suntem bombardați cu slogane și teorii menite nu să ne dezvolte pe noi, ci să-i mulțumească pe cei din jurul nostru.
Suntem programați zi de zi să zicem și să facem frumos pentru ca cei din jur să ne accepte, să ne stimeze, să ne iubească și să ne dea voie să trăim, de parcă ni s-ar face un mare favor.
Suntem programați să cerșim apreciere de la societate, care (ni se spune că) ne știe și ne vrea binele, în sensul că ni-l vrea și ni-l ia.


Ajungem să ne bucurăm cu înfrigurare ori de câte ori ni se aruncă o ciozvârtă de prețuire, interpretând asta ca pe o binecuvântare venită din partea cuiva care nu are pentru noi decât condiții.

Și încetul cu încetul ne ștergem adevărata noastră natură, cea cu care ne-am născut, iar asta înseamnă să ne trădăm pe noi înșine și adevăratul motiv pentru care am venit aici, în această viață.

Și în loc să ne bucurăm de ceea ce avem, de darurile cu care ne-am născut: iubirea, bucuria, libertatea, originalitatea, talentul, unicitatea, am ajuns să ne bucurăm de lucruri neimportante pentru evoluția noastră ca oameni: bani, mașini, case, aparatură ultimul răcnet, etc.

În loc să ne bucurăm că avem copii sănătoși, descurcăreți, care vor deveni oameni puternici în viitor, ajungem să ne bucurăm doar dacă iau note mari, pentru că acesta este criteriul după care te apreciază societatea. 

În loc să ne preocupăm de dezvoltarea noastră ca oameni, a sufletului și talentului cu care am venit, ajungem să ne mulțumim cu o slujbă prost plătită, și să mulțumim din suflet ori de câte ori șeful nu ne-a inclus și pe noi pe lista concedierilor, acceptând chiar și o scădere de salariu, doar să nu se supere.

În loc să ne ascultăm inima și să facem ceea ce ne îndeamnă înclinația și talentul nativ, ajungem să facem compromisuri după compromisuri, doar pentru a fi acceptați, de a nu fi respinși de societate.

Ca și cum ni s-ar face o mulțime de implanturi cu rolul de a anula umanitatea și de a accelera robotizarea.

 *    *    *    *    *    *    *  

De fapt, ajungem să mulțumim din suflet și din inimă „generoasei”societăți că ne primește și ne acceptă în rândurile ei, pentru a ne putea anihila ca individualitate și a deveni „unul dintre...” în loc de UNUL.

Dar, oare de ce se ajunge în această situație? Ce anume ne împinge pe această cale?
Te-ai gândit vreodată?


Dacă pentru a fi validați de societate suntem dispuși să facem orice inclusiv să ne trădăm pe noi, înseamnă că spectrul indiferenței și al respingerii noastre creează una din cele mai puternice frici: aceea de a nu aparține nimănui, de a fi singur.

Frica de singurătate, de însingurare, de a nu fi singur...Trei nuanțe subtile ale aceleiași angoase.

1. - Frica de a fi singur are conotația unicității.
„Mi-e frică să nu fiu altfel decât mi se cere, decât sunt alții, decât trebuie. Nu vreau să fac notă discordantă pentru a nu ieși în evidență, deoarece asta mă face diferit(ă)... și nu e bine....Îi voi supăra pe alții, iar eu nu vreau să necăjesc pe nimeni. Este rău și urât să fac așa ceva; așa am fost educat(ă)!”

Nu vei face niciodată pe plac tuturor, așa că încetează să te mai minți.

Dacă ți-e frică să nu încalci vreun cod moral, religios sau de educație, îți reamintesc că toate sunt teorii pe care tu le înghiți fără discernământ, punându-le în practică cu aceeași lipsă de gândire. Ele ți-au fost servite de oameni care susțin că sunt purtătorii de cuvinte ai unor autorități mai înalte. Repet, de OAMENI care se substituie lui Dumnezeu sau altor forțe.

Doar că, vezi tu, sufletul știe că e unic, că nu poate fi ca a celui de lângă tine, sau celui a cărui părere e atât de importantă pentru tine.

Iar dacă sufletul e unic, e original și inimitabil în fiecare, de ce ții cu atâta ardoare să fii o imitație ieftină a celor care îți servesc doar condiții?

Este atât de important să fii acceptat de alții încât în loc să-ți creezi propriul drum, preferi să mergi pe o cale bătătorită, chiar dacă vezi bine la alții că nu duce nicăieri?

De ce vrei să îmbraci o esență pură într-o uniformă banală? E atât de importantă părerea celorlalți încât să-ți calci sufletul în picioare?
Păcat!

Nu poți fi singur decât dacă te cedezi pe tine toanelor celorlalți. Iar asta este deja o alegere. Este un verb, o acțiune.

2. - Frica de însingurare are nuanța izolării.
Provine din acțiune, din verb, dar deja capătă substanță, devine concret și palpabil, punând un nume unei stări; devine substantiv nominativ.

Spectrul unicității și a oprobiului celor cărora le-ai înmânat ștampila valorii tale capătă atâta greutate încât ajunge să creeze scenarii în mintea ta. Personajele care le populează și pe care proiectezi deja adevărate conversații, nu mai au legătură cu realitatea.
Și încet, lumea reală este înlocuită de „dar dacă...”
Aceștia sunt „demonii” pe care îi creezi din atâta grijă față de alții, cu atâta migală.

„Dacă oamenii m-ar înțelege, m-ar aprecia, m-ar iubi, aș fi și eu altfel. Dar așa...”

Culmea este că izolarea, însingurarea, nu sunt rezultatul acțiunii altora, ci a irealului din mintea ta, a fricii de a te asuma pe tine însuți.

Deci, din frica de a nu fi singur (unic), te însingurezi (izolezi), hrănindu-ți mai departe „demonii” pe care singur ți i-ai confecționat.

Felicitări, să-ți trăiască!

3. - Frica de singurătate
Verbul și substantivul au creat deja o stare de sine stătătoare, o viață.

Au materializat deja o lume paralelă care te izolează de esența cu care te-ai născut, îți acoperă drumul destinat ție și dă putere ego-ului și prietenilor lui apropiați.
Este o lume a fricilor, disperărilor, furiilor, deznădejdii, dezamăgirilor, în care tu pui întrebări, tu îți dai răspunsuri și tu creezi etaloane după care îi judeci pe alții.
Este lumea în care judeci și condiționezi, dându-ți examenul de intrare în baroul societății pe care o preamărești.

Doar ți-ai dorit să fii ca ceilalți pentru a nu-i supăra, nu?


Concluzie: DIN FRICA DE A NU FI SINGUR (UNIC), TE ÎNSINGUREZI (IZOLEZI) ȘI ÎȚI CREEZI O LUME A SINGURĂTĂȚII SUFLETULUI!

                                             *    *    *    *    *    *    *    *    *

Deci, spectrul singurătății creează cea mai profundă frică, cu cele 3 nuanțe despre care am vorbit.

Emoția aflată la baza fricii de singurătate este doar bulgărele mic ce începe să se rostogolească la vale, și care crește încetul cu încetul, pe măsura creării lumii distorsionate pe care o „mobilezi” cu drag și spor, în loc să o refuzi pe motiv că ai deja o lume în care să te manifești.

Cum se face simțită această angoasă primordială în corpul nostru, în viața de zi cu zi și ce efecte produce?
Hai să urmărim împreună.

Copiii, în loc să fie învățați de mici că a fi unic este o binecuvântare, și că singurătatea nu este un blestem ci o posibilitate de a se descoperi pe ei, primesc în schimb amenințări de toate genurile și în toate nuanțele pentru că educația s-a transformat încet-încet în dresaj și nu în comunicare și în construirea încrederii în sine. Amenințările, condiționările și constrângerile încep acasă, în familie, și continuă la grădiniță și la școală.

Apare frica de a nu greși ceva, de a nu supăra sau dezamăgi părinții sau dascălii, de a nu fi respinși de colegi, de a nu fi considerați ciudați.


În loc să te bucuri că ai copii sănătoși, descurcăreți, care vor deveni oameni puternici în viitor, ajungi să te bucuri doar dacă iau note mari, pentru că acesta este criteriul după care te apreciază societatea.

Nici nu mai contează ce gândește puiul tău și ce ar vrea el să facă atât timp cât ai motiv să te mândrești la serviciu cu rezultatele deosebite ale lui și să te împăunezi tu cu meritele lui.

Și uite așa, din prea multă frică de a nu fi singur (unic), îți modelezi urmașul după chipul și asemănarea ta.
Din frica de a nu fi însingurat (izolat) de către societate, înăbuși și puiului tău originalitatea și unicitatea.
Frica de singurătate a creat deja un adolescent, viitor adult, plin de nesiguranțe și frici deoarece nu se poate împlini pe el, ci este robul orgoliilor tale deghizate în „educație”.

Pe când ajunge să se pregătească pentru munca și cariera pe care tot tu, părinte, i-o proiectezi, urmașul tău este deja nesigur pe picioarele lui, atent doar la a împlini mai departe dorințele altcuiva, pentru a nu supăra.

Fă doi pași în spate și admiră-ți opera. Ești mulțumit de ceea ce ai obținut? Ești mulțumit că ai servit societății încă o persoană care nu comentează pentru a nu supăra?

Ești mulțumit că nu mai ești singur, unic, izolat și că ți-ai creat un companion după chipul și asemănarea ta?

Felicitări!


Și uite așa, subtil, în loc să te bucuri de ceea ce ai, de darurile cu care te-ai născut: iubirea, bucuria, libertatea, originalitatea, talentul, unicitatea, ajungi să le înlocuiești și te bucuri de lucruri neimportante pentru evoluția ta ca om: bani, mașini, case, aparatură ultimul răcnet, etc.

În loc să te preocupi de dezvoltarea ta ca om, a sufletului și talentului cu care ai venit înzestrat, ajungi să te mulțumești cu o slujbă prost plătită, și să mulțumești din suflet ori de câte ori șeful nu te-a inclus și pe tine pe lista concedierilor, acceptând chiar și o scădere de salariu, doar să nu se supere.

În loc să îți asculți inima și să faci ceea ce te îndeamnă înclinația și talentul nativ, ajungi să faci compromisuri după compromisuri, doar pentru a fi acceptat(ă), de a nu fi respins(ă) de societate.

Ca și cum s-ar face o mulțime de implanturi cu rolul de a anula umanitatea și de a accelera robotizarea.

Realitatea pe care să o creezi astfel după chipul și asemănarea temerilor tale, țese mai departe alte frici: de boală, de moarte, de bătrânețe, de riduri, de neputință, de cancere, etc.

Încet, ajungi să trăiești ca o fiară hăituită de demonii fricii în propria ta viață, ajungând să creezi exact ceea ce îți produce teamă.

Frica de bătrânețe te va face să vezi doar bătrânețe și să nu mai percepi tinetețea.

  Edvard Munch - Strigatul-1893
Frica de boală îți obturează perspectiva sănătății, ajungând să vezi un banal strănut ca pe un semn de boală foarte gravă.

Frica de riduri îți va aduce și mai multe riduri pentru că în obsesia ta și la îndemnul reclamelor vei ajunge să le urmărești cu asiduitate în toate oglinzile, uitând să te mai bucuri de înțelepciunea pe care (se presupune că) o aduce trecerea timpului.

Frica de neputință îți va seta mintea să observe doar limitări, ignorând oportunitățile.

Frica de cancer te va transforma într-o persoană obsedată, ajungând să intrepretezi totul ca pe un preludiu inevitabil al bolii la al cărei nume ajungi să te cutremuri, să te contracți, să te închistezi.

De aici și până la frica de orice nu mai este decât un singur pas.

În plan fizic, frica de singurătate creează edemele, sau acumulările de lichide într-o anumită zonă sau în tot corpul, ducând la aspectul pufos al persoanei care este denumită de alții drept grasă, obeză, etc. (în conformitate cu dr. Ryke Geerd Hamer, Noua Medicină Germanică, ce studiază legătura boală - conflict emoțional).
E mai ușor să arunci cu pietre, în comparație cu efortul de a înțelege persoana de ce e așa.

O persoană pufoasă, obeză, este o persoană singuratică, izolată, care nu-și găsește parteneri de comunicare după chipul și asemănarea lor, care trece zilnic prin calvarul cominicării tip „vorbim vorbe, dar nu spunem nimic” sau „nimeni nu mă înțelege, parcă aș vorbi singur(ă); de aceea mă simt singur(ă) ca peștele pe uscat”.

Cum subconștientul nu face deosebirea între real, imaginar și simbol, corpul activează mecanismul de creare a apei de care este nevoie pentru a nu se simți ca pe uscat, în agonie.

Celula primordială, viața, a apărut în apa oceanelor.
Copiii stau 9 luni în burta mamei în apă, înainte de a intra în această lume.

De aceea, când cineva simte că nu mai poate comunica, experimentând o singurătate existențială, subconștientul știe că ar face bine corpului să-l reîntoarcă „acasă”, în apa din care provine.

Dacă ar exista posibilitatea de a merge la mare sau ocean, ar fi extraordinar. De aceea ne simțim bine în apa sărată.


Dar în lipsa acestei opțiuni, soluția biologicului, a corpului, este de a crea marea sau oceanul la purtător. Adică închide tubii renali (din rinichi) răspunzători de filtrarea și eliminarea apei, reținând-o și depozitând-o încet, dar sigur, în zona sau zonele în care omul se simte singur, uneori în întregul organism, creând edemele sau retenția de apă ce dă aspectul pufos.

Există o altă posibilitate practică de a crea apa sărată la noi acasă: baia cu sare. Concentrația trebuie să se apropie de cea a mării primordiale, considerată a fi de 1%. Adică la 100 litri de apă (aproximtiv o cadă de baie) se adaugă 1 kilogram de sare. Apoi stați în apă și vă relaxați preț de jumătate de oră. Veți vedea că veți începe să eliminați apa prin urinări frecvente.
Faceți aceste  băi cu sare o dată la săptămână, sau de câte ori simțiți că vreți să vă retrageți în liniște.

Deci, o persoană interpretată drept grasă nu este o persoană nesimțită, cum des și răutăcios se spune, ci este o persoană care consideră că nu-și găsește locul în familie, societate, la serviciu.

Iar „foamea” de apartenență, de comunicare, de a fi înțeles este tradusă de mintea conștientă în foame de mâncare, trimițând omul la frigider sau la colecția secretă de dulciuri.

                                      *    *    *    *    *    *    *    *    *

Că avem frici adânci e de la sine înțeles. Cu toții ne-am construit adevărate fortărețe din fricile noastre. Ele sunt generate pe bandă rulantă de programele eronate de viață, „croșetate” cu migală de credințele false care nu fac decât să ne îndepărteze de la adevărata noastră esență, în loc să ne apropie.

„Expune-te celei mai adânci frici a ta, înfrunt-o, apoi...te-ai eliberat!”, spune o vorbă înțeleaptă pe care am citit-o recent.


Cum să faci asta?
Îți sugerez două soluții care am văzut că dau rezultate. Aplică una din ele, cu care rezonezi mai bine.

Dar pentru aceasta te rog să te retragi singur(ă) într-o cameră unde să nu fii deranjat(ă) pentru câteva minute. Fă-ți timp pentru tine.

1. - Închide ochii și gândește-te ce formă are frica ta? Ia-le pe rând, doar câte una.
Ce formă are frica de singurătate? E un nor negru? Un animal de pradă? Un hău care te atrage? Nu-ți fie frică, acelea sunt doar gândurile tale, deci nu ți se poate întâmpla nimic. Și cum tu ești stăpân pe gândurile tale, transformă aspectul înfricoșător în ceva înocent, drăgălaș.
De exemplu, imaginează-ți că norul negru se transformă într-un iepuraș pufos. Ia-l în brațe și mângâie-l. Mai ți-e frică?

2.- Imaginează-ți că vine la tine o persoană din exterior și îți povestește exact problemele tale. Ce i-ai spune? Ce sfaturi i-ai da?
Detașează-te și oferă soluții obiective. Vei vedea că pentru alții vei ști să sugerezi rezolvări.
După asta, imaginează-ți că acea persoană ești tu. Repetă-ți sfaturile până când simți că le-ai înțeles. Nu te teme, nu e greu. Dificultatea constă în a te mobiliza să faci ceva, în a trece de judecăți și de teama de penibil, și nu în a găsi soluții.

Care este frica ta cea mai adâncă? Aceea de boală? De neputință? De bătrânețe? De cancer? De moarte?
Și cât de puternică este acea frică: este doar o nălucă ce îți intersectează calea din când în când sau este un „locuitor” permanent al vieții tale de zi cu zi?
Cât de bine o stăpânești? Sau cât de rapid i-ai înmânat „cheile” vieții tale, lăsând-o să facă ravagii în sufletul tău?
Cât de mult ți-ai hrănit această emoție primordială de la începutul vieții și până acum? Și cât de mult o lași pe ea să „vorbească” în locul tău?

În acest material ai găsit explicații și soluții.
Aplică-le dacă vrei. Dacă nu, hrănește-ți mai departe „demonii”.

Ce alegi? Preferi să fii „unul dintre...” sau UNUL?
Dă-mi de veste.

Binețe, cititorule și mulțumesc de însoțire!



dr. Edith Kadar
Arad, 09 ianuarie 2014

 *     *      *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
 (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/09/frica-subtilul-creator-al-vietii-tale.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

joi, 15 septembrie 2016

INTERNETUL - COMUNICARE sau DEPENDENȚĂ? - (Un altfel de) JURNAL DE CONCEDIU (II) -

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Binețe, dragă cititorule!

Continui povestea mea de vacanță, depănată sub forma unui altfel de JURNAL DE CONCEDIU.

Așa cum ți-am spus (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/09/un-altfel-de-jurnal-de-concediu-i.html), cu toții avem experiențe de neuitat în acele câteva zile de plecare de acasă. 
Ale mele nu sunt mai speciale, ci doar m-am hotărât să scriu despre ele. 

Mai exact, am simțit nevoia să împărtășesc câteva impresii activate și trăite în acele câteva zile.  
La ora la care scriu m-am întors deja acasă.

Te invit să-mi fii alături la o poveste scrisă în fiecare zi. Oare n-o fi și a ta? 



Nu are importanță unde călătorim, în ce parte a globului ne lăsăm purtați, dorința de a comunica rămâne la fel de intensă pentru mulți oameni.

Pentru mine, impresiile și emoțiile noului sunt atât de puternice încât simt nevoia să le strâng, să le adun undeva într-un săculeț al memoriei, într-un buzunar al sufletului, să le păzesc bine ca nu cumva să îmi scape ceva, să uit vreun amănunt, vreun miros, vreo priveliște, vreo trăire.
Totul e atât de nou, atât de intens, atât de... altceva!

Am ajuns cu bine în Antalya. De la aeroport am fost preluați de un microbuz și duși spre Alanya preț de vreo două ore.
Nu mi-am făcut planuri și nu mi-am lăsat mintea să „țeasă” așteptări și proiecții pentru simplul motiv că nu am mai trăit până acum așa ceva.




Chiar, de ce insistăm să ne facem planuri în mintea noastră de fiecare dată când mergem undeva unde n-am mai fost, sau întâlnim situații inedite? 
Adică, de ce încercăm să compunem cu mintea și în minte imaginea a ceea ce credem noi că ar trebui să fie sau să arate experiența ce urmează să înceapă? 
Nu am putea, pur și simplu, să ne golim mintea pentru a putea prelua și prelucra noile impresii, în loc să tot comparăm realitatea cu imaginarul inutil „croșetat” cu atâta migală în orb, pe necunoscut? Comparația cu iluzoriul e consumatoare de energie și poate crea mai degrabă frustrări decât bucurii.

Adică, habar n-avem unde mergem, dar mintea știe deja cum va trebui să arate locul respectiv; nu avem nicio idee cum arată sau cum sunt persoanele pe care le von întâlni, dar deja știm bine cum ar trebui să fie totul pentru a ne fi pe plac și a ne face plăcere. Că de nu...!

Iar dacă alții aplică aceeași tactică și asupra noastră, și ne judecă în conformitate cu ceea ce credeau ei că ar trebui noi să fim și să ne comportăm, ne supărăm tare rău și ne plângem de nedreptatea care ni s-a făcut gratuit. 
Noi avem voie, dar alții nu!



Sunt (sau mă consider) o persoană comunicativă.
Indiferent dacă cunosc sau nu persoana, cred în acel ceva care ne poate conecta la prima vedere pe noi, oamenii. Cred că nu e nevoie de multe teorii și mari filozofii pentru a face pe cineva, oricine, să comunice cu tine, sau ca tu să intri în contact cu cineva.
Cred că zâmbetul sincer, acela venit din profunzime sufletului, este „cheia” ce deschide porțile ferecate impuse de restricțiile și condiționările minții.

Mult timp m-am întrebat de ce mi-e atât de ușor să comunic cu necunoscuți, în timp ce alții întâmpină greutăți sau adevărate baraje în acest domeniu, de parcă ar fi nevoie de vreo știință studiată intens și de vreo practică îndelungată. Cred că nu mi-e frică nici de oameni, dar nici să zâmbesc.

„Comunicare la prima vedere - fără probleme, fără condiționări, fără obstacole!
Poți învăța să accepți, să lași la ușă condiționările, să fii tu însuți/însăți în prezența necunoscuților!
Totul la un preț derizoriu: un zâmbet sincer de persoană!
Pachetul promoțional poate fi al tău dacă renunți acum la falsele teorii cu care ți-ai îmbogățit viața de până acum!
Comunicare sinceră la preț de un zâmbet!”

Așa îmi trece prin mintea-mi stufoasă și jucăușă că ar suna  o reclamă la comunicarea deschisă.



Revin la concediul meu de poveste (sau de povestit) :D

După cazare am început să adulmec noul, să caut, să văd, să simt, să aud, să mă bucur.
Totul era nou, totul era extraordinar pentru simțurile mele obișnuite cu rutina. Și, bineînțeles, aș fi vrut ca totul să fie notat și comunicat.

Și atunci au apărut problemele: internetul era sublim dar lipsea cu desăvârșire, în ciuda reclamei de internet gratis, că doar era ultra all inclusive. Desigur, au avut și ei dreptate: accesul la internet era gratis după ce ai plătit o anumită sumă.
Am zis „fie!”, și am scos banii. Conexiunea era infernală, în ciuda sumei piperate pe care am dat-o în schimb, trebuia să mă reloghez la fiecare jumătate de oră, și era valabilă doar pentru un singur aparat: ori laptop, ori unul din telefoane.

În prima zi de internet mi-a venit să sparg tot de frustrare că nu am internet de calitate. Unde era internetul din România, cu cea mai mare viteză din lume, și pe care îl poți găsi peste tot?

După câteva ore bune de „luptă” cu tehnologia, am văzut privirea fiului meu de 13 ani, surprinsă de reacțiile mă-sii.
„Îmi tot atragi atenția că stau prea mult în fața computerului, dar și tu faci la fel. De ce tu ai voie și eu nu?”, mă întreabă înțeleptul meu urmaș.



Iar atunci m-am oprit, i-am spus că are dreptate, și am hotărât să intru doar câteodată, pentru a-mi verifica mesajele.
Atunci am realizat că am fost pe punctul de a strica momente, ore, zile de concediu, consumându-le cu emoții negative, în loc să mă umplu de frumos, calm și relaxare, așa cum ar trebui într-un concediu.

E copleșitor cât de repede suntem dispuși să renunțăm la bine doar de dragul de a împlini niște dorințe, așteptări și proiecții pe care mintea le face.
E înfricoșător cât de rapid renunțăm la calm doar pentru că VREM ceva plăsmuit de ego.
E tulburător cât de orbi putem deveni în fracțiune de secundă, alegând cu bună știință să nu vedem realitatea.
E trist cât de rapid și de ușor mintea anihilează sufletul, tulburându-l, întristându-l!

Am văzut că dorința mea de a comunica și altora impresiile la cald s-a întors împotriva mea.
Atunci am înțeles că eram dispusă să renunț la liniștea mea doar pentru a comunica ceva, cuiva, unor oameni care fac parte din viața mea virtuală, și nu cea reală.



De câte ori nu renunțăm la liniștea din familie, la pacea din noi, la tăcerea din jur, la realul vieții noastre doar pentru a ne conecta la iluzoriu, la virtual?
A ajuns, oare, să ne fie frică de reacțiile directe, preferându-le pe cele ale emoticoanelor?
De când a ajuns să fie mai important, mai mulțumitor un „îmi place” exprimat din buton decât un zâmbet sau o încruntătură reală?
Când am permis ca realul să devină inutil, iar virtualul să devină realitatea noastră?

Comunicarea este extraordinară, iar internetul este un instrument al naibii de util. Însă, dacă nu suntem atenți, internetul se va transforma din mijloc de comunicare în dependență. Dacă nu s-a și transformat.
Și atunci unde va mai fi liniștea noastră?

Și am știut că voi scrie abia după ce mă întorc, iar dacă cineva va fi interesat, bine; dacă nu, iar e bine, doar concediul a fost al meu.

Așa încât am continuat să le zâmbesc celor din jur, să le mulțumesc celor ce asigurau serviciile, uimită și încântată cât de rapid și ușor răspundeau cu aceeași monedă, înlocuind încruntarea cu destinderea.

Comunicarea directă ne face umani. Internetul ne transformă în imagini false a ceea ce suntem cu adevărat.
Real sau virtual?
Adevăr sau minciună?
Comunicaare sau dependență?

Binețe, dragă cititorule, și mulțumire îți spun!



dr. Edith Kadar 
Arad, 14 septembrie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

duminică, 11 septembrie 2016

(Un altfel de) JURNAL DE CONCEDIU - BUCURIA ZBORULUI (I)

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *    *     *     *     * 



Da, știu, cu toții mergem în concediu. 

Cu toții avem experiențe de neuitat în acele câteva zile de plecare de acasă. 
Ale mele nu sunt mai speciale, ci doar m-am hotărât să scriu despre ele. 

Mai exact, am simțit nevoia să împărtășesc câteva impresii activate și trăite în acele câteva zile.  
La ora la care scriu m-am întors deja acasă.

Te invit să-mi fii alături la o poveste scrisă în fiecare zi. Oare n-o fi și a ta?  

Binețe, dragă cititorule!   




1. - BUCURIA ZBORULUI   

Sunt în concediu! 
Și, nu numai atât, dar am și plecat în concediu undeva în afara țării. 

Nu am mai avut demult o perioadă de relaxare, ci doar câteva zile de „chiul” de la lucru, „furate” pentru a le petrece acasă sau la ștrandul local.  

Acum, în schimb, am primit cadou (mulțumesc fratelo!) o săptămână în Antalya, Alanya (Turcia).  Știam încă din aprilie de acest concediu, dar începutul lui septembrie era atât de departe încât nici nu merita să pierd timp să mă gândesc le el. 

Acum, cu bagajele făcute în ultima seară, normal, ne îndreptăm spre aeroportul din Timișoara. Adică eu, fiul meu și părinții mei.  

Emoțiile m-au năpădit încă de la începutul săptămânii, fiecare zi fiind bifată ca trecută cu mare bucurie, aducând ziua cea mare mai aproape.   



Stau și mă gândesc: ce anume ne bucură atât de mult atunci când plecăm în concediu? 
Faptul că nu mai lucrăm? 
Că ne destindem și noi făcând ce vor mușchii noștri și când vor ei? 
Că ne rupem de rutina zilnică a vieții noastre? 
Că vom putea da frâu liber, timp de câteva zile, celor mai ascunse pofte și dorințe ale noastre? Câte puțin din fiecare?   

Am ajuns în aeroport. Aici, lume multă și veselă, fremătând de nerăbdarea libertății câtorva zile.  

Copii. Mulți copii. 

Femeile arată impecabil. 
„S-au programat din timp la cosmetică, la coafor, s-au vopsit, epilat, aranjat”, m-am gândit eu, aruncând o privire rapidă la unghiile mele făcute în grabă noaptea la ora 2, și gândindu-mă vinovată la lama de ras pe care nu am avut timp să o folosesc înainte de plecare. Cu toate acestea, eram detașată, hotărâtă să transform concediul în relaxarea de care aveam nevoie.   

Și totuși, nu pot să nu mă întreb: oare de ce ne aranjăm mai mult și mai bine, în special femeile,  atunci când plecăm în concediu? 
Pentru a ne vedea străinii ce frumoase suntem? 
De ce i-ar interesa pe străinii vieții noastre cât de aranjate părem
De ce și de când a devenit mai important să părem ceva pentru a mulțumi ochi străini decât să fim, pur și simplu, ceea ce simțim? 
De ce începem concediul cu renovarea și redecorarea noastră? 
Da, știu că majoritatea îmi veți spune că vă aranjați tot timpul. Dar, care este legătura dintre plecarea în concediu și pavoazarea noastră? 
De ce nu facem același lucru și dacă intrăm în concediu dar rămânem acasă? 
Oare familia nu merită să ne vadă aranjate și acasă? 

Întreb și eu.   

A început îmbarcarea. Avionul e mare și se umple cu oameni ce pleacă spre Antalya. 

La ora anunțată, motoarele avionului au pornit, iar aparatul de zbor se pune în mișcare, rulând pe pistă înainte de a se ridica în aer. Îmi place să zbor cu avionul, dar n-am mai făcut-o de vreo 24 de ani, și doar în țară. 

În ultima perioadă am fost des întrebată dacă nu mi-e frică să vin în această țară cu instabilitate politică. Răspunsul meu a fost și este: NU! Nu mi-e frică de ceva imaginar, de ceva ce începe cu „dacă...”. 
Și nu, nu particip la exercițiile de imaginație ale celor care își construiesc și trăiesc viața prin cărămizile fricii, și care încearcă să-mi transfere gratuit propriile lor temeri. 
Dacă cineva dorește să-și facă din frică partenerul tăcut al vieții, așa să fie; eu am decis altfel.   

Avionul prinde viteză și se desprinde de la sol, ridicându-se încet și îndepărtându-se de pământ. 


Am închis ochii și am început să savurez călătoria mea, înțelegând că ceea ce trăiesc, la propriu, în acele momente, trăim zilnic, la modul figurat: fiecare zi e o nouă călătorie spre o nouă zonă a vieții. Hotărârea rutei și a trăirilor cotidiene ne aparține.  

Lacrimile au început să-mi curgă pe obraji, luându-mă complet pe nepregătite: plângeam de bucurie!   
Era bucuria zborului, a eliberării de cotidian, a libertății noului. Era sărbătoarea cedării controlului vieții mele pe mâinile altora. 
Pentru aproape două ore, viața mea și a celorlalți pasageri ai avionului era în mâinile echipajului. Altă dată aș fi fost neliniștită, dar acum nu.   



Timp de aproape două ore am observat și admirat peisajul, și am trăit câteva turbulențe la trecerea deasupra munților. 
Este atât de bine să ai încredere în profesionalismul celor care iau decizii, indiferent dacă este vorba despre pilot de avion sau despre altcineva aflat la cârma vehiculului din viața ta. 
Iar asta ne include pe noi, „piloții” propriei noastre vieți. 
Dar, avem noi, oare, încredere în deciziile noastre?
   
Dacă tot ce vrem să vedem este rutina, rutină să fie!  Dacă tot ce observăm are o nuanță ternă, pesimistă, nu înseamnă că nu există și alte nuanțe; noi doar am hotărât că asta și atât vrem să vedem. Și dacă am decis că drumul zilnic prin viață este cu turbulențe, așa va fi. 

Depinde ce setări avem în sinea noastră, făcute tot de noi. 
Dacă ne hotărâm să vedem urâtul călătoriei numită viață, cum vom putea vedea frumusețea destinației, a destinului nostru? 
Și dacă am decis că drumul, ca și viața, sunt de doi bani, cine sau ce ar mai putea să schimbe acest „program” devastator pentru trăire și pentru suflet?   



Mă gândeam că mulți dintre cei ce au călătorit cu avionul mi-au spus despre efectele neplăcute pe care zborul l-a produs asupra corpului lor.

Oare intensitatea simptomelor unor pasageri ține și de senzația că le-a fugit pământul de sub picioare, și că au pierdut controlul asupra vieții lor? Înclin să cred că da, și că aceste trăiri își pun amprenta asupra a ceea ce simțim în plan fizic.  

Acolo, în aer, m-am gândit la reacțiile corpului uman atunci când se află la înălțime. Oare există vreo legătură între simptomele simțite, intensitatea lor și trăirile noastre? 

În timpul zborului cu avionul reacționează urechea, în special cea internă, care ne dă echilibrul. Desigur, la mare altitudine  se înfundă urechile deoarece lichidul din acea zonă reacționează la presiunea înaltă. 
Dar, din punct de vedere emoțional, urechea internă reacționează și răspunde la pierderea controlului, la propriu sau la figurat.

E posibil ca cei ce experimentează simptome neplăcute să aibă, de fapt, frica  de a-și pierde controlul asupra „cârmei” propriei vieți?

Da, știu că ai vrea să îmi spui că zborul e zbor, și atât. Dar chiar nu ți-ai pus niciodată problema de ce unii se simt rău, în timp ce alții nu simt decât banalele urechi înfundate, rezultat al schimbărilor de presiune.


Orice destinație presupune o călătorie, indiferent de mijlocul de transport ales. 

Chiar dacă este vorba despre un loc real sau despre unul imaginar, drumul este exact ceea ce vrem noi să fie: o bucurie sau un chin. 

Putem alege să vedem doar neplăcutul, ceea ce deranjează, ceea ce nu corespunde cu ideile noastre despre ceea ce ar trebui să fie fericirea și mulțumirea noastră dacă ni s-ar respecta anumite condiții puse, evident, tot de noi.

Sau putem alege să fim atenți la cale, înțelegând că nu putem ajunge la destinația finală dacă nu ne-am însușit libertatea călătoriei și dacă nu am înțeles că orice drum este altfel decât cel dinainte, și că ne aduce noi și noi experiențe.



Cam ca o călătorie spre o destinație de concediu. 
Când alegem să renunțăm la condiții, condiționări și nevoia de a controla fiecare secundă a vieții noastre, abia atunci apare bucuria de a fi, de a trăi, de a savura, de a observa. 

Atunci ne lăsăm în brațele providenței, convinși că orice ne va aduce în viață va fi în conformitate cu ceea ce ne-am așternut până atunci pe drumul vieții noastre.

Abia atunci ne putem bucura în liniște de... zborul prin viață.

Bucuria zborului sau efectele secundare ale controlului în toate aspectele vieții?

Zic și eu.

Eu am ales și aleg bucuria zborului, bucuria experienței și a trăirilor, inclusiv pe cele ale turbulențelor. 

În zilele următoare îți voi povesti și despre alte impresii de vacanță, împărtășite în acest mini-jurnal de concediu. Un altfel de jurnal.

Binețe ție, cititorule, și mulțumire de însoțire printre rânduri.




dr. Edith Kadar 
Arad, 11 septembrie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

vineri, 2 septembrie 2016

ESENȚA TA EXISTĂ DEJA! - certitudine versus himeră

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles

 *     *     *     *     *     *     *


Cum aș putea scrie, în câteva rânduri, ca un gând, despre esența ta, a mea, a noastră?
Nu se poate, pentru că esența e mai mult decât un gând al unei zile descris în câteva rânduri. 
E o confesiune, o spovedanie, e o recunoaștere, o certificare; e o onorare, o celebrare, o sărbătorire, care nu se fac în grabă, din fuga și inconstanța minții.

Materialul pe care ți-l propun azi este, din motivele de mai sus, mai lung.
Dacă nu ai chef să-l citești pentru că ai alte lucruri, mai importante, de făcut, nu e nimic; îți mulțumesc mult că ai încercat.
Dacă cauți informații scurte, gen fast-food, pentru că nu ai timp pentru devenirea ta, clar nu acesta e materialul pentru tine.

Mă adresez ție, celui/celei care te afli în căutarea ta și care știi că tot timpul din lume este al tău.
Pentru că tu ești esența vieții tale și nu viața e esența ta!

Binețe, dragă cititorule!

Dacă ți-am atras atenția asupra subiectului pe care ți-l propun astăzi, te invit la o plimbare printre rânduri și cuvinte, și îți sugerez să pornești muzica atașată, pentru a ne însoți în dansul comunicării.


A evolua spiritual, în lumină, este o dorință afirmată de multe persoane în această perioadă. 
Se dau bani mulți pentru cursuri de evoluție și perfecționare spirituală și, de cele mai multe ori, omul nu simte nimic deosebit, nu simte viața diferit, nu se percepe pe el mai (i)luminat.

Ce-ai zice dacă ai afla că premisa de la care pornești este greșită, și că asta favorizează apariția frustrării și devalorizării lui „eu nu pot”, „nu sunt în stare”?

Ce-ai zice dacă ți-aș spune că te-ai născut înzestrat cu toate calitățile și abilitățile pe care alții vor să ți le vândă pe bani grei sau vor să te convingă că nu vei fi niciodată în stare să le dobândești, și că tot ce ai de făcut este doar să le activezi?

Evoluția spirituală este o himeră. 
Ea există deja! 
Te-ai născut evoluat, pentru că ai în ADN-ul tău toată cunoașterea și experiența moștenită de la părinți, bunici, străbunici, și așa mai departe, până la celula primordială apărută în urmă cu miliarde de ani.
Ești varianta de ultimă generație, cea mai evoluată, a strămoșilor tăi. Ai în tine toate informațiile, toată baza de date; trebuie doar să o accesezi și să o folosești întru trăire cu folos, adică fără irosiri inutile, fără lamentări sterile, fără plângeri și jeluiri gratuite, care nu duc la nici un rezultat constructiv.



Evoluția e o himeră creată pentru a te menține la un nivel mult scăzut al conștienței conștiinței. 
Sau în inconștiența conștiinței de tine!

Deja ești evoluat. Ești deja la capătul drumului la care te înhami din prea multă dorință de a urma curente de integrare în absolutul absolutului societății artificiale.

Toate aceste credințe false blochează evidența punând un zid în fața luminii cu care te-ai născut, și cedând controlul materiei grosiere.
Mintea începe jocul de a crea iluzii, prima fiind aceea că toți oamenii se nasc neștiutori, necunoscători, undeva jos, și că ar avea de evoluat. Cam ca o carte goală de conținut, ale cărei file trebuie scrise în timpul vieții. 
Doar că, vezi tu, paginile vieții tale sunt deja scrise, „orbirea” dată de minte prin educație, reguli, cutume sociale, împiedicându-te să vezi rândurile frumos așternute, și să începi să rescrii totul, pierzând esența.

Recreezi artificial sublimul existent. Cam așa poate fi sintetizată viața trăită acum.

De fapt, tu ești deja acolo, ACASĂ, în CONȘTIINȚĂ, doar că nu vezi asta din cauza piedicilor create tot de tine, de mental, din frici.

Când schimbi perspectiva, lucrurile arată cu totul altfel, de la același nivel.


Omul manifestă iubire cu orice prilej, în orice moment, doar că nu observă asta, nu realizează, prea preocupat fiind de a da un nume, de a titulariza stări, emoții, fapte. Se pierde timp identificând și catalogând totul, arhivând maculatură.

„Cineva se poartă așa pentru că...”. Aici este capcana. Te oprești să observi, să teoretizezi și uiți să mai tragi concluzii și să nu te identifici cu acea situație, stare, emoție, persoană. 
Ar trebui să te detașezi, să observi fără a te implica, așa cum observi, de exemplu, o mașină care trece pe lângă tine: ai văzut-o, i-ai remarcat culoarea, ai observat și alte amănunte, dar... atât! Viața curge nestingherită de acea mașină.
La fel, și viața ar trebui observată, fără implicare.

Implicarea emoțională face ca omul să devină subiectiv, să se identifice cu toate situațiile și stările de moment, să aibă senzația că totul face parte din viața lui, și, deci... că totul trebuie rezolvat! 

Și, pe neobservate, direcția normală a traiului zilnic a fost deviată din cauza unui eveniment cu care te-ai identificat și pe care l-ai „adoptat”.

Nimeni nu spune să nu ajuți. Dar poți să o faci fără a te identifica cu acea problemă, situație? Poți s-o faci fără a cădea în capcana ego-ului care spune că „TU poți și trebuie să îi ajuți pe toți”?
POȚI să-i ajuți, dar TREBUIE să o faci? 
De ce? Pentru a te simți mai bine? 
Trebuie să o faci deoarece ți s-a cerut în mod special acest lucru, sau pentru că ai senzația că dacă nu o faci și nu ajuți așa cum consideri TU, acel om nu se va descurca singur în viață?



Situațiile sunt create pentru a-ți reaminti cine ești cu adevărat, și nu pentru a te identifica cu ele.
Un loc de muncă neplăcut are rolul de a te determina să faci o schimbare, de a găsi ceva ce rezonează cu esența ta, și nu de a te face resemnat, de a rămâne în situații ce distrug sufletul, spunând oricui că asta e crucea pe care o ai de dus în viața asta.
Nu! Asta e doar crucea pe care tu ți-ai creat-o prin frici, neputințe și limitări, și pe care ai concretizat-o, făcând-o parte integrantă din viața-ți mirifică!

Un/o partener(ă) nepotrivit(ă) nu reprezintă o pedeapsă divină din cauză de „păcate de neam” (în fond, cine a făcut alegerea parteneriatului, ți-a pus cineva pistolul la tâmplă?), ci este o șansă. Care? 
De a vedea că nu ești acea persoană nefericită, ci că ești nefericit(ă) tocmai datorită alegerilor făcute.

E șansa ta de a alege altceva, ceva mai potrivit cu ceea ce ești acum, în acest moment al existenței; șansa de a înțelege că ești altfel, ești exact așa cum simți în sufletul tău: puternic(ă), independent(ă), hotărât(ă) și stăpân(ă) pe alegerile tale!

O persoană, o situație, au rolul de a te ajuta să vezi dincolo de ce îți arată ochii fizici și mintea, de a te înțelege pe tine.

De exemplu, dacă partenerul(a) (indiferent de domeniu) te face să fii nefericit(ă), trist(ă), insignifiant(ă), ce ai de învățat din asta? Că viața e nedreaptă? Că ești lipsit(ă) de noroc? Că așa ți-e soarta, karma, etc?
Asta este CONSTATAREA.
Bun, ai constatat. Diferența dintre tine și alții constă în ce anume faci cu această constatare, cum o rezolvi, cum finalizezi totul astfel încât să iasă altfel, mai bine pentru tine, în final.

Te mulțumești să faci constatarea, să o înrămezi și să o scoți de la naftalină de câte ori găsești anturajul și oportunitatea de a te face remarcat(ă) prin plângeri și jeluiri? „Muhuhuuuuu, ce nefericit(ă) sunt, viața asta e de tot rahatul, nu am noroc... am o cruce grea de dus!...”
Asta e soluția de VICTIMĂ, care lasă problema nerezolvată.

Sau faci constatarea, dar, în loc să îți folosești energia pentru a schimba ceva, ți-o irosești „croșetând” tot timpul scuze gen: „și eu ce să fac?.... unde să merg în altă parte?... cine mă mai ia?... ce vor zice vecinii, restul familiei?... e un păcat să plec...așa zice biserica, popa... îl supăr pe Dumnezeu dacă îl/o părăsesc pe cel/cea care mă face nefericit(ă)!”....etc.
Asta e soluția INVENTATORULUI de scuze, care lasă problema nerezolvată.

Recunoști situațiile în viața cunoscuților sau chiar a ta?


Apropo, ce crezi că a vrut Universul, Dumnezeu sau oricine vrei să îți arate cu acea întâmplare?
Sper că nu îmi cei spune că Dumnezeu te-a pedepsit pentru nu știu ce vină imaginară sau indusă de cei din jur; cred că poți mai mult decât atât!

Chiar crezi că asta face Dumnezeu? Se răzbună și îți aduce nefericire ție?
Dar cine, mă rog, ești tu?
Asta este imaginea ta despre divinitate?
E cam limitată imaginația și înțelegerea ta. Sigur doar atât poți?
Și, în această stare a conștiinței, te mai miri că ești nefericit(ă)?
Dumnezeu a venit și a făcut alegerile în locul tău?
De ce ai ales acel/acea partener(ă), deși toate simțurile ți-au spus că nu e potrivit(ă) pentru tine?
De ce nu l-ai auzit și atunci pe Dumnezeu?
De ce atunci ai auzit doar vocea ego-ului și pe cea a celor din jur? Pentru a putea da vina pe divinitate când vor începe să apară consecințele lipsei tale de judecată? Felicitări! Chiar credeam că poți mai mult!

Acea hotărâre de a te angaja, căsători, de a te muta împreună cu cineva, în ciuda semnalelor interne setate pe NU, au deviat traiectul vieții tale pe un alt făgaș decât cel menit ție de către esența ta. Ai posibilitatea de a schimba lucrurile, ascultându-ți instinctul. Sau nu.
De pe noua cale, aleasă în ciuda esenței tale, vei începe să trăiești experiențe la fel de distorsionate și distorsionante ca și calea pe care ai preferat-o, toate „garnisite” cu emoțiile de rigoare: frici, furii, nemulțumire, nefericire, devalorizare.

Și astfel, fiecare pas făcut pe drumul nepotrivit te va înfunda și mai mult în negativitate.
Poți alege să te lamentezi de fiecare moment care te trăiește, irosindu-ți, astfel, energia și sfârșind obosit(ă) de viață.

Sau poți alege să revii pe scurtătură, constatând că te-ai rătăcit, că te-ai negat pe tine, ți-ai negat divinul din tine, și luând hotărârea de a-ți relua drumul normal al vieții tale; acela în care te simți tu însuți, indiferent de aprecierile celor din jurul tău.
Faci asta, ți-ai recâștigat controlul asupra vieții tale.

Continui să te încrâncenezi, să te încăpățânezi în lamentări și plângeri de milă?
Unde crezi că vei ajunge?
Tu vrei ajutor și îl ceri, dar îl vrei așa cum și când îl vrei tu și nu cum poate cel apelat; deci tot tu pui condiții, că doar n-o să pierzi hățurile controlului acum, după ce ai renunțat la ele de bunăvoie când te-ai băgat singur(ă) în situație.


Deci, ce ai de învățat din această experiență, din orice experiență?

Că poți recunoaște o alegere neinspirată, și că aceasta nu a fost o greșeală ci o experiență de viață.
Că îți poți reîntâlni hotărârea și determinarea de a te recâștiga pe tine, respectul față de ceea ce ești, în esență.
Că te iubești prea mult pentru a te distruge din cauza unor idei preconcepute, teorii și cutume depășite.
Că ai forța și puterea de a face orice schimbare în viață, care să deschidă calea luminii, a adevărului
față de tine, a armoniei și liniștii sufletești.

Și când faci aceste lucruri, când le știi deja pentru că ai ales scurtătura spre tine, ajungi să realizezi adevărul din fața nasului, evidența: NU AI FOST NICIODATĂ ALTCEVA DECÂT O ESENȚĂ DIVINĂ CARE A EXPERIMENTAT PENTRU A ÎNȚELEGE, PENTRU A-ȘI SAVURA ÎN LINIȘTE STAREA DE TOT CU ȘI ÎN CARE S-A NĂSCUT!

Tu EȘTI deja!
Nu trebuie să devii altceva, decât să vii ACASĂ!
Ești ACASĂ deja? Asta e CONȘTIINȚA pură! Conștientizezi?

NAMASTE! (divinitatea din mine salută divinitatea din tine!)

Îți mulțumesc de însoțire și îți spun cu mult drag: binețe!



 dr. Edith Kadar
Arad, 12 septembrie 2015


 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.